Levinas și Infinitul
Casetă ( din Enciclopedie) -
Emmanuel Levinas (n. 1906, Kowno Kaunas, Lituania, d. 1995) a fost un filozof francez, născut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la Strasbourg (1923-27) și la Freiburg (1928-29), unde asistă la cursurile și la seminariile lui Husserl și ale lui Heidegger.
Este unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie în Franța, în lucrări precum Théorie de l'intuition dans la phénomenologie de Husserl (1930), De l'existence a l'existant (1947) sau En decouvrant l'existence avec Husserl et Heidegger (1967).
După cel de-al Doilea Război Mondial, Levinas se afirmă ca un gânditor original, pe două linii reflexive distincte. Pe de o parte, propune o etică fenomenologică radicală, centrată pe figura Celuilalt și a alterității, în lucrări precum Le Temps et l'Autre (1947), Totalité et infini (1961), Autrement qu'être ou au-delà de l'essence (1974) sau Entre nous (1991). Pe de altă parte, se dedică comentariilor talmudice, în lucrări ca de pildă Quatre lectures talmudiques (1968), L'au delà du verset (1982) sau Nouvelles lectures talmudiques(1989).
x x x
Emmanuel Levinas a fost și rămâne un nume, o stea pe firmamentul filozofiei secolului XX. A trăit între 1905-1995, adică un veac de teribile tragedii și schimbări în viața omenirii. Este pus alături de Heidegger și Husserl, deși deosebirile dintre ei sunt mari, de esență. Chiar noțiunea de Infinit este înțeleasă de fiecare dintre ei, diferențiat. Levinas este bine cunoscut și cu alte scrieri, dar „Totalitate și Infinit- eseu despre exterioritate” ( originalul francez – 1961, traducerea română – 1999, la Editura Polirom) este o lucrare ce îl reprezintă poate mai clar, mai pregnant. „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință”, precizează filozoful. Principala preocupare a sa este alteritatea, este existența Altului. „Adevărata viață e în ALTĂ PĂARTE”. Există la fiecare o dorință de invizibil.„Eul este identic până și în alterările sale. El și le reprezintă și le gândește”. Levinas mai afirmă – „ Transcendența nu e negativitate… ea nu pornește de la o atitudine statică … metafizica precede ontologia”. De fapt, Infinitul conține , ca noțiune, însăși transcendența. Astfel se explică și faptul că noi nu putem concepe Infinitul cu reperele noastre obișnuite. Alte subiecte ale lucrării se referă la ateism, la voința de reprezentare, la adevăr, la retorică și la nedreptate. Este remarcabil modul în care filozoful știe să lărgească spațiul incursiunii sale în domeniul cunoașterii. Totodată, el nu părăsește teritoriul eticii, fără de care orice filozofie capotează.
O temă de care Levinas se apropie și o aprofundează este LIBERTATEA individului. Adevăr- dreptate- limbaj- libertate de expresie, aceste repere sunt în atenția filozofului.
O secțiune aparte se referă la „interioritate și economie”. Nu este vorba de economie în sensul curent, ci de relația socială, de plăcere și interdependență, de afectivitate, de hrana omului consumator fizic și spiritual, de bucuria zilei de mâine, de dragostea de viață, de casă și de familie, muncă etc.
Cel mai complex capitol este dedicat „chipului și exteriorității”. Chip și etică, chip și rațiune, semnificație și semnificant, obiectivitate, „celălalt și alții”, „asimetria impersonalului”, pluralismul, subiectivismul, ambiguitatea dragostei, fenomenologia erosului, fecunditatea, filiație și fraternitate. În final ajungem ca în Biblie, la ÎNCEPUT ( Bereșit)- Creația. Iar scopul Creației este Binele. Levinas este uin adversar al filosofiei Neutrului. Binele înseamnă pluralism, iar pluralismul înseamnă Pacea.
Nu putem să nu fim de acord cu acest campion al rațiunii moderne.
Am putea reproduce multe citate din creația gânditorului francez, lăsăm la latitudinea cititorului să le caute. Va avea de câștigat. Levinas este foarte actual, ca orice mare creator , dar poate să aibă soarta
unei „voci în pustiu”. Chemarea la Pace a devenit o monedă fără valoare. În locul rațiunii avem arme cu mare putere de distrugere, în locul Binelui, avem amenințarea cu forța, cu acte sinucigașe.
BORIS MARIAN
Jaspers - un reper
Principalul merit al marelui gânditor care a fost Karl Jaspers constă în apropierea filozofiei de probleme vieții, de complexitatea acesteia. Filozofia pare un domeniu arid, pentru mulți intangibil. Este vina … ambelor părți – nici cititorul, nici autorul nu fac pași în întâmpinarea celuilalt.
