Vladimir Tismăneanu – cronicar al comunismului din România


Vladimir Tismăneanu – cronicar al  comunismului din România

 

Indiferent de atacurile  de la dreapta/stânga, reproșurile, calomniile, aberațiile  răspândite cu obtuzitate, invidie, xenofobie împotriva lui V. Tismăneanu, acesta va rămâne drept unul dintre  cei mai merituoși „cronicari” a comunismului românesc, care a avut  și el un specific. Recunosc că nu am fost de la început entuziasmat de  scrierile sale teoretice, mă rețineau două aspecte -  echivalarea fascismului, în speță a nazismului cu regimurile comuniste și  accentul pus pe participarea unor evrei la edificarea comunismului în România, în speță pe  cea a lui L. Răutu. Citind una dintre cărțile apărute mai de curând( în 2012)  la Humanitas,  „Lumea secretă a nomenclaturii”, o  carte fără pretenții teoretice, dar o pasnoramă a  unui adevărat „bâlci al deșertăciunii”  care a fost regimul comunist din România, am început să privesc cu alți ochi demersurile de peste 20 de ani ale lui Tismăneanu, pe care, întâmplător, l-am cunoscut în anii pubertății-adolescenței. De la început doresc să spun că a fost un copil sclipitor de inteligent, care chiar mi-a trezit entuziasmul. Ulterior nu am știut cum a evoluat, ce a scris în favoarea PCR, cum a plecat în Vest, nici nu mă interesează. Ceea ce reușește VT este o performanță -  ne convinge că în România comunismul  a fost adus  de sovietici, adicpă nici de evrei, nici de români vânduți, nici de  umbra lui Marx. De el s-au lipit două categorii de oameni – unii absolut naivi , de bună credință, alții – carieriști lipsiți de orice scrupul, printre ei și foști legionari, liberali,  fără de partid, etc. Fascismul  -nazismul  a promovat  deschis o politică  discriminatorie față de evrei, comunismul a fost mai  dibaci – egalitate pentru toți, dar moștenirea xenofobă, antisemită a rămas aproape neatinsă. Mai mult, aristocrația „comunistă”, însoțită de eșalonul doi, al „slugilor” s-a format rapid, iar lupta pentru locuri și  bunăstare a atins  nivelul canibalismului  și bizantinismului decadent. Ce i se reproșează acum lui VT, supă ce el a deschis căi  bine ascunse, spre cunoașterea istoriei postbelice a României?  Că este fiu de nomenclaturist  și că este evreu(  asta , uneori , mai discret). Nu cred că tatăl lui Volodea a fost satrapul României. Nu a fost niciodată în eșalonul principal și nici slugă, dovadă că în 1958-1959 i s-a dresat un dosar care putea să-l ducă și la închisoare.  Turnătoria era o armă de mare preț, ca în Roma imperială. În Germania, fiul lui M.  Bormann, adjunctul lui Hitler în NSDAP, deci fiul  a scris fără reținere despre tatăl său. Devenise antinazist. Se știe din vechime că fiul poate fi un adversar ideologic al tatălui. Spre deosebire  de Nicu Ceaușescu care s-a complăcut în mediul și cu camarila părintelui, visând chiar moștenirea, după modelul nord-coreean, V. Tismăneanu, coleg de clasă cu Nicu s-a debarasat de comunism, plecând ca mulți alții în Vest. Mulți consideră că Paul Goma este marele demolator al mitului comunist. Nu se poate nega curajul și voința lui Goma de a combate comunismul încă în România fiind, dar  soția sa este fiica unui comunist evreu, oarecum fost nomenclaturist. Nimeni nu i-a amintit  cu insistență aceste amănunte. Mai mult, Goma a aruncat vina tuturor relelor ( cedarea Basarabiei, sovietizarea  României, instalarea dictaturii) pe evrei, față de care  are o ciudată  aversiune, deși chiar fiul lui Goma a optat la un moment dat să plece în Israel. Se tace. Nu e bine să comentezi. De ce se face acest favor lui Goma și reproș lui V. Tismăneanu? Mânios că nu i s-a oferit  președinția Comisiei de Analiză a Comunismului, Goma nici nu a vrut să intre în Comisie.  L-a preocupat mai mult  răfuiala cu foștii prieteni, cu  obștea evreiască, etc.

