Pe bună dreptate spunea cineva, Maria Banuș nu este doar autoarea binecunoscutului poem care i-a atras atenția lui G.Călinescu, „ Țara fetelor”,dar ea a trăit, prin energia, inspirația, tinerețea care nu a părăsit-o, sub zodia acestei „fericite țări”. La 14 iulie 1994 se stingea într-un cămin de bătrâni, marea poetă, contestată de unii și de alții, înghesuită recent într-o listă a scriitorilor„de dicționar”, Maria Banuș. A trăit aproape 85 de ani ( n.10 aprilie 1914), mai mult în București, dar a călătorit destul de mult, a fost la Paris (unde trăiește fiul ei), la Moscova, în alte țări foste socialiste, fiind un timp o scriitoare agreată de regimul comunist. Tatăl ei a fost director la Banca Marmorosch-Blank, aceea cu răsunătorul faliment din timpul crizei ( 1929-1932). A studiat Dreptul și Literele la București. In 1928 a debutat la „ Bilete de papagal”, revista lui Arghezi ( avea doar 14 ani, poemul purtând acest titlu).Anul 1937 ănseamnă pentru ea debutul în volum cu „ Țara fetelor”, poezie erotică și de mare sensibilitate. Din 1939 se apropie de mișcarea comunistă, din convingere, ceea ce , azi, pentru unii ar putea să pară ceva rușinos, blamant. Răspunsul nu va convinge decât pe cei obiectivi – deși fiică de „burghez”, credința în armonia interetnică, în dreptul la o libertate a conștiinței erau mobilul multor simpatizanți ai comunismului din acea vreme. In 1955, ea scrie un poem care îi va fi și îi este și postum reproșat, „ Ție-ți vorbesc, Americă”, scris cu patos și fără acoperire în realitatea politică, dat fiind diferența de nivel al dezvoltării SUA, față de țările socialiste, regimul dictatorial impus în aceste țări, despre care poemul nu spune un cuvânt. Iubitoare a literaturii universale, de cea mai bună calitate, Maria Banuș a tradus din Goethe, Rilke, Shakespeare, Pușkin, Neruda, ș.a., a alcătuit o antologie „Din poezia de dragoste a lumii”. O perioadă , între anii 1944-1970, ea nu și-a manifestat interesul pentru evreitatea căreia îi aparținea, dimpotrivă, a căutat să evite această apartenență, dar , vorba lui Sebastian, „nu poți să-ți dai demisia din funcția de evreu”.Desigur, nu se poate spune că poeta a fost uitată complet, după dispariția fizică, dar o umbră s-a așezat în postumitate, o umbră a nedreptățiki ce se face multor creatori care nu mai au cum să se apere de uitare. In revista „Contemporanul- ideea europeană” și în „Observator cultural” ( Ovidiu Morar, Geo Șerban) au publicat comentarii la poezia ei, la „Jurnalul intermitent”. Ovidiu Morar scria „O mare poetă uitată - Maria Banuș” în nr. 676 și 677 ale „ Contemporanului”, citând din mai multe poeme memorabile, subliniind senzualitatea transfigurată prin ars poetica. Sunt amintiți Pompiliu Constantinescu și Tudor Vianu, care, la fel ca și G. Călinescu au fost entuziasmați de scrierile poetei.„ Jurnalul” Mariei Banuș comentat de Geo Șerban, este punctat de observații personale făcute în anul 1963, când convingerile scriitoarei încep să se clatine, îndoielile o apropie de o realitate care avea să devină, în timp, indubitabilă. Poezia Mariei Banuș a fost tradusă în câteva limbi europene, engleză, franceză, germană, italiană, rusă, iar ea ne-a dăruit numeroase poeme din mai toate continentele lumii, una dintre ultimele realizări fiind creația lui Alain Bosquet, un poet de prestigiu al Franței. In 1994 i-a apărut în SUA, traducerea engleză realizată de Dan Duțescu,„Demon in breckets”(Demon intre paranteze). Nicolae Manolescu scrie în prefață că este vorba de un „jurnal liric”, intim, al autoarea, intrerupt timp de 3o de ani ( când s-a dedicat mai mult militantismului politic) și reluat cu „Tocmai ieșeam din arenă”. „Din cadra mea, dinăuntrul meu/ priveam înspre lume/ sunt ochii unei bătrâne din Rembrandt?”, scria Maria Banuș.Punctul de inflecțiune al evolutiei poetei este într-adevăr 1963, când publică „ Metamorfoze”, o antologie selectivă din ”Țara fetelor”, „Cumpăna apelor”, „Bucurie”, „La porțile raiului”, „Magnet”, „Se-arată lumea”, „Metamorfoze”, volume publicate în intervalele 1937-1949 și 1956-1962, adică poeta, cu bună știință elimină șapte ani de ... risipă. Este un gest onorabil, pe care nu l-au făcut mulți autori , în acel timp. Pe lângă numele celor care au scris despre Maria Banuș, amintiți mai înainte, adăugăm pe Paul Georgescu, Giancarlo Vigorelli, Guillevic, G.Dimisianu, C.Ciopraga, Ion Pop. D. Micu, M.Petroveanu, Eugen Simion, Lucian Raicu,ș.a. Opera poetei, pentru că ea a lăsat o operă, cuprinde numeroase game , modalități de exprimare, inclusiv jocul suprarealist, neosimbolismul, neomodernismul, etc. Ea știe să fie delicată, suav-îndrăgostită, insinuantă, dar și deschis- declarativă, de o sinceritate dureroasă, ironică. Ea știe să se adreseze unor cititori de vârstă școlară, adolescenți, maturi, maturi de vârsta a treia, tristețea ei nu este dezarmantă, ea conține o nestrămutată credință în voința de a trăi cu demnitate. Am cunoscut-o în ultimii ani de viață, era încă fermecătoare, fermă în opinii, fără jeluiri sau reproșuri inutile.Avea un chip de adolescentă datorită ochilor vii, albaștri, obrajilor rotunzi, felului de a se adresa soțului, numindu-l „logodnicul meu dintotdeauna”. Nora Iuga a numit-o , cu afecțiune, „o Doamnă a Poeziei” , în timp ce Alex. Ștefănescu i-a împărțit în trei etape creația, ceea ce nu este cu totul corect. Maria Banuș a avut un singur chip, chiar dacă „ La masa verde, față-n față/ cer unii moarte, alții viață”, sună astăzi retoric. „Cititorii nu se prefăceau că o citesc”, cum afirmă imbatabilul critic, o citeau, cum erau citiți Beniuc, Deșliu, Nina Cassian, Nicolae Labiș, cel care a dat cele mai mari speranțe, dar a murit cel mai tânăr. Să nu ascundem faptul că au fost destui care au crezut într-o lume fără sărăcie, plină de armonie. Nu există, dar nu poeții sunt de vină. „Bătrânii mei, tinichigii, cavafi, croitori, meșteri în târguri apuse”, se revendică poeta de la ștetlul evreiesc, făsă a uita de pogrom ( un poem poartă acest titlu), de iubire, de bunătate, iar biografia și-o înscrie într-un scurt poem –„ Intre două ruine”- „Intre două ruine am zidit o casă/ între două trădări am sădit o credință/ între două hăuri, am pus o masă cu șervete și solnițe/ între doi munți de cadavre am văzut o brândușe și i-am zâmbit/ Am trăit , dragii mei. Acum înțelegeți? Așa am trăit”. BORIS MARIAN
NU
NU
Pot fi acuzat de lipsă de modestie, că recurg la titlul ales de Eugen Ionescu, în 1934, este chiar aroganță. Dar vreau să spun un NU, stării actuale a literaturii, fără ca eu să fiu un scriitor de frunte, nici istoric literar, care este mai de frunte decât oricare scriitor, că el ne propulsează și ne îngroapă. Iată, mi-am făcut deja dușmani printre istoricii literaturii. Am citit cu atenție voluminoasa istorie a lui G.Călinescu, i-am admirat stilul, omul era un mare scriitor, am admirat mai puțin subiectivismul său, nealterat, desigur, de nici o prejudecată, dar subiectivism oricum, apoi, în ultimi ani am citit mai multe istorii, a lui Marian Popa( o carte de telefoane, cu multe erori și o discriminare etnică, exprimată deschis), a lui Alex.Ștefănescu și a lui Nicolae Manolescu. Fiecare istoric și critic literar are , evident, un drept inalienabil la opinie, dar obiectivitatea, principiul „sine ira et studio„, pe care istoricii și-l propun din antichitate, trebuie să fie repere obligatorii. Nu cred că nemulțumirile, criticile aduse ultimilor doi autori, oameni cu multă greutate în lumea scriitorilor sunt toate ... subiective. Există și un motiv mai serios și anume, selecția după niște criterii care nu au fost nicicum enunțate într-un cuvânt înainte. Desigur, de gustibus ..., dar un istoric nu se bazează numai pe gust, dacă un domnitor, un rege, un prinț, un erou popular nu este pe placul unui istoric nu înseamnă că istoricul trebuie să-l șteargă de pe listă. Alex. Ștefănescu a declarat că el nu consideră istoria literară „un cimitir”, adică nu toate numele celor care au scris ceva trebuie trecute în istorie. Corect. Dar atât primul, cât şi al doilea au fost extraordinar de drastici, de exigenţi, precum profesorii de la facultate care băgau groaza în studenţi, iar unii studenţi, chiar foarte buni cădeau din cauza emoţiei. Scriitorii examinaţi nu vin la masa istoricului, judecarea lor poate fi făcută în liniştea cabinetului, dar putem fi siguri că acel simţ, flerul necesar funcţionează mereu şi faţă de oricare gen literar? Este istoricul literar un Zeu, un geniu absolut? Meseria mea de bază este de inginer chimist, am dat examen cu un celebru savant, C.D.Nenițescu, acest om de valoare a reușit, prin lipsa sa de simț pedagogic să traumatizeze zeci de studenți, groaza pe care o inspira semăna cu iminența unei execuții. Nu era necesară această teroare. Istoriile pot crea falii între creatori și istorici. Orice scriitor poate spune că un istoric, un critic literar este( deși nu este adevărat) un scriitor ratat. Eu nu sunt de acord, dacă aș fi terminat filologia mi-ar fi plăcut să încep din tinerețe o istorie a literaturii și s-o termin pe la vârsta de acum. Dar timpul redus, m-a obligat să scriu poezie. Aici doar inspirația contează. Talentul, dacă îl am, știe Dumnezeu, eu cred că îl am. Cunosc destui poeți care meritau nu numai amintiți, dar și discutați în acele istorii. Iar ideea domnului Manolescu de a alcătui o „listă a scriitorilor de dicționar” este un fel de palmă peste ... față sau în alt loc. Există două dicționare bune pentru scriitori, unul al lui Al.Sassu și altul al Academiei ( sub coordonarea lui Eugen Simion) . Personal recomand celor interesați de literatura română să le consulte, să nu se rezume la istoriile trunchiate ale autorilor amintiți. Al doilea aspect din acest NU, al meu -starea presei culturale și a modului de promovare a unor talente.După opinia mea este stranie, de n-aș spune întristătoare. O avalanșă de nume, cărți, elogii gratuite, comparații cu cei mai mari autori din istoria literaturii universale au debusolat publicul cititor , care caută acum numai laureați ai Premiului Nobel, că în alții nu mai are încredere. Sau spre autorii străini care au milioane de exemplare vândute.Cu prea mare ușurință cronicarii noștri de ocazie dau note mari sau mici unor autori pe care uneori nici nu-i citesc cu atenție.Să funcționeze , oare, un trafic extraliterar? Nu vreau să cred. Este adevărat că posibilitatea oricărui om de a-și publica scrierile cu o sumă modică mărește inflația de cărți, dar tirajele sunt mici și nu pot pune în pericol piața literară. Vina principală, după opinia mea, o poartă revistele de cultură, în special cele din Capitală care au o pondere mai mare în lumea literară. Lipsesc dezbaterile, chiar dezbateri care să defavorizeze o carte ineptă, lipsesc autoritățile profesional-morale care să aibă un cuvânt, desigur, nu hotărâtor, nu de executanți – călăi, dar de formatori, nu de dezinformatori. Mai am multe de spus, dar cititorul cred că s-a plictisit sau s-a enervat, nu știu. Poate voi reveni cu exemple concrete.
