Ars poetica

Boileau este singurul care a avut răbdarea să dea o sută de sfaturi poeților, dar au trecut secole. Ca urmaș, printre milioane,  ale acelui Boileau, am să încerc să vin cu câte îndemnuri, unele , poate banale, dar utile în special începătorilor, în care îmi pun speranțe . Scuzați lipsa de modestie.

1.      Să nu te consideri mic și neimportant. Vorba lui Napoleon despre bastonul de mareșal.

2.      Evită stările emoționale imediate, ele nu dau literatură, emoția trebuie să se „coacă”.

3.      Nu fi plângăreț, nici optimist în exces, vorba lui Eminescu, TOATE-S VECHI ȘI NOUĂ-S  TOATE

4.      Evită cuvintele banale, limbajul poetic trebuie să difere de cel cotidian, dar nu încerca să fii mai original decât ești.

5.      Evită  cuvintele licențioase, deși ele creează uneori senzație, nu sunt poetice.

6.      Citește cât mai multă poezie de la antici până  în zilele noastre, compară ceea ce scrii cu ceea ce citești, fără să  imiți pe nimeni.

7.      Scrie cu nerv, lălăiala în versuri se observă imediat.

8.      Nu te mulțumi cu nimic din ceea ce scrii, altfel te plafonezi repede.

9.      Nu te „autoplagia”, este un mare pericol chiar pentru poeții buni.

10.    Încearcă să ai un stil propriu, vocea ta să fie numai a ta.

11.   SUCCES! Nu te îmbăta cu succesul, nu este o hrană sigură.

12.   Orice poem trebuie să aibă o logică ascunsă, exprimarea haotică este derutantă și fără șanse de  viitor.   
   BORIS MARIAN

Despre dr. Moses Rosen, la un centenar de la naștere ( 1912-1994)

