Amintirile unui nostalgic
Primo tempo
Nu ştiu alţii cum sunt, vorba bădiţei din Ţicău, marele Creangă, dar eu când mi-amintesc de vremurile socialismului în patria noastră, RPR şi apoi RSR, mă cuprinde o nostalgie, ca în anecdota ... era cum era, dar eram noi mai tineri. Prima schimbare de macaz am observat-o în ziua în care, la intersecţia străzii Dr.Felix ( n.n. evreu, medicul Capitalei, cu un secol în urmă) cu B-dul A.I.Cuza poliţaiul nu mai purta haină maro, ci albastră şi se numea miliţian. Afişele cu o mână mare de muncitor care strângea două buruieni, una fiind cu capul lui Iuliu Maniu, alta cu cel al lui Brătianu, rămăşiţe de la alegerile din 1946, dispăruseră. In clasa a doua de primară am fost făcuţi pionieri, cu mare alai, eu nu am intrat din prima. Eram vorbăreţ şi se considera nedemn ca un pionier să vorbească la ore. Am fost foarte fericit când am putut să ascult şi să cânt imnuri pioniereşti. Numele lui Dej nu se pomenea, doar Partidul, uneori, Lenin, Stalin. Mult Stalin. A murit Stalin, profesoarele au plâns. Mie, în aceeaşi lună mi-a murit bunicul, cam de aceeaşi vârstă, astfel că durerea ar fi trebuit să fie dublă, dar, copil fiind , nu am simţit nimic. Mergeam vara, în tabere de pionieri, seara cântam în jurul focului, fetele îmi plăceau ca şi copilului Creangă. Copil, copil, dar ceva mă atrăgea la ele. Aveau farmec taberele acelea, mai veneau copii greci, refugiaţi după războiul pierdut de comunişti, apoi coreeni, din ţara pustiită de un război cu napalm, ziceau ziarele. Eram într-o vară comandant de detaşament şi am fost prins în ora de somn obligatoriu, băgat din propria voinţă, într-o noptieră pentru a-mi distra colegii de cameră. Am fost destituit prin scoatere la raport şi citirea unei decizii ce semăna cu o condamnare pe viaţă. Nu mai vorbea nimeni cu mine, nici golăneii care erau mereu pedepsiţi pentru diverse abateri. Eu trădasem încrederea organizaţiei. Am păţit chestii asemănătoare la UTM ( ulterior, redevenit UTC). Iar nu am fost primit în prima serie, vorbeam la ore. Acest vorbit m-a costat peste treizeci de ani, un vot de blam cu avertisment, vorbeam în acelaşi timp cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, el la megafon, eu în câmp, prin Parcul Tineretului. La liceul Nicolae Bălcescu, actualmente Sf.Sava am avut profesori eminenţi, nemaitrăind îi pomenesc, la română, Mişu Bărbătescu, un maniac al fişelor literare, care m-a învăţat să scriu scurte recenzii, temător de a pomeni numele lui Blaga, Voiculescu, ş.a.la latină. Gh. Guţu, un aristocrat din vremea lui Cato Maior, am învăţat şi istoria Romei antice, deşi nu era în programa de latină, la el se spunea numai domnul elev, domnul profesor, îmi venea să spun,în glumă, tovarăşul Iulius Caesar . L-am admirat simţind la el altceva faţă de alţi dascăli. Scrisese un dicţionar masiv de latină, nu avea adversari în domeniu, nici la Universitate. La biologie era Dabija, un munte de om, glumeţ din fire, dar şi intreprinzător, se spunea că a convins pe un portar al şcolii care trăgea să moară, să-şi ofere trupul pentru a reface scheletul, ceea ce s-a şi realizat iatr noi îi spuneam scheletului, nea Vasile. Secretarul de partid al liceului a aflat şi scheletul a dispărut, nu se ştie unde. L-am regretat, era foarte util., în plus, am învăţat , atunci, să nu mă tem de moarte. La astronomie era un tip atât de antisemit, încât i-a spus vărului meu, care era cu un an mai mare, să plece în Palestina. Era supărat pe evrei. Vărul meu i-a urmat îndemnul după circa două decenii.La facultate am intrat cu mulţi .tineri slab pregătiţi, dar cu dosar „bun”. Nu mai era mediul de la Sava. M-am autopropus organizator de grupă, din lipsă de alt interes. In anul doi am răsturnat planurile comitetului de UTM pe Politehnică, care dorea o fiică de nădejde, propunând pe un amic de al meu, simpatizat de mulţi. A fost ales, dar eu am fost chemat la Comitet şi mi s-a pus în veder că la următoarea abatere voi zbura din Politehnică.
