Ziua Marii Uniri- 1 decembrie 1918 La 14 august 1916, România intra în război, alături de Antanta, ceea ce a avut ca pricipal rezultat formarea României Mari, un deziderat secular, marcat de Adunarea de la Alba Iulia din ziua de 1 decembrie 1918. Regele Ferdinand devenea primul monarh al acestui stat. Transilvania era declarată parte constitutivă alături de Moldova, Muntenia, Basarabia, Bucovina, Dobrogea. Răsboiul cel mare, în care au murit milioane de oameni din toate > continentele pământului, a produs o schimbare enormă și în viața poporului român.Evreii au participat în mare număr la Războiul de Întregire a României, direct, ca militari de la soldați la ofițeri superiori, dar și cu suport material, activitate dfiplomatică pe plan european. Una dintre urmările > acestui război a fost căpătarea de drept a cetățeniei române pe care pașoptiștii au promis-o, domnitorul Cuza și el, dar numai la presiunea Occidentului, Constituția regală din 1923 a inclus un articol privind la acest drept. România a fost una dintre ultimele țări , din păcate, din cauza tergivertsării liberalilor, care s-au opus o jumătate de secol și mai bine după acordarea acetui drept în majoritatea țărilor europene. Maghiarizarea forțată a românilor ardeleni, persecuțiile suferite de românii din Bucovina au luat sfârșit. Sfatul Țării din Basarabia hotărî la 9 aprilie 1918 ( textual), „că Basarabia ruptă de Rusia acum 106 ani (la 1812) din trupul vechei Moldove... De azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, Ro¬mânia”. . Jertfele armatei române au fost uriașe,în lupte și în spitale au murit în anii 1916–1919, circa 300 mii de oameni. Printre ei, mii de evrei care nu avea încă nicio cetățenie.Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2. . Ziua Marii Uniri- 1 decembrie 1918 La 14 august 1916, România intra în război, alături de Antanta, ceea ce a avut ca pricipal rezultat formarea României Mari, un deziderat secular, marcat de Adunarea de la Alba Iulia din ziua de 1 decembrie 1918. Regele Ferdinand devenea primul monarh al acestui stat. Transilvania era declarată parte constitutivă alături de Moldova, Muntenia, Basarabia, Bucovina, Dobrogea. Războiul cel mare, în care au murit milioane de oameni din toate continentele, a produs o schimbare majoră și în viața poporului român.Evreii au participat în număr de 23.000 la Războiul de Întregire a României, direct, ca militari de la soldați la ofițeri superiori, dar și cu suport material, activitate diplomatică pe plan european. Una dintre urmările acestui război a fost căpătarea de drept a cetățeniei române pe care pașoptiștii au promis-o, domnitorul Cuza și el, dar numai la presiunea Occidentului, Constituția regală din 1923 a inclus un articol privind acest drept. România a fost una dintre ultimele țări , din păcate, din cauza tergiversării liberalilor, care s-au opus o jumătate de secol și mai bine după acordarea acestui drept în majoritatea țărilor europene. Maghiarizarea forțată a românilor ardeleni, persecuțiile suferite de românii din Bucovina au luat de asemenea sfârșit ( la acea dată). Sfatul Țării din Basarabia a hotărît la 9 aprilie 1918 ( textual), „ Basarabia ruptă de Rusia acum 106 ani (la 1812) din trupul vechei Moldove... de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”. . Jertfele armatei române au fost uriașe,în lupte și în spitale au murit în anii 1916–1919, circa 300 mii de oameni. Printre ei, mii de evrei care nu avea încă nicio cetățenie.Abia prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2. Stabilitrea datei acestei sărbători a născut diverse controverse pe care nu le discutăm aici. Participarea evreilor la Războiul de Întregire se explică nu numai prin dorința de încetățenire, dar și prin atitudinea Casei Regale, începând cu Carol I, care nu a decis să declare războiul, dar a fost adesea favorarabil doleanțelor etnicilor evrei din Principate, la fel și Ferdinand I. Apoi , numeroase acorduri și relații comerciale dintre România și firme evreiești din Occident. Amintim că la Cernăuți, în 1924, a fost sponsorizat un monument dedicat Unirii, cu contribuția evreilor. Dinainte de MARELE RĂZBOI, evreii s-au organizat formând în 1909, la 27 decembrie, Uniunea Evreilor Pământeni, prezidată de dr. Adolphe Stern. În perioada ianuarie-septembrie 1919, la Conferința de la Saint Germain-Paris, prin care s-au stabilit noile granițe ale țărilor participante la război, dar și statutul minorităților din aceste țări, au fost prezenți evrei din mai multe state, printre care și din România. Un rol de seamă l-a avut evreul liberal W. Filderman. Anul 1918 a fost pentru evreii din România extrem de important, prin numeroase inițiative privind emanciparea, memorii semnate de Saniel Labin, din partea UER, intervenții la premierul - interimar Marghiloman, se inițiază o lege de înpământenire, care este parțial sabotată, intervenții la premierul francez Clemenceau. Federația Națională a Evreilor din Ardeal, constituită în decembrie 1918, se va afilia în 1920 la Organizația Mondială Sionistă. În toate provinciile din Vechiul Regat și din zonele alipite se formează organizații care vor avea încă multe piedici de întâmpinat pe ntru dobândirea reală a cetățeniei române. Constituția din 28 martie 1923, promulgată prin decret de Regele Ferdinand, reia textele din Decretul –lege din decembrie 1918 și Decretul-lege din mai 1919, cu privire la „încetățenirea evreilor”. S-a născut greu acest drept natural și nu au trecut 15 ani , ca el să fie călcat în picioare de guvernul Goga-Cuza , sub domnia lui Carol II. BORIS MARIAN MEHR

O serie de dictatori

O serie de dictatori Dictatori au fost și vor fi încă. Istoria , spun unii se mișcă în cerc ori în spirală. Fie. La editura Săptămânalului Financiar a apărut în 2009, o carte semnată de Tim Ambrose ( absolvent al Universității din Dublin, autor a mai multor cărți de succes,jurnalist). „Despoţi şi dictatori - de la Nero la Saddam Hussein” începe cu generalul Pinochet, „un dictator tipic pentru țările latino-americane”. Nu ascund faptul că îl admiram pe Salvador Allende care a preferat să moară luptând decât să cedeze atacului generalului Pinochet. Deşi judecat, dictatorul a murit în patul său. De la Caligula, Nero, la Ivan cel Groaznic, apoi în zilele noastre, Saddam Hussein ş.a., o serie lungă de despoţi-dictatori s-au perindat fiind ucişi sau doar izgoniţi, după ce au terorizat milioane de oameni. Caligula era un psihopat, Ivan cel Groaznic –un fanatic, dar a știut să centralizeze puterea statală, fără a avea noțiuni clare de politică și istorie. Vlad Țepeș, care ajunsese să fie admirat de acel țar moscovit, era poate mai școlit. Alexandru cel Mare, un geniu militar și politic a fost un exemplu pentru mulți monarhi ambițioși. Printre ei – Iuliu Caesar. Frederic cel Mare al Prusiei a fost în sec. XVIII un despot luninat, adică avea cultură. Ludovic XIV a încurajat artele, fără a aduce personal o contribuție. Ludovic XVI a ajuns pe eșafod aproape nevinovat. Era dominat de soție și de amante. Napoleon Bonaparte a ajuns în culmea puterii prin calități personale, dar și prin caracterul său extrem de dur și calculat. Nicolae Ceaușescu a luat exemplul lui Kim Ir sen, dar a terminat carierea lângă zidul garnizoanei din Târgoviște. Era viclean, dezechilibrat totodată și dominat de soția sa. Saddam Hussein a calculat greșit șansele de a fi recunoscut un lider al lumii islamice. Slobodan Miloșevici a fost un ucenic al lui Tito, dar cu totul inflexibil și arogant. Despoții apar în orice societate, în momente de derută politică și decădere socială. Niciunul nu învață lecțiile istoriei. Disprețul pentru viața oamenilor, care la Idi Amin s-a transformat în canibalism, i-a caracterizat aproape pe toți, chiar Lenin nu mai judeca limpede când semna mii de condamnări la moarte. Nu mai vorbim de Stalin, un fost seminarist și fost jefuitor de trenuri pentru partidul bolșevic. Rar s-a adunat într-un om atâta perversitate și ură față de om. Hitler era în mod cert bolnav psihic și totodată complexat pentru nereușitele din tinerețe. În cazul mai tuturor dictatorilor se pun câteva întrebări – cum de rezistența în fața ascensiunii lor ( v. piesa lui Bertolt Brecht) este atât firavă, cum de oamenii luminați nu au reușit să catalizeze mase de oameni împotriva pericolului terorismului unui singur om, apoi, sunt necesarii despoții-dictatorii în anumite momente? Churchill a spus că democrația nu este bună, dar altceva mai bun nu există. Dar apar mereu acești purtători de rău, factori maligni pentru popoare întregi. Există un răspuns- din adâncă vechime oamenii, precum haitele, astfel spune Canetti simt nevoia unui conducător care să le preia responsabilitatea și autoritatea. Canetti nu poate fi bănuit a fi adeptul niciunei dictaturi. Între mase și putere există o atracție magnetică, Machiavelli a încercat o modalitate de a justifica și a perfecționa mecanismul de dominație al Principelui. Primii care au reușit să ocolească stadiul de turmă supusă unui dictator omnipotent au fost foștii coloniști ai Americii de Nord. Democrația s-a născut pe cale naturală, dar violența nu a putut fi ocolită. În Războiul de Secesiune au murit milioane de oameni. Lăcomia și prejudecățile au fost extrem de pernicioase. În rest fiecare țară a avut istoria ei, exceptând Israelul care a luat exemplul SUA. Masele pot fi seduse prin demagogie, încurajarea invidiei și turnătoriei ca boli sociale, găsirea unor țapi ispășitori, implicarea prejudecăților religioase, înlocuirea religiei cu un cult al personalității conducătorului, apariția unei culturi articiciale, mai bine zis unei anti-culturi, întărirea aparatului de represiune și urmărire, v. romanul lui Orwell, multe alte metode de implementare a despotismului. Dacă personalități pfrecum Lev Tolstoi, Mahatma Gandhi ar fi reușit să aibă puterea istoria a r fi fost alta. Dar există o incompatibilitate între dorința unui om de a-și respecta semenii și setea de putere. Anarhiștii aveau pe undeva dreptate, dar practica a dezmințit caracterul lor pașnic. Viitorul ne va aduce multe surprize. BORIS MARIAN MEHR

Din istoria spirituală şi politică a lumii de ieri până azi

Din istoria spirituală şi politică a lumii de ieri până azi În sec. V î.e.a. au fost puse bazele democraţiei în Grecia antică. Era o formă necunoscută până atunci. Desigur, această democraţie era limitată la oamenii liberi, sclavii nu erau consideraţi cetăţeni. Platon nu era de acord cu acest principiu. La Roma democraţia a avut un drum mai sinuos. De la monarhie la puterea patricienilor, apoi la civismul lui Cicero- o cale etapizată, marcată de tensiuni şi confruntări. Răscoala lui Spartacus a lăsat urme peste care nu se mai putea trece uşor. Pentru stabilizare şi evitarea unei decăderi care a caracterizat Grecia antică, Roma s-a îndreptat spre forma de guvernare imperială. Aceasta a permis şi extinderea Romei pe mari zone ale Europei, Asiei şi Africii. O formă de comunicare și de influențare a cetățenilor, care s-a păstrat până astăzi a fost și este retorica. De la greci a trecut la romani ș.a.m.d. O revoluția în gândirea omenirii a fost apariția filosofiei, al cărei părinte a fost Socrate care nu a scris , se pare, decât niște versuri, înainte de a muri. Cel care a încercat să reconstituie discursurile și dialogurile lui Socrate a fost Platon. Pitagora și Parmenide erau , de asemenea, urmași ai lui Socrate. „Alegoria peșterii” a fost un simbol al ieșirii din necunoaștere. Ca și „alegoria celor trei paturi”. Creatorul metafizicii , dar și al dialecticii a fost Aristotel, care a dominat gândirea europeană până spre finalul epocii feudale. Un rol proeminent l-a avut Epicur, au apărut dilemele moralei, apoi vin cinicii. Mitologia antică abundă în episoade eroice, sângeroase, pline de contradicții – lupta între zei, ca și între zei și eroi, episodul troian, etc. Și astăzi personaje din mitologia greco-latină se regăsesc în literatura de ficțiune, filozofie, psihologie. Cel mai des amintit este Oedip, la care a apelat și Freud. Dintre zei sunt contrapuși Apollo și Dionisos, vezi Nietzsche în referirile sale. Autorii de teatru antic se regăsesc în literatura ultimelor secole. Frazer, Malinowski, Dumezil, Levi-Strauss, Mircea Eliade, ș.a. au găsit surse de inspirație în scrierile lor. Una dintre personalitățile cele mai impunătoare din Antichitate este cea a lui Moise, numit de evrei Moșe Rabeinu, adică Moise Învățătorul nostru. El a adus lumii Decalogul pe care îl urmează, cel puțin în rugăciuni, circa jumătate din omenire. Morala iudiacă și cea creștină se bazează pe Legile mozaice. Chiar și Islamul, fondat de Mohamed în sec VII, recunoaște această personalitate numindu-l Musa. Moise întruchipează și lupta pentru eliberarea de sub robie, iar civilizația actuală nu se poate despărți de etica Decalogului. Talmudul este rodul celor care au interpretat Vechiul Testament, începând cu ultimele cinci secole dinainte de Christos și apoi în următoarele cinci secole ale noii ere. Iisus Christos este pentru creștini întruchiparea lui Dumnezeu pă pământ, crucificarea Sa fiind punctul de plecare al creștinismului cu o morală universală, în care apartenența etnică nu mai are importanță. De aici a rezultat răspândirea creștinismului pe toate continentele, ca și despărțirea evreilor de noua credință. Diaspora evreilor a durat circa 2000 de ani, în 1948 căminul evreiesc devenind Statul Israel. La începutul mileniului al doilea se produce marea schismă – biserica catolică și biserica ortodox creștină separându-se, Roma devine centrul catolicismului reprezentat prin papă, considerat urmaș al Apostolului Petru, cu sediul la Vatican ( o scurtă perioadă , la Avignon) , iar ortodocșii, la început reprtezentați de Patriarhul de la Constantinopol, apoi divizându-se în biserici autocefale, pe țări și etnii. Armenii, creștini încă din primele secole ale erei noastre, sunt de rit orodox, dar sunt asociați ai Vaticanului. La fel și greco-catolicii din Transilvania. Secolul XVI aduce o nouă diviziune prin Martin Luther, fondatorul protestantismului luteran, Calvin fondează calvinismul, ambii refuzând autoritatea Vaticanului. Regele Angliei Henric al VIII-lea se desparte și el de Vatican, proclamându-se capul bisericii anglicane. Ulterior au apărut multe alte culte cu un număr variabil de aderenți. Despre India , China, Japonia se poate vorbi pe multe pagini, credințele orientale devenind obiecte importante de studiu și de adeziune, în special în secolul XX – budismul, shintoismul, variantele lor, etc. Multe credințe din Asia, Africa, Australia, Extremul Nord sunt pe cale de dispariție prin exterminare sau diminuarea demografică. Din păcate credințele religioase nu au condus la pacea universală visată, ci dimpotrivă, Evul Mediu și timpurile moderne au cunoscut masacre incredibile. Dictaturile din Rusia sovietică și din Germania nazistă au adus cu ele în sec. XX masacre genocidare, cu zeci de milioane de victime în rândul civililor, respectiv Gulag-ul și Holocaustul ( Shoah). La fel și cele două războaie mondiale din sec. XX. Astăzi extremismul islamic devine un nou pericol pentru civilizația lumii. Spiritul european a cunoscut evoluții și involuții de la gnosticism, arianism, nestorianism, la absurdele cruciade pornite la eliberarea Mormântului Sfânt, care au adus numeroase jertfe inutile și au deschis calea conflictelor dintre civilizațiile creștine și islamism, apoi crearea universităților din Evul Mediu, Inchiziția, pogromurile, înflorirea artei arhitecturale, creșterea și descreșterea imperiului bizantin, înlocuit apoi cu imperiul otoman, iconoclastia, augustinismul, tomimsmul, umanismul și Renașterea, Reforma și Contrareforma. Nume precum cel al lui Erasmus, Descartes, au creat centre de emulație spirituală pregătind iluminismul din secolul XVIII. Ajungem în secolul XIX care este caracterizat prin revoluții, dar și prin progresul științelor exacte și umaniste. De fapt , fără revoluțiile anterioare, din Țările de Jos, din Anglia și Franța, secolul XIX nu ar fi putut să se înscrie ca o etapă de reală înflorire. Apare un nou participant la civilizația lumii, creat prin luptă și muncă asiduă – Statele Unite ale Americii, devenit o atracție pentru toți năpăstuiții Europei și nu numai. Matematica, medicina,astronomia,tehnica, artele, literatura ajung la cote uluitoare după o lungă perioadă de temporizare din cauza diverselor prejudecăți de ordin religios și politic.Copernic, Galileo Galilei,ș.a. au demonstrat falsitatea geocentrismului, Dumnezeu nu mai este o „proprietate” a omului, ci se suprapune ideii de Univers infinit. Medicina iese din empirismul medieval și devine o știință exactă, la fel chimia, fizica. Apariția lui Einstein este pregătită de o lungă serie de cercetători și gânditori moderni. Realul devine relativitate, timpul este și el o coordonată alături de spațiul tridimensional, secolul XX devine secolul rachetelor cosmice. Psihanaliza, alt domeniu greu accesibil, apoi adiptat, apoi respins, se datorează lui Sigmund Freud. Se fac pași mari în lingvistică, nume printre multe altele – Ferdinand Saussure, Noam Chomsky, ș.a. În tehnologii descoperirile și inovațiile sunt nenumărate - de la țeserea mătăsii la reactoarele nucleare . Tehnologia are două fețe – una dedicată progresului, alta – distructivă. Pe lângă poluarea mediului, riscul unor conflicte militare cu arme moderne ar putea distruge civilizația actuală. În ideologie,filozofie, sociologie își fac loc revoluționarismul marxist, pozitivismul, pragmatismul, politica de stânga, de dreapta, dar, extremismele se numesc fascism și comunism leninist-stalinist, născut din Manifestul scris de Marx și Engels. Efectele dezastruoase sunt cunoscute, dezbaterile continuă. Artele cunosc și ele revoluții specifice, modernism, suprarealism, abstracționism, etc, atât în arte plastice, în muzică, în literatură. Naționalismul și democrația în politică se suprapun sau se combat. O serie de dictatori se nasc și mor fie în pace, fie executați. Se modernizează noțiunile ce țin de drept individual, național și internațional. Cunoașterea și analiza critică a istoriei readuce în discuție nume de rezonanță din Antichitate, Evul Mediu, Renaștere, revoluțiile burgheze. Revoluția din Rusia, din februarie 1917, apoi lovitura de stat bolșevică din octombrie, au divizat lumea, la fel ca și venirea lui Hitler la putere în Germania , în 1933, prin alegeri libere. Astăzi ne confruntăm cu amenințările extremismului islamic, ca și cu tensiunile dintre marile puteri. Istoria , vorba lui Shakespeare „este o scenă, iar noi suntem actorii ei ”. Unii sunt doar spectatori. BORIS M. MARIAN

