Tudor Vianu- 50 de ani de la despărțire

Tudor Vianu- 50 de ani de la despărțire
 
L-am cunoscut pe Tudor Vianu doar din vedere. Treceam  pe Calea Victoriei și am intrat la o librărie unde era prezentată o carte. Vianu vorbea cu eleganța unui profesor de la Sorbonna, avea un prestigiu  extraordinar și era ascultat cu sfințenie. Citind articolele sale, opinia mea s-a confirmat. S-a născut la8 ianuarie 1898, după stil nou, la Giurgiu și a decedat la 21 mai 1964, la București. Estetician, critic și istoric literar, poet, eseist, filosof și traducător, el a acoperit o arie culturală extinsă. Era fratele mai mare al publicistului Alexandru Vianu. Fiul său, Ion Vianu, este un cunoscut medic psihiatru și scriitor. Tatăl  său a fost medic și a participat la Războiul de Independență din 1877. În anul 1915, Tudor Vianu devine student la Facultatea de Filosofie și Drept din București. Obține titlul de doctor în filosofie al Universității din Tübingen. În perioada de doctorat a purtat o corespondență susținută, punctată de întâlniri amicale, cu prietenul său din liceu, poetul Ion Barbu, care studia matematica la Göttingen. Creația lui a acoperit exact patru decenii: de la apariția în 1928, în germană, a volumului de debut, totodată și primul său studiu de estetică, valorificare a tezei sale de doctorat susținută la Facultatea de Filozofie Eberhard Karl a Universității din Tübingen, (în noiembrie 1923), Das Wertungsproblem in Schillers Poetik. Über naive und sentimentalische Dichtung (Problema valorizării în poetica lui Schiller) și până la volumul apărut postum Arghezi, poet al omului, purtând subtitlul „Cântare Omului” (explorând un domeniu al literaturii comparate), ultimul său studiu antum, intrat la tipar chiar în ziua dispariției autorului și apărut după puțin timp, la începutul verii anului 1964. Teza de doctorat a fost lăudată de Lucian Blaga, cu care Vianu era coleg în paginile revistei Gândirea, mai ales pentru trimiterile permanente le Expresionismul german, de care Blaga însuși era puternic influențat în epocă.În anul 1931 apare volumul Arta și frumosul. Din problemele constituției și relației lor. În 1933 publică în volum un mic studiu care va deveni unul de referință în bibliografia studiilor despre Hegel, intitulat Influența lui Hegel în cultura română. Anul 1934 este deosebit de fast pentru cariera sa academică, îi apar două volume, primul volum din Estetica sa, în care sunt incluse capitolele Problemele preliminare ale esteticii, Valoarea estetică și atitudinea estetică și Opera de artă, iar în 1936 va apărea volumul al doilea, care includea alte două părți, Structura și creația artistică și Receptarea operei de artă. În 1934 publică și Istoria esteticii de la Kant până astăzi la Institutul de arte grafice Bucovina. În 1937 își adună articolele de estetică publicate până atunci în antologia Filosofie și poezie, cu precizarea că, în ediția a doua din 1943, studiile vor fi complet diferite deși titlul se păstrează același. În 1941 tipărește Arta prozatorilor români, poate cea mai cunoscută și mai comentată dintre cărțile sale, un exemplu de analiză stilistică în care este anticipată acribia formalismului sau a structuralismului. În 1942 publică la Editura Cugetarea volumul Introducere în teoria valorilor, întemeiată pe observația conștiinței. După reforma învățământului din 1947 este scos de la catedra sa de Estetică și preia cursul de istorie a literaturii universale, devenind un precursor al comparatismului literar de la Facultatea de Litere a Universității din București. Între 1946 și 1947 a fost ambasador al României la Belgrad. Anul 1952 îl surprinde în afara Facultății, devine simplu cercetător la Institutul de Lingvistică, lucrând la Dicționarul limbii române moderne și la Dicționarul limbii poetice a lui Mihai Eminescu. După 1955 este reintegrat în mediul academic universitar și se dedică redactării unor studii, micro-monografii despre Cervantes, Shakespeare, Camoens, Voltaire, Goethe, F.M. Dostoievski, Stendhal, Odobescu. Toate aceste studii vor fi ulterior în volumul Studii de literatură universală și comparată. Studiile de stilistică sunt reunite în alte două antologii Probleme de stil și artă literară și Problemele metaforei și alte studii de stilistică. În anii 1961 și respectiv 1963 apar Jurnalul, un pseudo jurnal de fapt conținând texte cu caracter publicistic, și Idei trăite, volume în care Tudor Vianu își creionează personalitatea de umanist și filolog complet, de om al Renașterii.Este fondatorul școlii de stilistică a Facultății de Litere din București și inițiator al catedrei de literatură universală, căreia i-a fost multă vreme șef. Tudor Vianu a fost profesor titular de estetică, director al Teatrului Național (1945). Istoricul literar Henri Zalis a fost apropiat de profesorul Tudor Vianu, a scris despre opera sa. Vom prelua  citate din ”O istorie condensată a literaturii române” ( Ed. Bibliotheca-2005) – „ Vianu – un constant exeget al temelor mari – prometeicul versus demonii interiori, erosul bivalent, proustianismul, umanismul goethean, sadovenian, focul  purificator al erudiției, demnitatea culturii…Spirit doct, de mare generozitate și disciplină mentală, Tudor Vianu  a modelat un tip de trăire universitară cum nu prea am avut nici în perioada interbelică, nici în cea controlată de  comunism”.  Dacă vorbim despre rezistența prin cultură, nu pputem omite numele lui Tudor Vianu.
Boris Marian
http://bits.wikimedia.org/static-1.23wmf17/skins/common/images/magnify-clip.png

