De la Felix Aderca la H. Zalis

De la Felix Aderca la H. Zalis Pe 8 iunie 2016 ne-a părăsit un istoric literar de marcă, H.Zalis, care a lăsat o moștenire ce merită cunoscută de publicul cititor. În acest scurt articol nu ne vom ocupa decât de una dintre direcțiile de cercetare ale harnicului și generosului istoric – viața și opera lui Felix Aderca, pe care Zalis l-a cunoscut, ca scriitor sub cele mai semnificative aspecte. Henri Zalis.a.publicat. în ultimul deceniu de viață volumul ” F.Aderca –un destin în contrapunct”. Aderca a fost o personalitate controversată și adeseori contestată. Destinul literar alui H. Zalis are unele trăsături asemănătoare. Născut la 25 mai 1932, Henri Zalis este unul dintre importanţii critici şi istorici literari care a păstrat cultul tradiţiei şi respectul pentru înaintaşi. A debutat în 1967 cu volumul „Romantismul românesc”, a publicat în 1968 studiul „Gustave Flaubert” ( avea o bună priză la cultura de limbă franceză), apoi un studiu pe care îl consideră crucial în cariera sa, „Sub semnul realului. Eseu despre naturalismul european”, pentru care a primit în Franţa, în 1987, „Les Palmes academiques” în grad de Cavaler. În 1972 a obţinut titlul de doctor în Litere.În anii 1993 şi 1997 a publicat două studii extinse despre Tudor Vianu, căruia i-a fost fidel discipol, s-a ocupat intens de opera lui Felix Aderca ( poate cel mai avizat istoric în privinţa acestui scriitor uneori marginalizat) şi Mihail Sebastian ( nedreptăţit recent de concluziile pripite ale Marte Petreu) , etc. A tradus din proza unor mari scriitori elveţieni, Ramuz ( este propus la un premiu care poartă numele scriitorului), Fontanet, ş.a.În anii 2005-2006 a publicat „O istorie condensată a literaturii române” ( vol. I şi II), urmată de.„Valorizări”.(Ed.Hasefer), şi-a încercat puterea creatoare, cu succes, în proză (două romane, două volume de proză scurtă),poezie(„Acoladă”),literatură.de.călătorie,memorialistică.La editura HASEFER a apărut recent un nou studiu ( de fapt o antologie de articole) despre Felix Aderca ( 278 pg). Tudor Vianu i-a dedicat lui Aderca frumoase cuvinte – „Prototipul scriitorilor din familia spirituală a lui Heine, discipol el însuși al Regelui David și al lui Voltaire”, iar Perpessicius adăuga – „ Un rar spirit modern și temerar”. H.Zalis trasează un portret în linii precise și bine armonizate, mergând pe un fir conducător – al înțelegerii omului și artistului controversat care a fost scriitorul de care se ocupă. ”Solidar cu verticalitatea”, „un efort constant spre autocunoaștere”, „din unghiul curajului polemic”, „ din perspectiva unei.generații.literare”,„în.numele.realismului.crud”,„revoltatul.tragicomic”,ș.a.Se știe că Aderca a avut în tinerețe simpatii pentru un regim autoritarist, ca și Sebastian, dar nu s-a apropiat de un Nae Ionescu și nici de „ucenicii săi”. În anii regimului comunist a fost marginalizat, condamnat la uitare, dar a apucat să scrie o carte fermecătoare despre Cristofor Columb. Aderca a fost și un bun reporter literar, interviurile sale au fost adunate într-un volum consistent publicat tot la Editura Hasefer în urmă cu circa zece ani . Este o frescă a unei epoci sub aspect literar și politic. Ceea ce realizează Henri Zalis în studiul său merită toată atenția, având în vedere și pasiunea, talentul de cercetător al acestuia. S-au împlinit anul acesta 125 de ani de la nașterea lui Aderca (13.III.1891, Puieşti, j. Vaslui – 12.XII.1962, Bucureşti).Primul dintre cei cinci copii ai Deborei (Dobrişei, n. Iosub) şi ai lui Avram Adercu, primeşte la naştere numele Froim Zeilic. Părinţii, „comersanţi” săraci de religie mozaică, veniţi de prin Cehia, ajung în Moldova. Aderca începe şcoala în Puieşti şi urmează, la Craiova, cursurile Liceului „Carol I”, fiind însă eliminat în ultimul an. Îşi încearcă, fără succes, şansele literare la „Sămănătorul” (1907), „Ramuri” (1909), „Convorbiri critice” (1909), unde trimite însemnări critice iscălite A. Tutova (F. Aderca), dar şi la „Masca” (1911), unde îi apar câteva note critice sub pseudonimul Willy. Aderca va considera că, în presă, debutul semnificativ se produce la „Noua revistă română” (1913), cu poezia Post amorem, dedicată lui T. Arghezi.Cu o slujbă măruntă la o bancă din Craiova, reuşeşte între timp să tipărească placheta de versuri Motive şi simfonii (1910) şi broşura Naţionalism…? Libertatea de a ucide… (1910; ediţia din 1922 va purta titlul Personalitatea. Drepturile ei în artă şi viaţă). Împreună cu soţia sa, Rubina (Rifca), pleacă în 1913 la Paris, unde audiază câteva cursuri la Sorbona, de aici trimiţând pentru „Noua revistă română” articole prosimboliste, precum şi foiletoane care consemnau atmosfera dramatică a epocii, reunite apoi în volumul Sânge închegat. Note de război (1915). Întors în ţară, intră sub arme în septembrie 