DADA  sau  nu

 

La primul Târg internațional  DADA de la Berlin, în 1920 se putea citi – „ Arta a murit, trăiască noua artă mecanică a lui Tatlin”, „ DADA este de partea proletariatului revoluționar”.Declarându-se  antiburghezi, dadaiștii se aliniau politic bolșevismului, din dorința de a face valuri în vest. Nu conta faptul că în războiul civil din Rusia muriseră milioane de oameni. De la început, această mișcare a pornit, cum se spune cu „stângul” și la propriu și la figurat.  Dar în artă orice înnoire poate fi binevenită. Printre părinții DADA-ismului nu se numărau proletari, dimpotrivă, erau fii din familii burgheze – Tristan Tzara, Marcel Iancu , originari din România, alături de mulți alți artiști din Occident. În anul 1916, la Zuerich , unde a apărut acest curent, la Cabaretul Voltaire veneau refugiați politic, printre care și Lenin. Dar între bolșevici și DADA nu a fost nicio legătură, iar realismul socialist impus mai târziu a respins orice tendință avangardistă. Jean Arp scria în 1920 – ”Tapa tapa tapa/pata pata/Maurulam katapultilem i lamm/haba habs tapa/Mesopotaminem masculini/Bosco & belachini/haba habs tapa/Woge du welle/haha haha”. Este o doză de schizofrenie în această „compunere”.  Artiștii plastici se iau la întrecere în a realiza colaje aiuritoare. Erau respinși atât cubiștii, post-simboliștii, post-impresioniștii, etc. DADA   este denumirea căluțului de lemn cu care se joacă , se pare, copiii, așa explică francezii. Inventatorul denumirii acestui curent este Hugo Ball. Nimeni nu neagă dorința inițiatorilor de a aduce ceva nou în literatură și în arte plastice. Dar riscul de a fi ridicol și anti-artistic este mare. DADA-ismul și-a făcut loc și în lumea dansului, al muzicii. Au fost căutate simboluri africane,  explicații mistice, teorii matematice. Orice era bun pentru a construi o „nouă artă”. Raoul Hausmann este unul dintre inovatori. Marcel Iancu creează măști. Sophie Taeuber scrie o lamentare onomatopeică. Unul dintre sloganurile grupului era – „ Fiți prudenți, evitați orice emoție”. Richard Huelsenbeck, student în medicină, dermatologul Walter Serner se manifestă și ei zgomotos. La fel Hans Richter, Otto Flacke. Jean Arp se refugiază în Elveția spre a scăpa de armată și simulează nebunia. „Îmi place să calculez încet și fals”, scrie el. Părintele DADA-ismului, care a redactat și revista , a organizat expoziții, conferințe a fost, desigur Tzara ( Rosenstock).Manifestul DADA apare în 1918,  la 28 iulie, seara, când curentul era deja cunoscut. „Împreună se pot face acțiuni opuse”, era alt slogan. În 1916 apăruse „ Prima aventură  celestă a domnului Antipyrine”, a lui Tzara. Hazard, „fiecare, individual, cu nebunia lui”, astfel se prezentau  dadaiștii. „  Capul mecanic” al lui Hausmann face furori la Berlin. Apare și fotomontajul cu crâmpeie din mișcările  de stradă ale revoluției din Berlin. În februarie 1918 apare Johannes Baader, autoproclamat Președinte al Societății Națiunilor Telurice Supradadaiste. Într-o vitrină , Baader apare gol pușcă ,  spre spaima burghezilor din cartierul Steglitz. Alte nume - Hanna Hoch și Georg Grosz, acesta din urmă, un artist autentic.Huelsenbeck editează Almanahul DADA, acesta ajunge și în |Japonia. Poetukl Schwitters publică –„ Anna Blume are o sămânță/Anna Blume e roșie/ Ce culoare are sămânța?/ Albastru e culoarea părului tău galben/ Roșul îți gângurește sămânța de pasăre verde”. Nu suntem departe de versuri publicate și azi de diverși autori de pe la noi și din alte zone. Apar noi curente – Merz ( de la Komerz), Anti-DADA, dar tonul este același. Deci – colaje, texte absurde, montaje, picturi, texte și ilustrații împreună, acestea sunt armele curentului dadaist.  Uneori intervine poliția, dar nu se știe pentru ce. Franța, Germania, Anglia sunt cuprinse de furia unor fanatici dadaiști. Totuși ei sunt pașnici, uneori pornografici, adeseori inventivi. Cine caută un substrat filosofic nu îl va găsi, totuși DADA a contribuit la evoluția artei, literaturii. Nu se știe când s-a stins, se pare că instalarea dictaturilor  în Rusia, apoi în Germania, izbucnirea celui de al doilea război mondial,  Holocaustul, masacrele, genocidul, perioada postbelică de schimbare a sferelor de influență au înăbușit acest protest pornit dintr-un imbold tineresc și  legat de nume de valoare  ale culturii europene și universale . Dăm doar o scurtă listă – Aragon, Arp,Ball,Breton, Picabia, Duchamp, Eluard, Max Ernst, Grosz, Hausmann, Huelsenbeck, Huidobro, Marcel Iancu, Man Ray, Satie, Soupault, Tzara, ș.a.

