Antisemitismul – perspectiva istorică

Un timp se considera că termenul de antisemitism este de dată mai recentă, adică din secolul XIX, când el a fost formulat explicit de W. Marr, de H. Chamberlaine, în Germania, iar cazul nefericitului căpitan Dreyfus de la granița cu secolul XX nu a făcut decât să demonstreze actualitatea fenomenului. Poliakov a schimbat perspectiva, scriind o istorie de patru volume de la antichitate până la fatidicul an 1933, când unul dintre monștrii istoriei, Adolf Hitler a ajuns cancelar al Germaniei. Istoricul Jules Isaac merge pe aceeași idee și anume că despre antisemitism se poate vorbi din vechime și până în zilele noastre. Cartea sa, apărută în Franța după al doilea război mondial, „Geneza antisemitismului”, începe tot cu antichitatea, dar se oprește la anul 1000 al erei noastre, în plin ev mediu. Editura Hasefer a publicat traducerea acestui eseu extins, datorată lui Țicu Goldstein, redactor fiind Andreea – Maria Olaru, cunoscută cititorilor noștri. Carol Iancu prefațează cu erudiție și atenție volumul de față. Autorul se adresează în primul rând cititorilor creștini catolici, în rândul cărora are numeroși prieteni. Deși antisemitismul a apărut înaintea creștinismului, el a fost propagat și datorită răspândirii religiei creștine, prin erori, falsuri, fanatisme inerente oricărei religii ideologizate. De acest lucru au fost și sunt conștienți chiar părinții, propagatorii, practicanții creștinismului de bună credință. Jacques Maritaine spunea că „antisemitismul se întoarce întotdeauna împotriva creștinismului însuși”. Carol Iancu a fost timp de două decenii secretarul Asociației prietenilor lui Jules Isaac. El prezintă personalitatea acestui învățat, născut în 1877, la Rennes, rămas orfan la o vârstă fragedă, care a găsit prietenia poetului catolic Charles Peguy. Evident amploarea „afacerii Dreyfus” l-a impresionat profund. Amintim că și pentru Th. Herzl acest proces de durată a constituit o etapă determinantă în biografie. Jules Isaac scrie o serie de articole și studii pe teme de istorie a Franței și, în special, a relațiilor dintre evrei și societatea în care trăiau. A combătut antisemitismul, a suferit prigoana guvernului trădător de la Vichy, în al doilea război mondial, își pierde o parte din rude, iar după război participă consecvent la dialogul iudeo-creștin, până la decesul din 1963. În 1948 a publicat primul studiu important „ Iisus și Israel”, care a avut ecouri contradictorii, în 1949 s-a întâlnit cu papa Pius XII, cu care a discutat probleme ale învățământului și educației religioase în școli. A reușit să fie eliminată din rugile canonice sintagma „evreii perfizi”, ceea ce era un pas uriaș în concepția maselor de credincioși catolici.Unul din marile merite ale lui Jules Isaac este combaterea ideii de antisemitism etern, ceea ar induce un fals – evreii ar fi ei înșiși cei care provoacă antisemitism. În China a existat o veche comunitate evreiască, iar antisemitismul nu a fost semnalat în nici un fel. Întotdeauna această boală, ciumă, a venit din afară. Ne amintim de prefața lui Nae Ionescu la cartea lui Sebastian , unde profesorul, un teoretician al antisemitismului formula exact acest fals- Iuda trebuie să sufere. Ieșirea din Egipt, din sec. XV î.e.n. ( aprox.) este urmarea unei reacții a populației autohtone față de năvălirea și cucerirea temporară a Egiptului de către hicsoși. Adeseori evreii au avut neșansa de a plăti pentru conflictele dintre popoare aflate în conflict. Însăși istoria Estherei, care este și motivația Purimului constituie un episod desfășurat mai târziu, ca urmare a intervenției grecilor în lumea orientală. Au venit romanii, au apărut alte conflicte, evreii s-au opus dominației romane, la fel ca și înainte, pe vremea grecilor. Apoi a apărut creștinismul născut în sânul poporului evreu. Respingerea postulatelor creștine a fost o reacție târzie și cu totul explicabilă istoric. Creștinismul