ANDREI CODRESCU

Andrei Codrescu – creație, bucurie, luptă Andrei Codrescu a acordat recent un intereviu Doinei Ioanid pentru OBESRVATOR CULTURAL. El este poet, romancier, jurnalist bine cunoscut în America și nu numai. În perioada 27 septembrie-13 octombrie, Andrei Codrescu s-a aflat într-un turneu de lectură prin România, prilejuit şi de apariţia recentă a volumului bilingv The Art of Forgetting / Arta uitării, tradus de Alexandru Oprescu şi apărut la Caiete Silvane. În acelaşi timp, Andrei Codrescu a participat la Festivalul Internațional de Carte Transilvania, de la Cluj (4-9 octombrei), ediția a IV-a. În interviu el a declarat că la început a scris „ poezii românești cu masca de engleză pentru că erau scrise în spiritul poeziei române, pe care-l găsisem în gîndirea și educația mea de la Sibiu”…”.Nu exista nici o ruptură între inceputurile mele în limba română și poeziile mele în engleză: am adăugat pur si simplu o dimensiune românească poeziei americane”…”Poeziile noi, traduse splendid de Alexandru Oprescu, îmbogățesc, sper, poezia română, un dar reciproc peste o jumatate de secol.”…„ Acest ecou, analizat bine de George Steiner, aparține unui substrat lingvistic cu care ne naștem toți. Eu cred că toți avem posibilitatea de a vorbi toate limbile, pentru că există un tunel sub toate limbile, care le co-nectează. Intrările și ieșirile în și din acest tunel se fac prin poezie, așa cum se fac, evident, în muzică și pictură”…„ În cazul meu se întîmplă – cînd se întîmplă – o spargere violentă a clișeelor în care ne întemnițează retorica școlii și a Statului. Cînd simt profund dezgustul pentru politică, de stat sau de gașcă literară, împreună cu o înduioșare și o simpatie fața de natură și față de oamenii asupriți de retorica oficială, îmi vine să scriu poezie”…”Meșteșugesc mai degrabă scule de sabotaj împotriva poliției lingvistice, fie ea „literară“ sau naționalistă…. O poezie nouă, despuiată de eternele șmecherii de metaforă și subterfugiu în obscuritate, mi se pare posibilă în ambele limbi”. „. Poezia lui Gherasim Luca sau cea a lui Tristan Tzara mi-au fost aproapre”..„Acești poeți, dar și poeți francezi, englezi au zis acel „nu“ despre care vorbeam. Nici unul dintre ei nu a făcut „literatură“ ca un funcționar. Ei au văzut în poezie o participare serioasă la societate și la lume, o participare revoluționară, care nu a fost o ideologie sau un sistem de suprimare ca leninismul, ci un protest creativ, care năștea forme și idei noi.”…”. Mizerabilul secol al XX-lea a fost o confruntare crîncenă între poezie și ideologie, exact cum am conceput-o în Ghidul dada postuman: Tzara și Lenin joacă șah (ediția primă, la Princeton, 1999, ediția în română de Ioana Avădani, la Curtea Veche, în 2003). Tristan Tzara, evreu român impregnat de secole de asuprire și de religia cărții, a luat cu el, din România, liricul basmului și umorul unei societăți pururi în decădere. Lenin, un revoluționar ratat, în 1905 era murat în amărăciune și vise de răzbunare. Amîndoi au fost ultragiați de injustiție. Pentru Tzara, drumul spre libertate trecea prin artă, pentru Lenin, prin uciderea în masă. La început, a cîștigat Lenin. În anii ’90, Tzara a devenit ascendent și se pare că secolul al XXI-lea o să fie dadaist sau n-o să fie, cum zicea Malraux despre altceva”. Ne oprim din citate și prezentăm pe scurt personalitatea lui Andrei Codrescu autor a numeroase de volume de proză savuroasă, poezie modernă, eseuri, etc. . Andrei Codrescu (nume original: Andrei Perlmutter, n. 20 decembrie 1946, Sibiu, România) s-a născut într-o familie evreiască din Sibiu. A debutat ca poet de limbă română iar după emigrarea în SUA (1966) s-a afirmat ca scriitor în limba engleză.. Este colaborator la National Public Radio. În 1989 s-a întors în țara natală ca să transmită Revoluția Română în direct pentru programul de știri ABC's Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema). A descris această experiență în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) desemnată de suplimentul literar al ziarului New York Times drept Notable Book of the Year. Romanul său, Contesa sângeroasă (The Blood Countess) (Simon and Schuster, 1995), a devenit best seller în America de Nord. Un al doilea roman, Mesi@ a avut aceeași soartă. Volumul de versuri se numește Alien Candor: Selected Poems. 1970-1996 (Santa Rosa; Black Sparrow Press, 1996). Toate volumele au fost traduse în limba română.A publicat în The Baltimore Sun, The Chicago Tribune, Playboy Magazine și The New York Times.Predă cursuri de creative writing la Louisiana State University în Baton Rouge, Louisiana, și editează revista de avangardă poetică Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life. Locuiește în New Orleans. Este căsătorit și are doi fii.Este autorul a treri volume de poezie, cincisprezece volume de eseuri( netraduse în română),cinci romane, mai multe antologii de poezie americană. În română au apărut Domnul Teste în America (1993), antologia bilingvă de poezie Alien Candor / Candoare străină. Poeme alese 1970-1996 (1997), Prințesa sângeroasă (1999), Mesi@ (1999, 2006), Casanova in Boemia (2005) și Scrisori din New Orleans (2006).A obținut o seamă de premii National Endowment for the Arts Fellowship;Premiul pentru poezie Big Table; premiul pentru literatură acordat de Towson State University;Premiul ACLU Freedom of Speech (1995); premiul Mayor's Arts (New Orleans, 1996);Premiul pentru literatură al Fundației Culturale Române (București, 1996).Este inclus în enciclopedia Români în știința și cultura occidentală (Academia Româno-Americană de Arte și Științe, Davis, 1992) și în Contemporary Authors, Autobiografic Series. A fost citat sau recenzat de Gabriel Stănescu în România literară, 13-14/1999;Andreea Deciu în România literară, 35/1999;Iulian Băicuș (Observator cultural, 21/2000);Andreiei Oișteanu (Revista 22, 17 iunie 2008);Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Polirom, Iași, 2010. Autor original, prea puțin prețuit la noi, cunoscut în lume. BORIS MARIAN MEHR

David Ben Gurion- făuritor al noului stat – Israel( 130 de ani de la naștere)

David Ben Gurion- făuritor al noului stat – Israel( 130 de ani de la naștere) Existența statului Israel, ca și a capitalei acestui stat, Ierusalim este și acum contestată, la aproape șapte decenii de la declararea Independenței. Mișcarea sionistă, născută în sec.XIX, efectul Shoah-ului în care a pierit o treime din populația evreiască a globului au avut contribuții esențiale în făurirea căminului evreiesc pe locul anticului stat ( parțial). David Ben Gurion a fost cel care a citit Declarația de Independență și a condus ca șef de guvern politica acestui stat în prima perioadă a consolidării structurilor administrative și a poziției internaționale ale Israelului.Născut la 16 octombrie 1886, la Plonsk(Polonia), el a decedat după o viață dăruită cauzei evreiești, la vârsta de 87 de ani, la 1 decembrie 1973, fiind înmormântat la Tel Aviv. Spre sfârșitul carierei era numit „leul deșertului”, datorită aspectului, dar Israelul nu mai este un deșert. A condus mult timp mișcarea sindicală, înainte de Independență, a fost două zile președintele Noului Stat, fiind urmat de Chaim Weizman, a ocupat diverse funcții, în afară de opt ani de șef de guvern, ministru al apărării, transportului, alte funcții, a condus Partidul Mapai ( social-democrat de dreapta) , Rafi, Lista Națională, avea diplome de absolvent al Universității din Varșovia, Istanbul, a fost o orat cu Premiul Bialic, a format o serie de oameni politici care i-au urmat în funcții. Adeseori criticat pentru stilul autoritar, s-a dovedit un politician consecvent principiilor de drept, cât și ale iudaismului în care a crescut de tânăr. A fost o personalitate cunoscută în întreaga lume, prin voința și competența sa de reprezentat al Statului Israel. A condus mulți ani Agenția Evreiască din Ierusalim, care avea ca sarcină aducerea evreilor în Țara Sfântă. A apărat cu hotărâre autoritatea statului creat și a reprimat din fașă încercări de dreapta și de stânga de a prezerva entități militare alternative armatei naționale unice (cazul Altalena, Palmahul). Această viziune l-a făcut să hotărască în ajunul Războiului de Independență al Israelului dizolvarea forțelor de apărare paramilitare evreiești Haganá (inclusiv Palmah), Irgun (Etzel) și Lehi (Grupul Stern) și înființarea armatei israeliene (Tzahal).A acceptat divizarea vechii Palestine, numai pentru a putea crea Statul Israel modern. În timpul guvernării sale Israelul a făcut față cu succes atacului statelor arabe din regiune în anii 1948-1949 și a integrat un mare număr de imigranți evrei de pe cuprinsul globului. În anii 1950 Ben Gurion a promovat o politică de ameliorare a relațiilor cu Germania de vest, ajungând la înțelegere cu cancelarul Konrad Adenauer asupra unor însemnate ajutoare financiare acordate Israelului ca despăgubiri pentru crimele Germaniei naziste față de poporul evreu în timpul Holocaustului (Shoáh).În timpul exercitării de către Ben Gurion a funcției de prim ministru și ministru al apărării, Israelul a replicat cu represalii la atacurile de gherilă și teroriste arabe palestiniene de pe teritoriul Iordaniei (Cisiordania) și Fâșiei Gaza contra populației c civile din Israel, de asemenea a implicat Israelul în alianță cu Franța și Marea Britanie în conflictul militar generat de Criza Suezului din 1956. S-a retras în ultima perioadă a vieții în kibuțul Sde Boker din deșertul Neghev. Încă de la prima sa retragere la Sde Boker în 1953, Ben Gurion a lansat un apel la dezvoltarea și popularea Neghevului, în care a văzut un obiectiv de mare însemnătate pentru viitorul țării. Călit încă din tinerețe în lupta îndelungată pentru unirea forțelor politice ale evreimii din Europa de est, a sosit în Palestina ân 1906, a îndeplinit cele mai variate munci agricole, alte ocupații. Cunoștea în amănunt viața oamenilor din țara ce avea să devină căminul evreiesc. Era un bun diplomat, a știut să câștige respect în fața liderilor politici europeni și americani, dar și în fața foștilor ocupanți, turcii, a unor lideri arabi cu vederi mai moderne. A demascat cu curaj duplicitatea politicii britanice înaintea Independenței. Golda Meir, care i-a urmat la șefia guvernului, la scurt tim, a spus este el că a fost „ cel mai mare evreu al generației noastre”. Era un democrat și nu a inițiat niciodată acțiuni antiumaniste. Kol kavod, îi putem spune și acum, toată cinstea și amintirea să-i fie binecuvântată. BORIS MEHR