Am ieşit mulţumit că le-o făcusem. In anul trei am plecat la Moscova, dar după multe intervenţii. Doream foarte mult să ies undeva. Existau trei posibilităţi – RDG, URSS, China, nici vorbă de Occident. Dosarul meu a zăcut până când cineva a intervenit la ministrul de resort, care fusese cu tatăl meu în războiul civil din Spania, evident, comunist din conducere. Omul a păus o semnătură pe o hârtie şi astfel am ajuns la Moscova. Nimeni , nici eu nu înţeleg fericirea care m-a cuprins când am văzut Piaţa Roşie.În acea zi, mai bine zis, cu o noapte înainte , trupul îmbălsămat al lui Stalin fusese scos din Mauzoleu, despărţit de marele său îndrumător, Lenin şi îngropat în spatele clădirii din marmură roşie. Evtuşenko, poetul semidizident avea să scrie că Stalin nu a ieşit definitiv din Mauzoleu, el poate oricând să se întoarcă, era o alarmă pe care în van poetul o lansa în spaţiu, Brejnev, Ceauşescu, Honecker, Hussak, Ulbricht, Enver Hodja, Mao, Castro au continuat cu sârg să aplice lecţiile mustăciosului, fostului seminarist de la Tbilisi. În Piaţa Roşie , o mulţime de foşti participanţi la Marele Război de Apărare a Patriei comentau cu indignare hotărârea CC al PCUS, luată la propunerea lui Hruşciov, aflat atunci la apogeul carierei sale. L-am văzut o dată la un miting cu Walter Ulbricht, eram aproape, neamţul era scund, nu prea rian, iar Hruşciov plesnea de sănătate. Revenit la căminul studenţesc, le-am spus colegilor, uite, eram aproape, puteam să trag în el. Era chiar după asasinarea lui Kennedy, mă obseda ideea că un preşedinte poate fi asasinat, unde, în SUA. Colegii, un rus şi un evreu s-au îngălbenit şi au ieşit afară. Am înţeles, am bănuit, că în simpla noastră cameră de cămin era un aparat de ascultare. De atunci nimeni nu a mai vorbit cu mine, de parcă aveam de gând , în mod serios, să atentez la viaţa seretarului general al PCUS. In 1964, veselul Nichita a fost îndepărtat extrem de rapid şi pe nepregătite. Studenţii străini au fost chemaţi la rectorat, a venit un secretar de la raion şi ne-a expus situaţia. Toţi tăceam, numai studenţii din RDG, instruiţi , desigur, de ai lor, au vociferat, ca şi cum Hruşciov ar fi aparţinut de drept istoriei RDG. De fapt , aveau dreptate, cum într-o ţară – un gigant, îl iei pe primul om din stat şi-l dai afară, pe scări, cum s-ar spune..In rest a fost linişte. Am terminat studiile, nu înainte de a participa la mitingul de doliu de la ambasada RSR din Moscova, cu ocazia morţii lui Dej. Interimarul care a ţinut cuvântarea ( ambasadorul era la Bucureşti) a plâns, se pare sincer. Eu mă gândeam cum să fac să mă însor cu o rusoaică, era colega mea şi mă îndrăgostisem. Un individ care studia la Academia de Ştiinţe Politice din Moscova, fostă Jdanov, un activist de la UTM, ceva secretar în CC mi-a spus să nu dea dracul să mă însor cu o rusoaică pentru că e de rău. Ruşii ne sunt duşmani. Am rămas perplex. Colega mea era şi gravidă, e drept, de două luni, dar eu voiam să am un copil. Ajuns în ţară, m-am lămurit, toţi activiştii vorbeau acelaşi lucru, prietenia cu marea Uniune Sovietică s-a terminat, suntem prieteni cu China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord, dar nu cu marea vecină. Am început să scriu cereri de aprobare a căsătoriei cu o „străină”, , întâi lui Chivu Stoica, apoi lui Ceauşescu. Funcţionara de la registratură, desigur, cu grad în