Astăzi  constatăm câteva tendințe total  nocive în sânul opiniei publice românești -

-Disprețul pentru intelectuali de valoare (încercări de a-i marginaliza pe Patapievici,Pleșu, Liiceanu, Tismăneanu, Manolescu, Breban, ș.a.)

-Renașterea și  emergența cultului pentru legionari,  pentru extrema dreaptă , ca și pentru un dictator   care a dus armata română până la Cotul Donului, Ion Antonescu, creatorul marelui lagăr numit Transnistria, cel care a comandat arderea de vii a 20.000 de evrei absolut nevinovați, la Odessa.  Desigur, unii cred că astfel combat nostalgia pro-comunistă.

- Crimele regimului comunist se pun pe seama unei etnii minoritare, evreii, fiind însoțită de tendința formulată la punctul anterior, când,de fapt, comunismul a fost „internaționalist”, fostul PCdR număra 500 de membri, plus simpatizanți circa 50.000, evrei și alte etnii ( numărul total al evreilor în 1938 era de peste 750.000). China avea 20 milioane comuniști și sub 100 de evrei  necomuniști. URSS  avea un PCUS  cu milioane de membri neevrei. Stalin, Molotov, Beria ș.a. nu erau evrei, Ana Pauker a fost în conducerea PCR mai puțin de opt ani(  sept. 1944- iunie 1952),  Teohari Georgescu era chiar Georgescu, nicidecum Tescovici Burăh, Pantiușa Bodnarenko era ucrainian, Nikolski-Gruenberg a arestat numeroși evrei. Majoritatea  ofițerilor evrei din Securitate au fost scoși din funcții în perioada 1961-1968.

-Învinuirea fiilor pentru  faptele părinților, uitându-se că marii corupți de azi provin chiar din  mediul  crescut de fostul regim în  spirit, zice-se „proletar”. Îl acuzi pe Tismăneanu că tatăl său a luptat în Spania de partea  republicanilor, iar pe  „baronii”, mafioții de azi îi ierți de orice legături cu  fostul regim.

Ceea a făcut și face în continuare V. Tismăneanu este salutar, este un act de salubrizare, iar în cazul său se poate pune întrebarea ( amară) – cine este profet în țara lui? Pentru că V. Tismăneanu s-a născut în România( se poate verifica) și a crescut în România. Cred că suferă scriind despre  haosul  politic care  pare de neînlăturat. Aici, în curtea noastră.

BORIS MARIAN.  

RADU ALBALA





Radu Albala- scriitorul sefard-român.

 

Radu Albala (20 februarie 1924, Bucureşti - 10 mai 1994, Bucureşti) a fost un prozator de manieră „mateină”, istoric literar şi traducător. Era fiul Anei-Erna şi al lui Iacob Albala, cerealist. Face liceul în Bucureşti şi este licenţiat al Facultăţii de Drept şi al Facultăţii de Litere, secţia filologie clasică a Universităţii din Bucureşti. A fost avocat până în 1948, când este eliminat din barou. Ca funcţionar la Biblioteca Academiei Române, este angajat iniţial pentru fondul de manuscrise latine. Redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, de unde a fost exclus în 1959, va fi, peste câtva timp, redactor la Editura Litera, unde l-am cunoscut în 1986, când am debutat cu un volum de poezie, el fiindu-mi lector. Avea o alură de personaj din galeria lui Mateiu Caragiale, modelul său incontestabil.  