1914, participând la campaniile din Oltenia, Transilvania şi Ungaria, experienţă care va nutri romanele Moartea unei republici roşii şi 1916.Colaborează la „Seara” cu foiletoane semnate şi F. Adrian, A. F. Craioveanul, V. Simion, incluse ulterior în volumul Idei şi oameni (1922), la „înfrăţirea”, „Versuri şi proză”, „Absolutio”, „Scena”, „Curierul Olteniei”, „Zorile” ş.a. Îi apar alte patru plachete de versuri: Stihuri venerice (1915), Fragmente-Romanţe, Reverii sculptate şi Prin lentile negre, toate în 1916.Se stabileşte la Bucureşti din 1920 şi este, timp de două decenii, funcţionar la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Scrie abundent în presă, fiind prezent la „Ideea europeană”, „Cuvântul liber”, „Izbânda” (semna şi I. Laurenţiu), „Hiena”, „Umanitatea”, „Viaţa românească”, „Avântul”, „Mântuirea”, „Lumea evree” ş.a., apoi la „Contimporanul” (utiliza aici şi semnăturile Regele Solomon, Lix, F. Lix), „Adevărul literar şi artistic”, „Flacăra”, „Cugetul românesc”, scoate revista „Spre ziuă” (1923), unde semna şi Ghiţă Pristanda, Quadroclus, colaborează ori este redactor la „Facla”, „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”, „Cetatea literară”, „Năzuinţa” (Craiova), „Revista română”, „Lumea”, „Omul liber”, „Mişcarea literară”, „Universul literar”, „Viaţa literară”, „Sinteza”, „Adevărul”. În 1928 îl secondează pe T. Arghezi la „Bilete de papagal” (va fi secretar de redacţie în primii doi ani, aparţinându-i şi texte iscălite generic B. de p., Papagalul violet, Papagalul roşu, Papagalul albastru, Papagalul portocaliu, Papagalul verde, Papagalul vioriu). Scrie, de asemenea, la „Radio”, „Tiparniţa literară”, „XX”, „Adam”, „Zodiac”, „Cuvântul”, „Reporter”, „Vremea”, „Realitatea ilustrată” (aici apare, sub pseudonimul Leone Palmantini, prima variantă, X. O. Romanul viitorului, la Oraşele înecate) şi la multe alte periodice.Din 1920, la revista şi cenaclul „Sburătorul”, Aderca, „sburătorist din prima oră”, cum se autodefinea, aflase ambianţa cea mai propice pentru spiritul său prospectiv, independent. În pofida unor tensiuni, rămâne fidel „Sburătorului” şi lui E. Lovinescu (criticul este şi autor al înlocuirii prenumelui Froim cu Felix), încercând să prelungească viaţa cenaclului şi după moartea mentorului (în casa lui Aderca şi a Sandei Movilă, a doua lui soţie, s-au mai ţinut câteva şedinţe).În deceniul al treilea, cel mai productiv pentru el, publică romanele Domnişoara din str. Neptun (1921), Ţapul (1921, intitulat în ediţia din 1932 Mireasa multiplă, iar în 1945, Zeul iubirii), Moartea unei republici roşii (1924), Omul descompus… (1925), Femeia cu carnea albă (1927), Rasputin. Diavolul de la Curtea ţarului (1929), piesa Sburătorul (1923, jucată mai întâi în 1931, iar în 1945 cu titlul Sburător cu negre plete), volumele Idei şi oameni (1922), Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic (1929) şi Mărturia unei generaţii (1929). Le urmează Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor (1932), romanul Al doilea amant al doamnei Chatterley (1934, sub pseudonimul Clifford Moore, ceea ce nu-l fereşte de o anchetă judiciară pentru delict de pornografie literară), volumul (de biografii) Oameni excepţionali (1934), romanele 1916 (1936) şi Oraşele înecate (1936), A fost odată un imperiu… (1939), povestirile Vreţi să descoperim America? (1935) şi Întâia călătorie în jurul lumii (1939).Hărţuit o vreme (este mutat disciplinar la Cernăuţi şi la Lugoj, apoi e demis), nevoit să-şi retragă numele din presă (în 1940 va publica Petru cel Mare. Întâiul revoluţionar; constructorul Rusiei, sub pseudonimul N. Popov), arestat de legionari, se va concentra între 1941 şi 1944 asupra unui curs de estetică predat la colegiul pentru studenţii evrei. După război, primeşte numirea ca director al învăţământului artistic din Ministerul Artelor (se pensionează în 1948) şi, reintrând în presă, reia colaborarea la „Bilete de papagal”, „Lumea”, „Viaţa românească”, scrie la „Curier israelit”, „Jurnalul”, „Democraţia”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Bis”, „Revista literară”, „Veac nou” ş.a. Acum îi apar romanul Revolte (publicat în 1945, dar scris în 1938), monografia C. Dobrogeanu Gherea. Viaţa şi opera (1947), eseul Feeria baletelor. Convorbiri asupra formelor dansului (1947), câteva scrieri cu tezele ideologice ale zilei (Patru ciudate întâmplări, 1957, Jurnalul lui Andrei Hudici, 1958) şi literatură pentru copii (În valea Marelui Fluviu, 1955, Amiralul oceanului, Cristofor Columb, 1957, Un călăreţ pierdut în stepă. Din vremea lui Petru cel Mare, 1961, scenarii radiofonice cu subiecte mitologice). I-au rămas în manuscris o masivă monografie despre Goethe, un Tratat de estetică generală, romanele Casa cu cinci fete şi Mireasa multiplă, o ediţie de autor, dar şi un Jurnal intim, mărturie