Secu, mi-a spus că scriu degeaba, la care am replicat – Mă voi duce la Neptun, la tovarăşul şi o să-i înmânez cererea. Doamne, fereşte, a spus ea, ca o soră, ca o mamă îţi spun să nu faci aşa ceva. Mă uitam la TV, mă uitam la mitinguri, unele la Arenele Romane, Ceauşescu vorbea ca un apucat, nu-l văzusem pe Dej de aproape, lui Ceauşescu îi plăceau adunările , aşa zisele băi de mulţime, cucoana nu merge încă alături de el, omul mi se părea un idiot. Nici în aceşti ani, ascultând ce spuneau Ştefan Andrei sau Mizil, la TV, nu pot să cred că NC era inteligent. Şefii mei de la intreprindere, deşi nici ei nu erau mult mai breji, tot vorbeau o limbă mai vie, Ceauşescu vorbea ca o maşină stricată. Poate că eram şi subiectiv, fiind supărat că nu mi se aproba cererea de căsătorie. Brusc, după un an şi ceva de aşteptare, toţi care au cerut, au primit aprobare oficială, cu semnătură, fiecare cu un Decret, de parcă noi eram persoane oficiale. Se pare că ambasadorul URSS a informat Moscova de numărul destul de mare, peste cincizeci , de cereri pentru căsătorii cu cetăţene sovietice şi nea Nicu a cedat. Dar de atunci am intrat eu în vizorul Securităţii, ca potenţial agent sovietic, fapt pe care aveam să-l aflu peste 43 de ani, în 2009.
Fine del primo tempo
Boris Marian
Amintirile – secundo tempo
Serviciul de inginer într-o intreprindere industrială era unul dintre cele mai ingrate. Cred că un agricultor are multe de făcut, un inginer nu avea nimic de făcut, cel puţin în primul an, de stagiatură. Facultatea este una, fabrica este alta. Muncitorii se uitau la noi, stagiarii ca la nişte paraziţi, ceea ce şi eram . Vorbeam între noi, fumam, citeam cărţi. Şeful de producţie m-a luat la ochi şi m-a acuzat că dorm noaptea, ceea ce iar era adevărat. Dar domeam cu capul sprijinit de perete şi cu faţa la uşa dispeceratului, când intra un muncitor, maistru, deschideam ochii şi răspundeam la orice chestiune. Acuzaţia şefului m-a supărat în aşa hal, că am dar cu pumnul în sticla ce acoperea masa dispeceruluui. Sticla s-a transformat într-o lucrare de artă, ceva, un păianjen cu picioare lungi pe toată suprafaţa sticlei. Şeful a tăcut, iar a doua zi am fost mutat la cercetare. Toată cercetarea era condusă de marea savantă, mamă iubitoare, numită ADI (academician, doctor, inginer) . NU aveam s-o văd decât într-un jeep, la Zalău. Dar ăi cunoşteam colaboratoarele , care îi erau şi prietene ( de nevoie). Femei pricepute în meserie, îi scriau toate articolele, mai erau şi nkişte flăcăi, unii foarte capabili, unul dintre ei a înnebunit brusc, după o vizită la Moscova. Probabil, ciripise ceva. La cercetare se făceau deplasări destul de frecvente în străinătate, în Occident, în Asia. Numai subsemnatul nu mergea nicăieri, deşi scriam articole pe care le semna directorul şi cu mine. Evident, directorul, un om „de casă” al „cucoanei”, aşa îi spuneam noi „tovarăşei”, habar nu avea ce scriu eu, dar mă pupa la oricer ocazie şi mai dădea ceva prime. L-am întrebat pe secretarul de partid, căruia îi făcusem o parte din lucrarea de diplomă de inginer, de ce nu merg şi eu „pe afară”. Mi-a spus, surprinzător de sincer, reproducând cuvintele directorului – „ Măi, zicea, tu nu ştii că evreii pot pleca oriunde, ce să-l trimit eu pe jidanul ăsta, mai bine pleacă ai noştri”. Asta era prin anii 70, nu exista Vadim , doar Barbu,antisemitismul era discret, dar eficient. Chestia m.