Născut la 23 februarie 1883, la Oldenburg, în familia unui jurist, apoi bancher, Jaspers a studiat la Freiburg, dar în timpul studenției s-au ivit probleme de sănătate, cu inima. Aceasta l-a îndemnat să studieze mai mult medicina, studiu finalizat în 1903, continuând studiul psihiatriei, la Heidelberg.Tema sa de absolvire a fost „ Bolile umane și crima”. S-a căsătorit cu o evreică, Gertrude, într-o țară care nu agrea nici căsătoriile mixte, nici pe evrei. Era în 1910, peste două decenii, naziștii se pregăteau să ia puterea.
Existențialismul l-a atras pe Jaspers, el a găsit un limbaj comun cu Sartre, Frankl, Rollo May. A publicat un studiu masiv, intitulat „ Psihopatologie generală”. După primul Război Mondial, publică lucrarea „ Psihologia- privire asupra războiului”. În 1932 începe să-și publica opera în volume succesive.
El se ocupă de psihopatologie, magie, ș.a. După 1933 regimul nazist începe să-l marginalizeze, iar în 1937 este îndepărtat din învățământ. În 1943, opera sa este pusă la index. După victoria asupra nazismului, este repus în drepturi, fiind aflat în zona americană de ocupație. Fondează revista „ Transformări”, nu este înțeles de compatrioți, dar el perseverează, scrie ”Chestiunea vinovăției germane”. Este nevoit să se mute la Universitatea din Basel, unde își sfârșește zilele la vârsta de 86 de ani, lăsând moștenire circa 35.000 pagini scrise ( note, studii) și o corespondență de 25.000 de pagini. Pe lângă titlurile menționate, mai adăugăm „ Omul și epoca modernă”, „ Rațiune și existență”, „ Filozofia existențială”, ș.a. Maeștrii săi au fost Kierkegaard și Nietzsche, iar contemporan cu el, Sartre. A scris cu alți autori „Socrate, Budha, Confucius, Jesus”( coautor – Hannah Arendt), „De la Dostoievski la Sartre”( coautor Walter Kaufmann. Relațiile sale cu Hannah Arendt au fost destul de complexe, colaboratoarea și prietena sa fiind mulți ani îndrăgostită de Heidegger, pe care Jasper nu-l agrea defel, din motive științifice, morale. De la el ne-au rămas și citate celebre, ca de ex. –
„ Să devin filosof mi s-a părut la fel de nebunesc cum aș fi dorit să devin poet”, „În uimire devin conștient de ceea ce îmi este necunoscut”, „ Doar individual, omul poate deveni filosof”.
Ce distanță îl desparte pe Jaspers de așa zisa filozofie marxistă, de materialismul dialectic care era destinat … maselor devenite conștiente „prin educația socialistă”! De aceea numele lui Jaspers nu a fost cunoscut în țările „lagărului socialist” decât în ultimele două decenii ale secolului XX, in timp ce în Occident el era studiat în facultăți.
Viața filosofului nu a fost deloc ușoară, pentru a se menaja, lucra câte jumătate de oră,
apoi, era obligat să se odihnească, orice supra-solicitare îi punea în pericol inima. Totuși a supraviețuit cu mult moartea soției, iar munca i-a acaparat toți anii de viață. „Trebuie să fii bolnav, ca să poți să apuci bătrânețile”, relua el un proverb chinez. Deși nu considera filosofia o știință, Jaspers a căutat întotdeauna sprijinul logicii, la fel și calea de a comunica direct cu auditoriul, cu cititorii. „ Filosofia nu are obiect, ea este obiectul în sine, ea este obiectul și subiectul…Pentru a supraviețui ea trebuie să trăiască prin urmași, elevul trebuie să consimtă ce spune maestrul”. Jaspers a introdus ideea de Universalitate. O ideea care poate apropia pe oameni, pe filosof de ucenic. A acceptat și psihanaliza, doar ca metodă de lucru în filosofie, a diferențiat psihologia explicativă de cea comprehensivă. Aici se rezumă contactul său cu psihanaliza.
În privința eternității, el nu o consideră nici durată fără sfârșit, nici absență a timpului, ci o „ruptură a timpului”, ea transcende Timpul, ca și Dumnezeu.
S-a preocupat mult de comunicare, de ființa anterioară timpului, de angoasa necunoașterii, de experiența eșecului. A fost conștient că filosofia europeană are lșimitele ei, că este nevoie de o filozofie „mondială”. Era un partizan al „dreptului asupra națiunilor”. A murit într-o perioadă în care aceste întrebări abia se nășteau. Răspunsul vine și va veni de la urmașii săi.