Colectiva lui Petre

 

„E alb Petre-acuma/ și doarme pe spate /îl plâng toți, și muma/îl plânge și-un frate”- asta scria subsemnatul când avea circa 15 ani, un elev hrănit cu povestiri sovietice despre Pavlik Morozov care și-a turnat bunicul la miliție ca dușman al poporului.  Crescut la oraș , habar nu aveam de viața de la țară, dar credeam în valorile sau în sloganurile socialiste. Au trecut  aproape 70 de ani. URSS s-a prăbușit, România socialistă nu mai există. Există o Românie oarecum democrată, oarecum capitalistă, dependentă în mare măsură de UE, de SUA, gata să susțină orice acțiune antirusească, antisocialistă, etc. Nimic rău. Istoria nu se scrie cu DACĂ. Nu pot spune acum, dacă Stalin nu ar fi ucis milioane de țărani ucrainieni care se opuneau cotelor obligatorii, milioane de opozanți politici, milioane de militari în al doilea război mondial, din cauza incompetenței sale. Nu pot spune, dacă Dej nu ar fi fost o marionetă, Ceaușescu un  clovn sinistru, etc. Nu pot spune că am fost comunist, deși am intrat de bună voie în PMR-PCR, dar am crezut, în mod absurd că cele două sisteme vor coexista, socialist și capitalist, până când unul dintre ele va ceda. A cedat sistemul socialist, parțial, nu se știe  ce va urma. Ecologia încă nu și-a spus cuvântul. Sunt convins de câteva lucruri – colectivizarea agriculturii, mai bine zis, cooperativizarea, nu a fost o greșeală, greșit a fost modul n care s-a înfăptuit – cu pistolul în spate. Este inadmisibil ca o țară cu un  potențial agricol excepțional să devină un client umil, în loc să se îmbogățească din agricultură. La fel - turismul . La fel Sănătatea, la fel mica industrie. Crimele PCR  nu pot fi negate, dar nici incompetența, jaful național, tâlhăria cu acte în regulă nu pot fi tolerate. Cât va dura această sinistră stare? O mie de ani? Se poate. Colectiva lui Petre rămâne un vis. Orice analist va spune – ești naiv, gândești primitiv. De acord. Nu am văzut un analist să pună în practică marea sa competență. Toți se ascund după  o doctrină sau alta. Iar lucrurile sunt clare – bogăția nu se naște numai prin muncă, ea se naște mai degrabă din furt, iar sărăcia din slăbiciune, incompetență, boală, nenoroc, din orice defect care te împiedică să  fii în fruntea cursei spre îmbogățire.  Distanțele cresc, săracii, bolnavii mor, legea junglei devine dominantă. O fi aceasta legea naturală? Poate. Înseamnă că suntem foarte asemănători cu animalele de pradă.

BORIS MARIAN MEHR