-a supărat mult, m-am gândit să plec în Israel, dar , un văr al meu stătea de cinci ani pe schimburi, după ce depusese actele, pentru că lucrase la biroul de invenţii şi inovaţii. Alt văr a fost chemat la Secu, i s.a propus să colaboreze, în schimbul vizei, omul s-a internat la Spitalul nr. 9, apoi a primit rapid viză. IN 1977, după cutremur, viaţa în Bucureşti mi se părea nesigură, aveam şi familie, un băiat de unsprezece ani,hai în Israel, îi spun soţiei. Ea nu şi nu, că URSS nu are relaţii cu Israel, cum îşi mai vede ea părinţii. Iarăşi, relaţiile interstatale interveneau în destinul meu. La Zalău , se clădea o fabrică din banii BIRD ( Banca Internaţională de Investiţii), am plecat ca director tehnic. Intre timp un unchi al meu , fost ilegalist, plecase în Israel, dezamăgit de faptul că a fost marginalizat. Mai aveam un unchi , fost ministru în guvernul lui Ben Gurion, apoi Eşkol,aşa că dosarul meu atârna cam ca o balanţă, tata murise în 1960, fusese incinerat de Partid, că la Paertid, vechii ilegalişti nu se îngropau decât cu aprobare specială. Numirea mea ca director tehnic a fost pregătită cam opt luni, dosarul a fost dstudiat de zeci de ochi atenţi şi minţi limpezi. In fine, nefiind nici un inginer specialist în domeniu, iar judeţul Sălaj era cel mai înapoiat din patria noastră, alături de Tulcea, am primit decizia de numire. La Zalău am înţeles cum se conduce o ţară. Nu eu, ci Partidul. Primul secretar al judeţului primea zilnic telefon de la însuşi „TOVARĂŞUL”( se spunea în şoaptă, cum se feresc evreii habotnici să spună (IAHVE), care făcea teleconferinţă şi îi înjura la rând pe fiecare secretar din fiecare judeţ, în auzul tuturor. Pui de căţea, să vă ia dracul, dhracul , mai exact, acesta era repertoriul, tovarăşul era greu de mulţumit. Securiştii rânjeau. Unui director de la Centrală i-au spus să-şi ia pijamaua şi să se mute la Zalău ca să pună în funcţiune fabrica, la care alt securist a şuierat – Ar fi bun să stea în pijama. Am simţit o oarecare adiere rece pe spinare. A venit în vizită şi TOVARĂŞUL.Abia îşi trăgea cizmele, pe şantier era noroi, „Cucoana” a rămas cu dobermanii în maşină, m-am uitat de la vreo doi metri la Elena cea savantă. M-a privit cu ochi reci, de culoare cenuşie, obosiţi şi şi-a mutat privirea , fără nici o expresie. Ceauşescu a dat o mână „de lemn” cu conducerea fabricii, a zâmbit muncitorilor, toţi , tineri, o fată s-a grăbit s-i dea flori, nici o pupătură, omul s-a plimbat obosit prin uzină, arăta destul de bolnav. Apoi m-am uiitat la TV cum vorbea , exttrem de hotărât , energic în piaţa centrală a oraşului. Ori la uzină ori la meeting a fost o sosie a lui NC, semănau şi nu erau aceiaşi. Dar din cauza lui NC , am luat un vot de blam şi era să fiu exclus din partid. Revenit la Bucureşti, după o manevră reuşită a unui pitic de secretar economic ( pitic, la propriu), care voia musai un localnic pe post de director tehnic, poate şi din motive de „dosar”, am lucrat în cadrul Centralei Industriale. Directorul m-a rugat să scriu un articol omagial pentru TOVARĂŞA care împlinea nu se punea câţi ani. M-am distrat şi am folosit cel mai lemnos limbaj, articolul a fost tipărit urgent în presa centrală, cu semnătura directorului. La un miting pentru pace, cu NU VREM BOMBE NUCLEARE ( adică vrem alte bombe), eram în PARCUL TINERETULUI, citeam o revistă, megafonul