BORIS MARIAN
Născut la 23 februarie 1883, la Oldenburg, în familia unui jurist, apoi bancher, Jaspers a studiat la Freiburg, dar în timpul studenției s-au ivit probleme de sănătate, cu inima. Aceasta l-a îndemnat să studieze mai mult medicina, studiu finalizat în 1903, continuând studiul psihiatriei, la Heidelberg.Tema sa de absolvire a fost „ Bolile umane și crima”. S-a căsătorit cu o evreică, Gertrude, într-o țară care nu agrea nici căsătoriile mixte, nici pe evrei. Era în 1910, peste două decenii, naziștii se pregăteau să ia puterea.
Existențialismul l-a atras pe Jaspers, el a găsit un limbaj comun cu Sartre, Frankl, Rollo May. A publicat un studiu masiv, intitulat „ Psihopatologie generală”. După primul Război Mondial, publică lucrarea „ Psihologia- privire asupra războiului”. În 1932 începe să-și publica opera în volume succesive.
El se ocupă de psihopatologie, magie, ș.a. După 1933 regimul nazist începe să-l marginalizeze, iar în 1937 este îndepărtat din învățământ. În 1943, opera sa este pusă la index. După victoria asupra nazismului, este repus în drepturi, fiind aflat în zona americană de ocupație. Fondează revista „ Transformări”, nu este înțeles de compatrioți, dar el perseverează, scrie ”Chestiunea vinovăției germane”. Este nevoit să se mute la Universitatea din Basel, unde își sfârșește zilele la vârsta de 86 de ani, lăsând moștenire circa 35.000 pagini scrise ( note, studii) și o corespondență de 25.000 de pagini. Pe lângă titlurile menționate, mai adăugăm „ Omul și epoca modernă”, „ Rațiune și existență”, „ Filozofia existențială”, ș.a. Maeștrii săi au fost Kierkegaard și Nietzsche, iar contemporan cu el, Sartre. A scris cu alți autori „Socrate, Budha, Confucius, Jesus”( coautor – Hannah Arendt), „De la Dostoievski la Sartre”( coautor Walter Kaufmann. Relațiile sale cu Hannah Arendt au fost destul de complexe, colaboratoarea și prietena sa fiind mulți ani îndrăgostită de Heidegger, pe care Jasper nu-l agrea defel, din motive științifice, morale. De la el ne-au rămas și citate celebre, ca de ex. –
„ Să devin filosof mi s-a părut la fel de nebunesc cum aș fi dorit să devin poet”, „În uimire devin conștient de ceea ce îmi este necunoscut”, „ Doar individual, omul poate deveni filosof”.
Ce distanță îl desparte pe Jaspers de așa zisa filozofie marxistă, de materialismul dialectic care era destinat … maselor devenite conștiente „prin educația socialistă”! De aceea numele lui Jaspers nu a fost cunoscut în țările „lagărului socialist” decât în ultimele două decenii ale secolului XX, in timp ce în Occident el era studiat în facultăți.
Viața filosofului nu a fost deloc ușoară, pentru a se menaja, lucra câte jumătate de oră,
apoi, era obligat să se odihnească, orice supra-solicitare îi punea în pericol inima. Totuși a supraviețuit cu mult moartea soției, iar munca i-a acaparat toți anii de viață. „Trebuie să fii bolnav, ca să poți să apuci bătrânețile”, relua el un proverb chinez. Deși nu considera filosofia o știință, Jaspers a căutat întotdeauna sprijinul logicii, la fel și calea de a comunica direct cu auditoriul, cu cititorii. „ Filosofia nu are obiect, ea este obiectul în sine, ea este obiectul și subiectul…Pentru a supraviețui ea trebuie să trăiască prin urmași, elevul trebuie să consimtă ce spune maestrul”. Jaspers a introdus ideea de Universalitate. O ideea care poate apropia pe oameni, pe filosof de ucenic. A acceptat și psihanaliza, doar ca metodă de lucru în filosofie, a diferențiat psihologia explicativă de cea comprehensivă. Aici se rezumă contactul său cu psihanaliza.
În privința eternității, el nu o consideră nici durată fără sfârșit, nici absență a timpului, ci o „ruptură a timpului”, ea transcende Timpul, ca și Dumnezeu.
S-a preocupat mult de comunicare, de ființa anterioară timpului, de angoasa necunoașterii, de experiența eșecului. A fost conștient că filosofia europeană are lșimitele ei, că este nevoie de o filozofie „mondială”. Era un partizan al „dreptului asupra națiunilor”. A murit într-o perioadă în care aceste întrebări abia se nășteau. Răspunsul vine și va veni de la urmașii săi.
BORIS MARIAN
Kierkegaard
Kierkegaard – un geniu straniu
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „ Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi S/oren Kierkegaard ( se citește Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca în tre anii 1813-1855, adică o viață extrem de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl Jaspers își alesese ca modele inițiale pe Kierkegaard și pe Nietzsche. Ambii maeștri au avut o viață plină de dificultăți, datorită unei sensibilități acute și unei lucidități rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoștințe. Un spirit critic neiertător chiar față de ei înșiși, i-au făcut să privească lumea cu un ochi cercetător, prudent și reflexiv. De aici și suferințele îndurate.