BORIS MARIAN   

A fi scriitor

 

Bine a zis prietenul meu că toată lumea scrie. A fi scriitor este un chin. Nu trebuie să fii nici cel mai deștept, nici cel mai cult, ești scriitor pentru că nu poți trăi fără scris. Mai mult, cauți să scrii ceva cu credința că nu scrii numai pentru tine, pentru tragediile tale intime. Scrisul este o parte a culturii, dacă nu crezi că aduci ceva nou în literatură, scrisul tău este un joc de amator. Amatorismul nu aduce nimic bun în nicio profesie- medicină ( vai!), economie, tehnică, știință. Ca să construiești arme nucleare și să fii amator, ce spuneți? Am sări în aer cu toții. Unii se autointitulează scriitori. Desigur nu trebuie să fii neapărat membru al unei Uniuni, Ligi, asociații, grup literar, aș spune că nici publicarea unor cărți nu te atestează drept scriitor, de pildă Kafka a vrut să-și ardă toate manuscrisele, Eminescu nu a apucat să publice nici o treime din ceea ce a scris. Când te consideri scriitor profesionist, nu geniu, pentru că geniile sunt copiii Norocului, ai Divinității, trebuie să fii CONVINS că scrisul tău este necesar și altora. Jurnale și poezii de inimă albastră scriu mulți. trebuie să ai o structură de scriitor, la fel ca în muzică, pictură, artiștii. Am întâlnit destui care se autointitulează scriitori , fără a fi decât  grafomani. Grafomania este o boală atât la scriitori, cât și la nescriitori. Diferența este că scriitorul știe să fie original, interesant, valoros. Valoarea literară nu este ușor de evaluat, dar sunt critici, cititori avizați care pot aprecia valoarea. În cariera mea, care este obișnuită, am avut parte de respingeri și din partea unor buni cunoscători de literatură. Gustul este ceva subiectiv, apoi nu orice scrie un autor „consacrat” ( adică profesionist) este valoros. Anticii spuneau  că , uneori, și Homer doarme. Unele piese ale lui Shakespeare sunt mai slabe, de aceea se crede că nu le-a scris el.  Poeziile lui Eminescu , scrise la 16 ani nu sunt toate la înalt nivel artistic, geniul său a evoluat  spre înălțimi. Mai este ceva. Ambiția vanitoasă, orgoliul nu ajută pe nimeni, nici pe scriitor, nici pe nescriitor, le face doar rău. Pot face rău și altora, se nasc disensiuni, se distrug prietenii. Numai munca și talentul te fac scriitor, iar talentul este ceva înnăscut, nu se poate cuantifica, unii au mai mult, alții mai puțin, alții deloc. Este greu să conștientizezi cât talent ai, dar cu multă luciditate te poți controla. Nici modestia exagerată, umilința nu te ajută, dacă știi că  ai o anumită valoare. Sunt talente care se autoignoră și este păcat. Îndemnul lui Heliade Rădulescu – scrieți băieți, numai scrieți – era  bun când literatura română nu avea scriitori. Acum sunt mai mulți „scriitori” decât cititori. De ce se caută scriitorii străini mai mult decât cei români? Pentru că  străinii au trecut prin verificări de tiraje, de popularitate. Există scriitori români extrem de valoroși, dar necunoscuți în străinătate. Nu este vina lor. Iar acum, succes, scrieți fete și băieți, numai nu-mpărțiți scaieți.

BORIS MARIAN