reproducea un miting mai mare,din faţa CC al PCR, vine la mine un tip solid şi-mi smulge revista , vrea să mă legitimeze, eu mă opun, cheamă un miliţian răsărit din pământ, mi se ia buletinul, iar individul spune că voi dat afară din partid, din uzină, am vrut să întreb dacă nu şi din casă. Cineva mi-a spus că este secretarul doi de la sector. La fabrică s-a organizat o adunare fulger, după numai trei zile, unde s-a discutat „cazul”. Secretarul a cerut excluderea din partid , ceea ce nu mă durea prea mult, neavând funcţii, dar aveam o teamă - să nu fiu trimis în schimburi, aveam deja peste 40 de ani, nu mai mergea. Cineva, mai moderat a propus vot de blam cu averisment, eu m-am bucurat, s-a pus la vot, dar votul nu ieşea, s-a numărat de vreao trei ori. După şedinţă, o colegă mi-a spus că doar o treime au ridicat mâna, restul nici nu au votat. Nimeni nu înţelegea ce făcusem. Nici eu. Dar votul m-a costat o deplasare în Coreea de Nord, care mă interesa. Eu vorberam ruseşte, iar coreenii, fără a mai fi aliaţii URSS, ştiau rusa. Revoluţia sau livoluţia , cum bine i se spune, am privit-o la TV, însă m-a apucat o Zonă Zoster, poate din cauza stresului. Am mers cu maşina, soţia conducea, la Fundeni.Pe drum se auzeau împuşcături. La spital l-am întrebat pe un medic-şef, sunt terorişti în Spital? Sunt , a zis el. Este singura mărturie, n-am mai auzit ceva atât de autentic , după aceea. Era vorba de palestinieni, libanezi
Din 1990, uzina în care lucram a intrat într-o curbă descendentă, treptat fiind preluată de un individ care fusese înainte de 89, responsabil cu deşeurile. Am devenit unul dintre bogătaţii şi acţionarii de frunte, avea printre angajaţi şi un viitor sau fost prim-ministru.Preşedintele sindicatului era un fost ospătar . de la Athenee Palace, adică un fost informator sau gradat. S-a mers până la desfiinţarea uzinei. Cine a câştigat? Cineva. Acum s-au construit acolo vile. In anul 2009, tot ascultându-l pe Dinescu care sporovăia de toate despre dosare, îi„demascase” pe Amedeo Lăzărescu, Doinaş, alţi intelectuali de elită pe care eu îi stimam, m-am dus şa CNSAS sîmi cer dosarul de urmărire. Un prieten m-a întrebat, dar de urmăritor nu-l vrei. Simpatic. In 1968, fiind la armată, am fost chemat urgent la Contrainformaţii, unde mă aştepta un ofiţer de secu, acesta mi-a aranjat o învoire la Bucureşti, unde sosise unchiul meu din Israel, în calitate de ministru, pentru tratative. L-am vizitat la hotel. Unchiul mi-a propus să plec cu soţia şi copilul în Israel. Evident, mama dorea mult acest lucru, ar fi plecat cu mine. Evident, soţia s-a opus. Aceeaşi chestie cu raporturile dintre URSS şi Israel. Securistul m-a descusut ce am vorbit, i-am povestit de propunere şi, atunci, el mi-a propus că mă ajută el. M-am îngrozit. Luni de zile m-a pisat prin telefon să primesc propunerea. Am scăpat cu greu de el. Avea apartamente unde mă invita, nu a făcut presiuni, dar nici nu s-a bucurat. In schimb ce am găsit la CNSAS m-a umplut de uimire. Mi s-au adus cinci dosare de căte o sută de file fiecare, cu declaraţii şi rezoluţii. Tema era – a se urmări dacă nu subminează economia naţională pentru sovietici. Deci era vorba de Zalău. Acum mi-am explicat de ce mă vizita zilnic ofiţerul din uzină, la Zalău, mă întreba ce fac, ce face soţia, copilul, eram toţi trei sub urmărire, deşi băiatul meu avea doar 14 ani. Am