Copilăria și adolescența lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrânețe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu a favorizat o apropiere dintre fiu și tată. Copilul avea tendința să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însuși tatăl privea cu neîncredere și tristețe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educația creștină pe care i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranța Mântuirii, ci pe regrete eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului, ș.a. În 1830, Soren se înscrie la Teologie, conform dorinței tatălui. Viața sa capătă o turnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen, ș.a.
Tânărul își caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, își împărtășește iubirea în scrisori pasionale, se logodesc în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie raportat la Socrate”. Rupe logodna, Regine se umilește, îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”, numai pentru a se înfățișa mai rău decât era. Regine s-a căsătorit cu filosoful Schlegel.
Kierkegaard publică „Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar și a preamăririi creștinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente raționalismul lui Hegel, opunându-i individualismul, credința fiecărui individ în parte.În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susținute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morții”. Se consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca pe care o dorește, fără a-și piere identitatea interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii ani de viață, ni-l înfățișează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit și Nietzsche, care se năștea cu 11 ani înaintea morții lui Kierkegaard. El a fost și un pre-existențialist, din el s-au inspirat filozofi ai secolului XX, ca și scriitori. Pe Iisus Christos, filozoful îl caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filozoful afirmă că Socrate stimula cunoașterea adevărului, iar Iisus era însuși Adevărul. În privința existenței, el împărțea în trei stadii aceasta – estetic, etic și religios.
Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie și la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influența sa ne spun și enciclopediile.
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban„ Don Juan” și ”Pândă și seducție” au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.
Vom încheia cu unele citate-aforisme din bogata moștenire a filozofului .
* Anxietatea este efectul amețitor al liberății
* Dușmănia dintre doi străini este izvorâtă din indiferența reciprocă( n.n paradoxal!)
* Din cauza solemnității cutremurătoare, moartea pune în lumină pasiuni, binele și răul, eliminând aparențele
* Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a fi tu însuți.
* Nu uitați să vă iubiți și pe voi, înșivă.
*Cel mai mare pericol în viață este de a nu risca niciodată.
*Oamenii sunt ciudați, ei cer libertatea cuvântului, când ei nu știu încă de libertatea gândirii
*Indiferent de ce acțune intreprinzi, vei regreta, atunci, acționează.
*Înțelegem viața trecută, dar cine înțelege viitorul?Numai trăind, înțelegi forțele tainice care o mână.
*Iubirea dă totul, dar și ia totul.
*Căsătoria este mereu legată de tradiții.
*Rugăciunea nu este pentru a-L influența pe Dumnezeu, ci pentru a te schimba tu, însuți.
*Paradoxul este patosul intelectului, el este superior oricărei idei mărețe, aflate în stare incipientă
*Adevărul este o capcană, nu-l poți afla fără a fi prins.
*Tiranii mor și legile lor dispar, martirii mor și legile lor trăiesc ( n.n optimism?).
*A nu risca nimic, a nu dărui nimic, înseamnă să pierzi continuu.
*Noi spunem că nu înțelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm ”.
Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
BORIS MARIAN
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „ Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi S/oren Kierkegaard ( se citește Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca în tre anii 1813-1855, adică o viață extrem de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl Jaspers își alesese ca modele inițiale pe Kierkegaard și pe Nietzsche. Ambii maeștri au avut o viață plină de dificultăți, datorită unei sensibilități acute și unei lucidități rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoștințe. Un spirit critic neiertător chiar față de ei înșiși, i-au făcut să privească lumea cu un ochi cercetător, prudent și reflexiv. De aici și suferințele îndurate.
Copilăria și adolescența lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrânețe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu a favorizat o apropiere dintre fiu și tată. Copilul avea tendința să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însuși tatăl privea cu neîncredere și tristețe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educația creștină pe care i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranța Mântuirii, ci pe regrete eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului, ș.a. În 1830, Soren se înscrie la Teologie, conform dorinței tatălui. Viața sa capătă o turnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen, ș.a.
Tânărul își caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, își împărtășește iubirea în scrisori pasionale, se logodesc în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie raportat la Socrate”. Rupe logodna, Regine se umilește, îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”, numai pentru a se înfățișa mai rău decât era. Regine s-a căsătorit cu filosoful Schlegel.
Kierkegaard publică „Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar și a preamăririi creștinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente raționalismul lui Hegel, opunându-i individualismul, credința fiecărui individ în parte.În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susținute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morții”. Se consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca pe care o dorește, fără a-și piere identitatea interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii ani de viață, ni-l înfățișează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit și Nietzsche, care se năștea cu 11 ani înaintea morții lui Kierkegaard. El a fost și un pre-existențialist, din el s-au inspirat filozofi ai secolului XX, ca și scriitori. Pe Iisus Christos, filozoful îl caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filozoful afirmă că Socrate stimula cunoașterea adevărului, iar Iisus era însuși Adevărul. În privința existenței, el împărțea în trei stadii aceasta – estetic, etic și religios.
Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie și la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influența sa ne spun și enciclopediile.
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban„ Don Juan” și ”Pândă și seducție” au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.
Vom încheia cu unele citate-aforisme din bogata moștenire a filozofului .
* Anxietatea este efectul amețitor al liberății
* Dușmănia dintre doi străini este izvorâtă din indiferența reciprocă( n.n paradoxal!)
* Din cauza solemnității cutremurătoare, moartea pune în lumină pasiuni, binele și răul, eliminând aparențele
* Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a fi tu însuți.
* Nu uitați să vă iubiți și pe voi, înșivă.
*Cel mai mare pericol în viață este de a nu risca niciodată.
*Oamenii sunt ciudați, ei cer libertatea cuvântului, când ei nu știu încă de libertatea gândirii
*Indiferent de ce acțune intreprinzi, vei regreta, atunci, acționează.
*Înțelegem viața trecută, dar cine înțelege viitorul?Numai trăind, înțelegi forțele tainice care o mână.
*Iubirea dă totul, dar și ia totul.
*Căsătoria este mereu legată de tradiții.
*Rugăciunea nu este pentru a-L influența pe Dumnezeu, ci pentru a te schimba tu, însuți.
*Paradoxul este patosul intelectului, el este superior oricărei idei mărețe, aflate în stare incipientă
*Adevărul este o capcană, nu-l poți afla fără a fi prins.
*Tiranii mor și legile lor dispar, martirii mor și legile lor trăiesc ( n.n optimism?).
*A nu risca nimic, a nu dărui nimic, înseamnă să pierzi continuu.
*Noi spunem că nu înțelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm ”.
Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
BORIS MARIAN
Faust și Golem
Între Faust și Golem
Începând cu autori anonimi, apoi cu Marlowe, Goethe, apoi Feuchtwanger,dr. Faust a devenit un erou mitologic… modern. Viața veșnică este un vis la care nu se renunță, indiferent de preț. Golemul este mai puțin cunoscut, dar el are corespondent în cinematografia americană , pe Frankenstein, dar este departe de ceea ce a fost în legendă. Ideea creaționistă pe care omul a … furat-o de la Dumnezeu nu este nouă, în mai toată mitologia antică există Primul Om, iar grecii l-au pus pe Pygmalion să creeze prima femeie … artificială. Să vedem de unde plecăm și unde ajugem. Andre Neher a scris o carte „ Faust și Maharalul din Praga”, publicată în Franța în 1987, iar în română , la Editura Hasefer, în 2009.
Autorul afirmă că Faust este mitul omului modern, iar Golemul – al omului postmodern. Anul „nașterii” lui Faust este 1587, într-o culegere, Volksbuch, din Germania, care i-a folosit lui Marlowe, dramaturg contemporan cu Shakespeare. Cu patru ani înainte apăruse o legendă despre Marele Rabin Loew din Praga ( numit și Maharal) care ar fi creat o „ființă”, Golem, pentru a apăra pe evrei de persecuții, violențe. După marile tragedii ale Celui de Al doilea Război Mondial, Auschwitz-ul și Hiroshima, ideea că omul poate crea , dar și distruge o lume prinde din nou rădăcini, iar Thomas Mann scrie un roman alegoric, „Doktor Faustus”. Apocalipsa pare a fi la îndemâna omului. Alături de arma atomică, apare și Cibernetica lui Wiener. Trăim și azi într-o confuzie, care pune la grea încercare orice tradiție. Adevărul este că dr. Johannes Faustus ( 1480-1540) și Rabinul Loew din Praga ( 1512-1609) au fost personaje istorice. Dar legenda nu se interesează de istorie. Iar scriitorii au fantezie, astfel, Thomas Mann îl asociază pe Faust cu Satana, iar Norbert Wiener pe Golem cu Dumnezeu.