A debutat în 1936,apoi a colaborat la „Viaţa românească", „România literară", „Teatrul" etc. Ca istoric literar debutează cu volumul Antim Ivireanul şi vremea lui (1962) şi cu antologia Bucureştii în literatură (1962). Traducătorul se face şi el cunoscut prin versiunea românească a Vieţii lui Constantin Cantemir de Dimitrie Cantemir (1960) şi a textelor din volumul Proză istorică latină (1962), precum şi a unor scrieri de Paul Scarron (Romanţul comic) sau de Alfred de Vigny (Servitute şi grandoare de ostaş), pe care le şi prefaţează. A îngrijit  ediţii din scrierile lui Anton Pann, G. Sion etc. Opera sa originală se constituie din volumele de povestiri Desculţe (1984; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Făpturile para­disului (Desculţe vechi şi noi) (1987) şi Femeia de la miezul nopţii şi alte povestiri desculţe (1994),apreciate de critică în termeni elogioşi. Este menționat în mai toate istoriile literaturii române. 

 Prozatorul Albala este un excelent povestitor. Perso­najelor lui le place să relateze întâmplări, unele de-a dreptul spectaculoase. În acelaşi timp, el se relevă ca un înzestrat portretist, mai ales în chipurile de femei, ştiind să descifreze fineţea şi expresivitatea trăsăturilor, frumuseţea sălbatică şi senzuală, coborâtă parcă din Cântarea Cântărilor, din care auto­rul şi citează. Albala se înfăţişează, de asemeni, ca un excelent pictor de medii, al unei lumi crepusculare, ca şi Mateiu I. Caragiale, este un pictor al Bucureştiului, cu somptuoase restaurante şi cârciumi sordide, unde eroul povestitor se „cufundă în lafuri şi palavre". E o lume de sibariţi, atinsă de o anume morbiditate, situată între rafinamentul culturii occidentale şi farmecul frust răsăritean. Autorul face şi el parte din povestire, conferindu-i, ca martor şi părtaş, o şi mai mare autenticitate, prin contopirea cu acea lume ce stă să apună. Sfârşitul „veacului cel din urmă al bunului plac şi al bunului gust" e unul tragic, simbolizat semnificativ în incendiul cârciumii din Femeia de la miezul nopţii. Un scriitor original ce va fi citit multă vreme.

 

BMM

 

 