Boris Marian
Pot fi acuzat de lipsă de modestie, că recurg la titlul ales de Eugen Ionescu, în 1934, este chiar aroganță. Dar vreau să spun un NU, stării actuale a literaturii, fără ca eu să fiu un scriitor de frunte, nici istoric literar, care este mai de frunte decât oricare scriitor, că el ne propulsează și ne îngroapă. Iată, mi-am făcut deja dușmani printre istoricii literaturii. Am citit cu atenție voluminoasa istorie a lui G.Călinescu, i-am admirat stilul, omul era un mare scriitor, am admirat mai puțin subiectivismul său, nealterat, desigur, de nici o prejudecată, dar subiectivism oricum, apoi, în ultimi ani am citit mai multe istorii, a lui Marian Popa( o carte de telefoane, cu multe erori și o discriminare etnică, exprimată deschis), a lui Alex.Ștefănescu și a lui Nicolae Manolescu. Fiecare istoric și critic literar are , evident, un drept inalienabil la opinie, dar obiectivitatea, principiul „sine ira et studio„, pe care istoricii și-l propun din antichitate, trebuie să fie repere obligatorii. Nu cred că nemulțumirile, criticile aduse ultimilor doi autori, oameni cu multă greutate în lumea scriitorilor sunt toate ... subiective. Există și un motiv mai serios și anume, selecția după niște criterii care nu au fost nicicum enunțate într-un cuvânt înainte. Desigur, de gustibus ..., dar un istoric nu se bazează numai pe gust, dacă un domnitor, un rege, un prinț, un erou popular nu este pe placul unui istoric nu înseamnă că istoricul trebuie să-l șteargă de pe listă. Alex. Ștefănescu a declarat că el nu consideră istoria literară „un cimitir”, adică nu toate numele celor care au scris ceva trebuie trecute în istorie. Corect. Dar atât primul, cât şi al doilea au fost extraordinar de drastici, de exigenţi, precum profesorii de la facultate care băgau groaza în studenţi, iar unii studenţi, chiar foarte buni cădeau din cauza emoţiei. Scriitorii examinaţi nu vin la masa istoricului, judecarea lor poate fi făcută în liniştea cabinetului, dar putem fi siguri că acel simţ, flerul necesar funcţionează mereu şi faţă de oricare gen literar? Este istoricul literar un Zeu, un geniu absolut? Meseria mea de bază este de inginer chimist, am dat examen cu un celebru savant, C.D.Nenițescu, acest om de valoare a reușit, prin lipsa sa de simț pedagogic să traumatizeze zeci de studenți, groaza pe care o inspira semăna cu iminența unei execuții. Nu era necesară această teroare. Istoriile pot crea falii între creatori și istorici. Orice scriitor poate spune că un istoric, un critic literar este( deși nu este adevărat) un scriitor ratat. Eu nu sunt de acord, dacă aș fi terminat filologia mi-ar fi plăcut să încep din tinerețe o istorie a literaturii și s-o termin pe la vârsta de acum. Dar timpul redus, m-a obligat să scriu poezie. Aici doar inspirația contează. Talentul, dacă îl am, știe Dumnezeu, eu cred că îl am. Cunosc destui poeți care meritau nu numai amintiți, dar și discutați în acele istorii. Iar ideea domnului Manolescu de a alcătui o „listă a scriitorilor de dicționar” este un fel de palmă peste ... față sau în alt loc. Există două dicționare bune pentru scriitori, unul al lui Al.Sassu și altul al Academiei ( sub coordonarea lui Eugen Simion) . Personal recomand celor interesați de literatura română să le consulte, să nu se rezume la istoriile trunchiate ale autorilor amintiți. Al doilea aspect din acest NU, al meu -starea presei culturale și a modului de promovare a unor talente.După opinia mea este stranie, de n-aș spune întristătoare. O avalanșă de nume, cărți, elogii gratuite, comparații cu cei mai mari autori din istoria literaturii universale au debusolat publicul cititor , care caută acum numai laureați ai Premiului Nobel, că în alții nu mai are încredere. Sau spre autorii străini care au milioane de exemplare vândute.Cu prea mare ușurință cronicarii noștri de ocazie dau note mari sau mici unor autori pe care uneori nici nu-i citesc cu atenție.Să funcționeze , oare, un trafic extraliterar? Nu vreau să cred. Este adevărat că posibilitatea oricărui om de a-și publica scrierile cu o sumă modică mărește inflația de cărți, dar tirajele sunt mici și nu pot pune în pericol piața literară. Vina principală, după opinia mea, o poartă revistele de cultură, în special cele din Capitală care au o pondere mai mare în lumea literară. Lipsesc dezbaterile, chiar dezbateri care să defavorizeze o carte ineptă, lipsesc autoritățile profesional-morale care să aibă un cuvânt, desigur, nu hotărâtor, nu de executanți – călăi, dar de formatori, nu de dezinformatori. Mai am multe de spus, dar cititorul cred că s-a plictisit sau s-a enervat, nu știu. Poate voi reveni cu exemple concrete.
Boris Marian
Eugen Ionescu - 100
Centenar – Eugen Ionescu
Au fost odată trei prieteni – Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu. Un basm și o realitate. Soarta prieteniei lor s-a jucat la ruleta istoriei. Cioran a păstrat unele relații cu Ionescu, Eliade, retras în SUA și-a văzut de drumul propriu. Dacă Cioran și Eliade au îmbrățișat cu entuziasm „idealurile sfintei tinereți legionare” și l-au avut ca idol pe Codreanu, despre Eugen Ionescu nu se poate spune același lucru, iar colaborarea sa cu guvernul de la Vichy a fost protocolară, în baza unui mandat, ce-i drept dat de la București, România fiind aliată cu Germania nazistă. Ionescu nu putea fi pronazist din simplul motiv că era esențialmente un intelectual nesupus nici unei rigori extremiste, nedemocratice și , probabil , din cauza unor antecesori presupuși evrei, pe linie maternă, mama sa fiind totuși de religie creștină. Deci , Eugen Ionescu nu era evreu, în schimb era un adversar , în mod egal al bolșevismului și nazismului, inclusiv al xenofobiei și antisemitismului. Acestei atitudini i se datorează și accesul său în cercurile democratice ale Franței, primirea în Academie, onorurile care i s-au acordat în viață, desigur, pe baza recunoașterii meritelor literare, înainte de toate.Dictatorul Ceaușescu nu l-a agreat din momentul când Ionescu a refuzat categoric să-i facă „lobby” în Franța, ba chiar a început să-l critice pentru aspirațiile sale dictatoriale. In anii din urmă s-a ocupat intens de opera lui Ionescu, în special de piesele mai puțin cunoscute, eseistul Matei Călinescu, stabilit în SUA. El a pus accentul de tragismul disimulat, pe starea de sațiu, sentimentul de existență derizorie a contemporanilor, care l-au dominat pe Eugen Ionescu cea mai mare parte din viață. Ca și în cazul lui Caragiale, nu se poate spune că Ionescu era un entuziast, un optimist, deși umorul nu le lipsea. Dar umoriștii sunt oameni, în esență, triști.Un maestru al dramaturgului a fost, cum poate fi altfel, marele Will, cel plin de înțelepciune. Există și un „Macbeth” scris de Ionescu, dar nu numai astfel s-a inspirat scriitorul de la elisabetanul misterios. Scepticismul, sarcasmul, durerea ascunsă sub vagi declarații , aparent, retorice.„Victimele datoriei”, piesă scrisă în 1953 marchează un reper în gândirea dramaturgului, „Je suis un autre”, spune despre sine, respingând mărturia lui Flaubert care se identifica sincer cu eroina sa, Bovary. Criticat adeseori, în special pentru „Lecția de limbă engleză”, ș.a. Eugen Ionescu a dat replici pe măsură, iar la un moment dat, iritat, a spus, „eu sunt un adept al clasicismului”, ceea , desigur, este derutant. Matei Călinescu s-a ocupat de debutul lui Ionescu la Paris, un oraș care nu-l cunoștea, în care a trăit ani și ani, fără a fi prea cunoscut, înainte de a deveni o glorie a Franței.Iubirea a fost reciprocă, Ionescu s-a integrat perfect în peisajul parizian. Pe bună dreptate, Matei Călinescu numește piesa „ Rinocerii” , o „alegorie pentru toate timpurile”. Chiar și Ceaușescu în primii ani ai „domniei” sale nu a sesizat substratul dinamitard al „Rinocerilor”, piesa jucându-se la Național cu Radu Beligan în rolul principal, același Beligan, care cu câțiva ani înainte îl jucase pe eroul comunist , neconvențional al piesei lui Mirodan, „Ziariștii”. Atmosfera este kafkiană, pericolul pândește de peste tot, rinocerizarea apare ca o epidemie de gripă „porcină”, acuzațiile cele mai grave vin din partea prietenilor lui Beranger, iar Beranger este un nou Josef K., victimă nevinovată a delațiunilor și acuzațiilor absurde.Cu piesa „ Regele moare”, faima lui Ionescu în România Socialistă începe să fie grabnic înăbușită. Dictatorul înțelege, i se șoptește la ureche, invidioși ,oportuniști, gen P.E. se găsesc, „regele” este chiar dictatorul, moartea lui este moartea unui sistem. Piesa nu este tezistă, ci doar alegorică. Ionescu îi mărturisise lui Ion Vianu că piesele și le elaborează inițial în vis, am spune că el este un oniric, dar impactul este mai puternic, există o logică de fier în ceea ce scrie Ionescu. Inspirația nu este numai onirică, jocurile, poeziile pentru copii, jocul în genere l-a condus spre un limbaj adeseori frust și sugestiv. „Numai vorbele contează, restul e trăncăneală”, spunea Ionescu, adăugând – „ Dreptul de a mă descurca cu mine însumi, ăsta îl revendic”, Este deviza sa, expresia unei libertăți asumate, de neînvins. „Journal en miettes” ne oferă multe mănunte pe care biografii le-au folosit în bună parte – „Am devenit adult de foarte devreme... Tot ceea ce știu acum, știam încă la vârsta de șase sau șapte ani... Nu am avansa nici cu un pas spre cunoaștere”. Desigur, numai Eugen Ionescu poate afirma așa ceva. Poate nici nu crede exact ceea ce spune.