Maharalul din Praga, cum este numit Rabinul Loew se bucură de cinstire în Praga natală, astfel, o statuie din 1912 străjuiește intrarea în Primăria orașului, Kafka, Rilke, Schoenberg, Brod, ș.a. au salutat inaugurarea. Nici naziștii, nici sovieticii, comuniștii nu au distrus-o, iar praghezii consideră că este statuia lui Faust. Confuzia este explicabilă. Cele două mituri s-au născut aproximativ în același timp, în secolul XVI. Nici nu este o mare eroare – atât Faust, cât și Rabinul Loew studiau mistica, teologia, științele. Probabil că ei cunoșteau și Cabala, mistica fundamentală. Ambele legende au și o aură erotică. Faust dorește să redevină tânăr, este îndrăgostit de Margareta, Rabinul Loew își pierde soția și suferă profund, caută o cale de a se regăsi. Lui Faust îi vine în ajutor Mefisto, Rabinul este cucerit de ideea de a crea Golemul. Față de Dumnezeu, amândoi se află în plin păcat. Faust caută o soluție pentru propria fericire, Rabinul este preocupat de soarta comunității. Aici apar deosebirile. În limba ebraică EMET înseamnă adevăr, iar MET, moarte. Timp de șase zile, Golemul avea pe frunte însemnat cuvântul ADEVĂR, în ziua a șaptea, de odihnă, el era mort, Rabinul îi ștergea litera E. Ca și în Cabala, fiecare literă are o valoare imensă. Ambele personaje, dr. Faust și Rabinul au trăit în spații de cultură asemănătoare, primul în Germania, al doilea în Praga aflată în cuprinsul imperiului habsburgic, limba germană și cultura erau aceleași. Heidelbergul și Praga, orașe universitare, numeroase punți culturale, deși cehii își păstrau identitatea. Doi umaniști, Faust și Rabinul, inițierea prin apelarea la forțe oculte, tendințe mesianice de cucerire a lumii pe cale spirituală, fără nici o violență. Unii autori, înclinați spre antisemitism au speculat mitul lui Faust, identificându-l pe acesta cu „evreul rătăcitor”. Nici o șansă. Goethe știa foarte bine de unde luase modelul. Un rol în aceste mituri îl are Puterea, la început a împăratului, apoi Puterea Divină, cunoașterea Cosmosului. Astronomia făcea pași importanți în acea vreme, legile lui Kepler, descoperirile altor astronomi aduc nivelul de cunoștințe la o treaptă uluitoare. Rădăcinile sunt în cer, spun învățații. Crearea lui Adam revine în limbajul filosofic. Golemul capătă cele mai diverse însușiri, este un monstru, este o fantomă, este romantic, în dramaturgia evreiască apare prin pana lui Leivik, apoi în poezia lui Nelly Sachs, laureată cu Nobel, în 1966. Divinitatea face jocurile, hazardul este controlat doar de Divinitate. Thomas Mann se cufundă în tradiția muzicală, dodecafonismul lui Schoenberg îl duce cu gândul la experiența lui Faust. Două mituri care au fecundat și vor continua să fecundeze imaginația creatorilor.
Boris Marian
Începând cu autori anonimi, apoi cu Marlowe, Goethe, apoi Feuchtwanger,dr. Faust a devenit un erou mitologic… modern. Viața veșnică este un vis la care nu se renunță, indiferent de preț. Golemul este mai puțin cunoscut, dar el are corespondent în cinematografia americană , pe Frankenstein, dar este departe de ceea ce a fost în legendă. Ideea creaționistă pe care omul a … furat-o de la Dumnezeu nu este nouă, în mai toată mitologia antică există Primul Om, iar grecii l-au pus pe Pygmalion să creeze prima femeie … artificială. Să vedem de unde plecăm și unde ajugem. Andre Neher a scris o carte „ Faust și Maharalul din Praga”, publicată în Franța în 1987, iar în română , la Editura Hasefer, în 2009.
Autorul afirmă că Faust este mitul omului modern, iar Golemul – al omului postmodern. Anul „nașterii” lui Faust este 1587, într-o culegere, Volksbuch, din Germania, care i-a folosit lui Marlowe, dramaturg contemporan cu Shakespeare. Cu patru ani înainte apăruse o legendă despre Marele Rabin Loew din Praga ( numit și Maharal) care ar fi creat o „ființă”, Golem, pentru a apăra pe evrei de persecuții, violențe. După marile tragedii ale Celui de Al doilea Război Mondial, Auschwitz-ul și Hiroshima, ideea că omul poate crea , dar și distruge o lume prinde din nou rădăcini, iar Thomas Mann scrie un roman alegoric, „Doktor Faustus”. Apocalipsa pare a fi la îndemâna omului. Alături de arma atomică, apare și Cibernetica lui Wiener. Trăim și azi într-o confuzie, care pune la grea încercare orice tradiție. Adevărul este că dr. Johannes Faustus ( 1480-1540) și Rabinul Loew din Praga ( 1512-1609) au fost personaje istorice. Dar legenda nu se interesează de istorie. Iar scriitorii au fantezie, astfel, Thomas Mann îl asociază pe Faust cu Satana, iar Norbert Wiener pe Golem cu Dumnezeu.