a debusolării şi oportunismului, dar şi desen în aqua forte al unor chipuri de literaţi de prin anii ’50. Avem un portret expresiv alui Aderca , realizat în peniță de Marcel Iancu. Soarta scrisului inegal, de aspect pluriform, al lui Aderca („literat complet şi nespecializat”, cum îl caracterizează Arghezi) pare să fi fost legată de o antinomie structurală a omului. Sălăşluiesc în firea lui un insurgent, un nonconformist în stare de perpetuă veghe, pledant neostenit al libertăţii individului şi al ideii de personalitate ireductibilă, mişcându-se cu repeziciune şi aplomb spre orice spaţiu de dispută, tentat să dinamiteze coerciţii şi tabuuri, prezumţios, dornic de afirmare belicoasă şi, deopotrivă, un sceptic maliţios, care trăieşte cu intensitate şi obstinaţie sentimentul frustrării, crispat, instabil, nedăruit cu seninătate. Aderca investeşte mai mult şi mai orgolios în prezenţa lui între contemporani decât în elaborarea operei, a propriilor „alcătuiri din hârtie”. Intelectual ubicuu, în pas cu orice noutate — dă, în 1924, cele dintâi pagini în româneşte din romanul lui Marcel Proust -, obsedat de „spiritul de contemporaneitate”, ajunge în preajma majorităţii ideilor mari ale epocii, pe care le interceptează de îndată, cu o intuiţie extrem de sigură, pentru a le anima apoi îndrăzneţ şi tenace. Scriind el însuşi literatură, experimentează neîncetat, fuge „în patru direcţii deodată”, fără să găsească totuşi acea opţiune care l-ar exprima integral.Înaintea generaţiei de mari critici şi scriitori din perioada interbelică, situându-se, apoi, mereu alături de ei, Aderca, „om de baricade” (E. Lovinescu), îşi susţine, prin fronde publicistice şi literare, partea lui de contribuţie la impunerea modernităţii în literatura română. Aderând la autonomia esteticului, el se aşază, în esenţă, sub scutul ideilor lui E. Lovinescu. Pledoaria o face într-o manieră ferventă şi exclusivistă, ca în Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic. Lucrarea însumează, mai întâi, principalele campanii antitradiţionaliste la care participase în deceniul al treilea, după ce în prima lui „bătălie” literară, datată 1914, se războise pentru legitimitatea simbolismului la noi, noua orientare fiind considerată „singurul cort de adăpost în Sahara eminesciană”. Într-o secvenţă a cărţii, eseistul încearcă o — minimală — elucidare teoretică, exersându-şi spiritul disociativ în definirea „frumosului estetic”, demers însoţit de două „pilde”: T. Arghezi şi Marcel Proust.Gazetarul Aderca practică simultan eseul, foiletonul, polemica, interviul şi cronica. Ca şi N. Davidescu, B. Fundoianu, I. Vinea şi alţii, semnalează nume mari ale poeziei modeme româneşti în chiar momentul apariţiei lor. Fără să fie un creator de opinie, el a făcut o critică de întâmpinare şi a accelerat receptarea acestor nume, intervenind de câte ori erau supuse contestării. Versurile din volumul Plumb al lui G. Bacovia ar fi „alături, numai la doi paşi, de cea mai mare poezie”. În aşa-numita „bătălie Arghezi”, Aderca se află într-o campanie permanentă, începând cu anul premergător apariţiei volumului Cuvinte potrivite, când scrie articolul Un nou Eminescu, şi continuând cu seria de riposte adresate lui Ion Barbu şi altora. Mai cu seamă confinii temperamentale îl trimit spre Camil Petrescu (în opera acestuia vede, indiferent de genul literar, „măşti” ale aceluiaşi suflet), în timp ce, cu o admiraţie contrariată, uşor iritată, se îndreaptă spre romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care le apreciază însă subiectiv şi nejudicios. Scrie elogios, fără rezerve, despre importanţa romanelor lui Liviu Rebreanu (considerat un prozator de nivel european, care „depăşeşte orice fel de naţionalitate literară”), dar şi despre opera lui M. Sadoveanu, în care intuieşte dimensiunile mitice (scriitorul ar „înainta înapoi”, mişcare specifică proiecţiei mitice). S-a apropiat entuziast de câştigurile expresionismului, mai cu seamă în dramaturgie şi în arta dramatică (preţuieşte piesele lui Lucian Blaga şi din această raţiune), totdeauna în polemică necruţătoare cu oamenii de teatru mediocri. Nu întâmplător, el compune o piesă de teatru de factură expresionistă (Sburător cu negre plete) şi traduce din Karel Capek piesa R.U.R.Aspiraţia de a găsi cheia unei paradigme, personalitatea umană şi îndeosebi personalitatea creatoare, îşi menţine intactă temelia psihologică, de la o primă lucrare, din 1910, până la Idei şi oameni, Mărturia unei generaţii şi Oameni excepţionali. Inaugurând vârsta modernă a unui gen, Mărturia unei generaţii, carte de interviuri cu scriitori şi oameni de artă români, reconstituie caleidoscopic o epocă de răspântie. Oglinda dublă, aparţinând jurnalistului şi intervievatului, îşi interferează reflexele şi creează efectul de metamorfoză continuă a imaginii. Valoarea