L-am cunoscut pe fostul Șef Rabin dr. Moses Rosen cu câteva ocazii. Era un personaj  destul de distant și autoritar. Ceea ce m-a făcut să-l respect, totuși, a fost  erudiția, pasiunea în a apăra iudaismul în România, spiritul diplomatic și intransigența în combaterea antisemitismului  și  negaționismului, atât înainte de 1989, cât și după. Ca orice om a avut și multe defecte. Mi s-a sugerat să-i caut dosarul la CNSAS. Are desigur un dosar voluminos. Din propria experiență, de fost director tehnic la o întreprindere industrială am constatat că și eu am un dosar la CNSAS, de urmărire, un dosar de circa 500 de pagini care conținea o mulțime de fleacuri și care nu a condus la nici o concluzie. O armată de ofițeri și informatori și-au consumat timpul pentru a  dovedi că nu aș fi leal regimului. Nu s-a dovedit nimic. De aceea nu cred că mă interesează ce au scris unii și alții, din reavoință sau din naivitate. Despre dr. Moses Rosen au circulat destule zvonuri, multe neadevărate sau greu de crezut, că a fost membru PCR, că a fost „rabinul roșu”, că îi plăcea pokerul, că nu era corect, că  a practica cultul lui Ceaușescu, etc. O mare eroare o fac unii cercetători care îl pun pe Moses Rosen în contrapondere cu alt fost Șef Rabin dr. Alexandru Șafran. Îl apreciez pe Al. Șafran pentru profunzimea cunoștințelor în domeniul iudaismului, Cabalei, etc., dar plecarea sa din țară nu se justifică decât prin dorința de a evita o luptă pe care ar fi putut să o ducă în favoarea demnității obștei evreiești. Nu cred că a fost izgonit din țară cu pistolul ca Regele Mihai. Nici nu cred că ar fi fost arestat. Poate că ar fi fost scos din funcție. El a preferat să devină Mare Rabin la Geneva. A fost opțiunea sa. Moses Rosen și-a luat în sarcină o misiune aproape imposbilă- să fii  lider evreu religios într-o țară cu regim dictatorial, ateist, devenit treptat xenofob. Se știe că, împreună cu av. C. Vișinescu , Moses Rosen a căutat să salveze sioniști de frunte. De asemenea, prin cărțile pe care le-a editat,  prin predicile sale, prin contraatacurile la mizerabilele diversiuni ale unui CV Tudor, ș.a. a reușit să impună un respect față de obștea evreilor in România. Nu mă interesează ce foloase personale a obținut. Nimeni nu este sfânt, nici rabinii. Dar în fața lui Dej, Bodnăraș, chiar Ceaușescu a fost un om politic demn, chiar dacă a trebuit să cedeze, să accepte distrugerea unor sinagogi. Dar în 1956 a înființat prima publicație  evreiască cu oarecare autonomie , cu un cult personal care nu era rodul unei infatuări, ci o armă de a combate cultul dictatorului Ceaușescu și dictatura peceristă. Așa văd eu lucrurile. A negociat plecarea a circa 300-400.000 de evrei,  chiar dacă România lui Ceaușescu a stors bani pentru acest demers.  A fost sprijinit de forurile evreiești din Europa și SUA. Nu a fost familiar cu enoriașii, dar nu era  în firea sa, am spus, nu era ușor abordabil, ceea ce l-a deosebit de urmașii săi la președinția FCER. A mai făcut două erori. Când a cerut interzicerea editării volumul IX din OPERELE  lui Mihai Eminescu, trebuia să se consulte cu intelectualii evrei, iar intervenția trebuia justificată prin lipsa unui aparat critic, care ar fi putut să fie adăugat. În mod pervers guvernanții au retras volumul, pentru ca apoi , după 1989 să fie reeditat, iar Eminescu a ajuns  un „martir” al  lui Rosen. Se știe că jurnalistul Mihai Eminescu se opunea imigrării masive a evreilor din Galiția, Polonia, Ucraina, fără ca Marele Poet să fi fost antisemit. Limbajul său era limbajul epocii, iar legionarii și alți antisemiți până astăzi iau drept referință „Doina” și articolele lui Eminescu. Este o chestiune delicată în care Rosen nu a fost bine sfătuit. De asemenea conflictul cu dr. Alfred Hârlăoanu a degenerat într-o excomunicare care  nu s-a practicat niciodată  în România, lucru care nu îi face cinste.În cartea editată de Hasefer, sub coordonarea dr. Hary Kuller, „Evreii din România”(2008) se pot găsit date destul de complete despre activitatea  lui Moses Rosen. Cărțile sale, „Eseuri biblice”, „Învățături biblice”, „În lumina Torei”, ș.a sunt scrise cu talent și respect pentru înaintași, pentru părintele său, gaonul Arie Rosen.  Din păcate  personalitatea sa se află acum într-un con de umbră, dar pasiunile vor trece și el va fi așezat la locul pe care îl merită, alături de Niemirover și Șafran.

Fost membru al unor înalte foruri evreiești europene, membru de onoare al Academiei Române în 1993, al Consiliului de Conducere al Universităților din Ierusalim și Tel Aviv, fondator și prim președinte al Casei Diaspora din  Tel Aviv, DHC al Yeshiva University din New York, al Universității Bar Ilan, cunoscut de numeroase personalități din lume, inclusiv de Papa de la Roma, dr. Moses Rosen  rămâne o personalitate cu care obștea evreiască din România și evreii originari din România, aflați în Israel și în Diaspora ar putea să se mândrească.