Hannah Arendt- o personalitate controversată

Hannah Arendt- o personalitate controversată ”Originile totalitarismului” este una dintre cele mai citite și citate lucrări nu numai ale Hannei Arendt, dar și din literatura politică a sec. XX. A fost editată la ed. Humnanitas de trei ori. • „Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstaiţii, nu ale credinţei. A fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopuri omeneşti. Abandonul în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai rezistă, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a «necesităţii istorice», ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii pare acum lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără nici un înţeles şi ireal. Nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare.“ (Hannah ARENDT). Vladimir Tismăneanu, „O luciditate rănită: Hannah Arendt şi problema Răului“.HANNAH ARENDT s-a născut la Hanovra în 14 octombrie 1906. În 1924 s-a înscris la Universitatea din Marburg pentru a studia teologia, dar a sfârşit prin a-şi lua doctoratul în filozofie la Heidelberg (1929), după ce studiase cu Heidegger, Husserl şi Jaspers. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa.. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la Editura Schocken Books, ocupând în acelaşi timp poziţii-cheie în diverse organizaţii evreieşti. A fost una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, abordând în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. În 1951 a apărut monumentala monografie The Origins of Totalitarianism, în care analiza mecanismelor ce au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, este completată de evidenţierea structurilor care le asigură menţinerea, precum şi a consecinţelor antiumane pe care le generează. În 1962 a participat la Ierusalim, ca ziarist trimis de revista The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann, experienţă descrisă în cartea Eichmann in Jerusalem (Eichmann la Ierusalim, trad. rom. Humanitas, 2008), în care formulează celebra teză a „banalităţii răului“. În anii '60 şi '70 a ţinut cursuri la mai multe universităţi (Berkeley, Princeton, Chicago) şi la New School for Social Research (New York). A scris pentru numeroase ziare şi reviste, între care Review of Politics, Journal of Politics, The New Yorker, Social Research. A murit la New York în 1975. La Editura Humanitas au mai apărut Scrisori. 1925- (corespondenţa cu Martin Heidegger, 2007) şi Făgăduinţa politicii (2010).De-a lungul vieții, Hanna Arendt a fost dansatoare, istoric,scriitoare,politolog,eseistă,,profesoară universitară,sociolog. A activat la universități de prestigiu – Princeton, Berkeley, Yale, Columbia, ș.a. I s-au acordat premiile Guggenheim, Emerson, etc. A avut o viață zbuciumată, relații intime cu Heidegger, pe care l-a părăsit, a fost contestată și admirată. De ce este o personalitate controversată ? Din multe motive. Nu toți au acceptat noțiunea de „banalitate a răului”, apoi afirmația că „România ar fi fost cea mai antisemită țară” este mult exagerată, fără a uita persecuțiile și politica antievreiască inițiată de mareșalul Antonescu, de asemenea suprapunerea hitlerismului cu stalinismul nu este acceptată de toți politologii, deși există o explicație logică în acest sens. Dar a scris lucrări de valoare ce nu pot fi ignorate - The Origins of Totalitarianism (Originile totalitarismului), 1951,The Human Condition (Condiția umană), 1958,Between Past and Future (Între trecut și viitor), 1961,Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil (Eichmann în Ierusalim. Un raport asupra banalității răului), 1963,On Revolution, 1963,Men in Dark Times, 1968,Thoughts on Politics and Revolution (Gânduri despre politică și revoluție), 1969,The Life of the Mind, operă postumă, 1978. Se împlinesc 110 ani de la nașterea ei. Istoria culturală și păolitică îi păstrează numele și moștenirea. • BORIS M.MARIAN ________________________________________

Sabbatai Zevi - mesianicul ciudat.

Sabbatai Zevi - mesianicul ciudat. Sabbatai Zevi s-a născut în august 1626 și a decedat în 17 septembrie 1676, în împrejurări nefavorabile cauzei sale, ca evreu convertit cu forța la islamism. A fost un rabin sefard și cabalist care a pretins a fi mult-așteptatul Mesia evreiesc, fiind fondatorul mișcării sabbateene.In februarie 1666, la sosirea sa în Constantinopol, Sabbatai a fost închis în urma ordinelor emise de marele vizir Ahmed Koprulu; în luna septembrie a aceluiași an, după ce a fost mutat în mai mute închisori în jurul capitalei, Adrianopol (sediul curții imperiale) pentru a se pronunța asupra acuzațiilor de instigare la răzvrătire, apoi, sub amenințarea cu moartea s-a convertit. A fost recompensat de către șefii statului otoman cu o pensie generoasă. Unii dintre urmașii săi s-a convertit de asemenea,aproximativ 300 de familii care au fost cunoscute sub.numele.de.dönmeh.Sabbatai Zevi sa născut în Smirna (Izmir, în Turcia de astăzi) pe (se presupune) Tisha B'Av sau 9 Av, 1626, sfânta zi de doliu. Numele lui a însemnat literalmente planeta Saturn, iar în tradiția evreiască "Domnia lui Sabbatai" (Cea mai mare planeta) a fost adesea legată de venirea lui Mesia .Membri familiei Zevi au fost romanioți de la Patras.Tatăl său, Mardoheu, era comerciant de păsări de curte din Moreea. În timpul războiului dintre Turcia și Veneția, Smirna a devenit centrul comercial levantin. Mardoheu a devenit agentul din Smirna al unei case de tranzacționare engleză și a reușit să obțină o anumită bogăție în acest job.În conformitate cu obiceiul evreiesc al timpului, tatăl lui Sabbatai avea să-l oblige să studieze Talmudul. Pe de altă parte, el a fost fascinat de misticism și Cabala. El a găsit Cabala ascetismul, prin care adepții săi au pretins a fi capabil să comunice cu Dumnezeu și îngerii, pentru a prezice viitorul și de a realiza tot felul de minuni. Pe parcursul primei jumătăți a secolului al 17-lea, ideile milenare ale abordării timpului mesianic erau populare. Ei au inclus idei precum răscumpărarea evreilor și întoarcerea lor în țara lui Israel, cu suveranitate și independență. Anul apocaliptic a fost identificat de către autorii creștini ca anii 1666, iar milenarismul a fost larg răspândită în Anglia. Această credință a fost atât de răspândită de Manase ben Israel, în scrisoarea lui Oliver Cromwell, astfel că Parlamentul britanic a făcut apel la acest curent, ca și la naționalismul autohton. În afară de aceasta teorie generală mesianică, a existat un alt calcul, bazat pe un pasaj interpretat în Zohar (un faimos text mistic evreiesc), și mai ales popular printre evrei, potrivit cărora anul 1648 trebuia să fie anul răscumpărării lui Israel prin Mesia lor evreiesc mult-așteptat.La 22 de ani, Sabbatai a început declarând urmașilor săi din Smirna că el era adevăratul.Mesia. Cu toate acestea, în acest moment el era încă relativ tânăr pentru a fi acceptat.Influența sa în comunitatea locală nu a fost larg răspândită. Chiar dacă Sabbatai a condus viața pioasă a unui mistic în Smirna timp de mai mulți ani, conducerea rabinică mai în vârstă l-a suspectat de nesinceritate și l-a excomunicat. În 1658, el a fost în Constantinopol, unde a întâlnit un predicator, Abraham Yachini (discipol al lui Iosif di Trani), care a confirmat misiunea mesianică a lui Sabbatai. Yachini se spune că a falsificat un manuscris în caractere arhaice. Raphael Joseph Halabi ( "din Alep") a fost un evreu bogat și influent, care a deținut o poziția înaltă de master pentru impozit agricol în Cairo sub guvernul otoman. El a dus o viață ascetică, care a inclus postul, scăldatul în apă rece și biciuirea corpului pe timp de noapte. A folosit marea lui avere pentru caritate, sprijinirea talmudiștilor săraci și cabaliști, cu care lua masa de cină cu regularitate. Shabtai sa împrietenit Raphael Joseph, care a devenit un susținător.și.promotor.al.pretențiilor.sale.mesianice.În anul 1663 Sabbatai s-a mutat la Ierusalim. Aici și-a reluat fosta sa practica ascetica de post frecvent și alte penitențe. Mulți au văzut acest lucru ca dovadă a evlaviei sale extraordinare. S-a spus că are o voce bună, fiind ascultat cu a cântat psalmi toată noaptea, uneori în spaniolă. A atras o mulțime de ascultători. Alteori se ruga la mormintele bărbaților și femeilor evlavioase. Importanta comunitate din Ierusalim la vremea a avut nevoie de bani pentru a suporta taxele grele impuse de guvernul otoman.. Sabbatai, cunoscut drept favorit al bogatului și puternicului Raphael Joseph Halabi a.fost.trmis.la.Cairo.să.obțină.ajutor.de.la.protectorul.său. In timpul masacrelor din Galiția, pornite de hatmanul Chmielnicki, o fată orfană pe nume Sarah, în vârstă de aproximativ șase ani, a fost găsit de către creștini și trimisă la o mănăstire. După zece ani, ea a fugit și a ajuns la Amsterdam. Câțiva ani mai târziu, a mers la Livorno,conform rapoartelor, ducând o viață de prostituată. Ea a pretins că este menită să devină mireasa lui Mesia. Sabbatai Zevi a trimis soli la Livorno să aducă pe Sarah cu care s-a căsătorit la casa lui Halabi. Frumusetea si excentricitate ei l-au ajutat Zevi să câștige noi adepți. Acest aspect ne amintește de Întâlnirea lui Iisus cu Maria Magdalena. Cu sprijinul lui Halabi - financiar și politic, o soție fermecătoare, Sabbatai a revenit triumfal în Palestina. El l-a cunoscut pe Nathan Benjamin Levi- devenit Nathan din Gaza, devenit foarte activ în cariera mesianică, ulterioară a lui Sabbatai, servind ca mâna dreaptă a lui Sabbatai și declarându-se pentru învierea Profetului Ilie, sprte a confirma venirea lui Mesia. În 1665, Nathan a anunțat că epoca mesianică va începe anul următor cu cucerirea lumii, fără vărsare de sânge. Mesia va conduce zece triburi pierdute înapoi în Țara Sfântă , călare pe un leu.cu.un.dragon.cu.șapte.capete.Se.observă.o.infleunţă.a.miturilor.extrem-orientale. Rabinii Ierusalimului au privit acţiunile lui Sabbatai cu mare suspiciune, și au amenințat pe urmașii săi cu excomunicarea. Recunoscând faptul că Ierusalimul nu ar fi cel mai bun loc pentru a adopta planurile sale, Sabbatai a plecat în orașul său natal, Smirna. Nathan a declarat că de acum înainte Gaza, și nu Ierusalimul, ar fi orașul sacru. Pe drumul său de la Ierusalim la Smirna, Sabbatai a fost întâmpinat cu entuziasm în Alep. În Smirna, unde a ajuns în toamna lui 1665, i s+a acirdat onoruri excepţionale. După o anumită ezitare, el însuși a declarat public ca fiind Mesia cel așteptat în timpul Anului Nou evreiesc în 1665; declarația sa a fost făcută în sinagogă, cu suflarea din sofar, și strigăte de "Trăiască Regele nostru, Mesia al nostru!".Urmașii săi au început să se refere la el cu titlul Amirah, un acronim ebraic pentru sintagma "Domnul și Împăratul nostru, Majestatea Sa fi înălțat" (Adoneinu Malkeinu Yarum Hodo).Sabbatai şi-a folosit puterea pentru a zdrobi opoziția, a concediat pe rabinul existent al Smirnei, Aaron Lapapa, și a numit pe Haim Benveniste în locul lui. Popularitatea lui a crescut, chiar şi printre oamenii de alte credinţe decât cea iudaică. Faima sa s-a extins în Italia, Germania și Țările de Jos, unde erau centre ale mișcării mesianică. Evreii din Hamburg și Amsterdam, au aflat despre evenimentele din Smirna de la creștini."Printre discipolii săi s-au.numărat rabinii Isaac Aboab da Fonseca, Moses Raphael de Aguilar, Moses Galante, Moses Zacuto, Haim Benveniste, menționat mai sus. Dionisie Musaphia, un adept al lui Spinoza, de asemenea, a devenit discipol. Oameni au răspândit zvonuri care s-au răspândit răspândit cu rapiditate, de exemplu s-a spus că în nordul Scoției a apărut o navă manevrată de de marinari care vorbeau ebraica. Drapelul a purtat inscripția" Cele douăsprezece triburi ale lui Israel ". Comunitatea evreiască din Avignon, Franța s-a pregătit să emigreze în noul regat în.primăvara.lui.1666.Încrederea de care s-a bucurat Sabbatai Zevi poate fi în mare parte explicată prin situaţia disperată a evreilor din Europa la mijlocul secolului al 17-lea. Pogromurilor sângeroase ale lui Bogdan Chmelnițki au reduc cu o treime populația evreiască din estul Europei și a distrus multe centre de învățământ evreiesc comunitare. Probabil cu acordul lui, aderenții lui Sabbatai au trecut la simplificarea multor ritualuri. Sabbatai.a.început.a.fi.numit.Primul.Fiu.al.lui.Dumnezeu,data naşterii,căsătoriei sale devenind sărbători.legale.La începutul anului 1666, Sabbatai a părăsit Izmir pentru Constantinopol . Nathan din Gaya profețise că, o dată ajuns la Constantinopol, Sabbatai şi-ar pune coroana sultanului pe propriul său cap. Marele vizir, Ahmed Koprulu, a ordonat arestarea imediată a lui Sabbatai la sosirea acestuia. El a fost tratat bine în închisoare, probabil din cauza mitei plătite. Acest lucru pare să fi fost datorat credinței în faptele miraculoase ale falsului Mesia. Dupa două luni de închisoare la Constantinopol, Sabbatai a fost mutat la închisoarea de la Abydos. Unii dintre prietenii săi au fost lăsate să-l însoțească. În ziua precedentă Paștelui, el a ucis un miel pascal pentru el și urmașii săi. El a mâncat-o cu grăsimea ei, o încălcare a legii evreiești. Se spune că a pronunțat peste ea binecuvântarea: "Binecuvântat să fie Dumnezeu, care.a.dat.înapoi.din.nou.ceea.ce.era.interzis.".Sumele imense trimise de către adepții săi bogați, farmecul soţiei Sarah, cooperarea cu oficialii turci și cu trimişi veniţi din Occident au permis lui Sabbatai să afișeze o splendoare regală în castelul închisoare din Abydos. Conturile vieții sale au fost exagerate și răspândite în rândul evreilor din Europa, Asia și Africa. În unele părți ale Europei, evreii au început să se pregătească pentru un nou "exod". În aproape fiecare sinagogă, inițialele Sabbatai au fost postate, și au fost introduse rugăciuni pentru el, în următoarea formă: ". Domnul să vă binecuvânteze și Regele nostru, Sfântul și drept Sabbatai Zevi, Mesia Dumnezeului lui Iacov" În Hamburg, Consiliul a introdus obiceiul de a se ruga pentru Sabbatai nu numai sâmbătă (Sabatul evreiesc), dar, de asemenea, de luni și joi. Necredincioșii au fost nevoiți să rămână în sinagogă și să se alăture în rugăciune cu un Amin rostit cu voce tare. Imaginea lui Sabbatai a fost tipărită, împreună cu cea a regelui David, în cele mai multe dintre rugăciune cărți, împreună cu formule și penitențe cabalistici. Dar unele evenimente au condus la căderea lui Sabbatai. Doi talmudiști polonezi proeminenţi l-au informat pe Sabbatai că în țara lor natală un profet, Neemia ha-Kohen, a anunțat venirea lui Mesia. Sabbatai a ordonat ca noul profet să apară înaintea lui. Neemia a ascultat porunca, ajungând la Abydos, după o călătorie de trei luni, la începutul lunii septembrie, 1666. Întâlnirea dintre cei doi s-a încheiat cu o nemulțumire reciprocă. Unii dintre sabbatianiţi au pregătit.uciderea.rivalului.lui.Zevi. Neemia a scăpat, fugind la Constantinopol, unde a pretins că doreşte să îmbrățișeze Islamul pentru a obține o audiență la Căimăcămie. El ia expus ambițiile lui Sabbatai. A informat Căimăcămia sultanului Mehmed IV despre ambiţiile lui Zevi. . Sabbatai a fost luat de la Abydos la Adrianopole, unde vizirul sultanului ia oferit trei opțiuni- să supună unei verificări divinitatea sa -adică o salvă de săgeți să fie îndreptată asupra sa; să fie tras în țeapă şi a treia - el s-ar putea converti la Islam. În ziua următoare (16 septembrie 1666) Zevi a venit în fața sultanului, lepădat de veșmintele evreiești și a pus un turban turcesc pe cap. Astfel, convertirea sa la Islam a fost realizată. Sultanul a fost mulțumit și l-a recompensat pe Sabbatai, conferindu-i titlul de Mahmed Effendi, numindu-l totodată ușier al său, cu un salariu generos.Oficialii Sultanului au ordonat ca Sabbatai să ia o. a doua.pentru.a.demonstra.convertirea.sa.Convertirea lui Sabbatai a devastat pe adepţii săi. Musulmani și creștini deopotrivă au ridiculizat acest gest. În ciuda apostaziei lui Sabbatai, mulți alţi aderenţi au păstrat credinţa în el, cu tenacitate, susținând că şi convertirea a fost o parte a sistemului mesianic. Profeți, cum ar fi Ghazzati și Primo, care nu au fost interesați în menținerea.mișcării,au.încurajat.o.astfel.de.credință. În luna martie, 1668, el a anunțat că a fost cuprins de "Duhul Sfânt" de la Paști, și a primit o "revelație". El, sau unul dintre urmașii săi, a publicat o lucrare mistică în care se pretindea că Sabbatai a fost adevăratul Mesia, în ciuda convertirii sale, al cărui scop a fost de a aduce mii de musulmani la iudaism. El a spus sultanului, cu toate acestea, că el a încercat să convertească evreii la Islam. Sultanul a permis lui Sabbatai să se asocieze cu alți evrei și să predice în sinagogi. El a reușit să aducă un număr de musulmani la prelegerile sale cabalistice. Treptat, turcii s-au îndepărtat de Sabbatai, i-au oprit salariul de ușier și l-au exilat la Constantinopol. Când a fost descoperit cântând psalmi cu evreii, marele vizir a ordonat alungarea lui la Dulcigno, in Muntenegru. În luna august 1676 , Sabbatai s-a adresat Comunității Evreilor din Berat, Albania, solicitând cărți religioase, dar a murit la scurt timp după aceeea. Locul mormântului său estedisputat de Salonic și Dulcigno.Adepți ai sabbatianismului.există.și.azi.în.Turcia,în.alte.țări.vecine.Formal sunt muslmani, dar practică în.secret.ritualul.mozaic.oarecum.reformat. ] BORIS MARIAN MEHR