documentară, incontestabilă, este sporită de câteva elemente ingenioase, care introduc într-un acelaşi spaţiu scenic: „măştile” lui Marcel Iancu, „rama” portretistică şi scenografică elaborată de Aderca, nervul, libertatea şi consistenţa confesiunilor aduse în dialog. În fine, se cuvine menţionată o preocupare aparte în publicistica lui literară: situat febril în actualitate, el trece în revistă, pe sute de pagini, literatura europeană modernă, de la simbolism până la Proust, Joyce, Celine şi Kafka, într-un proiect în care personalităţile ostracizate de ascensiunea forţelor antidemocratice au un loc privilegiat.De începuturile lui poetice (Motive şi simfonii, Stihuri venerice, Fragmente-Romanţe, Reverii sculptate şi Prin lentile negre), un fragmentarium liric, amalgam de virtualităţi şi de poze moderne, se va dezlega având sentimentul unui experiment de vârstă (va mărturisi că a fost poet în epoca lui „neolitică”). În schimb prozatorul, în permanentă ebuliţie, scrie continuu, enorm, romane îndeosebi, numeroase şi de circulaţie. Acestea au fost primite contradictoriu, amendate chiar ca producte ale unei inteligenţe rele, cu voluptăţi distructive şi pornire spre lubric, ori clasate ca forme de parvenitism literar. S-a mai observat că aerul de bric-a-brac, juxtapunerea unor tehnici de provenienţă diversă ar fi reflectat ba o atitudine estetică (la care trimite şi articolul Descompunerea unui gen), ba o inaptitudine creatoare. Se pare că ştiinţa, opresivă, a artefactului sterilizează pagina. Cu toate că experimentează neobosit, el nu poate asimila substanţial modelul proustian, gidian sau kafkian.În proza lui eterogenă, din care transpar afinităţi cu ideile lui Remy de Gourmont şi urme ale injectării unor puternici germeni freudieni, erosul este figura polarizantă. Pansenzualismul, de fapt pansexualismul, văzut de Pompiliu Constantinescu drept ideologie frecventată monoman de Aderca (altfel, tendinţa, „îmblânzită” şi legitimată estetic, apare la mari scriitori ai epocii), se proiectează alegoric în naraţiune, într-un joc riscat, libertin, care tranşează în favoarea eclerajului crud, nu o dată impur, exhibiţionist. Personajele, oameni neimportanţi, fără ambiţii şi stabilitate socială, anonimi (depersonalizaţi şi la nivelul onomasticii), cu profesii, îndeletniciri erante, se instalează în clipă, consumându-şi vitalitatea frenetic, detaşat şi amar, într-un nesfârşit itinerar al plăcerilor carnale. Nu atât din textul epic, din pulsiunile erotismului vagant, cât din exterior răzbat înţelesuri vorbind despre incomunicare, agonie, „năzuinţă spre spulberare”.Domnişoara din str. Neptun, romanul de debut, se înscrie amăgitor într-o „tematică” tradiţionalistă, dezrădăcinarea, exploatată deopotrivă de sămănătorişti şi poporanişti. Dar mahalaua, lume la care se vor raporta şi I. Peltz, G. M. Zamfirescu, Eugen Barbu ş.a., precum şi victima ei (o fată de la ţară ajunsă curtezana cartierului, înrădăcinată, până la autocondamnare, în acest loc sordid) sunt privite fără lirism, într-un „film” cu derulare alertă, cu secvenţe abrupte, de o ţipătoare concreteţe senzorială. Vocea autorului pus pe filosofare sceptică rosteşte panseuri fals compasive. Cazuistica aceasta se dovedeşte un suport inadecvat pentru ideea de predestinare, agitată pe tot parcursul naraţiunii.Aflat aproape între aceleaşi înzestrări şi limite, Ţapul deschide seria romanelor în care erosul este exclusiv, iar din subsolurile fiinţei instinctualitatea se ridică la suprafaţă, atotstăpânitoare. Distincţia între imoral, amoral şi moral, străină personajelor (ipostaze ale candorii, crede I. Negoiţescu), este trimisă la plimbare şi de autor. Se reiterează în exces, cu tente de rău gust literar, descrierea unor momente de explozie a senzualităţii.Un laitmotiv emfatic trece în prim-plan în Omul descompus…, unde personajul, un frustrat, brutal descurajat de urâciunea celor din jur, caută cu exasperare ceva, fie şi o manie, în jurul căreia să i „se grupeze zilele”; şansa de recoagulare a personalităţii şi de „autentificare” prin sexualitate e iluzorie, golul îl acaparează, iar moartea apare spectral în trupul viu. Glisând, ca de obicei, spre maniere literare în vogă, Aderca exploatează şi aici, destul de superficial, filiera expresionistă ori apelează la tehnica scindării eului, la dezarticularea fluxului cronologic, memorie involuntară etc. Pe de altă parte, într-o mezalianţă pe care nu a putut să o curme nici mai târziu, aduce în text virtuţi pamfletare înrudite cu arta argheziană, dar şi habitudini de gazetar vivace, arţăgos.