„Un singur cuvânt te poate pune pe cale, un al doilea, te tulbură, al treilea te bagă în panică, cu al patrulea începând, confuzia este absolută. Logosul era și acțiune. A devenit paralizie... Nu trebuie decât să demontați mecanismul spaimei și spaima dispare”. Spre deosebire de Cioran, Ionescu este ... mai optimist. Ionescu spune că scrisul său se justifică foar prin capacitatea de a se dedubla, de a se pșrivi pe sine însuși. De fapt, așa ar proceda toți scriitorii valoroși, deci nu este o mare descoperire, dar la Ionescu este un semn de modestie, el scria pentru că știa mereu ceva în plus față de contemporani.„ M-am născut a doua oară prin literatură”, o altă afirmație pe care ar face-o mai totți scriitorii adevărați, dar tot ce spu ne Ionescu pare original. Are el ceva ...ionescian. Târziu s-a aflat că Ionescu picta, iar pictura sa era la fel de ... absurdă ca și arta dramatică.Nu a căutat originalitatea pentru că o avea în sânge, iar personalitatea sa nu-i permitea să adopte orice manieră, să admire fără „crâcnire”, astfel că înainte de război s-a făcut cunoscut cu un eseu inflamant „ Nu”(Ed. Vremea-1934), care i-a iritat pe mulți, atunci, acum pare o blândă reflecție asupra celor scrise până la Eugen Ionescu. Eugen Simion a scris un studiu apreciat de critici și exegeți, „Tânărul Eugen Ionescu”, cartea neaducând multe noutăți, dar profilul viitorului scriitor apare bine conturat.„ Fără evrei lumea ar fi mai tristă”,a afirmat Eugen Ionescu, când a primit Premiul Ierusalimului. „ Nu pot avea dușmani. Niciodată nu cred că am dreptate împotriva cuiva”, „ De îndfată ce apare un decalaj între ideologie și realitate , apare absurdul”, iată un slogan pe care orice politician ar trebui să și-l scrie pe pereții casei. Radu Beligan îl numea „clovnul trist”, pentru că , spre bătrânețe figura lui Ionescu trezea un sentiment ciudat de compasiune și încredere, dar nu te făcea să râzi. L-a cunoscut pe Zelea Codreanu și-l compara cu Che Guevara și Hitler, din „clasa asasinilor”. Nu era nici de dreapta, nici de stânga. Marie France Ionesco îl numea pe tatăl ei „un clovn metafizic”. In câteva date, viața lui s-a desfășurat între 26 noiembrie 1909 ( scriitorul a menționat , intenționat, undeva, anul 1912, dar s-a dovedit ... o păcăleală ) și 28 martie 1994, deci se împlinesc anul acesta o sută de ani de la naștere și s-au ămpolinit 15 ani de la moartea sa, la Paris. Locul natal a fost Slatina, tatăl său purtând același nume, avocat de meserie, cu convingeri naționaliste, a divorțat de mama scriitorului după care, fiul a revenit în România, din Franța, a urmat Colegiul Sf. Sava, Universitatea, a obținut diploma în limba franceză și a predat la un liceu.In 1936, sciitorul s-a căsătorit cu Rodica Burileanu, cu acare a avut o fiică, despre care a amintit mai sus. A obținut titlul de doctor în filologie, în Franța.In 197o a fost ales membru al Academiei Franceze, a primit nenumărate distincții, numai țara de origine i-a acordat cea mai restrânsă atenție( până în 1989).Nu vom menționa titlurile pieselor de teatru, eseurilor, prozei, etc. Acestea fiind accesibile oricărui doritor de a le cunoaște. Activitatea sa pe tărâmul civic, al combaterii discriminărilor, terorii, dictaturilor este cunoscută. UIn 1998, la Ed. Universalia a apărut un volum scris cu multă înțelegere, subtilitate de William Kluback și Michael Finfenthal, „Clovnul în agora”, titlu foarte potrivit pentru ceea ce a reprezentat teatrul lui Ionescu în istoria contemporană. Am analizat cartea la vremea potrivită. Intr-o ediție foarte ieftină, calitativ și valoric,în 199o, a apărut la Ed. Echinox , din Cluj, o scurtă antologie „ Eu” care conține „Elegii pentru ființe mici”(poeme), proză scurtă, fragmente de roman( Ionescu nu s-a dedicat prozei, decât cu prudență),pagini de jurnal ( dar nu „Journal en miettes”), piesa ”Englezește fără profesor”, care îl reprezintă pe Ionescu mai bine decât celebra „Cîntăreață cheală”, neînțeleasă de mulți. Am spune, că , la fel ca și în cazul lui Picasso, mulți îl laudă pe Ionescu, puțini îl înțeleg și astăzi. Trebuie să ai un anumit organ al umorului „absurd” ca să pătrunzi în lumea sa vesel-tristă, ceva de genul „țării minunilor a Alisei” lui Lewis Caroll. In piesă chiar apare numele Alisei.Ediția se datorează unui om de cultură, Ion Vartic. In anul centenarului, adică 2009, a apărut deja , la Flammarion o biografie a lui Eugen Ionescu, semnată de Andre Le Gall, care a mai scris biografiile lui Corneille, Pascal, Racine. Românul Eugen Ionescu poate sta alături de aceștia, fără nici un complex.
Boris Marian
Au fost odată trei prieteni – Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu. Un basm și o realitate. Soarta prieteniei lor s-a jucat la ruleta istoriei. Cioran a păstrat unele relații cu Ionescu, Eliade, retras în SUA și-a văzut de drumul propriu. Dacă Cioran și Eliade au îmbrățișat cu entuziasm „idealurile sfintei tinereți legionare” și l-au avut ca idol pe Codreanu, despre Eugen Ionescu nu se poate spune același lucru, iar colaborarea sa cu guvernul de la Vichy a fost protocolară, în baza unui mandat, ce-i drept dat de la București, România fiind aliată cu Germania nazistă. Ionescu nu putea fi pronazist din simplul motiv că era esențialmente un intelectual nesupus nici unei rigori extremiste, nedemocratice și , probabil , din cauza unor antecesori presupuși evrei, pe linie maternă, mama sa fiind totuși de religie creștină. Deci , Eugen Ionescu nu era evreu, în schimb era un adversar , în mod egal al bolșevismului și nazismului, inclusiv al xenofobiei și antisemitismului. Acestei atitudini i se datorează și accesul său în cercurile democratice ale Franței, primirea în Academie, onorurile care i s-au acordat în viață, desigur, pe baza recunoașterii meritelor literare, înainte de toate.Dictatorul Ceaușescu nu l-a agreat din momentul când Ionescu a refuzat categoric să-i facă „lobby” în Franța, ba chiar a început să-l critice pentru aspirațiile sale dictatoriale. In anii din urmă s-a ocupat intens de opera lui Ionescu, în special de piesele mai puțin cunoscute, eseistul Matei Călinescu, stabilit în SUA. El a pus accentul de tragismul disimulat, pe starea de sațiu, sentimentul de existență derizorie a contemporanilor, care l-au dominat pe Eugen Ionescu cea mai mare parte din viață. Ca și în cazul lui Caragiale, nu se poate spune că Ionescu era un entuziast, un optimist, deși umorul nu le lipsea. Dar umoriștii sunt oameni, în esență, triști.Un maestru al dramaturgului a fost, cum poate fi altfel, marele Will, cel plin de înțelepciune. Există și un „Macbeth” scris de Ionescu, dar nu numai astfel s-a inspirat scriitorul de la elisabetanul misterios. Scepticismul, sarcasmul, durerea ascunsă sub vagi declarații , aparent, retorice.„Victimele datoriei”, piesă scrisă în 1953 marchează un reper în gândirea dramaturgului, „Je suis un autre”, spune despre sine, respingând mărturia lui Flaubert care se identifica sincer cu eroina sa, Bovary. Criticat adeseori, în special pentru „Lecția de limbă engleză”, ș.a. Eugen Ionescu a dat replici pe măsură, iar la un moment dat, iritat, a spus, „eu sunt un adept al clasicismului”, ceea , desigur, este derutant. Matei Călinescu s-a ocupat de debutul lui Ionescu la Paris, un oraș care nu-l cunoștea, în care a trăit ani și ani, fără a fi prea cunoscut, înainte de a deveni o glorie a Franței.Iubirea a fost reciprocă, Ionescu s-a integrat perfect în peisajul parizian. Pe bună dreptate, Matei Călinescu numește piesa „ Rinocerii” , o „alegorie pentru toate timpurile”. Chiar și Ceaușescu în primii ani ai „domniei” sale nu a sesizat substratul dinamitard al „Rinocerilor”, piesa jucându-se la Național cu Radu Beligan în rolul principal, același Beligan, care cu câțiva ani înainte îl jucase pe eroul comunist , neconvențional al piesei lui Mirodan, „Ziariștii”. Atmosfera este kafkiană, pericolul pândește de peste tot, rinocerizarea apare ca o epidemie de gripă „porcină”, acuzațiile cele mai grave vin din partea prietenilor lui Beranger, iar Beranger este un nou Josef K., victimă nevinovată a delațiunilor și acuzațiilor absurde.Cu piesa „ Regele moare”, faima lui Ionescu în România Socialistă începe să fie grabnic înăbușită. Dictatorul înțelege, i se șoptește la ureche, invidioși ,oportuniști, gen P.E. se găsesc, „regele” este chiar dictatorul, moartea lui este moartea unui sistem. Piesa nu este tezistă, ci doar alegorică. Ionescu îi mărturisise lui Ion Vianu că piesele și le elaborează inițial în vis, am spune că el este un oniric, dar impactul este mai puternic, există o logică de fier în ceea ce scrie Ionescu. Inspirația nu este numai onirică, jocurile, poeziile pentru copii, jocul în genere l-a condus spre un limbaj adeseori frust și sugestiv. „Numai vorbele contează, restul e trăncăneală”, spunea Ionescu, adăugând – „ Dreptul de a mă descurca cu mine însumi, ăsta îl revendic”, Este deviza sa, expresia unei libertăți asumate, de neînvins. „Journal en miettes” ne oferă multe mănunte pe care biografii le-au folosit în bună parte – „Am devenit adult de foarte devreme... Tot ceea ce știu acum, știam încă la vârsta de șase sau șapte ani... Nu am avansa nici cu un pas spre cunoaștere”. Desigur, numai Eugen Ionescu poate afirma așa ceva. Poate nici nu crede exact ceea ce spune.„Un singur cuvânt te poate pune pe cale, un al doilea, te tulbură, al treilea te bagă în panică, cu al patrulea începând, confuzia este absolută. Logosul era și acțiune. A devenit paralizie... Nu trebuie decât să demontați mecanismul spaimei și spaima dispare”. Spre deosebire de Cioran, Ionescu este ... mai optimist. Ionescu spune că scrisul său se justifică foar prin capacitatea de a se dedubla, de a se pșrivi pe sine însuși. De fapt, așa ar proceda toți scriitorii valoroși, deci nu este o mare descoperire, dar la Ionescu este un semn de modestie, el scria pentru că știa mereu ceva în plus față de contemporani.