Gherasim Luca- 20 de ani de la plecarea spre stele


Gherasim Luca- 20 de ani de la plecarea spre stele

Gherasim Luca (sau Ghershim Luca; 23 iulie1913 – 9 februarie 1994) a fost un supratrealist de marcă, este citat de critici francezi precum Gilles Deleuze și Félix Guattari.S-a născut la  București ca fiu al unui croitor, cunoștea limbile română, idiș, germană, franceză, a scris în aceste limbi. În 1938 se afla la Paris unde a intrat în cercul suprarealiștilor. Deja, în România era prieten și colaborator al lui  Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu, Dolfi Trost.A publicat primele poeme în franceză.  Este inventator al „cubomaniei”, o modalitate inedită de exprimare, ce amintea de Apolinaire. Revenit în România a părăsit din nou țara în 1952, ajungând în Israel, apoi la Paris. A colaborat cu artiștii  Jean Arp, Paul Celan, François Di Dio and Max Ernst, a realizat colaje. În 1967 și în următorii ani a susținut congerințe la Stockholm, Oslo, Geneva, New York , San Francisco. În 1988 realizatorul de emisiuni TV,  Raoul Sanglas i-a făcut un portret care l-a ajutat să devină o personalitate cunoscută publicului larg. In 1994, starea sa psihică se deteriorează, este evacuat din propria locuință, nu avea nici pașaport de ședere permanentă în Franța, , iar la 9 februarie 1994 se aruncă de pe un pod al Senei, așa cum a procedat în 1970 Paul Celan. „, Inventatorul Iubirii” și„ Un lup văzut printr-o lupă” au fost publicate la București în 1945, published in Bucharest in 1945,apoi traduse în engleză.  De Julian și Laura Semilian.  were translated into English (The Inventor of Love and Other Works) by Julian and Laura Semilian, în 2009. I-a aperut o ediție de opere , în 2010 sub girul editurii Corti. Din scrierile sale cităm -Un loup à travers une loupe, București, 1942,Quantitativement aimée, Éditions de l'Oubli, București, 1944,Le Vampire passif, Éditions de l'Oubli, București, 1945,Dialectique de la dialectique, înmpreună cu Trost, Éditions surréalistes, Bucureștit, 1945,Les Orgies des Quanta, Éditions de l'Oubli, București, 1946,Amphitrite, Éditions de l’Infra-noir, Bucurerști, 1945,Le Secret du vide et du plein, Éditions de l'Oubli, București, 1947,Héros-Limite, Le Soleil Noir, Paris 1953,Ce Château Pressenti, Méconnaissance, Paris 1958, cu gravuri de Victor Brauner,La Clef, Poème-Tract, 1960, Paris,L'Extrême-Occidentale, Éditions Mayer, Lausanne 1961 with 7 engravings by Jean Arp, Brauner, Max Ernst, Jacques Hérold, Wifredo Lam, Roberto Matta, Dorothea Tanning,La Lettre, Paris, 1960,Le Sorcier noir, împreună cu Jacques Hérold, Paris 1996( postum),Sept slogans ontophoniques, Brunidor, Paris 1963,Poésie élémentaire, Éditions Brunidor, Vaduz, Liechtenstein, 1966,Apostroph'Apocalypse, Éditions Upiglio, Milan 1967,Sisyphe Géomètre, Éditions Givaudan, Paris, 1967,Droit de regard sur les idées, Brunidor, Paris, 1967,Déférés devant un tribunal d'exception, no editor mentioned, Paris, 1968,Dé-Monologue, Brunidor, Paris, 1969,La Fin du monde, Éditions Petitthory, Paris 1969, cu desene ale autorului,Le Tourbillon qui repose, Critique et Histoire, 1973,Le Chant de la carpe, Le Soleil Noir, Paris, 1973,Présence de l'imperceptible, Franz Jacob, Châtelet; Paralipomènes, Le Soleil Noir, Paris 1976,Théâtre de Bouche, Criapl'e, Paris, 1984,Satyres et Satrape, Éditions de la Crem, Barlfeur, 1987,Le Cri, Éditions Au fil de l'encre, Paris, 1995.

Poetul Georges Astalos, originar din România și revenit în țară după o lungă ședere  la Paris, l-a inclus în antologia sa „Heritage lyrique”( Casa Radio, 2002)  dedicată unor poeți de origine iudaică. Din păcate opera lui Gherasim Luca este puțin cunoscută, deși valoarea sa o depășește cu mult pe a altor suprarealiști din diverse țări.

BORIS MARIAN

Avram Noam Chomsky la 85 de ani


Avram Noam Chomsky la 85 de ani

 