În romanul Femeia cu carnea albă câştigă teren fibra ludică a imaginaţiei. Reintră în scenă domnul Aurel, personaj recurent, şi el posibil alter ego al lui Aderca Iniţial, în Moartea unei republici roşii, caporal fiind în armata română trimisă în misiune de pacificare a Budapestei, Aurel oscila între „solara zădărnicie” a războiului, utopiile social-politice şi libertina frenezie erotică. În Femeia cu carnea albă, domnul Aurel, negustor de legume, peregrinează prin „grădinăriile” de pe malul Dunării, în încercarea de a-şi potoli mai ales foamea erotică. E un joc ce se vrea iniţiatic, regresiune spre „duhul” primar. Şi, din nou, secvenţe reuşite, aici de o poezie graţioasă, orchestrate cu rafinament senzorial.Ludicul ia proporţii în Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor, parabolă sarcastică, exsanguă a lumii pe dos, mizând pe truvaiuri funambuleşti şi paradoxuri împinse până la absurd, ca la Urmuz. Aceeaşi plăcere a evadării fanteziste, dublată de combustia la rece a speculaţiilor auctoriale, se manifestă, într-o configuraţie insolită, în Oraşele înecate. E o primă performanţă a literaturii Science fiction româneşti, după alte câteva încercări în acest gen, ca, de pildă, Oceania lui Al. Macedonski. Cartea, un „basm futurist” (G. Călinescu), imaginează un timp al răcirii şi morţii soarelui, când omenirea, devitalizată, dar suficient de energică pentru a perpetua conflicte şi vanităţi, se retrage, ca în nişte imense acvarii, în oraşe subacvatice.Într-o carieră de mereu înnoite experimente, subminată şi de o specială dexteritate de a confecţiona când şi când literatură accesibilă, ba chiar literatură de consum (Al doilea amant al doamnei Chatterley, o aşa-zisă continuare a romanului scris de D. H. Lawrence, intră, cu toate pretenţiile livreşti ale „autorului” român, în această categorie, ca şi Rasputin. Diavolul de la Curtea ţarului, apărut în fascicule, în Colecţia celor 15 lei), romanul 1916 dădea semne că Aderca poate renunţa la mişcarea centrifugă. Dar „convertirea” e parţială şi de scurtă durată. Epicul, la început supravegheat impersonal, captat logic, evolutiv, include o dramă morală — un tată îşi asumă vina morţii fiului său, condamnat şi executat pentru trădare —, desfăşurată sinuos pe fundalul unor scene de pe front şi din spatele frontului, care sunt surprinse în flashuri lucide, nervoase. Ficţiunea se frânge însă la un moment dat, fiind înlocuită de marginalii inabil mascate, de trimiteri jurnalistice la actualitatea politică etc. Ultimul roman semnificativ, Revolte, reasamblează bună parte din trăsăturile acestei proze. Scrisă la persoana întâi, cartea face mai vizibil transferul dinspre autor spre personaj. Sexualitatea nu mai este însă echivalată cu o acuplare fără saţiu, antrenând şi stări mai complicate. Dacă literatura lui Aderca, cu deosebire romanele, deşi vulnerabile fără excepţie, suscită totuşi interesul ca un spaţiu deschis experimentului, publicistica lui are o însemnătate remarcabilă, ca ferment al înnoirii, în circuitul de idei al epocii interbelice.În concluzie putem vorbi despre Aderca în următorii.termeni-prozator, poet, estetician, eseist, novelist, dramaturg,journalist, traducător, critic literar, critic de .muzică,critic.de.teatru,profesor,simbolism, expresionism. BORIS MARIAN MEHR Bibliografie -Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic,

Esoterism iudaic – Moshe Idel

Esoterism iudaic – Moshe Idel Harold Bloom, o personalitate îm viața intelectuală din America, autor al unei lucrări de referință. „Canonul occidental” scria despre Moshe Idel –„Vrând să-mi aflu un Rabin, am ajuns de la Buber, prin intermediul lui Scholem, la Idel. Nu este numai un învățat de talia lui Scholem, dar și o călăuză pentru rătăciții ca mine. Cred că el ne va arăta, în fine, drumul spre cultura evreiască autentică, în posibil de găsit în aceste vremuri tulburi”. Autor a numeroase cărți importante în domeniul esoterismului, Moshe Idel este apreciat nu numai în Israel, dar și în Euroap, America, Asia. Regretatul Ioan Petre Culianu l-a elogiat într-unul din ultimele articole scrise de el în SUA. O antologie de treisprezece eseuri reprezentative a apărut la Editura Hasefer în 2012, după ediția englezp din 2010, la University of Pennsylvania Press- „Lumi vechi, oglinzi noi”. Esoterismul este o ramură a studiului istoriei spirituale a omenirii, o cercetare în domeniul misticii care nu se suprapune teologiei, ci mai mult istoriei religiilor lumii. Mircea Eliade a fost unul dintre savanții de vârf în domeniu. Privit cu mari rețineri de savanții din domenii cu aplicații practice, esoterismul are o istorie de milenii și va dăinui independent de evoluția religiilor. Mai degrabă filozofia și literatura pot beneficia de roadele acestui studiu. Ca orice lucrare a lui Moshe Idel, această carte reprezintă o bogată sinteză a lucrărilor mai vechi și mai noi a multor sdavanți, la care autorul vine cu concluzii originale. El începe cu istoria și tradiția evreiască, plecând de la Arnaldo Momigliani și Gershom Scholem, apoi la Eric Voegelin, George