BORIS MARIAN MEHR

Marc Chagall

Marc Chagall (7 iulie 1887 – 28 martie 1985), a fost un celebru pictor, născut în apropiere de Vitebsk ( Belarus), devenit  la Paris unul dintre cei mai importanți pictori ai secolului XX. Este considerat ultimul mare pictor modernist din perioada actuală. Este autorul unor vitralii de mare valoare,  executate la Spitalul Hadassa din Ierusalim, la catedralele din  Reims și Metz, ca și pictura  de pe plafonul Operei din Paris. Înainte de Primul Război a locuit la St. Petersburg, a fost comisar cu artele în Vitebsk, apoi s-a refugiat  în Occident. În 1922 s-a stabilit la Paris. A  practicat modernismul, la început cubismul, post-simbolismul, fauvismul, surrealismul . A fost apreciat deopotrivă de Matisse și Picasso pentru expresivitatea culorilor pe care le experimenta. Nostalgia târgului evreiesc Vitebsk l-a urmărit toată viața, aflându-se și sub influența lecturilor timpurii din Shalom Alehem. După al Doilea Război Mondial nu a rămas nimic din vechiul Vitebsk, astfel  că  picturile lui Chagall pot fi utile și ca document istoric. Copilăria sa a fost marcată de sărăcie, într-o familie de nouă frați, tatăl era vânzător de pește, mama-casnică și mai ajuta la băcănie.Religios și foarte harnic, tatăl avea grijă ca hrana copiilor să fie asigurată. Biografia scrisă de Chagall la o vârstă înaintată este interesantă, atât sub aspect documentar, dar și artistic. În mediul ghetoizat al Vitebskului se păstra tradiția hasidică, se studia Cabala. La vârsta de 13 ani, mama sa îl dă la o școală rusă, mituind învățătorul, care  avea dispoziția să nu primească evrei. Chagall  cunoștea deja ebraica și citea Biblia. La îndemnul u nor prieteni începe să copieze ilustrații de cărți, ceea ce îi produce o mare satisfacție.În 1906 participa la lecții din studioul pictorului Iuri Pen, apoi a lucrat cu Lisitzki, Zadkin, profesioniști în pictura realistă. Chagall a ales ficțiunea, realismul, academismul nu l-au atras. Era și influența legendelor hasidice.

Unul dintre primii profesori ai lui Chagall, la Petersburg a fost maestrul în domeniul teatrului, Leon Bakst, dar , în curând va fi atras de creațiile  pictorilor francezi, în special de Paul Gauguin.În 1910 se află la Paris, îi cunoaște pe  Apollinaire, Cendrars, poezia modernă fiindu-i sursă de inspirație.În 1912  pictează celebrul tablou „ Violonistul”, care va deveni un simbol, redenumit „Scripcarul pe acoperiș”, motiv reluat în teatru, în viitoare filme. Delaunay și Leger sunt admirați de Chagall, dar el își păstrează personalitatea. Un rol important în viața sa îl va avea Bella, soția sa pe care a venerat-o . Vizitează des Louvre, îi studiază pe Rembrandt,  Chardin,     Van Gogh, Renoir, Pissarro, Matisse, Gauguin, Courbet, Millet, Manet, Monet, Delacroix, ș.a. Suprarealismul nu-l ocolește, însă esența picturii sale se află în amintirea Vitebskului natal. Este mult apreciat de Andre Breton.Are o expoziție la Berlin. În 1915, revine în Rusia,iar după 1917, este numit comisar pentru arte la Vitebsk, unde înființează o școală de arte și un muzeu.Este prieten cu Malevici, ujn alt pictor important, care va emigra ca și Chagall din cauza dogmatismului care  începe să  se impună sub noul regim, bolșevic.Înainte de a părăsi Rusia sovietică a fost activ ca scenograf la Teatrul Evreiesc, nou înființat la Moscova. În 1923 revine la Paris, definitiv. Este deja un pictor recunoscut, Ambroise Vollard devine  principalul său achiziționer. Se inspiră din Biblie, din creația lui Gogol, LaFontaine, ș.a. Devine cunoscut și în SUA. Este îndrăgostit de sudul Franței, de Italia, vizitează Olanda, apoi Palestina, Țara Sfântă a Bibliei.