„ M-am născut a doua oară prin literatură”, o altă afirmație pe care ar face-o mai totți scriitorii adevărați, dar tot ce spu ne Ionescu pare original. Are el ceva ...ionescian. Târziu s-a aflat că Ionescu picta, iar pictura sa era la fel de ... absurdă ca și arta dramatică.Nu a căutat originalitatea pentru că o avea în sânge, iar personalitatea sa nu-i permitea să adopte orice manieră, să admire fără „crâcnire”, astfel că înainte de război s-a făcut cunoscut cu un eseu inflamant „ Nu”(Ed. Vremea-1934), care i-a iritat pe mulți, atunci, acum pare o blândă reflecție asupra celor scrise până la Eugen Ionescu. Eugen Simion a scris un studiu apreciat de critici și exegeți, „Tânărul Eugen Ionescu”, cartea neaducând multe noutăți, dar profilul viitorului scriitor apare bine conturat.„ Fără evrei lumea ar fi mai tristă”,a afirmat Eugen Ionescu, când a primit Premiul Ierusalimului. „ Nu pot avea dușmani. Niciodată nu cred că am dreptate împotriva cuiva”, „ De îndfată ce apare un decalaj între ideologie și realitate , apare absurdul”, iată un slogan pe care orice politician ar trebui să și-l scrie pe pereții casei. Radu Beligan îl numea „clovnul trist”, pentru că , spre bătrânețe figura lui Ionescu trezea un sentiment ciudat de compasiune și încredere, dar nu te făcea să râzi. L-a cunoscut pe Zelea Codreanu și-l compara cu Che Guevara și Hitler, din „clasa asasinilor”. Nu era nici de dreapta, nici de stânga. Marie France Ionesco îl numea pe tatăl ei „un clovn metafizic”. In câteva date, viața lui s-a desfășurat între 26 noiembrie 1909 ( scriitorul a menționat , intenționat, undeva, anul 1912, dar s-a dovedit ... o păcăleală ) și 28 martie 1994, deci se împlinesc anul acesta o sută de ani de la naștere și s-au ămpolinit 15 ani de la moartea sa, la Paris. Locul natal a fost Slatina, tatăl său purtând același nume, avocat de meserie, cu convingeri naționaliste, a divorțat de mama scriitorului după care, fiul a revenit în România, din Franța, a urmat Colegiul Sf. Sava, Universitatea, a obținut diploma în limba franceză și a predat la un liceu.In 1936, sciitorul s-a căsătorit cu Rodica Burileanu, cu acare a avut o fiică, despre care a amintit mai sus. A obținut titlul de doctor în filologie, în Franța.In 197o a fost ales membru al Academiei Franceze, a primit nenumărate distincții, numai țara de origine i-a acordat cea mai restrânsă atenție( până în 1989).Nu vom menționa titlurile pieselor de teatru, eseurilor, prozei, etc. Acestea fiind accesibile oricărui doritor de a le cunoaște. Activitatea sa pe tărâmul civic, al combaterii discriminărilor, terorii, dictaturilor este cunoscută. UIn 1998, la Ed. Universalia a apărut un volum scris cu multă înțelegere, subtilitate de William Kluback și Michael Finfenthal, „Clovnul în agora”, titlu foarte potrivit pentru ceea ce a reprezentat teatrul lui Ionescu în istoria contemporană. Am analizat cartea la vremea potrivită. Intr-o ediție foarte ieftină, calitativ și valoric,în 199o, a apărut la Ed. Echinox , din Cluj, o scurtă antologie „ Eu” care conține „Elegii pentru ființe mici”(poeme), proză scurtă, fragmente de roman( Ionescu nu s-a dedicat prozei, decât cu prudență),pagini de jurnal ( dar nu „Journal en miettes”), piesa ”Englezește fără profesor”, care îl reprezintă pe Ionescu mai bine decât celebra „Cîntăreață cheală”, neînțeleasă de mulți. Am spune, că , la fel ca și în cazul lui Picasso, mulți îl laudă pe Ionescu, puțini îl înțeleg și astăzi. Trebuie să ai un anumit organ al umorului „absurd” ca să pătrunzi în lumea sa vesel-tristă, ceva de genul „țării minunilor a Alisei” lui Lewis Caroll. In piesă chiar apare numele Alisei.Ediția se datorează unui om de cultură, Ion Vartic. In anul centenarului, adică 2009, a apărut deja , la Flammarion o biografie a lui Eugen Ionescu, semnată de Andre Le Gall, care a mai scris biografiile lui Corneille, Pascal, Racine. Românul Eugen Ionescu poate sta alături de aceștia, fără nici un complex.
Boris Marian
Extremism
Despre extremismul propagandistic
Boris MARIAN
Departe de mine afirmația că în România ar EXISTA pericolul unui pogrom sau venirii unui dictator antisemit. Dar numeroase publicații, nu exagerez, numeroase, afișe, grafitti, „scăpări” sau chiar declarații mai mult sau mai puțin responsabile pot crea impresia, dacă nu convingerea că ura de rasă, față de evrei, de romi, ura interetnică, xenofobia, elogiile aduse defunctelor mișcări extremist-naționaliste, cuzism, legionarism codrenist, simist, ca și automareșalului Antonescu nu lipsesc , am spune zi de zi Dispariția cultului primitiv al lui Ceaușescu a lăsat un gol, care nu se umple cu liberalism politic, democrație, gândire modernă, ci cu „icoane” dintr-o panoplie jalnică, ridicată la nivel de moaște sfinte.Dacă nu înțelegi că Antonescu a vrut să readucă Basarabia în patria –mumă, că a salvat evreii ( deși, ei, desigur... nu meritau), ești un antiromân. Există pe hărtie o lege care amendează extremismul politic, implicit propagandistic. In România nu există comuniști, spre deosebire de o serie de de țări europene avansate, unde comuniștii au ceva reprezentanți. A sări dintr-o barcă în alta, dintr-un vapor în altul este un obicei, regretăm s-o spunem, pe aceste plaiuri mioritice. Toți am fost comuniști prefăcuți, toți suntem anticomuniști convinși. Ciudată este lejeritatea cu care justiția și opinia publică privește agitația periodică a două-trei organizații care nu ascund, dimpotrivă fac o oarecare zarvă legionaroidă. Principala publicație care se afișează cu toată „indiscreția” este „Cuvântul legionar”, aflat la numărul 71/iunie 2009, în al cincilea an de apariție. Desigur, vor spune unii oameni informați, în Europa și în lume sunt asemenea mișcări. Am să le răspund – nici legumele, fructele, tipurile de mâncare nu sunt la fel peste tot, nu le mânâncă oricine. Eu, ca evreu nu pot înghiți legionarismul, chiar dacă „noii legionari” mi-ar declara dragoste veșnică. Ceea ce nici nu fac.Eu nu pot iubi pe nimeni care manifestă xenofobie față de orice etnie, absolut față de orice etnie. Evreii au învățat, cel puțin cei din Diaspora, că rasismul și xenofobia se întorc întotdeauna împotriva evreilor, indiferent încotro pornesc la început.Pe mine nu mă bucură manifestările xenofobe, inclusiv cele împotriva romilor, cele antiislamice din nici o țară. Eu cred că astfel ar trebui să gândească orice om educat în spirit modern și umanist. Dar la noi justiția gândește altfel. In urmă cu șase-șapte luni ministrul justiției a fost la o întâlnire unde a promis că se va ocupa personal de manifestările extremiste din țara noastră. Sunt convins că s-a ocupat personal. Dar ecoul activității sale personale nu se simte nicăieri. Președintele țării știe multe, nu l-am auzit vorbind despre publicațiile extremiste, nu este problema dumnealui. Nu este importantă. In Parlament legile sunt atât de multe și încurcate că nimeni nu este dispus să se ocupe de extremism , fenomen neimportant pentru economia țării noastre aflată în criză financiară. Guvernul este și el suprasolicitat. ONG-urile au și ele probleme destule. Am rămas eu și cu Dvs. stimat cititor să discutăm despre „Cuvântul legionar”.- priodic al naționaliștilor creștini. Prima eroare – creștinismul s-a născut ca religie internaționalistă, deci avem de a face cu o „erezie”, de care cei mai aprigi extremiști religioși nu-și dau seama. Corneliu Zelea Codreanu, capul de afiș al acestei mișcări are o biografie nici astăzi elucidată, se amintește doar că a fost ucis mișelește din ordinul lui Carol II, dar se uită că omul a tras cu pistolul într-un prefect, ca în filmele cu cow-boy, a scris„Cărticica șefului de cuib”, mica biblie a Legiunii, în care „problema jidovescă” va fi rezolvată, zice Căpitanul. Nu a fost străin de uciderea primului ministru I.G.Duca, a fostului camarad Stelescu, a ținut discursuri incitante la ură intetretnică în Parlament, a promis executarea sumară a tuturor vinovaților pe care Legiunea îi condamnase demult. Horia Sima nu ar fi existat fără Codreanu, mii de legionari puși pe acte violente nu ar fi fost activi fără „carismaticul” Zelea, el a fost inițiatorul și inspiratorul, rolul lui nu era de înger, ci de Arhanghel Mihail răzbunător. De ce să-i„minimalizăm” meritele? Iar dacă numele de „jidov”, „jidan” au devenit peiorative abso lute, aceasta se datorează numai cuzismului și legionarismului. Țăranul folosea aceste cuvinte în secolul XIX, adeseori, fără nici o nuanță peiorativă. Dece țiganii nu mai vor să fie numiți astfel? Pentru că acest termen a devenit peiortiv sută la sută, dar aici nu legionarii sunt vinovați. Xenofobia este boală lungă. Ce scria C.Papanace( 1904-1985) în exil? Că „ Neamul, Cerul și Pământul au legături sufletești”. Analizați doar sub aspect logic propoziția și veți găsi aberația. Suflet are, credem, numai ființa umană. „ Mișcare Legionară a fost o puternică erupție a instinctului”, scrie același aromân ( să-l ierte Domnul), dar ce rost are să pui instinctul înaintea intelectului, al creierului, nu sunt instinctele caracteristice lumii animale? Istoria nu duce lipsă de „Hîncu”, adică „Vodă , da și Hîncu , ba”. Este un colaborator al publicației, Ștefan Hîncu care pune sub semnul totalei îndoieli Holocaustul și cere oprirea ridicării unui memorial în amintirea victimelor acetuia în România. Legea care amendează acest demers nu se aplică. Problema justiției este în studiu.... Până la finele veacurilor.