Steiner. Cabala ocupă un loc central, dar referirile la literatura secolului XX sunt incitante – Kafka, Agnon, Buber, filosofia lui Walter Benjamin, Franz Rosenzweig, Herman Cohen, Derrida, Levinas. Nu lipsesc revenirile la gândirea din Evul Mediu, la Leone Ebreo, apoi la creatorul iluminismului iudaic, Moses Mendelssohn. Nu sunt uitate curentele moderne, spirituale, literare, politice –romantismul, simbolismul, anarhismul, marxismul, freudismul, dadaismul, suprarealismul, etc. Moshe Idel este preocupat de o sistematizare strictă în modele de gândire pentru fiecare etapă luată în studiu. El face totodată legături peste timp – Rosenzweig și Iehuda Ha-Levi din sec. XII, Scholem și Reuchlin din sec. XVII, Abraham Heschel și mesianicul hasidist Baal Shem Tov, etc. Menționăm în paranteză că nu toți cei preocupați de mistica iudaică erau evrei, de altfel nici Cabala nu este un monopol al învățaților evrei. Perioade lungi sunt privite cu un ochi sintetic de mare acuitate – de la cabalism, la mesianism, apoi la sionismul născut în secolul XIX. O lucrare citată insistent este cea a savantului creștin Eric Voegelin – „ Israel and Revelation”. Mit și natură, istorie și religie, suflet și misticism, gnosticismul, ritualul, teurgia, multitudinea abordării Divinității, Dumnezeu cel Veșnic în oponență cu Dumnezeu care a murit, nimic nu scapă cercetătorului. Un loc aparte îl are George Steiner, filosof cu un puternic impact în literatură. El este numit – „profet al abstracției”. Limbaj, tăcere, plenitudine – stări spirituale fundamentale. Filosofia lui Kant își găsește și aici locul. De la Tora, la Iisus, apoi la marxismul filosofic. Unii se pot revolta, Marx este ca gânditor politic, dar el reprezintă o etapă în evoluția filosofiei. Chiar și Madame Blavatsky se regăsește în efervescentul secol XIX. Artele plastice sunt amintite, prin Paul Klee, ș.a. Demonism și Holocaust, altă temă. Hieroglife, mistere, chei, Scholem între Molitor și Kafka. În „căutarea cheilor pierdute” – fascinantă travesare prin secoli. Noțiuni încă obscure – linguacentrism și logocentrism. Deconstrucția textului, temă predilectă și pentru literați. Paul Celan și extracția psalmică a poeziei sale. O abordare panoramică a hasidismului ajută la înțelegerea mai curinzătoare a acestui curent existent și azi. Religia ca ritual și exaltare este analizată în cheie esoterică. Cum se apropie Heschel de Abulafia, ne ajută să înțeleg savantul Moshe Idel. De la rabinul din Berdicev, Levi Isaac și hermeneutica post-modernă – un capitol ce merită citit și recitit. Cartea este însoțită de sute de note. Acest semnal reluat după patru ani de la apariția la Hasefer nu are decât rolul de a îndemna cititorii să reia o lectură pasionantă. BORIS MARIAN MEHR

Elie Wiesel- o personalitate, un scriitor, un supraviețuitor Medaliat cu Premiului Nobel pentru Pace în 1986,personalitate contestată de mulți care nu înțeleg nici o iotă din tragedia holocaustică europeană,Elie Wiesel a plecat în aceste zile toride de început de iulie lăsând un mesaj uman de necontestat - NU UITAȚI.Născut la 30 septembrie 1928,lângă Sighetul Marmației, a decedat la aproape 88 de ani, în 2 iulie 2016. Scriitor, jurnalist, eseist, profesor și filosof umanist, a lăsat cărți de referință, citite de mulți, inspirate din propriile suferinți, din istoria iudaismului.Scria liber în franceză, engleză,idiș,ebraică.Studii-Universitatea din Paris.Operă de debut -„La Nuit" („Noaptea”) - 1958,opere semnificative -„Toate fluviile se varsă în mare...” (1994) - cuprinde memoriile până în 1969; „...Iar marea nu se umple”, cuprinde memoriile între anii 1969-1999( v. și Ed.Hasefer). A mai fost onorat cu Presidential Medal of Freedom,a fost membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură (1996), a primit Legion Honneur GC ribbon.svg Marea Cruce a Legiunii de Onoare,Steaua României în grad de Mare Ofițer (2002),Star Knight Commander of the British Empire.jpgCavaler al Ordinului Imperiului Britanic în grad de Comandant (KBE) (2006). A publicat 57 de cărți - cea mai celebră fiind «Noaptea», o descriere autobiografică despre viața în lagărele de exterminare naziste. Determinantă pentru cariera sa de scriitor a fost întâlnirea cu Fracois Mauriac, care a îzbucnit în lacrimi ascultând amintirile depănate de tânărul Wiesel, rămas singur, fără familie, rude. În familia sa erau antecesori hasidici, de unde și pasiunea sa pentru acest fabulos domeniu. După Dictatul de la Viena din 1940, prin care guvernul român Gigurtu a cedat nord-vestul Ardealului, regiunea în care locuia familia Wiesel a devenit o parte din Ungaria. Elie (Eliezer), numit în maghiară Lázár Wiesel, s-a înscris la studii gimnaziale în orașul Debrecen și apoi la Oradea, de unde a fost exmatriculat conform legilor antisemite din învățământul public