Războiul pentru întregirea neamului (1916 - 1919)

Războiul pentru întregirea neamului (1916 - 1919) 14 august – o sută de ani de la intrarea în război Răsboiul cel mare, în care au murit milioane de oameni din toate continentele pământului, a produs o schimbare enormă și în viața poporului român.Evreii au participat în mare număr la Războiul de întregire a României, direct, ca militari de la soldați la ofițeri supreiori., dar și material, publicitar, etc. Una dintre urmările acestui război a fost căpătarea de drept a cetățeniei române pe care pașoptiștii au promis-o, domnitorul Cuza și el, dar numai la presiunea Occidentului, Constituția regală din 1923 a inclus un articol privind la acest drept. România a fost una dintre ultimele țări , din păcate și spre rușinea liberarilor brătieni, oponenți până în pânzele albe, care s-a aliniat spiritului modern, european. Pentru români, revenirea Ardealului, Basarabiei la patria de suflet și tradiție dacică a fost o renaștere geo-politică. Austria habsburgică, vecinii unguri,sașii, otomanii, rușii dintotdeauna au umilit și nedreptățit locuitorii țărilor române în toate veacurile, pe motive religioase, cu substrat economic. Un fenomen periculos a fost maghiarizarea forțată a românilor ardeleni. Mult au avut să sufere și românii din Bucovina, răpită de Austria dela Moldova în anul 1775. Primul război mondial a dus la dispariția benefică a imperiilor habsburgic, otoman și țarist. SUA a fost prima oară implicată într-un conflict european.După tratative îndelungate, guvernul Ro¬mâniei de sub prezidenția lui Ion I. C. Brătianu reuși să încheie cu Tripla-Antantă o convenție prin care se recu¬noscu dreptul de stăpânire asupra Ardealului până aproape de Tisa, asupra Banatului întreg și asupra Bucovinei.La 14/27 August 1916, România declară răsboi Austro-Ungariei.Mauriciu Brociner, erou din războiul anti-otoman, de Independență din 1877-1978, a participat și la acest Mare Război. Este demn a se aminti rolul regelui Ferdinand în implicarea României, spre binele patriei române. Înaintarea fulgerătoare a armatei române s'a făcut prin 18 locuri din munții Carpați. Aceștia încetaseră a mai fi graniță. Autoritățile ungurești se grăbiră să aresteze preoți, învățători și alți fruntași români și să-i ducă departe în temnițe. Poporul, în frunte cu cei scăpați de închisoarea ungurească, întimpinà pretutindeni, cu toată căl¬dura , pe ostașii desrobitori. În curând partea de Miazăzi-Răsărit a Banatului, județul Hunedoarei la Miazăzi, județul Sibiului dela marginea orașului Sibiu spre Răsărit, județele Târnavelor parte mare, apoi județele Făgăraș, Treiscaune, Brașov, Odorheiu și Ciuc erau în stăpânirea Românilor. Poetul Trivale a murit în acest război, era evreu și patriot român. Nu vom analiza istoria bătăliilor militare, de multe ori extrem de sângeroase, de ocuparea Bucureștiului de armata germană, de trădarea unor intelectuali de marcă, nu îi menționăm.Se știu. Presa evreiască a fost în mare parte alături de patrioții români. Este curios că Bulgaria a luptat contra României, alături de Turcia, deși vecinii din sud au fost direct ajutați în 1877 să se elibereze de Turci. Mult ajutor la refacere a constat în sosirea armamentului nou, venit de la aliații din Apusul Europei, și misiunea franceză, compusă din 289 ofițeri, 37 piloți de avioane, 88 medici, farmaciști și veterinari, în frunte cu generalul Berthelot, care a stat în fruntea misiunii franceze și a 115o de militari francezi. În 1917 imperiul țarist se destramă sub loviturile noilor partide democrate și desigur a bolșevicilor. Astfel, o bătălie cu mare impact, cea de la la Nămoloasa, în partea frontului dinspre Du¬năre, din 23–25 iunie, a fost pierdută. Pagini de eroism au scrise la Mărășești și la Mărăști. Eroi au fost soldații români , ca și ofiețerii superiori Eremia Grigorescu, Grigore Ignar, ș.a. August 1917 rămâne ca o pagină de neșters în istoria României. Sfatul țării din Basarabia hotărî la 9 Aprilie 1918, că „Basarabia ruptă de Rusia acum 106 ani (la 1812) din trupul vechei Moldove... De azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa Ro¬mânia”. Al doilea război mondial a schimbat soarta Basarabiei. În 1918 se prăbușește imperiul german, social-democrații preiau parțial controlul. Soarta războiului provocat de Germania începe să se întrevadă. În Ungaria se formează un guvern pro-bolșevic, iar acesta ridică pretenții asupra Transilvaniei. Armata română ajunge la Budapesta,în 1919, Ardealul este salvat. La fel și Bucovina, ocupată înaintea rîăzboiului de Imperiul austro-ungar, care dispare ca stat. O dovadă de prietenie cu românii, față de dușmanul comun, ungurii, au dat sârbii, cari s-au grăbit, venind în urma francezilor să ocupe Banatul și Aradul. La Confetrința de pace de la Paris, România nu reușit să câștige ceeace s-a asigurat prin tratatul de pace din 1916. Frontiera dinspre Apus a fost știrbită, căci din Banatul român s-a dat Serbiei o parte, iar înspre Tisa nu s-a lăsat ținutul Bichiș-Ciabei, locuit mai ales de Slovaci. Au mai fost trunchieri nedrepte. La 10 August 1920 s'a semnat, în Sévres (lângă Paris), tratatul cu Austria, cu privire la Bucovina. Tratatul de pace cu Bulgaria se semnase încă dela 27 Novembre 1919 în Neuilly. Tratatul pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România s'a semnat la 28 Octobre 1920. Jertfele armatei române au fost uriașe,în lupte și în spitale au murit din 1916–1919 217 mii soldați și 2330 ofițeri. Numărul văduvelor de răsboiu e de 55 mii 906, iar al orfanilor, socotind numai pe cei îngrijiți de stat, era de aproape 50 de mii. Mare a fost șt numărul persoanelor civile ucise de bombele din avioane sau împușcate și omorîte altfel de dușman. În număr rotund, vechiul Regat a jertfit pentru idealul întregirii neamului 300 mii de oameni. Printre ei, mii de evrei care nu avea încă nicio cetățenie. BORIS MARIAN MEHR