găsit declaraţii despre ai mei, despre cumnata venită din Kiev, despre opiniile mele, ale soţiei cu privire la alimentaţie, la prieteni, nimic important, cinci sute de pagini de fleacuri, după care dosarul s-a închis, eu revenind la Bucureşti. Dar două întâmplări nu le voi uita. Prima – moartea translatorului de limba franceză, un băiat care nu putea să se sinucidă, nici nu era beţiv, al cărui trup a fost găsit într-o groapă de pe şantier, plină cu apă. Adică omul s-ar fi înecat, noapătea, pe întuneric. Cu totul neplauzibil. Nici o anchetă. Omul fusese ucis, nu se ştie de ce. Am fost şi eu chestionat, doar o declaraţie, nu ştiam nimic. A doua întâmplare - la unul dintre utilaje, un tânăr a fost strivit, în urma unei manevre greşite a colegului, ei curăţând utilajul. Când am sosit la faţa locului, utilajul fusese pus în funcţiune. Am întrebat cine a îndrăznit să pornească un utilaj , unde avusese loc un accident mortal. Pe pardosea se mai vedeau pete mari de sânge. Mi s-a răspuns, păi, tovarăşul director, adică directorul plin. Am oprit imediat lucrul ,a apărut procurorul, ştia că utilajul fusese repornit, dar spunea că fără aprobare, aşa ştia el. M-a chemat să dau multe declaraţii, am fost şi la proces , ca martor, maistrul a primit doi ani cu suspendare. Treaba s-a potolit, familia a primit o sumă de bani. O ultimă întâmplare la Zalău. Începuse să lipsească produse, în special carne şi ouă. Cozi mari, prin 1982, deci mult înainte de livoluţie. Trece secretarul cel mititel, care avea să mă gonească din Zalău. Coboară din maşină, vrea să spună ceva oamenilor de la coadă, unul se apropie de el şi îi strigă – Dumneata ai fost la noi, la uzină, ne-ai spus să muncim, să punem fabrica în funcţine, de ce nu este carne. Exact ca în anecdotă, muncitorul a dispărut, ca şi carnea. Încă o impresie, de după 1989. Pe cine văd printre deputaţii care se preumblă pe coridoarele Casei Poporului, actualmente Palatul Parlamentului? Pe un fost directoraş, fost membru PSM, fost mare chiulău la fabrică, fost angajat la firma şmecherului îmbogăţit peste noapte, etc. Era membru al PNL. Era patron la nu ştiu ce firmă. Apoi a intrat într-o anchetă, a dispărut, s-a dat la fund. Am cunoscut un liberal care mi-a inspirat respect – Dan Amedeo Lăzărescu, tocmai cel pe care Dinescu şi colericul de CT Popescu îl făceau fărâme în faţa telespectatorilor, pe postul REALITATEA . Dar omul era de un calm dumnezeiesc. L-am admirat din nou. Acuzat de a fi trunat cu sârg la Secu, fost deţinut politic, omul îmi inspira încă un respect irepresibil. Cea mai urâtă impresie din ultimii 20 de ani mi-au lăsat falşii mineri care se plimbau prin centrul Capitalei, cu bâte lungi şi lăcuite, rotunde la capete, pregătite , parcă de ani şi ani, oamenii erau nedormiţi sau beţi, aveau ochii roşii , gata să sară cu bâta pe oricine ar fi fluierat uşor, parcă erau turbaţi.Iar tovarăşul Iliescu i-a felicitat, acelaşi Iliescu care în 1963, la adunarea studenţilor români din străinătate, din aula Facultăţii de Drept mă propunea cxa membru în Comitetul Unional UTM, aşa era numit organismul de conducere al tinerilor ce studiau în URSS. Nu mă cunoştea, dar vorbea din notiţe, voios, simpatic, negricios. Cu alt prilej voi mai povesti, dragi cititori, care mai rezistaţi la aceste rememorări. Fără sânge şi tortură. Eu nu am fost printre torturaţi.
Boris Marian
.jpg)