maghiar. În aprilie 1944 familia Wiesel a fost internată într-un lagăr de concentrare și la 16 mai 1944 a fost transportată la Lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau. Lui Elie (avea 15 ani) i s-a tatuat pe brațul stâng numărul A-7713. Femeile au fost separate de bărbați, mama lui Elie Wiesel și sora lui mai mică, Țipora, în vârstă de 7 ani au fost exterminate, iar Eli și tatăl său au fost supuși la muncă silnică în fabrica Buna-Werke, care aparținea de complexul Auschwitz III Monowitz.Când Armata Roșie s-a apropiat de Auschwitz, deținuții evrei au fost trimiși în «Marșul Morții» (Todesmärsche) spre lagărul Buchenwald. În urma acestui marș, tatăl lui Elie Wiesel a murit de extenuare, inaniție și dizenterie. Elie a supraviețuit - la 11 aprilie 1945 a fost eliberat de armata americană - grav bolnav, inanizat și într-o stare depresivă acută, convins că a rămas singur pe lume, total lipsit de un sprijin moral sau material, la vărsta de 16 ani Wiesel considera faptul că a rămas în viață drept un accident. Ulterior, și-a regăsit cele două surori mai mari, Hilda și Beatrice (Bea) într-un orfelinat francez (vezi filmul biografic "Elie Wiesel Goes Home" regizat de Judit Elek și comentat de William Hurt).După 65 de ani, la 5 iunie 2009 Wiesel a revenit la Buchenwald într-o vizită oficială comemorativă însoțit de președintele american Barack Obama și de cancelarul german Angela Merkel.La începutul anilor '50, Wiesel a vizitat Israelul și a primit cetățenia israeliană.Timp de un deceniu de la eliberare, închistat în propria durere, Wiesel a refuzat să discute, sau să scrie despre amintirile sale din lagăr. Ca și pe alți supraviețuitori ai «holocaustului» - sintagmă introdusă ulterior de Elie Wiesel - sindromul post-traumatic l-a împiedicat să-și deschidă inima. Zăgazul a fost rupt în urma unui interviu - continuat cu o strânsă prietenie - cu François Mauriac (laureatul premiului Nobel pentru literatură - 1952). La îndemnul acestuia, Wiesel a scris în idiș 245 de pagini de revărsare necizelată de memorii sub titlul „Și lumea a tăcut” (idiș: Un di velt hot geshvign) publicată de editura unei asociații evreiești din Buenos Aires. Wiesel a rescris în limba franceză o variantă prescurtată, o nuvelă autobiografică de 127 de pagini, La Nuit („Noaptea”) [B] , prefațată de Mauriac și apărută în 1958 la editura „Editions du Minuit” - tradusă ulterior în engleză de viitoarea sa soție și colaboratoare, scriitoarea și traducătoarea Marion Wiesel (Night).Până în anul 2008, Elie Wiesel a scris 57 de cărți.În 1955 a călătorit în Statele Unite, la New York, unde a avut un accident de circulație care l-a imobilizat pentru peste un an de zile, urmat de o lungă convalescență. În timpul șederii în Franța și SUA, Wiesel a aprofundat vreme de ani de-a rândul studiul Talmudului și al patrimoniului iudaic cu dascăli erudiți ca rabinul Mordechai Chouchani din Paris și Saul Liberman din New York. Din 1963 Wiesel, devenit cetățean american, a locuit cu soția sa, Marion, în Connecticut, apoi, între 1972 și 1976, când a fost numit profesor („Distinguished Professor”) la Universitatea Municipală New York s-a mutat cu locuința la New York, în Manhattan, unde a locuit până în ultimele zile.Wiesel a mai funcționat ca profesor de științe umane și de filozofie la institutele: Universitatea Boston (Andrew W. Mellon Professor in the Humanities), Universitatea Yale, Colegiul Eckerd din St. Petersburg, Florida; între 1997 și 1999 a fost profesor-invitat (engleză visiting Professor) de studii iudaice la Colegiul Barnard. La 29 septembrie 2008 Rubel Shelly, președintele lui Rochester College Colegiul Rochester - Universitatea Pepperdine, cu ocazia festivităților de 50 de ani de la înființare, l-a onorat pe Elie Wiesel cu titlul de „Profesor-Invitat de Onoare” [23]. La vârsta de 80 de ani profesorul Wiesel continuă să predea și să conducă la universitatea din Boston Centrul Elie Wiesel pentru studii iudaice (engleză Boston University, College and Graduate School of Arts and Sciences, Department of Religion, Elie Wiesel Center for Judaic Studies).Soții Elie și Marion Wiesel au creat Fundaţia Elie Wiesel pentru Umanitate.Între anii 1978 și 1986, ca președinte a Presidential Commission on the Holocaust (Comisiei Prezidențiale a Holocaustului), numită ulterior Consiliul American pentru Păstrarea Memoriei Holocaustului a activat pentru construirea în Washington, DC a Muzeului American al Holocaustului.