De la Felix Aderca la H. Zalis

De la Felix Aderca la H. Zalis Pe 8 iunie 2016 ne-a părăsit un istoric literar de marcă, H.Zalis, care a lăsat o moștenire ce merită cunoscută de publicul cititor. În acest scurt articol nu ne vom ocupa decât de una dintre direcțiile de cercetare ale harnicului și generosului istoric – viața și opera lui Felix Aderca, pe care Zalis l-a cunoscut, ca scriitor sub cele mai semnificative aspecte. Henri Zalis.a.publicat. în ultimul deceniu de viață volumul ” F.Aderca –un destin în contrapunct”. Aderca a fost o personalitate controversată și adeseori contestată. Destinul literar alui H. Zalis are unele trăsături asemănătoare. Născut la 25 mai 1932, Henri Zalis este unul dintre importanţii critici şi istorici literari care a păstrat cultul tradiţiei şi respectul pentru înaintaşi. A debutat în 1967 cu volumul „Romantismul românesc”, a publicat în 1968 studiul „Gustave Flaubert” ( avea o bună priză la cultura de limbă franceză), apoi un studiu pe care îl consideră crucial în cariera sa, „Sub semnul realului. Eseu despre naturalismul european”, pentru care a primit în Franţa, în 1987, „Les Palmes academiques” în grad de Cavaler. În 1972 a obţinut titlul de doctor în Litere.În anii 1993 şi 1997 a publicat două studii extinse despre Tudor Vianu, căruia i-a fost fidel discipol, s-a ocupat intens de opera lui Felix Aderca ( poate cel mai avizat istoric în privinţa acestui scriitor uneori marginalizat) şi Mihail Sebastian ( nedreptăţit recent de concluziile pripite ale Marte Petreu) , etc. A tradus din proza unor mari scriitori elveţieni, Ramuz ( este propus la un premiu care poartă numele scriitorului), Fontanet, ş.a.În anii 2005-2006 a publicat „O istorie condensată a literaturii române” ( vol. I şi II), urmată de.„Valorizări”.(Ed.Hasefer), şi-a încercat puterea creatoare, cu succes, în proză (două romane, două volume de proză scurtă),poezie(„Acoladă”),literatură.de.călătorie,memorialistică.La editura HASEFER a apărut recent un nou studiu ( de fapt o antologie de articole) despre Felix Aderca ( 278 pg). Tudor Vianu i-a dedicat lui Aderca frumoase cuvinte – „Prototipul scriitorilor din familia spirituală a lui Heine, discipol el însuși al Regelui David și al lui Voltaire”, iar Perpessicius adăuga – „ Un rar spirit modern și temerar”. H.Zalis trasează un portret în linii precise și bine armonizate, mergând pe un fir conducător – al înțelegerii omului și artistului controversat care a fost scriitorul de care se ocupă. ”Solidar cu verticalitatea”, „un efort constant spre autocunoaștere”, „din unghiul curajului polemic”, „ din perspectiva unei.generații.literare”,„în.numele.realismului.crud”,„revoltatul.tragicomic”,ș.a.Se știe că Aderca a avut în tinerețe simpatii pentru un regim autoritarist, ca și Sebastian, dar nu s-a apropiat de un Nae Ionescu și nici de „ucenicii săi”. În anii regimului comunist a fost marginalizat, condamnat la uitare, dar a apucat să scrie o carte fermecătoare despre Cristofor Columb. Aderca a fost și un bun reporter literar, interviurile sale au fost adunate într-un volum consistent publicat tot la Editura Hasefer în urmă cu circa zece ani . Este o frescă a unei epoci sub aspect literar și politic. Ceea ce realizează Henri Zalis în studiul său merită toată atenția, având în vedere și pasiunea, talentul de cercetător al acestuia. S-au împlinit anul acesta 125 de ani de la nașterea lui Aderca (13.III.1891, Puieşti, j. Vaslui – 12.XII.1962, Bucureşti).Primul dintre cei cinci copii ai Deborei (Dobrişei, n. Iosub) şi ai lui Avram Adercu, primeşte la naştere numele Froim Zeilic. Părinţii, „comersanţi” săraci de religie mozaică, veniţi de prin Cehia, ajung în Moldova. Aderca începe şcoala în Puieşti şi urmează, la Craiova, cursurile Liceului „Carol I”, fiind însă eliminat în ultimul an. Îşi încearcă, fără succes, şansele literare la „Sămănătorul” (1907), „Ramuri” (1909), „Convorbiri critice” (1909), unde trimite însemnări critice iscălite A. Tutova (F. Aderca), dar şi la „Masca” (1911), unde îi apar câteva note critice sub pseudonimul Willy. Aderca va considera că, în presă, debutul semnificativ se produce la „Noua revistă română” (1913), cu poezia Post amorem, dedicată lui T. Arghezi.Cu o slujbă măruntă la o bancă din Craiova, reuşeşte între timp să tipărească placheta de versuri Motive şi simfonii (1910) şi broşura Naţionalism…? Libertatea de a ucide… (1910; ediţia din 1922 va purta titlul Personalitatea. Drepturile ei în artă şi viaţă). Împreună cu soţia sa, Rubina (Rifca), pleacă în 1913 la Paris, unde audiază câteva cursuri la Sorbona, de aici trimiţând pentru „Noua revistă română” articole prosimboliste, precum şi foiletoane care consemnau atmosfera dramatică a epocii, reunite apoi în volumul Sânge închegat. Note de război (1915). Întors în ţară, intră sub arme în septembrie 1914, participând la campaniile din Oltenia, Transilvania şi Ungaria, experienţă care va nutri romanele Moartea unei republici roşii şi 1916.Colaborează la „Seara” cu foiletoane semnate şi F. Adrian, A. F. Craioveanul, V. Simion, incluse ulterior în volumul Idei şi oameni (1922), la „înfrăţirea”, „Versuri şi proză”, „Absolutio”, „Scena”, „Curierul Olteniei”, „Zorile” ş.a. Îi apar alte patru plachete de versuri: Stihuri venerice (1915), Fragmente-Romanţe, Reverii sculptate şi Prin lentile negre, toate în 1916.Se stabileşte la Bucureşti din 1920 şi este, timp de două decenii, funcţionar la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Scrie abundent în presă, fiind prezent la „Ideea europeană”, „Cuvântul liber”, „Izbânda” (semna şi I. Laurenţiu), „Hiena”, „Umanitatea”, „Viaţa românească”, „Avântul”, „Mântuirea”, „Lumea evree” ş.a., apoi la „Contimporanul” (utiliza aici şi semnăturile Regele Solomon, Lix, F. Lix), „Adevărul literar şi artistic”, „Flacăra”, „Cugetul românesc”, scoate revista „Spre ziuă” (1923), unde semna şi Ghiţă Pristanda, Quadroclus, colaborează ori este redactor la „Facla”, „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”, „Cetatea literară”, „Năzuinţa” (Craiova), „Revista română”, „Lumea”, „Omul liber”, „Mişcarea literară”, „Universul literar”, „Viaţa literară”, „Sinteza”, „Adevărul”. În 1928 îl secondează pe T. Arghezi la „Bilete de papagal” (va fi secretar de redacţie în primii doi ani, aparţinându-i şi texte iscălite generic B. de p., Papagalul violet, Papagalul roşu, Papagalul albastru, Papagalul portocaliu, Papagalul verde, Papagalul vioriu). Scrie, de asemenea, la „Radio”, „Tiparniţa literară”, „XX”, „Adam”, „Zodiac”, „Cuvântul”, „Reporter”, „Vremea”, „Realitatea ilustrată” (aici apare, sub pseudonimul Leone Palmantini, prima variantă, X. O. Romanul viitorului, la Oraşele înecate) şi la multe alte periodice.Din 1920, la revista şi cenaclul „Sburătorul”, Aderca, „sburătorist din prima oră”, cum se autodefinea, aflase ambianţa cea mai propice pentru spiritul său prospectiv, independent. În pofida unor tensiuni, rămâne fidel „Sburătorului” şi lui E. Lovinescu (criticul este şi autor al înlocuirii prenumelui Froim cu Felix), încercând să prelungească viaţa cenaclului şi după moartea mentorului (în casa lui Aderca şi a Sandei Movilă, a doua lui soţie, s-au mai ţinut câteva şedinţe).În deceniul al treilea, cel mai productiv pentru el, publică romanele Domnişoara din str. Neptun (1921), Ţapul (1921, intitulat în ediţia din 1932 Mireasa multiplă, iar în 1945, Zeul iubirii), Moartea unei republici roşii (1924), Omul descompus… (1925), Femeia cu carnea albă (1927), Rasputin. Diavolul de la Curtea ţarului (1929), piesa Sburătorul (1923, jucată mai întâi în 1931, iar în 1945 cu titlul Sburător cu negre plete), volumele Idei şi oameni (1922), Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic (1929) şi Mărturia unei generaţii (1929). Le urmează Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor (1932), romanul Al doilea amant al doamnei Chatterley (1934, sub pseudonimul Clifford Moore, ceea ce nu-l fereşte de o anchetă judiciară pentru delict de pornografie literară), volumul (de biografii) Oameni excepţionali (1934), romanele 1916 (1936) şi Oraşele înecate (1936), A fost odată un imperiu… (1939), povestirile Vreţi să descoperim America? (1935) şi Întâia călătorie în jurul lumii (1939).Hărţuit o vreme (este mutat disciplinar la Cernăuţi şi la Lugoj, apoi e demis), nevoit să-şi retragă numele din presă (în 1940 va publica Petru cel Mare. Întâiul revoluţionar; constructorul Rusiei, sub pseudonimul N. Popov), arestat de legionari, se va concentra între 1941 şi 1944 asupra unui curs de estetică predat la colegiul pentru studenţii evrei. După război, primeşte numirea ca director al învăţământului artistic din Ministerul Artelor (se pensionează în 1948) şi, reintrând în presă, reia colaborarea la „Bilete de papagal”, „Lumea”, „Viaţa românească”, scrie la „Curier israelit”, „Jurnalul”, „Democraţia”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Bis”, „Revista literară”, „Veac nou” ş.a. Acum îi apar romanul Revolte (publicat în 1945, dar scris în 1938), monografia C. Dobrogeanu Gherea. Viaţa şi opera (1947), eseul Feeria baletelor. Convorbiri asupra formelor dansului (1947), câteva scrieri cu tezele ideologice ale zilei (Patru ciudate întâmplări, 1957, Jurnalul lui Andrei Hudici, 1958) şi literatură pentru copii (În valea Marelui Fluviu, 1955, Amiralul oceanului, Cristofor Columb, 1957, Un călăreţ pierdut în stepă. Din vremea lui Petru cel Mare, 1961, scenarii radiofonice cu subiecte mitologice). I-au rămas în manuscris o masivă monografie despre Goethe, un Tratat de estetică generală, romanele Casa cu cinci fete şi Mireasa multiplă, o ediţie de autor, dar şi un Jurnal intim, mărturie a debusolării şi oportunismului, dar şi desen în aqua forte al unor chipuri de literaţi de prin anii ’50. Avem un portret expresiv alui Aderca , realizat în peniță de Marcel Iancu. Soarta scrisului inegal, de aspect pluriform, al lui Aderca („literat complet şi nespecializat”, cum îl caracterizează Arghezi) pare să fi fost legată de o antinomie structurală a omului. Sălăşluiesc în firea lui un insurgent, un nonconformist în stare de perpetuă veghe, pledant neostenit al libertăţii individului şi al ideii de personalitate ireductibilă, mişcându-se cu repeziciune şi aplomb spre orice spaţiu de dispută, tentat să dinamiteze coerciţii şi tabuuri, prezumţios, dornic de afirmare belicoasă şi, deopotrivă, un sceptic maliţios, care trăieşte cu intensitate şi obstinaţie sentimentul frustrării, crispat, instabil, nedăruit cu seninătate. Aderca investeşte mai mult şi mai orgolios în prezenţa lui între contemporani decât în elaborarea operei, a propriilor „alcătuiri din hârtie”. Intelectual ubicuu, în pas cu orice noutate — dă, în 1924, cele dintâi pagini în româneşte din romanul lui Marcel Proust -, obsedat de „spiritul de contemporaneitate”, ajunge în preajma majorităţii ideilor mari ale epocii, pe care le interceptează de îndată, cu o intuiţie extrem de sigură, pentru a le anima apoi îndrăzneţ şi tenace. Scriind el însuşi literatură, experimentează neîncetat, fuge „în patru direcţii deodată”, fără să găsească totuşi acea opţiune care l-ar exprima integral.Înaintea generaţiei de mari critici şi scriitori din perioada interbelică, situându-se, apoi, mereu alături de ei, Aderca, „om de baricade” (E. Lovinescu), îşi susţine, prin fronde publicistice şi literare, partea lui de contribuţie la impunerea modernităţii în literatura română. Aderând la autonomia esteticului, el se aşază, în esenţă, sub scutul ideilor lui E. Lovinescu. Pledoaria o face într-o manieră ferventă şi exclusivistă, ca în Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic. Lucrarea însumează, mai întâi, principalele campanii antitradiţionaliste la care participase în deceniul al treilea, după ce în prima lui „bătălie” literară, datată 1914, se războise pentru legitimitatea simbolismului la noi, noua orientare fiind considerată „singurul cort de adăpost în Sahara eminesciană”. Într-o secvenţă a cărţii, eseistul încearcă o — minimală — elucidare teoretică, exersându-şi spiritul disociativ în definirea „frumosului estetic”, demers însoţit de două „pilde”: T. Arghezi şi Marcel Proust.Gazetarul Aderca practică simultan eseul, foiletonul, polemica, interviul şi cronica. Ca şi N. Davidescu, B. Fundoianu, I. Vinea şi alţii, semnalează nume mari ale poeziei modeme româneşti în chiar momentul apariţiei lor. Fără să fie un creator de opinie, el a făcut o critică de întâmpinare şi a accelerat receptarea acestor nume, intervenind de câte ori erau supuse contestării. Versurile din volumul Plumb al lui G. Bacovia ar fi „alături, numai la doi paşi, de cea mai mare poezie”. În aşa-numita „bătălie Arghezi”, Aderca se află într-o campanie permanentă, începând cu anul premergător apariţiei volumului Cuvinte potrivite, când scrie articolul Un nou Eminescu, şi continuând cu seria de riposte adresate lui Ion Barbu şi altora. Mai cu seamă confinii temperamentale îl trimit spre Camil Petrescu (în opera acestuia vede, indiferent de genul literar, „măşti” ale aceluiaşi suflet), în timp ce, cu o admiraţie contrariată, uşor iritată, se îndreaptă spre romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care le apreciază însă subiectiv şi nejudicios. Scrie elogios, fără rezerve, despre importanţa romanelor lui Liviu Rebreanu (considerat un prozator de nivel european, care „depăşeşte orice fel de naţionalitate literară”), dar şi despre opera lui M. Sadoveanu, în care intuieşte dimensiunile mitice (scriitorul ar „înainta înapoi”, mişcare specifică proiecţiei mitice). S-a apropiat entuziast de câştigurile expresionismului, mai cu seamă în dramaturgie şi în arta dramatică (preţuieşte piesele lui Lucian Blaga şi din această raţiune), totdeauna în polemică necruţătoare cu oamenii de teatru mediocri. Nu întâmplător, el compune o piesă de teatru de factură expresionistă (Sburător cu negre plete) şi traduce din Karel Capek piesa R.U.R.Aspiraţia de a găsi cheia unei paradigme, personalitatea umană şi îndeosebi personalitatea creatoare, îşi menţine intactă temelia psihologică, de la o primă lucrare, din 1910, până la Idei şi oameni, Mărturia unei generaţii şi Oameni excepţionali. Inaugurând vârsta modernă a unui gen, Mărturia unei generaţii, carte de interviuri cu scriitori şi oameni de artă români, reconstituie caleidoscopic o epocă de răspântie. Oglinda dublă, aparţinând jurnalistului şi intervievatului, îşi interferează reflexele şi creează efectul de metamorfoză continuă a imaginii. Valoarea documentară, incontestabilă, este sporită de câteva elemente ingenioase, care introduc într-un acelaşi spaţiu scenic: „măştile” lui Marcel Iancu, „rama” portretistică şi scenografică elaborată de Aderca, nervul, libertatea şi consistenţa confesiunilor aduse în dialog. În fine, se cuvine menţionată o preocupare aparte în publicistica lui literară: situat febril în actualitate, el trece în revistă, pe sute de pagini, literatura europeană modernă, de la simbolism până la Proust, Joyce, Celine şi Kafka, într-un proiect în care personalităţile ostracizate de ascensiunea forţelor antidemocratice au un loc privilegiat.De începuturile lui poetice (Motive şi simfonii, Stihuri venerice, Fragmente-Romanţe, Reverii sculptate şi Prin lentile negre), un fragmentarium liric, amalgam de virtualităţi şi de poze moderne, se va dezlega având sentimentul unui experiment de vârstă (va mărturisi că a fost poet în epoca lui „neolitică”). În schimb prozatorul, în permanentă ebuliţie, scrie continuu, enorm, romane îndeosebi, numeroase şi de circulaţie. Acestea au fost primite contradictoriu, amendate chiar ca producte ale unei inteligenţe rele, cu voluptăţi distructive şi pornire spre lubric, ori clasate ca forme de parvenitism literar. S-a mai observat că aerul de bric-a-brac, juxtapunerea unor tehnici de provenienţă diversă ar fi reflectat ba o atitudine estetică (la care trimite şi articolul Descompunerea unui gen), ba o inaptitudine creatoare. Se pare că ştiinţa, opresivă, a artefactului sterilizează pagina. Cu toate că experimentează neobosit, el nu poate asimila substanţial modelul proustian, gidian sau kafkian.În proza lui eterogenă, din care transpar afinităţi cu ideile lui Remy de Gourmont şi urme ale injectării unor puternici germeni freudieni, erosul este figura polarizantă. Pansenzualismul, de fapt pansexualismul, văzut de Pompiliu Constantinescu drept ideologie frecventată monoman de Aderca (altfel, tendinţa, „îmblânzită” şi legitimată estetic, apare la mari scriitori ai epocii), se proiectează alegoric în naraţiune, într-un joc riscat, libertin, care tranşează în favoarea eclerajului crud, nu o dată impur, exhibiţionist. Personajele, oameni neimportanţi, fără ambiţii şi stabilitate socială, anonimi (depersonalizaţi şi la nivelul onomasticii), cu profesii, îndeletniciri erante, se instalează în clipă, consumându-şi vitalitatea frenetic, detaşat şi amar, într-un nesfârşit itinerar al plăcerilor carnale. Nu atât din textul epic, din pulsiunile erotismului vagant, cât din exterior răzbat înţelesuri vorbind despre incomunicare, agonie, „năzuinţă spre spulberare”.Domnişoara din str. Neptun, romanul de debut, se înscrie amăgitor într-o „tematică” tradiţionalistă, dezrădăcinarea, exploatată deopotrivă de sămănătorişti şi poporanişti. Dar mahalaua, lume la care se vor raporta şi I. Peltz, G. M. Zamfirescu, Eugen Barbu ş.a., precum şi victima ei (o fată de la ţară ajunsă curtezana cartierului, înrădăcinată, până la autocondamnare, în acest loc sordid) sunt privite fără lirism, într-un „film” cu derulare alertă, cu secvenţe abrupte, de o ţipătoare concreteţe senzorială. Vocea autorului pus pe filosofare sceptică rosteşte panseuri fals compasive. Cazuistica aceasta se dovedeşte un suport inadecvat pentru ideea de predestinare, agitată pe tot parcursul naraţiunii.Aflat aproape între aceleaşi înzestrări şi limite, Ţapul deschide seria romanelor în care erosul este exclusiv, iar din subsolurile fiinţei instinctualitatea se ridică la suprafaţă, atotstăpânitoare. Distincţia între imoral, amoral şi moral, străină personajelor (ipostaze ale candorii, crede I. Negoiţescu), este trimisă la plimbare şi de autor. Se reiterează în exces, cu tente de rău gust literar, descrierea unor momente de explozie a senzualităţii.Un laitmotiv emfatic trece în prim-plan în Omul descompus…, unde personajul, un frustrat, brutal descurajat de urâciunea celor din jur, caută cu exasperare ceva, fie şi o manie, în jurul căreia să i „se grupeze zilele”; şansa de recoagulare a personalităţii şi de „autentificare” prin sexualitate e iluzorie, golul îl acaparează, iar moartea apare spectral în trupul viu. Glisând, ca de obicei, spre maniere literare în vogă, Aderca exploatează şi aici, destul de superficial, filiera expresionistă ori apelează la tehnica scindării eului, la dezarticularea fluxului cronologic, memorie involuntară etc. Pe de altă parte, într-o mezalianţă pe care nu a putut să o curme nici mai târziu, aduce în text virtuţi pamfletare înrudite cu arta argheziană, dar şi habitudini de gazetar vivace, arţăgos.În romanul Femeia cu carnea albă câştigă teren fibra ludică a imaginaţiei. Reintră în scenă domnul Aurel, personaj recurent, şi el posibil alter ego al lui Aderca Iniţial, în Moartea unei republici roşii, caporal fiind în armata română trimisă în misiune de pacificare a Budapestei, Aurel oscila între „solara zădărnicie” a războiului, utopiile social-politice şi libertina frenezie erotică. În Femeia cu carnea albă, domnul Aurel, negustor de legume, peregrinează prin „grădinăriile” de pe malul Dunării, în încercarea de a-şi potoli mai ales foamea erotică. E un joc ce se vrea iniţiatic, regresiune spre „duhul” primar. Şi, din nou, secvenţe reuşite, aici de o poezie graţioasă, orchestrate cu rafinament senzorial.Ludicul ia proporţii în Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor, parabolă sarcastică, exsanguă a lumii pe dos, mizând pe truvaiuri funambuleşti şi paradoxuri împinse până la absurd, ca la Urmuz. Aceeaşi plăcere a evadării fanteziste, dublată de combustia la rece a speculaţiilor auctoriale, se manifestă, într-o configuraţie insolită, în Oraşele înecate. E o primă performanţă a literaturii Science fiction româneşti, după alte câteva încercări în acest gen, ca, de pildă, Oceania lui Al. Macedonski. Cartea, un „basm futurist” (G. Călinescu), imaginează un timp al răcirii şi morţii soarelui, când omenirea, devitalizată, dar suficient de energică pentru a perpetua conflicte şi vanităţi, se retrage, ca în nişte imense acvarii, în oraşe subacvatice.Într-o carieră de mereu înnoite experimente, subminată şi de o specială dexteritate de a confecţiona când şi când literatură accesibilă, ba chiar literatură de consum (Al doilea amant al doamnei Chatterley, o aşa-zisă continuare a romanului scris de D. H. Lawrence, intră, cu toate pretenţiile livreşti ale „autorului” român, în această categorie, ca şi Rasputin. Diavolul de la Curtea ţarului, apărut în fascicule, în Colecţia celor 15 lei), romanul 1916 dădea semne că Aderca poate renunţa la mişcarea centrifugă. Dar „convertirea” e parţială şi de scurtă durată. Epicul, la început supravegheat impersonal, captat logic, evolutiv, include o dramă morală — un tată îşi asumă vina morţii fiului său, condamnat şi executat pentru trădare —, desfăşurată sinuos pe fundalul unor scene de pe front şi din spatele frontului, care sunt surprinse în flashuri lucide, nervoase. Ficţiunea se frânge însă la un moment dat, fiind înlocuită de marginalii inabil mascate, de trimiteri jurnalistice la actualitatea politică etc. Ultimul roman semnificativ, Revolte, reasamblează bună parte din trăsăturile acestei proze. Scrisă la persoana întâi, cartea face mai vizibil transferul dinspre autor spre personaj. Sexualitatea nu mai este însă echivalată cu o acuplare fără saţiu, antrenând şi stări mai complicate. Dacă literatura lui Aderca, cu deosebire romanele, deşi vulnerabile fără excepţie, suscită totuşi interesul ca un spaţiu deschis experimentului, publicistica lui are o însemnătate remarcabilă, ca ferment al înnoirii, în circuitul de idei al epocii interbelice.În concluzie putem vorbi despre Aderca în următorii.termeni-prozator, poet, estetician, eseist, novelist, dramaturg,journalist, traducător, critic literar, critic de .muzică,critic.de.teatru,profesor,simbolism, expresionism. BORIS MARIAN MEHR Bibliografie -Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic,