Una dintre cele mai marcante personalități ale Americii, în prezent, este mereu contestatul și controversatul Noam Chomsky, care la 7 decembrie 2013 a împlinit 85 de ani. El este citit, ascultat, criticat, uneori extrem de dur atât în SUA, cât și în Israel. Dar marele său merit este că el a înțeles dreptul cetățeanului de a avea o opinie proprie și de a se exprima liber, democrația  fiindu-i  mediul vital. „Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate …poporul trebuie să perceapă conducătorii drept salvatori ai națiunii… Poporul trebuie pregătit mereu pentru ceva mai rău…să creadă că și guvernele îi pregătesc un trai mai rău tot spre binele său…el nu trebuie să aibă acces direct la informații complete… lui trebuie să i se inducă spiritul turmei”, ș.a. Chomsky nu vorbește despre un popor dintr-o țară subdezvoltată, ci despre poporul american. El crede că SUA  duce o politică dezastruoasă. Nimeni nu-l arestează, poate că știe el ceva. Dacă ne gândim la războiul din Vietnam,în anii 60, la intervențiile în diverse țări asiatice, mai știi ce se întâmplă? Nu trebuie să crezi tot ce spune, el te pune în fața unor întrebări. Este un rebel, un adevărat intelectual curajos. Născut la Philadelphia în familia unor evrei proveniți din Rusia, s-a afirmat  ca un strălucit lingvist, profesor de ani de zile la   Massachusetts Institute of Technology (MIT). În lumea academică, Chomsky este cunoscut pentru „teoria gramaticii generative” și pentru contribuțiile sale în domeniul lingvisticii teoretice. El este cel care a revoluționat întreg sistemul lingvistic modern prin celebrele sale modele generative. Pentru meritele sale, Chomsky a fost distins în anul 2010 cu premiul Erich Fromm al societății omonime din Tübingen, Germania. Chomsky propune ipoteza "gramaticii universale" prin care înțelege „ansamblul acelor structuri și mecanisme biologice înnăscute, caracteristice speciei homo sapiens,”. El observă că indivizi diferiți, cu experiențe personale diferite într-un anumit limbaj, ajung la sisteme de reguli gramaticale foarte asemănătoare, ceea ce le permite să se înțeleagă reciproc. Contribuția individului este înnăscută, fiind o caracteristică a speciei, și reprezintă gramatica generativă, sau gramatica universală. Există mai multe teorii despre originea limbajului, datele citate pentru prima apariție a lui variind de la un autor la altul, de la epoca omului de Cro-Magnon, acum 40.000 de ani, până la epoca lui Homo habilis, aproximativ acum 2 milioane de ani. O altă problemă disputată este aceea a localizării apariției limbajului; teoria poligenezei susține că limbajul a apărut în locuri diferite, pe când teoria monogenezei susține că limbajul are o sursă de proveniență unică. Teoriile monogenezei sunt dominate de două școli mari de gândire. Una dintre ele este cea influențată de Chomsky. Această teorie pleacă de la premisa că specia umană, așa cum o cunoaștem noi, ia naștere în urma unei mutații genetice neobișnuite, apărute acum aproximativ 100.000 de ani, în urma căreia circuitele cerebrale s-au reorganizat. Această reorganizare ar fi dat naștere „instinctului lingvistic” uman, deschizând calea către creșterea explozivă a tuturor capacităților cognitive pe care le furnizează limbajul ca sistem de comunicare puternic. Limbajul este o caracteristică înnăscută a ființei umane, și de aceea este posibil să identificăm și să descriem o „gramatică universală”. Tot acesta ar fi motivul pentru care e greu să ne imaginăm o formă intermediară de limbaj, care să funcționeze fără nici una din structurile gramaticale prezente în limbile naturale.Această teorie a fost criticată drept antievoluționistă, dar unii adepți mai noi ai teoriei evoluționiste o sprijină. Există printre oamenii de știință părerea că mecanismul care a dat naștere limbajului se bazează pe combinarea unor elemente preexistente, care nu fuseseră selectate pentru a produce în mod specific această funcție, dar care, împreună, au făcut posibilă apariția limbajului. Natura umană, faptul că specia umană posedă acele mecanisme înnăscute care îi permit omului să genereze noul, este cea care îl înzestrează cu creativitate pe om. Creativitatea este incompatibilă cu lipsa de libertate. Chomsky crede că un element fundamental al naturii umane este nevoia muncii creative, a cercetării creative - creativitate care trebuie să se manifeste în afara limitelor arbitrare pe care le pot impune instituțiile coercitive. O societate decentă trebuie să maximizeze condițiile de exprimare a creativității umane și să depășească represiunea și opresiunea, care există ca reminiscențe istorice în orice societate. Chomsky a declarat că preferințele sale personale „sunt unele anarhiste tradiționale, în bună măsură cu originea în iluminism și în liberalismul clasic” și că apreciază socialismul libertarian. Este un simpatizant al anarho-sindicalismului, prin care înțelege un sistem descentralizat de asocieri libere între instituții economice și sociale.Chomsky consideră că există două sarcini intelectuale importante în sfera politică și socială. Prima este de a imagina o societate viitoare dreaptă, adică de a crea o „teorie socială umanistă, bazată, pe cât posibil, pe concepte ferme și umane despre esența sau natura umană”. Cealaltă este de a înțelege natura puterii și a opresiunii și terorii din societatea noastră. Aceasta înseamnă a ne referi la instituții precum administrația, poliția, armata, dar și alte instituții centrale economice, comerciale și financiare. El atrage atenția asupra puterii deosebite pe care o capătă marile corporații multinaționale.Este greu să contrazici mukte dintre cele afirmate de el. Are o bibliografie impresionantă, s-au trealizat filme documentare, intercviuri filmate sau redate în direct pe posturile TV, este o celebritate  și totodată un om extrem de modest și amabil, calitate mai rară la  savanți de talia sa.