În 1988 a organizat împreună cu François Mitterrand, președintele Franței, o conferință care a regrupat 76 de laureați ai premiului Nobel, cu misiunea de a reflecta asupra viitorului plenetei. Această conferință se reunește pentru przentarea de rapoarte și discuții la fiecare doi ani.Wiesel a devenit un orator apreciat în problema holocaustului și a drepturilor omului. În anul 2007 el a ținut discursul principal în fața Adunării Generale a O.N.U. pentru comemorarea holocaustului. Ca un apărător al drepturilor omului el și-a spus cuvântul într-o pluritate de probleme și conflicte, printre care: dreptul de emigrare a evreilor din Uniunea Sovietică și din Etiopia, ocrotirea victimelor apartheid-ului din Africa de Sud, ale terorii (Desaparecidos) juntei militare din Argentina, ale genocidului bosnian, a luat apărarea indienilor Miskito din Nicaragua, a kurzilor din Irak și în september 2006 el a pledat - împreună cu actorul George Clooney - în fața Consiliului de Securitate a ONU contra crimelor de genocid din provincia sudaneză Darfur.A prezidat Comisia de Analiza a Holocaustului. Raportul a fost publicat în 2004-2005 ]n Romania, trezind furia elementelor negationiste. În 2007 „The Elie Wiesel Foundation for Humanity” a inițiat un manifest care condamna campania turcească de tăgăduire a genocidului împotriva armenilor din Turcia. Manifestul a fost semnat de 53 de laureați ai premiului Nobel.În 1988, episcopul catolic Richard Williamson, membru al Societății Sf. Pius al X-lea, fost director al seminarului tradiționalist catolic din Buenos Aires a fost excomunicat (latae sententiae) în urma pozițiilor sale extremiste, ca un cunoscut tăgăduitor al holocaustului și în urma opoziției excesive față de o serie de decizii - considerate de el prea liberale - ale Sfântului Sinod[30][31][32][33]. La cererea a 4 cardinali, papa Benedict al XVI-lea i-a anulat în 2009 excomunicarea[34]. În urma luării de poziție a lui Wiesel (2009), care a dus la un val de proteste în lume Sfântul Scaun a definitivat excomunicarea lui Williamson.Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România a capatat numele„Elie Wiesel” (INSHR). Premii literare: - În 1987 Le Testament d'un poète juif assassiné („Testamentul unui poet evreu asasinat”) a fost încununată cu «Livre Inter».- În 1983 Le Cinquième Fils a primit „Marele premiu parizian de literatură” (franceză le Grand prix de littérature de Paris).- Laureatul premiului Médicis pe 1998, pentru cartea sa Un Mediant de Jérusalem (ed. Seuil, 1968).- În 2007, Elie Wiesel a primit premiul pe viață - Dayton Literary Peace Prize - Lifetime Achievement Award[37].A primit „Premiul de Merit al Centrului Internațional al New York-ului” (The International Center in New York's Award of Excellence).A fost decorat in 1992 cu "Ellis Island Medal of Honor" pentru eforturile depuse în promovarea înțelegereii și acceptării evreilor în lume.În anul 1993 a fost ales președintele Academiei Universale de Cultură. În 1996 a fost primit ca membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură.Președintele Republicii Franceze l-a decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare.Președintele Statelor Unite i-a conferit Medalia Prezidenţială a Libertăţii (engleză : Presidential Medal of Freedom).În 1985 Congresul american i-a decernat Medalia de Aur a Congresului).Din anul 2001 este membru de onoare al Academiei Române.În iulie 2002, Elie Wiesel a făcut o scurtă vizită în România, ca invitat personal al lui Ion Iliescu, președintele României, pentru a inaugura la Sighet Casa memorială Elie Wiesel, casa în care s-a născut și care a fost restaurată de câtre Guvernul Român.Cu această ocazie, Iliescu]] l-a decorat cu cea mai înaltă distincție românească, ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer[38]. La 30 noiembrie 2006 a fost decorat și înnobilat de Regina Angliei cu titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic cu gradul de Comandant (KBE).Universități și institute din lume i-au decernat 136 de titluri de Doctor Honoris Causa (numărul cel mai mare de doctorate H.C. acordate cuiva).În primăvara lui 2006 vedeta televiziunii americane, Oprah Winfrey l-a convins pe Wiesel s-o însoțească la un pelerinaj la Auschwitz, după care el a declarat că aceasta este, foarte probabil, ultima lui vizită în acest loc.În 2007 primul ministru al Israelului, Ehud Olmert a încercat să-l convingă să candideze la postul de președinte al Statului Israel - functie reprezentativă - dar Wiesel s-a eschivat. Ca președinte a fost ales vechiul om politic, laureatul premiului Nobel Shimon Peres.În 2008 Wiesel a prefațat „Scrisoare din infern câtre mama” scrisă după eliberare de Ingrid Betancourt, fosta ostatecă a grupei teroriste Farcs, din jungla columbiană.Pozițiile, opiniile și prestigiul lui Wiesel, au atras animozități, proteste și critici vehemente, mai ales din partea unor adepți ai polilor extremi ai scenei politice și culturale și din partea cercurilor anti-israeliene, antisemite și de negaționiști ai Holocaustului.Dar el nu s-a l[sat intimidat, a fost un lupt[tor pentru adevar,fara a cunoaste ura fata de calalat, conform Decalogului. BORIS MARIAN MEHR