De mare cinste la legionari se bucură Nicadorii, numele provenind din contracția Nicolae Constantinescu, Iancu Caranica ,Doru Belimace, ucigașii lui IG Duca, prim-ministru. Insuși Nicador Zelea Codreanu , șeful publicației de care vorbim și-a luat numele de la acești asasini. Putem să-i numim eroi pe niște oameni care ucid un alt om, neînarmat, indiferent de scopurile urmărite? Mai citim două „materiale” de mare ignoranță și ură antisemită – „ Organizarea iudaică de cucerire”, prelucrare după articole ale unor ruși cu vederi așișderea, dar trăitori în secolul XIX, ca și „Holocaustul invers” semnat de un aparent onorabil domn, Radu Iftimovici, profesor doctor, membru al Academiei de Științe Medicale, laureat UNESCO ( pentru ce?), pe care l-am văzut cândva și mi-a declarat „sincer” că tare mult îi iubește pe evrei, inclusiv pe cei care conduc obștea. De așa dragoste ne lipsim, iar oamenii cu bun simț ar trebui să-l ocolească. Așa stau treburile la noi cu interzicerea activităților extremiste, antisemite, xenofobe, prifasciste și ce mai doriți Dumneavoastră, cititori să mai spuneți. Halal de noi, vorba lui Șalom Alehem.
Boris MARIAN
Kafka - 85 de ani de la moarte
Kafka – 85 de ani de la plecarea ... în alt Castel
La vârsta de 4o de ani ( fără o lună), în 3 iunie 1924 a murit în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena, unul dintre marii maeștrii ai prozei din toate timpurile, Franz Kafka. Se știe că manuscrisele sale au fost salvate de prietenul Max Brod , care nu i-a respectat ciudata dorință de a le distruge. Agentul de asigurări, micul funcționar, timoratul fiu al unui om de afaceri care nu a reușit să-l înțeleagă niciodată nu putea să accepte o glorie pe care o merita, dar pentru care nu era pregătit. Viața sa a fost un dezastru sub aspect social, sentimental, a iubit două femei pe Dora și Milena, dar niciuneia nu-i putea garanta că ar putea fi un bun soț și cap de familie, firea sa fiind cu totul ... specială. De o inteligență cum rar s-au ivit în vremea sa și nu numai, Kafka era prizonierul veșnic al propiilor îndoieli, al îndoielilor față de binele social, Binele Suprem, dar nu era un nihilist și, se pare, nici ateu. Lumea din jur îl făcea să simtă inutil, precum Gregor Samsa din „Metamorfoza”, apoi vina de a fi un om, pur și simplu om, îl apăsa până la a accepta o execuție sumară, după îndelungi persecuții de tot felul, ca Josef K.din „Procesul”(wie ein Hund, ca un câine, spune eroul în ultimul minut, renunțând la propria condiție umană, învins de cruzimea așa zisei justiții sociale), la fel, imposibilitatea de a accede la o minimă dreptate, la o minimă fericire în face să vadă lumea ca pe un „Castel” trufaș și corupt totodată, precum și ca pe o poartă pe care Legea nu o va deschide niciodată în fața bietului solicitant de adevăr și dreptate. Milan Kundera, marele dizident ceh spunea că opera lui Kafka depășeșete prin impact și acuitate orice studiu socio-politic al timpului său. Totodată el este unul dintre „clasicii” literaturii magice, al unui Fiction de cea mai înaltă valoare artistică. Unii au căutat să-i reproșeze ( postum) limbajul destul de restrâns sub aspectul vocabularului, dar universalitatea lui Kafka este astfel mai ușor de recunoscut, el vorbește într-un fel de esperanto al întregii omeniri, el nu caută efectul artistic al cuvântului, ci al imaginilor, de fapt el nu caută să demonstreze nimic, el funcționează ca o cameră ascunsă. Despre moartea lui Kafka a scris doar Milena Jasenska, într-un articol de revistă, prietenă devotată, jurnalistă de talent, ucisă în 1942 , în lagărul de la Ravensbrueck. A murit apropae necunoscut, iar azi puțini cititori mai pot spune că nu au auzit , cel puțin, de marele Kafka. De fapt, însuși numele îl nedreptățește, în cehă însemnând cucuvea mică. Primul om care i-a produs acea stare de insuportabilă îngrădire a personalității a fost tatăl său, căruia i-a trimis, mai târziu o scrisoare memorabilă, adresată mai mult umanității, pentru că este puțin probabil ca tatăl său, un om obișnuit, desigur, în nici un caz, un călău, să fi reținut ceva . În unele privințe, Kafka amintește de tânărul Dostoievski, înainte de experiența scriitorului rus, condamnarea, detenția, trecerea la un ortodoxism obsedant, iar atmosfera pregheză și cea din Sankt-Petersburgul secolului XIX aveau ceva comun. Unul dintre marii admiratori ai lui Kafka a fost Paul Celan, o fire apăsată de o veche depresie, efect al pierderii părinților în Holocaustul transnistrian. Dintre scriitorii români, care au și tradus din Kafka, menționăm pe Dumitru Țepeneag, Mircea Ivănescu. Ion Ianoși l-a comparat pe Kafka, în eseul „ Lupta cu Îngerul”, cu patriarhul Iacob.Deși nu s-a implicat în viața comunitară evreiască sau în cauza sionistă, Kafka nu s-a dezis de iudaism despre care spunea că „se adună în el, picătură cu picătură”. La un moment dat el a avut chiar intenția să plece cu una dintre prietene, Felicia Bauer, să stabilească în Palestina, dar a abandonat proiectul starea sănătății fiind una din cauze. A fost fascinat de teatru din tinerețe, unul dintre idolii tinereții sale fiind actorul Loewy din Lvov, tot o viitoare victimă a Holocaustului ( Treblinka-1942). „ In lupta dintre tine și lume, alege lumea”, este un aforism kafkian ce nu poate fi ognorat, unul din generoasele aforisme rostite de un înțelept vreodată. Albert Camus spunea că opera lui Kafka ne arată prăpastia care există între sens și viață”, integrându-l pe scriitorul praghez în galeria absurdului, desigur, doar printr-o latură a creației sale. Thomas Mann, Joyce, Musil, Canetti au fost emuli declarați ai cândva anonimului Kafka. Eroul –antierou Josef K. este la opiziție față de supraomul lui Nietzsche, dar impulsul de a-i imagina astfel este comun – sila față de convenționalismul și îngustimea unei societăți ce se considera definitv „câștigătoare”. Martin Buber a apreciat corect substratul moral al operei lui Kafka, spunând că pentru acesta„ Dumnezeu nu a murit”. Kafka afirma că omul nu trebuie să privească nici în trecut, acceptându-l, dar nici în viitor, ca pe o prelungire a trecutului. Avea momente de mare optimism, desigur lucid, însă chemarea sa la „luptă” era abstractă, armele scrisului său erau mai mult cele ale reflecției , care nu „mobilizează ”. Kafka se declara un „elev” al lui Flaubert, deși nu se găsesc inflențe certe, dar , probabil , precizia frazei are ceva flaubertian. Desigur, și identificarea lui Flaubert cu celebra sa eroină are o corespondență cu perosnajele care îl reprezintă pe Kafka, omul. Un kafkian extrem de apropiat ca stil, este Robert Flinker, scriitor bucovinian, din păcate puțin cunoscut , cu un volum tradus la noi, în urmă cu ani „ Prăbușirea” (Ed.Kriterion -1977).
Kirkegaard, care poate fi și el considerat un înaintaș al lui Kafka, pe plan filosofic, spunea că „nimic nu este mai teribil, dar și mai de preț, decât a trăi ca Individ”. Acesta este Kafka, el este individul în fața Istoriei, care este un produs colectiv. Un jurnal new-yorkez a făcut un sondaj în urmă cu cinci ani și a constatat că personalitățile( evrei) cele mai cunoscute erau Einstein, Freud, Spinoza, Marx și Kafka . Opera completă a lui Kafka nu este nici azi publicată , de pildă cu puțin timp în urmă au fost făcute publice scurte povestiri, de circa 10-2- de rânduri, despere Sancho Panza, Prometeu, alegorii, etc. Familia lui Kafka a fost ucisă, trei surori au fost gazate de naziști.