BORIS MARIAN

Să mori pentru o idee?


Să mori pentru o idee?

 

Nu, hotărât nu. Vremea jertfelor de dragul unor idoli, unor dogme, unor cutume , sper , a trecut. Va veni patriotul – va spune –mori pentru patrie?  Trebuie să pornim de la conceptul de patrie. Patria poate fi un stat, o regiune, un sat, o familie. Deci , de dragul oamenilor dragi , ca să-i salvezi, se poate muri, cu condiția să-i salvezi. Când patria este un stat totalitar,  să spunem comunist, fascist, teocrat – NU! Zeci de milioane au murit pe altarul unor idoli de lut.  De la idee la ideologie și apoi la idiotism este o cărare însângerată. Giordano Bruno a fost ars pentru că nega geocentrismul, implicit, rolul universal al papalității. Galileu a fost mai diplomat – a șoptit – epur si muove.  Mulți bolșevici au fost împușcați  strigând – Da zdrastvuiet Stalin. La fel , în 1945, mulți adolescenți care abia țineau  pușca în mână au murit de dragul unii Hitler care abia se mai ținea pe picioare. Viața este un dar divin, nu ți-o iei, nu o dărui nici de dragul Creatorului. Dacă nici Creatorul nu-și respectă legământul cu Omul, El se autoreneagă. Unii admiră curajul teroriștilor islamici, al altor teroriști. Nu este nimic de admirat. Ei nu se respectă ca ființe vii, nu respectă VIAȚA. Dau o mie de idei pentru un nou născut, pentru milioane de noi născuți. Copilul Moise, copilul Iisus, ce poate fi mai înălțător. Crucificarea lui Iisus a fost urmată de Reînviere, altfel  nu exista creștinismul. Teroriștilor li se vorbește de viața de apoi. Who knows? Nu neg această posibilitate, dar merită un ucigaș să fie bine tratat   „dincolo”? Eu l-aș pune la stâlp și l-aș biciui o mie de ani. Filosofia este o ocupație intelectuală demnă de respect, dar nu orice idee filosofică duce la ceva, multe  idei se înfundă în nimic. ”Să mori din dragoste?”. Da, dar mai bine este să iubești dragostea. Cine poate face dragoste cu un mort? Necrofilii. Doamne, iartă-mă. Pentru o idee nu merită nici să umilești un om, nici să  torturezi un om. De aceea avem cuvântul, nu numai Biblia, cuvântul simplu. Dialogăm. Deși  oamenii au darul vorbirii de peste 10.000 de ani, unii încă nu au deprins  obiceiul dialogului. Preferă pumnul, pumnalul, îți taie firul, îți blochează mesajul, te înjură  de toți sfinții. Orgoliul  este ca și gripa, unii sunt gripați toată viața. Adică încremeniți în orgoliu.

Se apropie sărbătorile, hai să mai vorbim. In vino veritas.

BORIS MARIAN

Ce aș putea spune?


Ce aș putea spune?

 

Mereu trăim ceasul al douăsprezecelea.

Mila, mila marină, mila și sila.

 Ceea ce rămâne sfâșietor după toate aventurile.

Trăim repede, murim încet.

Vin eu, copilul de demult. Voi nu l-ați cunoscut.

În cap este mare întunericul, deschide-l cu bisturiul.

Să râzi și să dansezi în singurătate.

Nebunia mea spune multe, cine are timp să asculte?