Instaurarea regimului nazist în Germania duce la eliminarea artei și artiștilor dedicați suprarealismului. Franța se oferă pentru mulți, ca o nouă patrie. După ocuparea Franței, viața oricărui evreu este în pericol, astfel că în vara lui 1941, după un refugiu în teritoriul neocupat, Chagall pleacă în SUA , în cadrul acțiunilor intreprinse de consulul Varian Fry.Se întâlnește cu Mondrian, Breton. Pierre Matisse, fiul marelui pictor Henri Matisse este cel care îl va ajuta să-și facă publice lucrările.Participă ca scenograf la montări ale trupelor de balet din SUA, din repertoriul rusesc ( Ceaikovski, pe librete de Pușkin).Aertiștii mexicani, Diego Rivera, Orozco salută apariția lui Chagall. Tematica lucrărilor lui Chagall cuprinde atât motive iudaice, dar și cristice.La 2 septembrie 1944 moare soția sa , Bella, Chagall întrerupe orice activitate, este disperat. El asociază această pierdere cu moartea milioanelor de evrei în lagărele naziste, de care doar auzise.Se căsătorește cu Virginia Haggard cu care va avea un fiu, David Mc Neil, unul dintre marii săi admiratori și biografi. Chagall duce dorul Parisului. În 1946 i se organizează o mare expoziție la New York, iar în 1947, la Paris. În perioada 1948-1985 trăiește la Paris.În 1952, noua sa companioană de viață este Vava Brodsky, care îl ajută în ultimii săi ani de viață.Muncește enorm, pictează, face mozaicuri, vitralii, tapiserie, artă murală, decorează vase de ceramică. O mare popularitatea îi aduce realizarea plafonului ilustrat al Operei din Paris. Andre Malraux este cel care îl susține, în calitate de ministru al Culturii. Inaugurarea se face în sunetele Simfoniei Jupiter de Mozart. Chagall devine unul dintre cei mai elogiați pictori din lume, criticii  consideră că el a știut să îmbine arta muzicii cu fantezia creatorului de mister și personaje mistice ( „Bestiarul și muzica”). Nici arta circului nu-l lasă indiferent. Statul Israel îi este recunoscător pentru vitraliile de la Sinagoga Noului Spital Hadassa din Ierusalim, unde a reprezentat cele 12 triburi pe cele 12 vitralii. Ceremonia inaugurării a avut loc în 1962.În 1964  realizează o lucrare pe sticlă ( vitraliu) la sediul ONU, în memoria fostului secretar general Dag Hammarskjold, decedat într-un accident de elicopter în Africa, în 1961.În 1967, Rockefeller îi comandă o lucrare similară la New York, la sediul  Unuion Church  of Pocantico. A mai realizat vitralii la catedrale din Mainz (Germania),din Zurich(Elveția), Tudely ( Anglia), Reims ( Franța). Knessetul ( parlamentul israelian) a primit trei tapițerii concepute de Chagall. Ultima sa lucrare a fost o tapițerie intitulată ” Iov” pentru un Isntitut din Chicago. Poate că este un fapt semnbificativ, Chagal a fost un Iov fericit, a suferitr și a dăruit, a fost un artist și un om genial, cu valențe umane incredibile. În mormțântat în Franța, are un bust în Polonia, la Kielce, un muzeu la Vitebsk , în Belarus, a lăsat mii de lucrări în toate genurile artelor plastice, a îmbogățit muzee și a adus lumii bucuria creației sale. Albume cu ilustrații din lucrările sale se află în întreaga lume.

BORIS MARIAN

Jurnal de București-  14 iulie 2012

Nu despre politică voi vorbi. Doar o aserțiune – România va fi, a fost și este un teatru al luptei dintre Est și Vest.

Acum trec la ale mele. Ipocrizia este o „lege naturală”. Suntem ipocriți fără să știm, uneori. Iubim rar, dar vorbim mult despre ea. Am fost dezamăgit de mulți, multe și de mine însumi. Cu asta am spus totul. Dăm lecții, dar nu primim.

 Cum să numesc iubirea, când ea nu are nume, cuvinte potrivite, la plâns sau pentru glume? Tu ai dorit să fie evanescentă, floare, lumină nefirească, durere ce nu doare. Fără asprimi de cuget, mărturisiri deșarte, dar cum poate iubirea să fie, fiind departe, când nimeni nu-i asemenea cu altul sau cu alta? Și nimeni nu e diavol, nici înger. Laolaltă  s-a plămădit ființa și nimeni n-o să afle ce-i dincolo, că Domnul ne ține mereu calfe. 

Scade surâsul, adulții-s superbi, crește-ntrebarea ca osul în cerb, ceasul aleargă, limba-i căzu, peretele plânge, dottore Manchu. Mandibula are și ea un cuvânt, orașul se nalță mai sus de pământ, miroase a om și a pește stătut, inspectorul Watson crescu în șezut. Sus, pentagrama hipnotizând, cred că Demiurgul acum e plăpând, noi jumulim Pasărea Rok, nu e Măiastra, dar plină-i de foc.