Revista Cultului Mozaic și urmașa ei, „Realitatea evreiască” au scris despre Kafka, despre evreitatea sa. Printre autori se numără și Camil Baltazar. De asemenea, revista „Apostrof” din Cluj a contribuit mult la popșularizarea operei lui Kafka (Marta Petreu, S.Damian, ș.a.) In Franța opera sa a fost la mare vogă, s-au pus în scenă diverse scrieri, inclusiv „Scrisoare tatălui”. Unul dintre exegeții avizați a fost Maurice Blanchot. Desigur, sunt și alți, numeroși exegeți ai operei kafkiene. Intyr-o fotografie am văzut mormântul scriitorului , din cimitirul evreiesc praghez, scrie Dr.Franz Kafka, apoi numele părinților hermann și Julie Kafka, care au murit cam la un deceniu după moartea fiului. Tuberculoza, nevroz și cine știe ce alte boli au distrus pe unul dintre cei mai dotați scriitori pe care i-au dat ultimele secole. Prin ce este mare acest scriitor? Prin logica impecabilă a frazării, absurdul situațiilor care reflectă o realitate absurdă, insesizabilă pentru un spirit obișnuit, obedient, funcționăresc, dragoste de adevăr și de semeni. Liviu Antonesei scrisa – „Kafka, eternul nostru contemporan”, Paul Aretzu – „ Kafka poate fi în noi” ( poate să fie, desigur, dacă noi avem ceva din sensibilitatea sa). S-a scris despre „jocul kafkian”, noi nu am spune „joc”, el nu s-a jucat nici cu imaginația sa, nici cu sentimentele sale, era un tragic de tipul lui Don Quijote, nicăieri nu se vede că saririzează, că ne face cu ochiul. Kafka a fost un actor tragic, iar actoria sa era însăși viața sa. Numai Blecher se apropie, în literatura română, de tragismul kafkian.
Laureatul cu Nobel, W.H.Auden îl compara pe Kafka, prin puterea de iradiere ăn timp, cu Dante, Shakespeare și Goethe. ”Colonia penitenciară” și „ Procesul” sunt prevestitoare de ceea ce a urmat, stalinismul și hitlerismul, ca și în cazul „ Rinocerilor” lui DEugen Ionescu și „1984” de Orwell. Aici mai pot fi adăugați Hasek și Capek, genialii cehi, care au prevăzut grotescul ce va urma. Se spune că genial nu este cel care se deosebește de ceilalți oameni, ci doar acela care întrunește în firea și gândirea sa năzuințele semenilor săi. Aceasta a fost și menirea lui Franz Kafka.
Boris Marian
La vârsta de 4o de ani ( fără o lună), în 3 iunie 1924 a murit în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena, unul dintre marii maeștrii ai prozei din toate timpurile, Franz Kafka. Se știe că manuscrisele sale au fost salvate de prietenul Max Brod , care nu i-a respectat ciudata dorință de a le distruge. Agentul de asigurări, micul funcționar, timoratul fiu al unui om de afaceri care nu a reușit să-l înțeleagă niciodată nu putea să accepte o glorie pe care o merita, dar pentru care nu era pregătit. Viața sa a fost un dezastru sub aspect social, sentimental, a iubit două femei pe Dora și Milena, dar niciuneia nu-i putea garanta că ar putea fi un bun soț și cap de familie, firea sa fiind cu totul ... specială. De o inteligență cum rar s-au ivit în vremea sa și nu numai, Kafka era prizonierul veșnic al propiilor îndoieli, al îndoielilor față de binele social, Binele Suprem, dar nu era un nihilist și, se pare, nici ateu. Lumea din jur îl făcea să simtă inutil, precum Gregor Samsa din „Metamorfoza”, apoi vina de a fi un om, pur și simplu om, îl apăsa până la a accepta o execuție sumară, după îndelungi persecuții de tot felul, ca Josef K.din „Procesul”(wie ein Hund, ca un câine, spune eroul în ultimul minut, renunțând la propria condiție umană, învins de cruzimea așa zisei justiții sociale), la fel, imposibilitatea de a accede la o minimă dreptate, la o minimă fericire în face să vadă lumea ca pe un „Castel” trufaș și corupt totodată, precum și ca pe o poartă pe care Legea nu o va deschide niciodată în fața bietului solicitant de adevăr și dreptate. Milan Kundera, marele dizident ceh spunea că opera lui Kafka depășeșete prin impact și acuitate orice studiu socio-politic al timpului său. Totodată el este unul dintre „clasicii” literaturii magice, al unui Fiction de cea mai înaltă valoare artistică. Unii au căutat să-i reproșeze ( postum) limbajul destul de restrâns sub aspectul vocabularului, dar universalitatea lui Kafka este astfel mai ușor de recunoscut, el vorbește într-un fel de esperanto al întregii omeniri, el nu caută efectul artistic al cuvântului, ci al imaginilor, de fapt el nu caută să demonstreze nimic, el funcționează ca o cameră ascunsă. Despre moartea lui Kafka a scris doar Milena Jasenska, într-un articol de revistă, prietenă devotată, jurnalistă de talent, ucisă în 1942 , în lagărul de la Ravensbrueck. A murit apropae necunoscut, iar azi puțini cititori mai pot spune că nu au auzit , cel puțin, de marele Kafka. De fapt, însuși numele îl nedreptățește, în cehă însemnând cucuvea mică. Primul om care i-a produs acea stare de insuportabilă îngrădire a personalității a fost tatăl său, căruia i-a trimis, mai târziu o scrisoare memorabilă, adresată mai mult umanității, pentru că este puțin probabil ca tatăl său, un om obișnuit, desigur, în nici un caz, un călău, să fi reținut ceva . În unele privințe, Kafka amintește de tânărul Dostoievski, înainte de experiența scriitorului rus, condamnarea, detenția, trecerea la un ortodoxism obsedant, iar atmosfera pregheză și cea din Sankt-Petersburgul secolului XIX aveau ceva comun. Unul dintre marii admiratori ai lui Kafka a fost Paul Celan, o fire apăsată de o veche depresie, efect al pierderii părinților în Holocaustul transnistrian. Dintre scriitorii români, care au și tradus din Kafka, menționăm pe Dumitru Țepeneag, Mircea Ivănescu. Ion Ianoși l-a comparat pe Kafka, în eseul „ Lupta cu Îngerul”, cu patriarhul Iacob.Deși nu s-a implicat în viața comunitară evreiască sau în cauza sionistă, Kafka nu s-a dezis de iudaism despre care spunea că „se adună în el, picătură cu picătură”. La un moment dat el a avut chiar intenția să plece cu una dintre prietene, Felicia Bauer, să stabilească în Palestina, dar a abandonat proiectul starea sănătății fiind una din cauze. A fost fascinat de teatru din tinerețe, unul dintre idolii tinereții sale fiind actorul Loewy din Lvov, tot o viitoare victimă a Holocaustului ( Treblinka-1942). „ In lupta dintre tine și lume, alege lumea”, este un aforism kafkian ce nu poate fi ognorat, unul din generoasele aforisme rostite de un înțelept vreodată. Albert Camus spunea că opera lui Kafka ne arată prăpastia care există între sens și viață”, integrându-l pe scriitorul praghez în galeria absurdului, desigur, doar printr-o latură a creației sale. Thomas Mann, Joyce, Musil, Canetti au fost emuli declarați ai cândva anonimului Kafka. Eroul –antierou Josef K. este la opiziție față de supraomul lui Nietzsche, dar impulsul de a-i imagina astfel este comun – sila față de convenționalismul și îngustimea unei societăți ce se considera definitv „câștigătoare”. Martin Buber a apreciat corect substratul moral al operei lui Kafka, spunând că pentru acesta„ Dumnezeu nu a murit”. Kafka afirma că omul nu trebuie să privească nici în trecut, acceptându-l, dar nici în viitor, ca pe o prelungire a trecutului. Avea momente de mare optimism, desigur lucid, însă chemarea sa la „luptă” era abstractă, armele scrisului său erau mai mult cele ale reflecției , care nu „mobilizează ”. Kafka se declara un „elev” al lui Flaubert, deși nu se găsesc inflențe certe, dar , probabil , precizia frazei are ceva flaubertian. Desigur, și identificarea lui Flaubert cu celebra sa eroină are o corespondență cu perosnajele care îl reprezintă pe Kafka, omul. Un kafkian extrem de apropiat ca stil, este Robert Flinker, scriitor bucovinian, din păcate puțin cunoscut , cu un volum tradus la noi, în urmă cu ani „ Prăbușirea” (Ed.Kriterion -1977).
Kirkegaard, care poate fi și el considerat un înaintaș al lui Kafka, pe plan filosofic, spunea că „nimic nu este mai teribil, dar și mai de preț, decât a trăi ca Individ”. Acesta este Kafka, el este individul în fața Istoriei, care este un produs colectiv. Un jurnal new-yorkez a făcut un sondaj în urmă cu cinci ani și a constatat că personalitățile( evrei) cele mai cunoscute erau Einstein, Freud, Spinoza, Marx și Kafka . Opera completă a lui Kafka nu este nici azi publicată , de pildă cu puțin timp în urmă au fost făcute publice scurte povestiri, de circa 10-2- de rânduri, despere Sancho Panza, Prometeu, alegorii, etc. Familia lui Kafka a fost ucisă, trei surori au fost gazate de naziști.
Revista Cultului Mozaic și urmașa ei, „Realitatea evreiască” au scris despre Kafka, despre evreitatea sa. Printre autori se numără și Camil Baltazar. De asemenea, revista „Apostrof” din Cluj a contribuit mult la popșularizarea operei lui Kafka (Marta Petreu, S.Damian, ș.a.) In Franța opera sa a fost la mare vogă, s-au pus în scenă diverse scrieri, inclusiv „Scrisoare tatălui”. Unul dintre exegeții avizați a fost Maurice Blanchot. Desigur, sunt și alți, numeroși exegeți ai operei kafkiene. Intyr-o fotografie am văzut mormântul scriitorului , din cimitirul evreiesc praghez, scrie Dr.Franz Kafka, apoi numele părinților hermann și Julie Kafka, care au murit cam la un deceniu după moartea fiului. Tuberculoza, nevroz și cine știe ce alte boli au distrus pe unul dintre cei mai dotați scriitori pe care i-au dat ultimele secole. Prin ce este mare acest scriitor? Prin logica impecabilă a frazării, absurdul situațiilor care reflectă o realitate absurdă, insesizabilă pentru un spirit obișnuit, obedient, funcționăresc, dragoste de adevăr și de semeni. Liviu Antonesei scrisa – „Kafka, eternul nostru contemporan”, Paul Aretzu – „ Kafka poate fi în noi” ( poate să fie, desigur, dacă noi avem ceva din sensibilitatea sa). S-a scris despre „jocul kafkian”, noi nu am spune „joc”, el nu s-a jucat nici cu imaginația sa, nici cu sentimentele sale, era un tragic de tipul lui Don Quijote, nicăieri nu se vede că saririzează, că ne face cu ochiul. Kafka a fost un actor tragic, iar actoria sa era însăși viața sa. Numai Blecher se apropie, în literatura română, de tragismul kafkian.