Esoterism iudaic – Moshe Idel

Esoterism iudaic – Moshe Idel Harold Bloom, o personalitate îm viața intelectuală din America, autor al unei lucrări de referință. „Canonul occidental” scria despre Moshe Idel –„Vrând să-mi aflu un Rabin, am ajuns de la Buber, prin intermediul lui Scholem, la Idel. Nu este numai un învățat de talia lui Scholem, dar și o călăuză pentru rătăciții ca mine. Cred că el ne va arăta, în fine, drumul spre cultura evreiască autentică, în posibil de găsit în aceste vremuri tulburi”. Autor a numeroase cărți importante în domeniul esoterismului, Moshe Idel este apreciat nu numai în Israel, dar și în Euroap, America, Asia. Regretatul Ioan Petre Culianu l-a elogiat într-unul din ultimele articole scrise de el în SUA. O antologie de treisprezece eseuri reprezentative a apărut la Editura Hasefer în 2012, după ediția englezp din 2010, la University of Pennsylvania Press- „Lumi vechi, oglinzi noi”. Esoterismul este o ramură a studiului istoriei spirituale a omenirii, o cercetare în domeniul misticii care nu se suprapune teologiei, ci mai mult istoriei religiilor lumii. Mircea Eliade a fost unul dintre savanții de vârf în domeniu. Privit cu mari rețineri de savanții din domenii cu aplicații practice, esoterismul are o istorie de milenii și va dăinui independent de evoluția religiilor. Mai degrabă filozofia și literatura pot beneficia de roadele acestui studiu. Ca orice lucrare a lui Moshe Idel, această carte reprezintă o bogată sinteză a lucrărilor mai vechi și mai noi a multor sdavanți, la care autorul vine cu concluzii originale. El începe cu istoria și tradiția evreiască, plecând de la Arnaldo Momigliani și Gershom Scholem, apoi la Eric Voegelin, George Steiner. Cabala ocupă un loc central, dar referirile la literatura secolului XX sunt incitante – Kafka, Agnon, Buber, filosofia lui Walter Benjamin, Franz Rosenzweig, Herman Cohen, Derrida, Levinas. Nu lipsesc revenirile la gândirea din Evul Mediu, la Leone Ebreo, apoi la creatorul iluminismului iudaic, Moses Mendelssohn. Nu sunt uitate curentele moderne, spirituale, literare, politice –romantismul, simbolismul, anarhismul, marxismul, freudismul, dadaismul, suprarealismul, etc. Moshe Idel este preocupat de o sistematizare strictă în modele de gândire pentru fiecare etapă luată în studiu. El face totodată legături peste timp – Rosenzweig și Iehuda Ha-Levi din sec. XII, Scholem și Reuchlin din sec. XVII, Abraham Heschel și mesianicul hasidist Baal Shem Tov, etc. Menționăm în paranteză că nu toți cei preocupați de mistica iudaică erau evrei, de altfel nici Cabala nu este un monopol al învățaților evrei. Perioade lungi sunt privite cu un ochi sintetic de mare acuitate – de la cabalism, la mesianism, apoi la sionismul născut în secolul XIX. O lucrare citată insistent este cea a savantului creștin Eric Voegelin – „ Israel and Revelation”. Mit și natură, istorie și religie, suflet și misticism, gnosticismul, ritualul, teurgia, multitudinea abordării Divinității, Dumnezeu cel Veșnic în oponență cu Dumnezeu care a murit, nimic nu scapă cercetătorului. Un loc aparte îl are George Steiner, filosof cu un puternic impact în literatură. El este numit – „profet al abstracției”. Limbaj, tăcere, plenitudine – stări spirituale fundamentale. Filosofia lui Kant își găsește și aici locul. De la Tora, la Iisus, apoi la marxismul filosofic. Unii se pot revolta, Marx este ca gânditor politic, dar el reprezintă o etapă în evoluția filosofiei. Chiar și Madame Blavatsky se regăsește în efervescentul secol XIX. Artele plastice sunt amintite, prin Paul Klee, ș.a. Demonism și Holocaust, altă temă. Hieroglife, mistere, chei, Scholem între Molitor și Kafka. În „căutarea cheilor pierdute” – fascinantă travesare prin secoli. Noțiuni încă obscure – linguacentrism și logocentrism. Deconstrucția textului, temă predilectă și pentru literați. Paul Celan și extracția psalmică a poeziei sale. O abordare panoramică a hasidismului ajută la înțelegerea mai curinzătoare a acestui curent existent și azi. Religia ca ritual și exaltare este analizată în cheie esoterică. Cum se apropie Heschel de Abulafia, ne ajută să înțeleg savantul Moshe Idel. De la rabinul din Berdicev, Levi Isaac și hermeneutica post-modernă – un capitol ce merită citit și recitit. Cartea este însoțită de sute de note. Acest semnal reluat după patru ani de la apariția la Hasefer nu are decât rolul de a îndemna cititorii să reia o lectură pasionantă. BORIS MARIAN MEHR

Elie Wiesel- o personalitate, un scriitor, un supraviețuitor Medaliat cu Premiului Nobel pentru Pace în 1986,personalitate contestată de mulți care nu înțeleg nici o iotă din tragedia holocaustică europeană,Elie Wiesel a plecat în aceste zile toride de început de iulie lăsând un mesaj uman de necontestat - NU UITAȚI.Născut la 30 septembrie 1928,lângă Sighetul Marmației, a decedat la aproape 88 de ani, în 2 iulie 2016. Scriitor, jurnalist, eseist, profesor și filosof umanist, a lăsat cărți de referință, citite de mulți, inspirate din propriile suferinți, din istoria iudaismului.Scria liber în franceză, engleză,idiș,ebraică.Studii-Universitatea din Paris.Operă de debut -„La Nuit" („Noaptea”) - 1958,opere semnificative -„Toate fluviile se varsă în mare...” (1994) - cuprinde memoriile până în 1969; „...Iar marea nu se umple”, cuprinde memoriile între anii 1969-1999( v. și Ed.Hasefer). A mai fost onorat cu Presidential Medal of Freedom,a fost membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură (1996), a primit Legion Honneur GC ribbon.svg Marea Cruce a Legiunii de Onoare,Steaua României în grad de Mare Ofițer (2002),Star Knight Commander of the British Empire.jpgCavaler al Ordinului Imperiului Britanic în grad de Comandant (KBE) (2006). A publicat 57 de cărți - cea mai celebră fiind «Noaptea», o descriere autobiografică despre viața în lagărele de exterminare naziste. Determinantă pentru cariera sa de scriitor a fost întâlnirea cu Fracois Mauriac, care a îzbucnit în lacrimi ascultând amintirile depănate de tânărul Wiesel, rămas singur, fără familie, rude. În familia sa erau antecesori hasidici, de unde și pasiunea sa pentru acest fabulos domeniu. După Dictatul de la Viena din 1940, prin care guvernul român Gigurtu a cedat nord-vestul Ardealului, regiunea în care locuia familia Wiesel a devenit o parte din Ungaria. Elie (Eliezer), numit în maghiară Lázár Wiesel, s-a înscris la studii gimnaziale în orașul Debrecen și apoi la Oradea, de unde a fost exmatriculat conform legilor antisemite din învățământul public maghiar. În aprilie 1944 familia Wiesel a fost internată într-un lagăr de concentrare și la 16 mai 1944 a fost transportată la Lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau. Lui Elie (avea 15 ani) i s-a tatuat pe brațul stâng numărul A-7713. Femeile au fost separate de bărbați, mama lui Elie Wiesel și sora lui mai mică, Țipora, în vârstă de 7 ani au fost exterminate, iar Eli și tatăl său au fost supuși la muncă silnică în fabrica Buna-Werke, care aparținea de complexul Auschwitz III Monowitz.Când Armata Roșie s-a apropiat de Auschwitz, deținuții evrei au fost trimiși în «Marșul Morții» (Todesmärsche) spre lagărul Buchenwald. În urma acestui marș, tatăl lui Elie Wiesel a murit de extenuare, inaniție și dizenterie. Elie a supraviețuit - la 11 aprilie 1945 a fost eliberat de armata americană - grav bolnav, inanizat și într-o stare depresivă acută, convins că a rămas singur pe lume, total lipsit de un sprijin moral sau material, la vărsta de 16 ani Wiesel considera faptul că a rămas în viață drept un accident. Ulterior, și-a regăsit cele două surori mai mari, Hilda și Beatrice (Bea) într-un orfelinat francez (vezi filmul biografic "Elie Wiesel Goes Home" regizat de Judit Elek și comentat de William Hurt).După 65 de ani, la 5 iunie 2009 Wiesel a revenit la Buchenwald într-o vizită oficială comemorativă însoțit de președintele american Barack Obama și de cancelarul german Angela Merkel.La începutul anilor '50, Wiesel a vizitat Israelul și a primit cetățenia israeliană.Timp de un deceniu de la eliberare, închistat în propria durere, Wiesel a refuzat să discute, sau să scrie despre amintirile sale din lagăr. Ca și pe alți supraviețuitori ai «holocaustului» - sintagmă introdusă ulterior de Elie Wiesel - sindromul post-traumatic l-a împiedicat să-și deschidă inima. Zăgazul a fost rupt în urma unui interviu - continuat cu o strânsă prietenie - cu François Mauriac (laureatul premiului Nobel pentru literatură - 1952). La îndemnul acestuia, Wiesel a scris în idiș 245 de pagini de revărsare necizelată de memorii sub titlul „Și lumea a tăcut” (idiș: Un di velt hot geshvign) publicată de editura unei asociații evreiești din Buenos Aires. Wiesel a rescris în limba franceză o variantă prescurtată, o nuvelă autobiografică de 127 de pagini, La Nuit („Noaptea”) [B] , prefațată de Mauriac și apărută în 1958 la editura „Editions du Minuit” - tradusă ulterior în engleză de viitoarea sa soție și colaboratoare, scriitoarea și traducătoarea Marion Wiesel (Night).Până în anul 2008, Elie Wiesel a scris 57 de cărți.În 1955 a călătorit în Statele Unite, la New York, unde a avut un accident de circulație care l-a imobilizat pentru peste un an de zile, urmat de o lungă convalescență. În timpul șederii în Franța și SUA, Wiesel a aprofundat vreme de ani de-a rândul studiul Talmudului și al patrimoniului iudaic cu dascăli erudiți ca rabinul Mordechai Chouchani din Paris și Saul Liberman din New York. Din 1963 Wiesel, devenit cetățean american, a locuit cu soția sa, Marion, în Connecticut, apoi, între 1972 și 1976, când a fost numit profesor („Distinguished Professor”) la Universitatea Municipală New York s-a mutat cu locuința la New York, în Manhattan, unde a locuit până în ultimele zile.Wiesel a mai funcționat ca profesor de științe umane și de filozofie la institutele: Universitatea Boston (Andrew W. Mellon Professor in the Humanities), Universitatea Yale, Colegiul Eckerd din St. Petersburg, Florida; între 1997 și 1999 a fost profesor-invitat (engleză visiting Professor) de studii iudaice la Colegiul Barnard. La 29 septembrie 2008 Rubel Shelly, președintele lui Rochester College Colegiul Rochester - Universitatea Pepperdine, cu ocazia festivităților de 50 de ani de la înființare, l-a onorat pe Elie Wiesel cu titlul de „Profesor-Invitat de Onoare” [23]. La vârsta de 80 de ani profesorul Wiesel continuă să predea și să conducă la universitatea din Boston Centrul Elie Wiesel pentru studii iudaice (engleză Boston University, College and Graduate School of Arts and Sciences, Department of Religion, Elie Wiesel Center for Judaic Studies).Soții Elie și Marion Wiesel au creat Fundaţia Elie Wiesel pentru Umanitate.Între anii 1978 și 1986, ca președinte a Presidential Commission on the Holocaust (Comisiei Prezidențiale a Holocaustului), numită ulterior Consiliul American pentru Păstrarea Memoriei Holocaustului a activat pentru construirea în Washington, DC a Muzeului American al Holocaustului.În 1988 a organizat împreună cu François Mitterrand, președintele Franței, o conferință care a regrupat 76 de laureați ai premiului Nobel, cu misiunea de a reflecta asupra viitorului plenetei. Această conferință se reunește pentru przentarea de rapoarte și discuții la fiecare doi ani.Wiesel a devenit un orator apreciat în problema holocaustului și a drepturilor omului. În anul 2007 el a ținut discursul principal în fața Adunării Generale a O.N.U. pentru comemorarea holocaustului. Ca un apărător al drepturilor omului el și-a spus cuvântul într-o pluritate de probleme și conflicte, printre care: dreptul de emigrare a evreilor din Uniunea Sovietică și din Etiopia, ocrotirea victimelor apartheid-ului din Africa de Sud, ale terorii (Desaparecidos) juntei militare din Argentina, ale genocidului bosnian, a luat apărarea indienilor Miskito din Nicaragua, a kurzilor din Irak și în september 2006 el a pledat - împreună cu actorul George Clooney - în fața Consiliului de Securitate a ONU contra crimelor de genocid din provincia sudaneză Darfur.A prezidat Comisia de Analiza a Holocaustului. Raportul a fost publicat în 2004-2005 ]n Romania, trezind furia elementelor negationiste. În 2007 „The Elie Wiesel Foundation for Humanity” a inițiat un manifest care condamna campania turcească de tăgăduire a genocidului împotriva armenilor din Turcia. Manifestul a fost semnat de 53 de laureați ai premiului Nobel.În 1988, episcopul catolic Richard Williamson, membru al Societății Sf. Pius al X-lea, fost director al seminarului tradiționalist catolic din Buenos Aires a fost excomunicat (latae sententiae) în urma pozițiilor sale extremiste, ca un cunoscut tăgăduitor al holocaustului și în urma opoziției excesive față de o serie de decizii - considerate de el prea liberale - ale Sfântului Sinod[30][31][32][33]. La cererea a 4 cardinali, papa Benedict al XVI-lea i-a anulat în 2009 excomunicarea[34]. În urma luării de poziție a lui Wiesel (2009), care a dus la un val de proteste în lume Sfântul Scaun a definitivat excomunicarea lui Williamson.Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România a capatat numele„Elie Wiesel” (INSHR). Premii literare: - În 1987 Le Testament d'un poète juif assassiné („Testamentul unui poet evreu asasinat”) a fost încununată cu «Livre Inter».- În 1983 Le Cinquième Fils a primit „Marele premiu parizian de literatură” (franceză le Grand prix de littérature de Paris).- Laureatul premiului Médicis pe 1998, pentru cartea sa Un Mediant de Jérusalem (ed. Seuil, 1968).- În 2007, Elie Wiesel a primit premiul pe viață - Dayton Literary Peace Prize - Lifetime Achievement Award[37].A primit „Premiul de Merit al Centrului Internațional al New York-ului” (The International Center in New York's Award of Excellence).A fost decorat in 1992 cu "Ellis Island Medal of Honor" pentru eforturile depuse în promovarea înțelegereii și acceptării evreilor în lume.În anul 1993 a fost ales președintele Academiei Universale de Cultură. În 1996 a fost primit ca membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură.Președintele Republicii Franceze l-a decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare.Președintele Statelor Unite i-a conferit Medalia Prezidenţială a Libertăţii (engleză : Presidential Medal of Freedom).În 1985 Congresul american i-a decernat Medalia de Aur a Congresului).Din anul 2001 este membru de onoare al Academiei Române.În iulie 2002, Elie Wiesel a făcut o scurtă vizită în România, ca invitat personal al lui Ion Iliescu, președintele României, pentru a inaugura la Sighet Casa memorială Elie Wiesel, casa în care s-a născut și care a fost restaurată de câtre Guvernul Român.Cu această ocazie, Iliescu]] l-a decorat cu cea mai înaltă distincție românească, ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer[38]. La 30 noiembrie 2006 a fost decorat și înnobilat de Regina Angliei cu titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic cu gradul de Comandant (KBE).Universități și institute din lume i-au decernat 136 de titluri de Doctor Honoris Causa (numărul cel mai mare de doctorate H.C. acordate cuiva).În primăvara lui 2006 vedeta televiziunii americane, Oprah Winfrey l-a convins pe Wiesel s-o însoțească la un pelerinaj la Auschwitz, după care el a declarat că aceasta este, foarte probabil, ultima lui vizită în acest loc.În 2007 primul ministru al Israelului, Ehud Olmert a încercat să-l convingă să candideze la postul de președinte al Statului Israel - functie reprezentativă - dar Wiesel s-a eschivat. Ca președinte a fost ales vechiul om politic, laureatul premiului Nobel Shimon Peres.În 2008 Wiesel a prefațat „Scrisoare din infern câtre mama” scrisă după eliberare de Ingrid Betancourt, fosta ostatecă a grupei teroriste Farcs, din jungla columbiană.Pozițiile, opiniile și prestigiul lui Wiesel, au atras animozități, proteste și critici vehemente, mai ales din partea unor adepți ai polilor extremi ai scenei politice și culturale și din partea cercurilor anti-israeliene, antisemite și de negaționiști ai Holocaustului.Dar el nu s-a l[sat intimidat, a fost un lupt[tor pentru adevar,fara a cunoaste ura fata de calalat, conform Decalogului. BORIS MARIAN MEHR