tindea spre universalitate, iar evreii erau și sunt un popor care ține la identitatea sa. Istoricii latini , apoi părinții creștinismului s-au întrecut în a defăima pe evreii nesupuși noilor norme. Antisemitismul actual este rasial, în trecut era cultual, era o inaptabilitate , o intoleranță. În 1955, Jule Isaac scria – „Am credința în grația eficientă a adevărului”. În 1956 apărea și cartea sa, „Geneza antisemitismului”, un eseu – replică la studiul anterior „ Iisus și Israel”. Rând pe rând, autorul, extrem de documentat, demontează afirmațiile unor istorici din vechime, din evul mediu și ale celor contemporani cu el, despre „păcatele” evreilor - exclusiviști, dominatori, lacomi, neasimilabili, etc. Regretabile sunt multe afirmații ale scriitorului și savantului Ernest Renan, care era un bun cunoscător al Orientului, avea relații excelente , în privat, cu unii evrei. Mulți prelați s-au pus în slujba propagandei antievreiești. Etapizat, antisemitismul poate fi privit astfel – ciocnirea cu elenismul politeist, lupta împotriva dominației romane ( politică și cultuală), coexistența iudeo-creștină până la separarea totală și conflictul dintre monoteismul mozaic și creștinismul care punea ca fundament existența Fiului și a jertfei Sale. De aici, învinuirea evreilor de a fi respins pe Iisus, de a-L fi trădat, etc. Împărărații Bizanțului au dus o luptă necurmată împotriva evreilor, luptă continuată de biserica de stat a acestui imperiu și a țărilor Europei de după prăbușirea Romei ca imperiu. Biserica devine promotorul antisemitismului religios și ideologic, de care numai ultimii papi, de după Holocaust s-au dezis deschis sau voalat. Dar autorul se oprește la primul mileniu al erei noastre. Anul 1000 este începutul unui mileniu mai sângeros decât cel anterior- cruciadele, pogromurile, Inchiziția, Holocaustul. Sub aspect teologic, autorul răspunde la câteva chestiuni – creștinismul s-a născut din iudaism, Iisus era evreu „după trup”, în Sinagogă rugăciunile rostite se regăsesc în bună parte și în Evanghelii, Iisus nu a respins pe evrei și nici evreii nu L-au respins ca Om, mulți nici nu L-au cunoscut, crima de deicid este o ficțiune, de-a lungul secolelor biserica a pus pe rug numeroși oameni nevinovați, la fel cum Iisus a fost executat de autoritățile romane de ocupație, populația din Ierusalim era numai o mică parte din poporul evreu, nereprezentativă, iar puterea era deținută de romani. Este o carte pasionantă, care desigur nu poate da un răspuns unic și inatacabil – de ce , totuși, evreii nu pot scăpa de acest flagel. De această adversitate care nu aduce nimic bun progresului omenirii. Autorul ÎNCHEIE volumul cu o remarcă amar-ironică- în viață, ca și în istorie, nu poți să fii prieten cu toată lumea. În orice caz, teza că omenirea este antisemită, că evreii provoacă prin ei înșiși antisemitism este absurdă și perversă totodată. Antisemiți sunt oriunde, dar nu toți oamenii sunt antisemiți. La fel cum nu toți evreii sunt deștepți, cinstiți și simpatici. Sunt oameni, nu sunt o rasă diferită de celelalte popoare, au același drept de existență ca oricare popor. Restul sunt vorbe ( v. Shakespeare). BORIS MARIAN

Canonul iubirii

Canonul iubirii La început a fost alegerea. Cum deosebești diavolul de înger? Folosul și iubirea – dușmani neîmpăcați. Pasiunea este vicleană ca o felină. Ce este o relație? Nimic, fără iubire. Metafizica se evaporează la focul iubirii. Orice retorică moare. Teama își are locul ei. Înainte și după iubire tot iubire este. Iubirea și eternitatea nu au nimic comun. El este ea, ea este el, o vreme dispar amândoi. Iubirea și arta memoriei. Faust a disprețuit iubirea- aceasta a fost drama. Freud a considerat iubirea obiect de studiu. Kafka – nefericitul îndrăgostit. Prietenie ce dăinuie nu mai este iubire. Mortul nemuritor și viața ca o secundă. Îndrăgostitul – un pește cu aripi caraghioase. Nu poți înfrânge nebunia într-o singură zi. BMM