Laureatul cu Nobel, W.H.Auden îl compara pe Kafka, prin puterea de iradiere ăn timp, cu Dante, Shakespeare și Goethe. ”Colonia penitenciară” și „ Procesul” sunt prevestitoare de ceea ce a urmat, stalinismul și hitlerismul, ca și în cazul „ Rinocerilor” lui DEugen Ionescu și „1984” de Orwell. Aici mai pot fi adăugați Hasek și Capek, genialii cehi, care au prevăzut grotescul ce va urma. Se spune că genial nu este cel care se deosebește de ceilalți oameni, ci doar acela care întrunește în firea și gândirea sa năzuințele semenilor săi. Aceasta a fost și menirea lui Franz Kafka.
Boris Marian
Ștefan Dimitriu scrie despre evrei
Scriitorul Ștefan Dimitriu s-a născut în 1938, la Ibănești – Vaslui, într-o familie de învățători, a lucrat ca redactor, din 1967 la Radiodifuziune, este autorul unor scenarii, și-a încercat puterile în poezie, a publicat trei romane, cel mai recent fiind „ Lasă zilei scârba ei” (Ed. Vremea – 2009). Amintim aici, că în colaborare cu Nadia Brunstein a publicat în urmă cu doi ani o plachetă cu traduceri din poezia lui Evghenii Evtușenko, nume de rezonanță în literatura rusă și pe plan mondial. Scrisul lui Ștefan Dimitriu s-a bucurat de atenția criticilor – Alex Stefănescu, Laurențiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Romul Munteanu, ș.a. In prefață, autorul ne atenționează că el urmărește respectarea adevărului istoric, la care adaugă două citate, unul din Cartea lui Iov, celălalt din Durrenmatt. Intregul volum, de 669 de pagini se dedică prietenului Gabriel Steinberg. Pe ultima pagină ni se oferă o bogată bibliografie la care a recurs scriitorul, inclusiv mărturii ale unor supraviețuitori ai Holocaustului. „ Aerul miroase a moarte ... Alteori a veșnicie”, aceste cuvinte ne introduc într-un roman –fluviu care este scris cu multă aplecare, spirit de observație, talent descriptiv, narativ, o incursiune în istoria veacului XX. Am spus, pe bună dreptate, roman-fluviu, fiind vorba de o narațiune fragmentată intenționat, cu evocări din interbelic, apoi din anii războiului, din anii postbelici, până la Ceaușescu, căderea acetuia, anii de tranziție, pe care îi trăim noi astăzi. Personajele sunt provenite din diverse medii, negustori, politicieni, militari, medici, avocați, români, evrei, bărbați, femei din toate straturile sociale.Prezența autorului se mută fie în reperele câte unui personaj, fie devine o voce din off, de cronică de film. Cartea se citește, am spune, pe nerăsuflate, nu plictisește niciodată, autorul are ce povesti, mai cu seamă că totul pare și este veridic. Impresionante sunt scenele de maximă violență din timpul Pogromului de la Iași ( unul dintre martori fiind Iancu Țucărman, un supraviețuitor al unuia din Trenurile Morții, cel de la Iași-Podu Iloaiei), dar și ale represiunii comuniste de după război. Politica este nelipsită din narațiune, intrigile carliste, mișcarea legionară, mareșalul Antonescu , apoi o serie de personaje din nomenclatura comunistă de după război, români, evrei, alte etnii, evident, cu nume schimbate, scriitori, ș.a. Recunosc că volumul cărții, de peste 6oo de pagini, m-a descurajat la început, dar romanul merită a fi citit, iar talentul indiscutabil al lui Ștefan Dimitriu îl susține într-o intreprindere în care mulți ar eșua în sentimentalism, naturalism , inadecvare, fabulație gratuită. In acest demers literar, autorul are, evident, înaintași de seamă, Petru Dumitriu, Marin Preda. Nu este vorba de influențe, dar în literatură, ca și în alte doimenii, nu există invenții absolute. Il ajută și o bună cunoaștere a istoriei, un simț al echilibrului, o generozitate proprie. Nu este lipsit de importanță faptul , de ordin personal, că Ștefan Dimitriu este soțul unei scriitoare de talent, Victoria Dragu, fiica primului reprezentant al României în Statul Israel, Paul Davidovici și sora unui alt scriitor, pilot de încercare,pierit într-un accident aviatic, Doru Davidovici, autor de SF. Am amintit aceste amănunte, pentru a explica modul obiectiv și bine informat în care apar personajele-evrei, în cartea sa, pe care o recomandăm călduros cititorilor iubitori de literatură bună, care este totodată și document de epocă.
Boris Marian
Boris Marian
Levinas
Lecțiile de iudaism ale lui Levinas
Emmanuel Levinas ( 1906-1995) ne-a lăsat prețioase gânduri și concepte despre viață, credință, desigur, despre iudaism, în care era un prestigios savant. „Dificila libertate”(Ed.Hasefer-1999,traducere,notedeȚicu Goldstein) ne oferă teme de reflecție, din care vom prezenta câteva aici. Intâi o metaforă – „ Liberatate pe tablele de piatră”, apoi un citat din Rași – „ Să nu amețiți în Sanctuar”.„Nimic nu este mai echivoc decât viața spirituală”, scrie Levinas.Pentru evitarea violenței el propune dialogul, conversația. Apoi vine cu îndemnul din Decalog – „ Să nu ucizi”.„Să asculți vocea lui Israel”, cheamă el națiunile, în sensul că din vechime, evreii au fost adepții păcii, ai non-violenței, cât timp nu le era atins dreptul la existență. Celor care privesc iudaismul ca pe o relicvă, în comparație cu religiile apărute ulterior , Levinas le expune cu înțelepciune și răbdare lecția istorică a evreilor de-a lungul secolelor. Prima- relația dintre etică și religie, relație obligatorie, care elimină orice formalism și ipocrizie. Apoi – responsabilitatea pentru sine și pentru cei din jur, pentru toți cvonașionalii, pentru umanitate, în final. De aici decurge universalismul. La fel și modernitatea iudaismului.Vorbind de iudaism nu ne gândim numai la religie, strict limitat la religie, aici se includ sensibilitatea, cultura, conștiința, credința într-un Bine Suprem.„ Stiința iudaismului” nu este agreată de Levinas, fiind prea mult relativizată. El respinge și conceptul de inferioritate a femeii, ea este „ trup din trupul bărbatului”, conform Genezei.Este interesant de analizat următoarea afirmație-interogație a lui Levinas – „ A te interoga asupra identității evreiești înseamnă deja a o fi pierdut”. De aici pornesc o serie de întrebări, fiecare individ fiind liber să răspundă cum crede. Ceea ce el subliniază este diferența dintre optica israelianului , optica sionistă și cea a evreului occidental, cel dintr-o Diasporă de circa 2000 de ani.„Dintr-un singur verset răsar sensuri multiple”, se spune in Tratatul Sanhedrin 34 a. In capitolul „Texte mesianice” se discută despre prospectarea viitorului, dar, de pildă la Samuel se regăsesc și preceptele morale ale timpului în care trăia personajul biblic, profetul. Apropierea venirii lui Mesia este conditionată numai de modul cum este respectată MORALA IUDAICĂ. Deci, nu înmulțirea păcatelor urgentează venirea Mesiei, cum au considerat mai târziu creștinii, ci dimpăotrivă. De aceea s-a spus mereu că iudaismul este o religie morală, pentru morală. Aici există diverse îndoieli, cine se bucură și cine așteaptă venirea Mesiei? O altă chestiune este cine este Mesia, ce nume poartă, de unde vine, unii îi spuneau „leprosul”, adică o ființă salvată de boală, ș.a. Polemicile din secolul XX au readus în atenție istoria evreilor, astfel Simone Weil spunea că ea este una a războaielor, in timp ce alții citau pe Zaharia care vorbea de „spiritul Domnului”, nu de violență, forță. Chestiune este foarte actuală.Un alt aspect – relația cu Isus, pe care Edmond Fleg a încercat să-l apropie de sufletele evreilor. Oricât de blândă este imaginea acestuia, evreii nu se recunosc în cuvintele Sale.Este o incompatibilitate „istorică”, legenda evreului rătăcitor fiind una dintre cauze. Pe Spinoza, Levinas îl consideră un învingător, el nu mai trebuie apărat, faima sa a depășit secolele.„Ascultare, dar nu servitute”, spune filosoful. Spinoza este unul dintre formatorii omului modern. Apoi urmează exemple de gânditori preocupați de iudaism, precum Paul Claudel, un catolic care se apropie cu înțelegere, Simone Weil, care face drumul invers, deși avea origine evreiască, ș.a. Prin „ a iubi Tora mai mult decât pe Dumnezeu”, Levinas apelează la conștiința individului care citește și înțelege Tora, nu ascultă predici pe care nu le înțelege. Legea Talionului la care se referă mulți, fără a-i pătrunde sensul, este, de fapt un principiu al Dreptății și nu al răzbunării. Holocaustul , Shoah ( mai corect) a săpat o prăpastie în calea apropierii dintre evrei și creștini, după ce Europa părea a se umaniza, conform principiilor iubirii de aproapele, al compasiunii cristice. Acum religia și toleranța trebuie să ne fie călăuze, pericolul venind din țările subdezvoltate. Universlismul și actualitatea iudaismului sunt necesare, dar aceasta nu înseamnă un monopol al iudaismul față de adevăr, cultură, civilizație. Levinas nu este un dogmatic, el prevede efemeritatea oricărei ideologii, aceasta fiind dependcentă de factori social-economici. Adeseori este evocat Rosenzweig, filosof de prestigiu, dispărut prea devreme, în secolul XX. Nihilism,relativism, hipertehnologizare, asmilare, iubire față de Israel, educația, toate aceste teme necesită reflecții profunde. Levinas este un evreu universalist de cea mai nobilă speță.