Războiul Civil Spaniol- 80 de ani

Războiul Civil Spaniol- 80 de ani Războiul Civil Spaniol, care a durat de la 17 iulie 1936 până la 1 aprilie 1939, a fost un conflict în care forțele franchiste sau naționaliste, conduse de generalul Francisco Franco au învins forțele Republicane sau Legaliste – cuprinzând liberali anticlericali, socialiști, comuniști, anarhiști și autonomiști – ale celei de a doua Republici Spaniole.Republicanii au obținut sprijinul Uniunii Sovietice și al Mexicului, iar naționaliștii au fost susținuți de Italia fascistă, Germania nazistă și de Portugalia vecină.Războiul a crescut tensiunile din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial și a fost văzut ca o confruntare indirectă între Uniunea Sovietică comunistă și axa fascistă germano-italiană. S-a recurs la tancuri și la bombardamente ale orașelor, cum avea să se întâmple și în cazul conflagrației mondiale ulterioare. Mass-media au atras un nivel de atenție fără precedent asupra conflictului, mari scriitori precum Ernest Hemingway și George Orwell scriind despre acesta. Războiul a rămas în istorie pentru pasiunile și conflictele politice pe care le-a angajat, dar și atrocitățile comise de ambele tabere. Ambele părți au masacrat numeroși civili pentru convingerile lor politice, și, după terminarea războiului, republicanii au continuat să fie persecutați de naționaliștii învingători.În război au participat din ambele părți circa un milion de oameni, din care au murit zeci de mii, poate sute. Din România au fost 8oo de voluntari –comuniști, printre care comandantul militar Valter Roman, comisarul Petre Borilă, soții Hermina și Leonte Tismăneanu (care și-a pierdut o mână în luptă), frații Constantin Burcă ( căzut în război) și Mihail, devenit după război ministru adjunct la Apărare, Mihail Boico (Rosner), general după război, tatăl meu,Iacob Mehr, fiul unui om de afaceri din Rădăuți, care și-a întrerupt studiile de chimie la Rouen, pentru a lupta pentru dreptate socială. Personajul emblematic era Dololores Ibaruri ( și-a pierdut doi fii în război), iar Bateria Ana Pauker era cunoscută de republicanii combatanți. Stalin a trimis mai mulți consilieri, NKVD-iști care urmăreau pe troțkiști, anarhiști cu scopul direct de a-i executa. Puțin după ce republicanii au pierdut războiul, același Stalin a încheiat perversul acord Molotov –Ribbentrop.Este curios faptul că dictatorul Franco nu a participat la războiul dus de Hitler în Est decât cu o divizie, iar mii de evrei refugiați din fața pericolului nazist au tranzitat Spania franchistă spre continentul american. Se spune că strămoșii lui Franco erau evrei-marani ( convertiți formal).După război mulți voluntari comuniști au fost marginalizați, deportați, izgoniți din țările socialiste, iar Gheorghiu-Dej și Ceaușescu îi tratau ca pe niște aventurieri. Desigur, meritele deranjează. O atitudine rușinoasă au avut guvernele francez și englez care s-au declarat neutre, până când Hitler a început să-și arate intențiile reale. Războiul a avut mai multe cauze, multe dintre acestea fiind tensiuni existente de multă vreme și care au escaladat de-a lungul anilor.Monarhia lui Alfonso al XIII-lea a durat din 1887 până în 1931, dar, după 1923, a fost susținută de dictatura militară a lui Miguel Primo de Rivera. În urma înlăturării lui Primo de Rivera în 1930, monarhia nu a mai putut păstra puterea și în 1931 a fost declarată a doua republică spaniolă. Această republică a ajuns în curând să fie guvernată de o coaliție de centru-stânga. Au fost adoptate mai multe reforme printre care și legea agrară din 1932, prin care s-a împărțit pământ țăranilor săraci. Milioane de spanioli trăiau sub limita sărăciei sub controlul strâns al aristocraților proprietari de pământuri într-un sistem cvasifeudal. Aceste reforme, împreună cu alte legi împotriva clerului, și cu reforme (cu reduceri de personal) în domeniul militar, au creat o opoziție puternică.Constituția Republicii Spaniole din 1931 a fost adoptată la data de 9 decembrie 1931 de către Curtea Constituțională, după alegerile generale spaniole din 1931, care a urmat proclamării celei de-a doua republici, și a rămas în vigoare până la sfârșitul războiului civil din Spania în 1939. Alegerile din 1931 au avut ca rezultat o victorie răsunătoare pentru republicanii-socialiști.La alegerile din 1936, rezultatele extrem de strânse au adus victoria unei noi coaliții de socialiști (Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania), liberali (Stânga Republicană și Partidul Uniunea Republicană), comuniști, și diverse grupări naționaliste regionale. Frontul Popular a obținut 34% din voturi, iar guvernul CEDA, în exercițiu, a primit 33 de procente. Acest rezultat, coroborat cu refuzul socialiștilor de a participa la formarea noului guvern, a dus la o teamă generalizată de revoluție. Largo Caballero, supranumit „Lenin al Spaniei” de Pravda, a anunțat că țara este în pragul revoluției. Această afirmații au avut doar rolul de a îndepărta toți moderații din coaliția sa. Din punctul de vedere al Cominternului, stânga din ce în ce mai puternică, deși fragmentată și dreapta slăbită constituiau o situație optimă. Scopul său era ca, sub acoperirea instituțiilor democratice legitime, să scoată în afara legii organizațiile de dreapta și să transforme statul într-o „republică populară” de factură sovietică, dominată totalmente de stânga comunistă, scop declarat nu doar în cadrul instrucțiunilor Cominternului, ci și în declarațiile publice ale PCE (Partidul Comunist din Spania).Aceasta a fost o perioadă de creștere a tensiunilor. Conform surselor oficiale ale perioadei, 330 de oameni au fost asasinați și 1.511 au fost răniți în acte de violență pe motive politice; arhivele relevă 213 tentative eșuate de asasinat, 113 greve generale, și distrugerea (de regulă prin incendiere) a 160 de edificii religioase.Unii militari protestau împotriva a ceea ce ei considerau a fi escaladarea terorii antireligioase, exproprierilor, și reformelor agrare pripite, pe care le considerau de natură bolșevică și anarhistă. În schimb, ei susținea înființarea unui stat corporativ și declarau că un un astfel de stat trebuie să fie fascist. La rândul său, liderul comuniștilor, Dolores Ibarruri, cunoscută sub denumirea de La Pasionaria, ar fi jurat că discursul lui Calvo Sotelo avea să fie ultimul pe care acesta urma să-l țină în Cortes.În aer plutea pericolulu unei revolte sau unei lovituyri de stat. Franco era un jucător-cheie din cauza prestigiului său ca fost director al academiei militare și ca cel care stinsese revolta socialistă din 1934.El a fost exilat în Insulele Canare. La 17 iulie 1936, complotiștii au dat semnalul declanșării loviturii de stat trimițând fraza codată, „În toată Spania, cerul este senin.” Un agent de informații britanic de la MI6, maiorul Hugh Pollard, l-a dus apoi pe Franco în Marocul spaniol.Republicanii (denumiți și loialiști spanioli) au primit arme și voluntari din Uniunea Sovietică, Mexic, de la Internaționala Socialistă și de la Brigăzile Internaționale. Republicanii erau o alianță largă, cuprinzând de la centriști care susțineau o democrație liberală capitalistă moderată până la revoluționari anarhiști și comuniști; baza lor umană era mai ales urbană și seculară, dar conținea și țărani fără pământ, și era deosebit de puternică în regiunile industriale ca Asturia și Catalonia. Țara Bascilor, regiune conservatoare, catolică, împreună cu Galicia și cu Catalonia, care înclina mai mult spre stânga, doreau o autonomie mai largă sau chiar independența de guvernul central de la Madrid.Naționaliștii, în schimb, se opuneau mișcărilor separatiste, dar scopurile lor erau definite în primul rând de atitudinea anticomunistă și de teama de divizarea Spaniei, ceea ce a coagulat mișcări diferite sau chiar dușmane ca falangiștii și monarhiștii. Liderii lor proveneau dintre moșierii monarhiști, mai conservatori, și susțineau centralizarea puterii în stat. Germania nazistă și Italia fascistă, precum și mare parte din clerul romano-catolic, i-au susținut pe naționaliști, Estado Novo din Portugalia le-a furnizat suport logistic. Forțele lor se adunaseră în „Ejército Nacional” sau „Armata Națională”. Naționaliștii basci, sub umbrela grupării conservatoare Partidul Naționalist Basc, susțineau moderat guvernul republican, deși naționaliștii basci din Álava și Navarra au fost de partea rebelilor din aceleași motive care îi influențau și pe conservatorii catalani.Din altă perspectivă, naționaliștii aveau de partea lor majoritatea clerului catolic și a catolicilor practicanți (din afara Țării Bascilor), elemente importante ale armatei, majoritatea marilor proprietari de pământuri, și numeroși oameni de afaceri. Republicanii aveau de partea lor majoritatea muncitorilor din orașe, majoritatea țăranilor, și mare parte din clasa de mijloc cu educație, mai ales aceia care nu erau întreprinzători.Unul dintre motivele principale invocate de naționaliști era confruntarea cu anticlericalismul regimului republican și apărarea Bisericii Romano-Catolice, care fusese ținta atacurilor, și pe care mulți din cei din tabăra republicană dădeau vina pentru relele din țară. Chiar înainte de război, edificiile religioase fuseseră incendiate și clericii uciși fără ca autoritățile republicane să ia vreo măsură de prevenire. Ca parte din revoluția socială ce avea loc, alte biserici erau transformate în Case ale poporului. La fel, numeroase dintre masacrele comise de republicani aveau ca țintă clerul catolic. Trupele marocane musulmane ale lui Franco au considerat și ele acestea niște acte respingătoare, și în mare parte au luptat cu loialitate și adesea cu ardoare de partea naționaliștilor. Articolele 24 și 26 ale Constituției Republicii interziceau mișcarea iezuită, fapt ce a jignit pe mulți dintre conservatori. Revoluția din zonele republicane de la începutul războiului, unde au murit 7.000 de clerici și mii de mireni, au constituit ceea ce Stanley Payne denumea „cea mai extinsă și mai violentă persecuție a catolicismului din istoria occidentală, în unele feluri mai intensă chiar decât Revoluția franceză”, împingându-i pe catolici, care nu mai aveau alternative, de partea naționaliștilor într-o mai mare măsură decât ar fi fost de așteptat.După declanșarea loviturii de stat, furia împotriva bisericii și rolului său în viața politică spaniolă s-a reaprins. În afara aspectelor religioase, naționaliștii basci, care erau aproape în întregime de partea republicii erau, în mare parte, catolici.Simpatizanții republicani au proclamat lupta între „tiranie și democrație”, sau între „fascism și libertate”, și mulți tineri care nu erau de origine spaniolă, revoluționari și reformiști s-au alăturat Brigăzilor Internaționale, crezând că Republica Spaniolă era linia întâi a războiului împotriva fascismului. Susținătorii lui Franco, însă, au prezentat lupta ca una între „hoardele roșii” ale comunismului și anarhismului de o parte și „Civilizația creștină” de cealaltă parte. Ei afirmau și că luptau pentru protejarea Establishmentului și pentru aducerea securității și sensului în ceea ce ei considerau o societate neguvernată și lipsită de lege.Republicanii erau și ei împărțiți. Stânga nu era de acord în multe aspecte cu naționaliștii conservatori basci sau catalani. În Cortes (parlamentul spaniol) erau reprezentate în 1931 16 partide. Când s-a acordat autonomie Cataloniei și Țării Bascilor în 1932, s-a încercat o lovitură de stat naționalistă, dar aceasta a eșuat. Unei tentative a comuniștilor de a prelua controlul i s-au opus anarhiștii, ceea ce a avut ca rezultat masacrarea a sute de rebeli și un război civil între anarhiști și comuniști în Catalonia.La războiul civil spaniol au participat numeroși cetățeni străini, atât în lupte cât și pe posturi de consilieri politici. Guvernele străine au contribuit cu ajutor financiar și militar la forțele conduse de Generalísimo Francisco Franco. Forțele ce luptau de partea celei de-a doua republici spaniole au primit și ele ajutor limitat, dar acesta a fost împiedicat de embargoul impus traficului de arme de către Franța și Regatul Unit.Acest embargo nu a fost foarte eficient, și mai ales Franța a fost acuzată că a permis ajungerea unor transporturi masive la republicani—deși acuzațiile au venit mai ales din partea Italiei, ea însăși implicată de partea naționaliștilor. Se considera în general la acea vreme că acțiunile clandestine ale diferitelor puteri europene riscau un alt „Mare Război”. Rebelii au fost puternic susținuți în război cu trupe și armament de Italia fascistă și de Germania nazistă. De asemenea, grupări naționaliste din alte state au oferit suport, cum ar fi gruparea irlandeză „Cămășile albastre”. De asemenea, membri ai Mișcării Legionare din România au participat la conflict de partea rebelilor, membrii acesteia Ion Moța și Vasile