Deschid fereastra, o pisică se uită fix la mine. Arunc țigara, pisica se apropie, o miroase în silă, dă din coadă nemulțumită. Va reveni. Este o zi ca oricare, câte stele nu explodeazî în Univers, câte iubiri nu se scufundă în neant? Moralitatea și perversiunea merg mână în mână. Etc. Când? Iartă, dar nu uită, uită și iartă. Oamenii mă îngăduie. Timpul e un cal bătrân. Cimitirele ne fac mai buni. Ca și locurile de rugăciune. De ce nu am răbdarea să mă rog  mereu pentru liniștea sufletului? M-am născut în urmă cu o zi. Ei și? Poți iubi de unul singur? Norocul meu că alături nu este o prăpastie. Mai ușor cobori în adânc, decât să te înalți la cer. Un cal alb trece prin văzduh, cine va îndrăzni să urce în spinarea sa nervoasă?

BORIS MARIAN

 .

Marea criză băsesciană

De la întemeierea Principatelor Unite, se poate vorbi de o criză continuă. Înlăturarea lui A.I. Cuza a fost o surpriză pentru mulți. A venit, din fericire , un principe pus pe fapte mari și le-a dus, cât de cât la capăt, cu excepția ezitării în ultimii ani de a se alătura Antantei. Între cele două războaie luptele politice, tulburările naționaliste, criza economică din 1929, înlăturarea lui Carol II, regimul antonescian, regimul comunist au constituit un șir de crize  din care România a ieșit ca un bolnav după grele operații. A venit  „loviluția”, Iliescu a stricat mai tot ce se putea strica și a dezamăgit pe toți care aveau niscaiva  iluzii. Este și acum, calm, surâzător , așa cum este istoria cu noi toți. În anii 90 s-au produs cele mai mari nerozii din istoria acestei țări. În loc să se consolideze, țara a decăzut economic, cultural, social,  sub loviturile nemiloase ale unor rechini născuți ex nihilo. În ignoranța sa proverbială, Petre Roman a declarat industria românească „un morman de fier vechi”, deși  sunt pe glob țări cu rezerve naturale mult mai mici care o duc mai bine și nu sunt socialiste, ca RPChineză.  Cooperativele de producție se puteau transforma în ferme de tip american sau chiar israelian ( moshavuri) , fără jaful prostesc la care au fost supuse. Abia acum s-a trezit producătorul român că mai are ceva de făcut. Educația și sistemul sanitar au fost batjocorite de parcă ar fi avut cineva interes să ne întoarcem înainte de epoca  renascentistă. Adică analfabetismul și semidoctismul se lățesc ca o molimă.  Și acum să venim la Traian Băsescu. Nu știu de ce , îmi amintește de ultimii împărați romani din secolul V, care voiau multe și nu obțineau nimic. Au venit „lupii tineri” ( relativ) uniți în cuget, fără simțiri, social-liberalii care  vor să facă și ei multe. Nu le dăm vot negativ că nu-i știm. Călăul Stalin, în adânca sa înțelepciune zicea – „ Cadrele fac totul”. Se referea la dosare, dar luând sensul literal, are dreptate. Cine și unde sunt oamenii capabili să readucă normalitatea într-o țară bolnavă de corupție, în care toate împrumuturile, gigantice, s-au dus în diverse buzunare largi și încă neumplute. Unii îl visează pe Țepeș Vodă, alții pe Ceaușescu, dar  soluția reală sau soluțiile că sunt mii  de  greșeli ce trebuie îndreptate, se lasă așteptate. Spectrul Greciei falimentare ne stă alături. Nici alții nu o duc grozav. Noi ne concentrăm pe numele unor personulități ( sic!).  Om muri și om vedea.

BORIS MARIAN

Gustav Mahler

Gustav Mahler (7 iulie 1860 – 18 mai 1911) a fost un compozitor din școala post-romantică, de talie internațională.S-a născut la  Kalischt,în Cehia. Deși era destul de cunoscut,  sub regimul nazist, opera sa a fost interzisă din cauza originii sale eveiești.După anul 1945 muzica sa fost redecoperită și a intrat în repertoriul  multor orchestere celebre.

A studiat la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit în 1878, iar în 1897 a devenit director al Operei Casei Imperiale (Hofopera). Pentru a-și păstra postul a fost nevoit să se convertească, dar atacurile antisemite împotriva sa nu au încetat. Era un maestru în interpretarea cerației lui Wagner și Mozart.După zece ani a fost invitat și numit în postul de director al  Metropolitan Opera și New York Philharmonic, din SUA.