O rămășiță delicată, cum stă bine unui poet.

Visez uneori cu șapte capete.

Spital cu o mie de paturi și o singură ieșire.

Înconjurat de boli și  oameni sănătoși tun.

Când strângi dezamăgiri, fărașul rămâne gol.

Ne citim unii pe alții și rămânem tot noi.

Nu asculta geamătul vechilor imperii.

Primul infarct și sânul primei fete.

BORIS MARIAN

 

 

Respectă-ți aproapele


Respectă-ți aproapele

 

Îndemnul „Iubește-ți aproapele” se regăsește în religia evreilor și creștinilor. Eu aș adăuga „respectă-ți aproapele ca pe tine însuți”. De ce? Pentru că în viață am avut fiecare altercații, conflicte, poate că sunt și îngeri care nu cunosc așa ceva. A insulta un om, un aproape prin definiție este semnul lipsei de respect față de propria persoană. Nu vreau să fiu lup moralist. Am greșit, Doamne, iartă-mă, așa cum nu m-au iertat cei pe care i-am „provocat”. Un om în vârstă este mai sensibil la insulte, deși am văzut că și un om în vârstă ( adică trecut de 60   de ani) poate insulta urât pe tineri. Nici tinerii nu se lasă mai prejos. Ba sunt ș cruzi, te trimit fie acasă, fie la morgă, la cimitir, una-două. O fătucă m-a numit idiot, anost, etc. Așa o fi, cum poate fi un om de 72 de ani decât anost? Nici nu e grav. Nici idioțenia nu este o boală întotdeauna. Vezi IDIOTUL  lui Dostoievski, cel mai bun roman citit  de mine vreodată. Un individ de vreo 27 de ani mă numește  bătrânel necunoscut, el însuși fiind un anonim. Eu am avantajul că nu mai pot fi un ratat. Tot ce s-a putut rata, s-a ratat. Rău este când un tânăr se ratează. Mai am un exemplu și termin. Un bun jurnalist , umblat prin lume, mă abordează la per tu, îmi dă lecții de morală, dar când îl enervezi te poți trezi cu vorbe mirosind a hazna. Eu cred, vreau să cred că un om rău nu poate scrie literatură bună, este adevărat că reciproca nu este valabilă. Poți fi o bunătate de om și să nu ai talent.  Dar talentul fără o morală solidă, în sensul respectului pentru semeni , se irosește. Oscar Wilde a avut de suferit pentru că era homosexual. Dar era un dandy, un om cu maniere, literatura sa este îmbibată de frumos, acel „Prinț fericit” este o povestire –minune.  Avangardiștii s-au dedat la limbajul scabros,  nu toți, unii. Am îndoieli că orice avangardist a fost sau este și talentat. Pofta de scandal nu înlocuiește actul estetic. Vechea dilemă – etica/estetica este mereu actuală. Nu voi da nume, nici un huligan nu merită o reclamă. Fiecare să-și facă în sinea sa mea culpa. Când văd la TV, pe orice post , cum se „porcăiesc” vedete, politicieni, mă întristez. TV are o mare vină, mai bine zis cei care exploatează  instinctele primare ale unor spectatori, setea de violență verbală și fizică, ca și unii plimbăreți pe Internet, mă prinde o silă profundă. Toate acestea ne-au influențat  prost, degradarea morală este în plin avânt, dacă avânt se numește acest haos moral. Nu sunt predicator, dar este bine , uneori, să ascultăm și glasul  purtătorilor de cuvânt al religiilor. Chiar dacă nu ești credincios, nu-L ai pe Dumnezeu drept călăuză, încearcă să te respecți ca om, iubite lector, nu fi ipocrit. Bietul Rimbaud a trăit mizerabil din lipsa unui suport moral, în ciuda unui imens talent. La fel Baudelaire, Verlaine, pictorii„blestemați”, mulți scriitori. Vorba lui nenea Iancu – „O soțietate fără prințipii, ca va să zică nu le are”. Să râzi și să plângi.

BORIS MARIAN