Marin, morți la Majadahonda, fiind înmormântați cu mult fast la București. Atât Italia fascistă, cât și Germania nazistă, au trimis trupe, avioane, tancuri, și alte arme în ajutorul lui Franco.Circa 75.000 de italieni au luptat în Spania. Forțele germane au numărat aproximativ 12.000 de oameni la momentul de maxim. Republica a trebuit să plătească armele sovietice cu rezervele de aur al Băncii Naționale Spaniole. Armele au fost de multe ori de proastă calitate și în plus au fost vândute la un preț deliberat exagerat. Costul armelor sovietice a fost de peste 500 de milioane de dolari americani, două treimi din rezervele de aur de dinainte de război ale Băncii Naționale Spaniole.Brigăzile Internaționale au reprezentat cel mai mare contingent de trupe de luptă pentru republicani. Aproximativ 30.000 de cetățeni străini, probabil, din 53 de țări au luptat în diferite brigăzi. Cele mai multe dintre acestea erau formate din comuniști sau din sindicaliști, aproape toți voluntari, și au fost organizate și conduse de comuniști aflați sub controlul Moscovei.Republica Mexicană a susținut public partea guvernului republican de la Madrid. Mexicul a refuzat să accepte propunerile franco-britanice de neintervenție, recunoscând imediat marele avantaj pe care acestea îl ofereau insurgenților. În dezacord cu Statele Unite, Mexicul nu a simțit că neutralitatea între un guvern ales democratic și o juntă militară ar fi o politică potrivită. Atitudinea Mexicului a adus mult confort moral Republicii, mai ales deoarece principalele guverne latin-americane—cele din Argentina, Brazilia, Chile, și Peru—simpatizau mai mult sau mai puțin fățiș cu insurgenții. Dar ajutorul mexican putea avea doar o mică însemnătate practică, întrucât granița cu Franța era închisă, iar dictaturile din Europa erau libere să alimenteze insurgenții cu o cantitate de arme de calitate mult peste puterile Mexicului. În lucrarea sa recentă și actualizată privind istoria războiului civil din Spania, Antony Beevor „consideră că «teroarea albă» a lui Franco a dus la moartea a 200.000 de oameni. «Teroarea roșie» omorâse deja 38.000.” Julius Ruiz trage concluzia că „deși cifrele rămân disputate, s-au făcut cel puțin 37.843 de execuții în zona republicană, și maxim 150.000 de execuții (inclusiv 50.000 după război) în Spania Naționalistă.”. Un judecător spaniol a deschis o anchetă privind 114.266 de oameni executați și dispăruți în timpul războiului civil spaniol și în perioada franchistă, între 17 iulie 1936 și decembrie 1951. Printre acestea se numără moartea lui Federico García Lorca.Atrocitățile comise de Bando Nacional erau ceva obișnuit și erau adesea ordonate de autorități pentru a eradica orice urmă de stângism în Spania; multe asemenea fapte au fost comise de grupări reacționare în timpul primelor săptămâni de război. Printre acestea s-a numărat execuția profesorilor (din cauza eforturilor Republicii de a promova învățământul laic și de a înlătura Biserica Catolică din sistemul de educație prin închiderea școlilor religioase, ceea ce a fost considerat de Bando Nacional un atac la adresa Bisericii); omorurile în masă comise împotriva civililor din orașele capturate; execuția persoanelor nedorite (inclusiv non-combatanți cum ar fi sindicaliștii și simpatizanții republicani cunoscuți). Un exemplu de astfel de tactici ale taberei naționaliste a fost masacrul de la Badajoz din 1936. Tabăra naționalistă a efectuat și bombardamente asupra orașelor din teritoriul republican, mai ales cu ajutorul voluntarilor Luftwaffe din Legiunea Condor și al aviatorilor voluntari italieni din Corpo Truppe Volontarie (Madrid, Barcelona, Valencia, Guernica, și alte orașe). Cel mai cunoscut exemplu de bombardamente în scop de instaurare a terorii a fost bombardamentul de la Guernica.Actele de violență asupra civililor și asupra bunurilor din partea Republicanilor au constituit teroarea roșie. Atacurile republicanilor asupra Bisericii Catolice, puternic asociate cu susținerea acordată de aceasta vechilor monarhiști au fost deosebit de controversate.Aproximativ 7.000 de clerici au fost uciși și biserici și mănăstiri au fost atacate. Aproximativ 13 episcopi, 4184 de preoți de dioceză, 2365 de bărbați catolici (dintre care 114 iezuiți) și 283 de călugărițe au fost uciși. Relatări neverificate afirmă că unii catolici au fost obligați să înghită mărgele din rozariu și/sau aruncați în mine, ca și preoți obligați să-și sape propriile morminte înainte de a fi îngropați de vii. Papa Ioan Paul al II-lea a beatificat câteva sute de oameni uciși pentru că erau preoți sau călugări, iar Papa Benedict al XVI-lea a beatificat încă aproximativ 500 la 28 octombrie 2007. Alte acțiuni represive ale taberei republicane au fost comise de anumite facțiuni, cum ar fi NKVD-ul stalinist (poliția secretă sovietică).Franco a fost ales comandant general al forțelor naționaliste la o întâlnire a principalilor generali la Salamanca la 21 septembrie 1936. În octombrie, trupele franchiste au lansat o ofensivă majoră înspre Madrid, ajungând acolo la începutul lui noiembrie și lansând un asalt al orașului la 8 noiembrie. Generalul Mola a declarat că cele 4 coloane ale armatei sale din afara orașului vor fi susținute de o a cincea aflată înăuntru. Guvernul republican a fost obligat să se mute de la Madrid la Valencia, într-o zonă liniștită, la 6 noiembrie. Totuși, atacul naționaliștilor asupra capitalei a fost respins după lupte grele duse între 8 și 23 noiembrie. Un factor care a ajutat apărarea republicană a fost sosirea Brigăzilor Internaționale, deși doar 3000 dintre membrii acestora au participat la luptă. La 18 noiembrie, Germania și Italia au recunoscut oficial regimul lui Franco, și la 23 decembrie, Italia a trimis voluntari pentru a lupta de partea naționaliștilor.După căderea Guernicăi, guvernul republican a început să riposteze mai eficient. În iulie, s-a făcut o încercare de a recuceri Segovia, forțându-l pe Franco să retragă trupe de pe frontul de la Madrid pentru a le opri avansul. După aceasta, Franco a recâștigat inițiativa, invadând Aragónul în august și apoi ocupând orașul Santander. Trupele republicane au lansat o contraofensivă în Aragón, dar Bătălia de la Belchite (24 august-6 septembrie) oprește recucerirea Zaragozei. După capitularea armatei republicane din Țara Bascilor și după două luni de lupte acerbe în Asturia (Gijón a căzut în octombrie) războiul a luat sfârșit pe frontul de nord cu victoria lui Franco.Între timp, la 28 august, Vaticanul l-a recunoscut pe Franco, iar la sfârșitul lui noiembrie, când trupele lui Franco se apropiau de Valencia, guvernul a trebuit să se mute din nou, de această dată la Barcelona.Bătălia de la Teruel a fost o importantă confruntare între trupele naționaliste și cele republicane. Orașul aparținea naționaliștilor la începutul luptei, dar republicanii l-au cucerit în ianuarie. Trupele franchiste au lansat o ofensivă și au recuperat orașul la 22 februarie. Totuși, pentru a face aceasta, Franco a trebuit să se bazeze mult pe susținerea aeriană germană și italiană, răsplătindu-i pe aceștia ulterior cu drepturi în minerit. La 7 martie, naționaliștii au lansat Ofensiva Aragon. Până la 14 aprilie, avansaseră până la Mediterana, rupând porțiunea deținută de guvernul republican în două. Guvernul republican a încercat să ceară pace în mai, dar Franco a cerut capitularea necondiționată, iar războiul a continuat. Armata naționalistă a pus presiune spre sud de la Teruel și de-a lungul coastei spre capitala republicană de la Valencia dar a fost oprită după lupte grele de-a lungul liniei fortificate XYZ.Guvernul republican a lansat apoi, cu toate resursele, o campanie de reconectare a teritoriului, cu Bătălia de la Ebro, începând cu 24 iulie până la 26 noiembrie. Campania nu a avut succes, și a fost subminată de pacificația franco-britanică certificată prin acordul de la München prin care Cehoslovacia era lăsată la discreția lui Hitler. Aceasta a distrus practic ultimele urme ale moralului republicanilor punând capăt tuturor speranțelor pentru o alianță antifascistă cu puterile occidentale. Retragerea de la Ebro practic a determinat rezultatul final al războiului. Cu opt zile înainte de anul nou, Franco a contraatacat cu forțe masive într-o invazie a Cataloniei.Franco declară sfârșitul războiului. Mici grupuri de insurgenți încă mai luptau la acea dată.Trupele lui Franco au cucerit Catalonia într-o campanie-fulger în primele două săptămâni ale lui 1939. Tarragona a căzut la 14 ianuarie, urmată de Barcelona la 26 ianuarie și Girona la 5 februarie. La cinci zile după căderea Gironei, restul rezistenței din Catalonia a fost înfrântă.La 27 februarie, guvernele Regatului Unit și al Franței au recunoscut regimul Franco.Forțele republicane mai păstrau doar Madridul și alte câteva bastioane. Apoi, la 28 martie, cu ajutorul forțelor profranchiste din interiorul orașului (nu atât de eficiente cât erau descrise de generalul Mola în mesajele sale propagandiste din 1936 prin care făcea referire la așa-zisa „a cincea coloană”), Madridul a căzut în mâinile naționaliștilor. A doua zi, Valencia, care rezistase sub tunurile acestora aproape doi ani, s-a predat și ea. Franco și-a proclamat victoria într-un discurs la radio la 1 aprilie, când s-au predat și ultimele forțe republicane.După sfârșitul războiului, au urmat represalii dure împotriva foștilor dușmani ai lui Franco, mii de republicani au fost închiși și cel puțin 30.000 executați. Alții au estimat numărul morților între 50.000 și 200.000. Mulți alții au fost puși la muncă forțată, în construcția de căi ferate, asanări de mlaștini, săpături de canale (La Corchuela, Canalul Bajo Guadalquivir), construcția monumentului Valle de los Caídos, etc. Sute de mii de alți republicani au fugit din țară, mai ales în Franța și Mexic. Aproximativ 500.000 au fugit în Franța.De cealaltă parte a Pirineilor, refugiații erau ținuți în tabere de refugiați ale celei de-a treia republici franceze, cum ar fi Tabăra Gurs sau Tabăra Vernet, unde 12.000 de republicani erau ținuți în condiții grele.După proclamarea de către Mareșalul Pétain a regimului de la Vichy, refugiații au devenit deținuți politici, iar poliția franceză a încercat să-i prindă pe cei care plecaseră din tabăra de refugiați. Împreună cu alți „indezirabili”, ei au fost trimiși în lagărul de la Drancy înainte de a fi deportați în Germania nazistă. Aproximativ 5.000 de spanioli au murit astfel în lagărul de concentrare Mauthausen. Poetul chilian Pablo Neruda, numit de președintele chilian Pedro Aguirre Cerda consul special pe probleme de imigrație în Paris, a primit responsabilitatea pentru ceea ce el a numit „cea mai nobilă misiune pe care am îndeplinit-o”: trimiterea a peste 2.000 de refugiați spanioli, care fuseseră găzduiți în Franța în tabere de refugiați, spre Chile pe o veche navă comercială, Winnipeg. După sfârșitul oficial al războiului, luptele de gherilă au continuat neregulat, până în anii 1950, reducându-se treptat prin pierderea susținerii din partea populației extenuate și prin înfrângeri militare. În 1944, un grup de republicani veterani, care luptaseră și în rezistența franceză împotriva naziștilor, au invadat Val d'Aran în nord-vestul Cataloniei, dar au fost învinși după 10 zile.În zonele controlate de anarhiști, Aragón și Catalonia, în plus față de succesul militar temporar, a existat o revoluție socială vastă prin care muncitorii și țăranii au colectivizat pământul și industria, și au înființat consilii paralele cu guvernul republican paralizat. Această revoluție a întâlnit atât opoziția comuniștilor susținuți de sovietici, care își primeau ordinele de la biroul politic al lui Stalin (care se temea să nu piardă controlul), cât și a republicanilor social-democrați (care se temeau să nu piardă drepturile de proprietate privată). Colectivele agricole au avut un succes considerabil în pofida lipsei de resurse, cauzată de faptul că Franco ocupase deja zonele cel mai bogate în resurse naturale. Pe măsură ce războiul a progresat, guvernul și comuniștii s-au folosit de accesul la armament sovietic pentru a restaura controlul guvernului asupra efortului de război, atât pe căi diplomatice, cât și prin forță. Anarhiștii și Partidul Muncitoresc al Unității Marxiste (Partido Obrero de Unificación Marxista, sau POUM) au fost integrați cu armata regulată, în ciuda rezistenței; POUM a fost scos în afara legii și denunțat fals ca unealtă a fasciștilor. În Zilele din Mai din 1937, sute de mii de soldați antifasciști s-au luptat între ei pentru controlul punctelor strategice din Barcelona, situație relatată de George Orwell în Omagiu Cataloniei.O pagină însângerată, în care dreptatea socială a fost pentru unii un crez, pentru alții un motiv de genocid. Personal am tot respectul pentru cei ce au crezut în eliberarea de sub umilința a sute de veacuri. BORIS MARIAN MEHR