Boris Marian
A scoate castane din foc cu mâinile altuia
(semisatiră)
Boris Marian
Evreii au fost în situația să facă treaba altora, adică să scoată castanele din foc cu propriile mâini. De pildă, după ce egiptenii au respins monoteismul unui nefericit faraon,a venit Moise și i-a plimbat pe evrei 4o de ani prin pustiu doar pentru ca ei să înțeleagă libertatea de avea Unicul Dumnezeu. Apoi, pentru ca monoteismul să devină internațional, a venit Isus, adică un rabi Ioshua și s-a jertfit, fără a ocoli sprijinul unor farisei, oameni de treabă, de altfel, astfel că s-a născut creștinismul, primul propagandist fiind evreul Saul , devenit Paul sau Pavel. In Evul Mediu , cea mai puternică instituție a fost Inchiziția, care se ocupa cel mai mult de evrei, fie convertiți, fie neconvertiți. Erau obiectul muncii ei, unii inchizitori fiind chiar și evrei convertiți. Comunismul a bântuit prin secole, dar evreul Marx a spus – „Așa trebuie să arate”. S-a născut comunismul științific. Câți nu au mâncat o pâine, alții au mâncat gloanțe, de pe urma acestei invenții? Fizicienii s-au încercat în explicații, totul părea încâlcit, a venit Einstein și a spus „Totul este relativ”, dar nu oricum, ci conform unei teorii științifice. Astfel a apărut și bomba atomică. Fără Einstein, desigur. In Orient nu era un stat democrat, au venit evreii și au făcut Noua Țară, Israel, Vechiul-Noul Israel. Acum spun unii, ,ia dați o rachetă unde trebuie, să nu mai fie periculos Ahmadinedjad, cu nume de Adolf, în buletin. In România altfel s-au rezolvat problemele. Cineva a spus- dacă ungurii nu vor Ardealul, evreii vor să-l ia cu bani. Nu a crezut nimeni, dar minciuna a rămas. Apoi s-a spus, dacă a existat sau nu Holocaust în România, aflăm tot de la un evreu, Elie Wiesel. De ce nu s-a găsit un român să spună? Sau un ungur? De ce un evreu? Păi este simplu. Orice spune un evreu, dacă mai este și supraviețuitor, poate fi negat. Simplu. Apoi s-au studiat crimele comunismului. Cine să le dezvăluie? Tot un evreu și nu unul oarecare, ci fiul unui comunist, Vladimir Tismăneanu, nume predestinat, pentru că mulți Vladimiri au venit pe lume cu numele celui cu barbișon din Mauzoleul moscovit.Se repetă povestea, dacă nu este nimic adevărat, cine este de vină? Tismăneanu,că este și evreu și criptocomunist, nu ? E simplu. Rămâne de văzut ce castane vor mai trebui să scoată evreii. Eu cred că ei vor aduce ceva între comunism și capitalism, apoi pacea mondială și viața fără de moarte. După aceea nu va mai fi nevoie de ei și Domnul îi va aduna oferindu-le un loc în Rai. Dar ei nu vor părăsi Israelul, sunt sigur.In Rai nu se vorbește ivrit, acolo nu sunt castane și nici foc.
Boris Marian
Ereticul Gherasim Luca
Viaţa şi scrisul lui Gherasim Luca ( Zalman Locker) au ilustrat un șir de „erezii”, el neputând fi încadrat exclusiv nici la poeți, prozatori, avangardiști, comuniști, excentrici, scriitori români, francezi, dar în toate aceste categorii fiind prezent. S- a născut la 23 iulie 1913, la București și în noaptea de 9 spre 10 februarie 1994, și-a pus capăt zilelor, aruncându-se în Sena, de pe același pod ca și Paul Celan, într- o stare de avansată degradare fizică și psihică. Era și foarte sărac, deși se născuse într-o familie de evrei bogați, cu vilă la Balcic, etc. Pseudoistoricul literar Marian Popa îl „botează” în istoria sa stufoasă C.Goldstein ( or fi toți evreii ... Goldstein?).Iubitor al lui Nietzsche, gravase la intrarea vilei din Balcic deviza „Nice aici, nice unde”. A studia la liceul „ Matei Basarab”, a debutat la „ Alge” (1930), fiind și unul dintre fondatorii acestei publicații avangardiste. Nici G.Călinescu și nici emulul târziu, N.Manolescu nu apreciază contribuția lui Luca, mai mult că tânărul se atașase și de mișcările anticapitaliste, comuniste, ca și de inițiativele avangardiștilor puși pe „șotii” obscene, inclusiv revista cu nume organului masculin. Publicând în 1933 „ Roman de dragoste”, Luca trimite un exemplar lui Nicolae Iorga, care, indignat intervine, astfel că grupul de „scandalagii” este arestat pentru a fi potoliți de organele de poliție. A studiat apoi, scurt timp, electrotehnica, s-a retras, a intrat în presa comunistă, se considera marxist, era prieten cu Gellu naum, Victor Brauner. Aflați în legătură cu Cominternul , cei trei erau filați permanent de Siguranță. In 1937, Luca publică romanul „ Fata Morgana”, cu conținut obscur – comunist-avangardist. In 1938 pleacă la Paris, îl cunoaște pe Louis Aragon, un apropiat al Moscovei. Dar influența lui Brauner determină apropierea lui Luca de troțkiști, astfel că el se rupe de rețeau moscovită, este exclus de cercurile staliniste, din Franța, vin0 în România,dar după asasinarea lui Troțki, în august 194o, interesul său pentru politică slăbește, se preocupă mai mult de artă, literatură. In 1945, se produce ruptura cu gellu naum, care se menținuse pe pozițiile suprarealismului, procomunist. Popularitatea sa crește prin apariția scrierilor „Inventatorul iubirii”, „ Le Vampire passif”, „Moartea moartă”, „Parcurg imposibilul”, „Un lup văzut printr-o lupă”. Prietenia cu Pasul Păun îi inspiră lucrări de artă plastică, colaje. In 1951 emigrează în Israel, apoi se stabilește , definitiv, la Paris. A lăsat în urmă prieteni fideli, precum Bogza, Perahim ( acesta din urmă s-a stabilit mult mai târziu, tot la Paris). Inovațiile suprealisteale ale lui Luca nu sunt străine de psihanaliză, inclinațiile spre perversiuni, incest, crimă, mimate , desigur, își au sorgintea în lecturile din Freud, dar artistul caută mereu ceva nou, care să-l exprime plenar. Cităm o bizarerie – „ dacă aș găsi în farfuria cu supă un șoarece , aș suporta mai ușor, decât de ar fi un om”. Sintagme – „cafeaua de cauciuc”, „ verdele constipant”, „apa ca un bivol”, metafore șocante, „pălăria din care doamna consumă macaroane”, afirmații precum „ Umanitatea își merită soarta oedipiană”, repetări de cuvinte și sunte, pas, pat, sus, ssssss, etc, cubomaniile din plastica sa, toate alcătuiesc un portret straniu, al unui artist neliniștit, considerat de unii un farseur, de alții, aproape un geniu. Cultura sa era diverrsă, încp de la origini, prin educație ( idiș, română, franceză, germană) și prfin exercițiu, contact, cu Max Ernst, Jean Arp, Celan, Trost, călătorii prin Europa, SUA. La noi, au scris despre Gherasim Luca Crohmălniceanu, Pană, Ion Pop,Alexandru Piru ,Ovidiu Morar, un atent analist al fenomenului avangardist ş.a. Din păcate, nici astăzi avangarda creatorilor originari din România nu este recunoscută ca importanță în contextul european. Poreclit de prieteni, Zola, Gherasim Luca a fost un luptător pasionat, iubitor de adevăr, dar mizeria vieții l-a învins odată cu bătrânețea. Ar fi bine să nu fie uitat.
Boris Marian
Mendi Rodan
A murit dirijorul Mendi Rodan
In noaptea de opt spre nouă mai a.c. a murit, în urma unei boli grave, cunoscutul dirijor israelian Mendi Rodan, originar din Iasi. S-a născut la 17 aprilie 1929, tatăl său, Solomon Rosenblum, fiind ucis în pogromul din Iași, de la sfârșitul lunii iunie 1941. Mendi Rodan a început să cânte la vioară la vârsta de cinci ani, apoi i-a fost profesor Constantin Silvestri, ș.a. In 1945, la numai 16 ani, a fost numit prim violonist în cadrul Orchestrei Simfonice Radio, pe acre a condus-o începând din 1953. In 1961 a făcut Alia, cu soția și doi copii. Intre anii 1963-1972 a condus orchestra simfonică a orașului Ierusalim, apoi a condus orchestrele din Belgia, Norvegia, a Israelului, a făcut turnee în Europa, SUA . In ultimii ani a condus orchestra simfonică din Rishon Lezion, orașul construit de evreii originari din România. Alături de Zubin Mehra, Mendi Rodan a fost o stea a vieții muzicale israeliene. A fost înmormântat la Cimitirul Gival Shaul de lângă Ierusalim. Zihrono livraha.
Boris Marian
In noaptea de opt spre nouă mai a.c. a murit, în urma unei boli grave, cunoscutul dirijor israelian Mendi Rodan, originar din Iasi. S-a născut la 17 aprilie 1929, tatăl său, Solomon Rosenblum, fiind ucis în pogromul din Iași, de la sfârșitul lunii iunie 1941. Mendi Rodan a început să cânte la vioară la vârsta de cinci ani, apoi i-a fost profesor Constantin Silvestri, ș.a. In 1945, la numai 16 ani, a fost numit prim violonist în cadrul Orchestrei Simfonice Radio, pe acre a condus-o începând din 1953. In 1961 a făcut Alia, cu soția și doi copii. Intre anii 1963-1972 a condus orchestra simfonică a orașului Ierusalim, apoi a condus orchestrele din Belgia, Norvegia, a Israelului, a făcut turnee în Europa, SUA . In ultimii ani a condus orchestra simfonică din Rishon Lezion, orașul construit de evreii originari din România. Alături de Zubin Mehra, Mendi Rodan a fost o stea a vieții muzicale israeliene. A fost înmormântat la Cimitirul Gival Shaul de lângă Ierusalim. Zihrono livraha.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)