Opera lui Mahler nu este foarte întinsă, dar are profunzime și este extrem de complexă. Prima compoziție, din tinerețe care l-a impus a fost un cuartet pentru pian. În compozițiile sale se simte  o forță care îl plasează între cei mai apreciați compozitori de la finele secolului XIX și începutul secolului XX. Simfonii, corale, opere fac parte din moștenirea sa. A scris douăsprezece simfonii. Se remarcă Simfonia a 2-a, a 3-a, dar în special a 8-a, executată în anul 1910. Pringtre urmașii școlii sale se numără Arnold Schoenberg, Alban Berg, Shostakovich și Benjamin Britten, printre ei, mari inovatori ai muzicii secolului XX. În 1955 a fost înființat un Institut Internațional cu numele său.

A fost considerat din primii ani de viață un Wunderkind ( copil-minune) pentru  virtuozitatea sa precoce.În adolescernță a scris o operă, „ Ducele Ernst din Suabia”, în memoria unui frate care i-a murit. La Viena a studiat cu maeștrii Julius Epstein, Robert Fuchs, Franz Krenn.A fost coleg cu viitorul compozitor  Hugo Wolf, a fost prieten cu Anton Bruckner. Pentru cunoscătorii istoriei muzicii europene, aceste nume sunt familiare. Maestrul pe care și l-a luat drept model a fost mereu Wagner. Mahler studiază în paralel filosofia și literatura, fiind un spirit deschis și însetat de cultură. Schopenhauer și |Nietzsche l-au atras prin originalitatea și forța gândirii acestora.  O scurtă perioadă a condus orchestra din Ljubliana, interpretând opere de Verdi. A  locuit temporar la Olmouc, în Cehia, apoi la Praga, Leipzig, a interpretat opere de Bizet, Weber, apoi a compus Simfonia 1-a. În 1888, la concertele sale a participat și Ceaikovski. Următoarele etape au fost la Budapesta și Hamburg ( 1888-1897). A vizitat Italia, era entuziasmat de „Cavaleria rusticană” de Mascagni. Revenit la Viena este admirat de Brahms, Hans von Bulow, căruia îi ia locul după moartea acestuia.  Ajunge la Londra, asistentul său este  Bruno Walter. În anul 1900 este invitat la Expoziția Universală de la Paris, concertele sale sunt sponsorizate de Rothschild, pentru a contracara o campanie denigratoare pornită de cercurile antisemite din Austria și Franța. În 1902 se căsătorește cu Alma Schindler, cunoscută apoi cu numele soțului, o femeie care a atras numeroși bărbați celebri și a lăsat un jurnal destul de scandalos. Alma avea ambiția de a fi solistă, nu avea suficient talent, dar  preocuparea pentru lumea artiștilor nu a părăsit-o niciodată. Au avut doi copii, fete, mariajul nu era  fericit, nici sănătatea lui Mahler nu era prea stabilă. De altfel , efortul depus pentru a se afirma în SUA l-a costat viața, s-a îmbolnăvit grav de inimă , a fost adus în Europa, la Paris, apoi în Austria, unde a murit la 18 mai 1911, fiind înmormântat la Grinzing, lângă Viena. L-au însoțit pe ultimul drum |Bruno Walter, pictorul Gustav Klimt. Alma Mahler s-a căsătorit cu  Walter Gropius, apoi cu  Franz Werfel, a supraviețuit  mariajelor sale, murind în 1964. Jurnalul ei a fost întâmpinat cu multe critici, pentru subiectivism și autopromovare.  Fiica, Anna Mahler a fost o cunoscută sculptoriță.    Mahler este considerat , astăzi, unul dintre cei mai importanți compozitori moderni, un urmaș al lui Beethoven, Berlioz, Brahms, precursor al  unor mari compozitori ai secolului \XX. A avut o viață scurtă ( 51 de ani) , fiind și suferind , admirat de muklți, detestat de cei invidioși sau de cei cu prejudecăți rasiste. Posteritatea  îi este favorabilă, valoarea sa nu poate fi contestată în mod obiectiv. BORIS MARIAN.