Maharalul din Praga, cum este numit Rabinul Loew se bucură de cinstire în Praga natală, astfel, o statuie din 1912 străjuiește intrarea în Primăria orașului, Kafka, Rilke, Schoenberg, Brod, ș.a. au salutat inaugurarea. Nici naziștii, nici sovieticii, comuniștii nu au distrus-o, iar praghezii consideră că este statuia lui Faust. Confuzia este explicabilă. Cele două mituri s-au născut aproximativ în același timp, în secolul XVI. Nici nu este o mare eroare – atât Faust, cât și Rabinul Loew studiau mistica, teologia, științele. Probabil că ei cunoșteau și Cabala, mistica fundamentală. Ambele legende au și o aură erotică. Faust dorește să redevină tânăr, este îndrăgostit de Margareta, Rabinul Loew își pierde soția și suferă profund, caută o cale de a se regăsi. Lui Faust îi vine în ajutor Mefisto, Rabinul este cucerit de ideea de a crea Golemul. Față de Dumnezeu, amândoi se află în plin păcat. Faust caută o soluție pentru propria fericire, Rabinul este preocupat de soarta comunității. Aici apar deosebirile. În limba ebraică EMET înseamnă adevăr, iar MET, moarte. Timp de șase zile, Golemul avea pe frunte însemnat cuvântul ADEVĂR, în ziua a șaptea, de odihnă, el era mort, Rabinul îi ștergea litera E. Ca și în Cabala, fiecare literă are o valoare imensă. Ambele personaje, dr. Faust și Rabinul au trăit în spații de cultură asemănătoare, primul în Germania, al doilea în Praga aflată în cuprinsul imperiului habsburgic, limba germană și cultura erau aceleași. Heidelbergul și Praga, orașe universitare, numeroase punți culturale, deși cehii își păstrau identitatea. Doi umaniști, Faust și Rabinul, inițierea prin apelarea la forțe oculte, tendințe mesianice de cucerire a lumii pe cale spirituală, fără nici o violență. Unii autori, înclinați spre antisemitism au speculat mitul lui Faust, identificându-l pe acesta cu „evreul rătăcitor”. Nici o șansă. Goethe știa foarte bine de unde luase modelul. Un rol în aceste mituri îl are Puterea, la început a împăratului, apoi Puterea Divină, cunoașterea Cosmosului. Astronomia făcea pași importanți în acea vreme, legile lui Kepler, descoperirile altor astronomi aduc nivelul de cunoștințe la o treaptă uluitoare. Rădăcinile sunt în cer, spun învățații. Crearea lui Adam revine în limbajul filosofic. Golemul capătă cele mai diverse însușiri, este un monstru, este o fantomă, este romantic, în dramaturgia evreiască apare prin pana lui Leivik, apoi în poezia lui Nelly Sachs, laureată cu Nobel, în 1966. Divinitatea face jocurile, hazardul este controlat doar de Divinitate. Thomas Mann se cufundă în tradiția muzicală, dodecafonismul lui Schoenberg îl duce cu gândul la experiența lui Faust. Două mituri care au fecundat și vor continua să fecundeze imaginația creatorilor.
Boris Marian
Kierkegaard
kierkegaard
Kierkegaard – un geniu straniu
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „ Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi Soren Kierkegaard ( se citește Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca în tre anii 1913-1855m adică o viață ecxtrem de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl Jaspers își alesese ca modele inițiale pe Kierkegaard și pe Nietzsche. Ambii maeștri au avut o viață plină de dificultăți, datorită unei sensibilități acute și unei lucidități rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoștințe. Un spirit critic neiertător chiar cu ei înșiși i-au privească lumea cu un ochi cercetător, prudent și reflexiv. De aici și suferințele îndurate.
Copilăria și adolescența lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrânețe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu l-a ajutat să se apropie prea mult de părintele său. Copilul avea tendința să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însușii tatăl privea cu neăîncredere și tristețe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educația creștină p care i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranța Mântuirii, ci a regretelor eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului, ș.a. În 1830, Soren se înscrie la Teologie, conform dorinței tatălui. Viața sa capătă o tutnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen, ș.a.
Tănărul își caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, le împărtășește iubitre în scruisori pasionale, ei se logodesc, în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie raportat la Socrate”. Ruper logodna, Regine se umilește, îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”, numai pentru a se înfățișa mai rău decât era. Regine s-a căsătorit cu filosoful Schlegel.
Kierkegaard publică „Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar și a preamăririi creștinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente, hegelianismul, raționalismul lui Hegel, opunându-i individualismul, credința fiecărui individ în parte, cinstea acestuia, În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susținute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morții”. Se consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca păe care o dorește, fără a-și piere identitatea interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii ani de viață, ni-l înfățișează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit și Nietzsche, care se năștea cu 11 ani înaintea morții lui Kierkegaard. El a fost și un pre-existențialist, din el s-au inspirat filozofi ai secolului XX. Ca și scriitori. Pe Iisus Christos, filozoful în caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filozoful afirmă că Socrate stimula cunoașterea adevărului, iar Iisus era însuși Adevărul. În privința existențe, el împărțea în trei stadii aceasta – estetic, etic și religios.
Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie și la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influența sa ne spun și enciclopediile ( inclusiv Wikipedia).
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban Don Juan și Pândă și seducție au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.
Vom încheia cu unele citate-aforisme din bogata moștenire a filozofului .
- „Anxietatea este efectul amețitor al liberății
- Dușmănia dintre doi străini este izvorâtă din indiferența reciprocă( n.n paradoxal!)
- Din cauza solemnității cutremurătoare, moartea pune în lumină pasiuni, binele și răul, eliminând aparențele
- Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a fi tu însuți.
- Nu uitați să vă iubiți și pe voi, înșivă.
Cel mai mare pericol în viață este de a nu risca niciodată.
Oamenii sunt ciudați, ei cer libertatea cuvântului, când ei nu știu încă de libertatea gândirii
Indiferent de ce acțune intreprinzi, vei regreta, atunci, acționează.
Înțelegem viața trecută, dar cine înțelege viitorul?Numai trăind, înțelegi forțele tainice care o mână.
Iubirea dă totul, dar și ia totul.
Căsătoria este mereu legată de tradiții.
Rugăciunea nu este pentru a-L influența pe Dumnezeu, ci pentru a te schimba tu, însuți.
Paradoxul este patosul intelectului, el este superior oricărei idei mărețe, aflate în stare incipientă
Adevărul este o capcană, nu-l poți afla fără a fi prins.
Tiranii mor și legile lor dispar, martirii mor și legile lor trăiesc ( n.n optimism?).
A nu risca nimic, a nu dărui nimic, înseamnă să pierzi continuu.
Noi spunem că nu înțelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm ”.
x x x x x x x x x x
Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
BORIS MARIAN
Kierkegaard – un geniu straniu
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „ Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi Soren Kierkegaard ( se citește Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca în tre anii 1913-1855m adică o viață ecxtrem de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl Jaspers își alesese ca modele inițiale pe Kierkegaard și pe Nietzsche. Ambii maeștri au avut o viață plină de dificultăți, datorită unei sensibilități acute și unei lucidități rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoștințe. Un spirit critic neiertător chiar cu ei înșiși i-au privească lumea cu un ochi cercetător, prudent și reflexiv. De aici și suferințele îndurate.
Copilăria și adolescența lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrânețe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu l-a ajutat să se apropie prea mult de părintele său. Copilul avea tendința să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însușii tatăl privea cu neăîncredere și tristețe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educația creștină p care i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranța Mântuirii, ci a regretelor eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului, ș.a. În 1830, Soren se înscrie la Teologie, conform dorinței tatălui. Viața sa capătă o tutnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen, ș.a.
Tănărul își caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, le împărtășește iubitre în scruisori pasionale, ei se logodesc, în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie raportat la Socrate”. Ruper logodna, Regine se umilește, îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”, numai pentru a se înfățișa mai rău decât era. Regine s-a căsătorit cu filosoful Schlegel.
Kierkegaard publică „Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar și a preamăririi creștinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente, hegelianismul, raționalismul lui Hegel, opunându-i individualismul, credința fiecărui individ în parte, cinstea acestuia, În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susținute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morții”. Se consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca păe care o dorește, fără a-și piere identitatea interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii ani de viață, ni-l înfățișează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit și Nietzsche, care se năștea cu 11 ani înaintea morții lui Kierkegaard. El a fost și un pre-existențialist, din el s-au inspirat filozofi ai secolului XX. Ca și scriitori. Pe Iisus Christos, filozoful în caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filozoful afirmă că Socrate stimula cunoașterea adevărului, iar Iisus era însuși Adevărul. În privința existențe, el împărțea în trei stadii aceasta – estetic, etic și religios.
Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie și la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influența sa ne spun și enciclopediile ( inclusiv Wikipedia).
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban Don Juan și Pândă și seducție au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.
Vom încheia cu unele citate-aforisme din bogata moștenire a filozofului .
- „Anxietatea este efectul amețitor al liberății
- Dușmănia dintre doi străini este izvorâtă din indiferența reciprocă( n.n paradoxal!)
- Din cauza solemnității cutremurătoare, moartea pune în lumină pasiuni, binele și răul, eliminând aparențele
- Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a fi tu însuți.
- Nu uitați să vă iubiți și pe voi, înșivă.
Cel mai mare pericol în viață este de a nu risca niciodată.
Oamenii sunt ciudați, ei cer libertatea cuvântului, când ei nu știu încă de libertatea gândirii
Indiferent de ce acțune intreprinzi, vei regreta, atunci, acționează.
Înțelegem viața trecută, dar cine înțelege viitorul?Numai trăind, înțelegi forțele tainice care o mână.
Iubirea dă totul, dar și ia totul.
Căsătoria este mereu legată de tradiții.
Rugăciunea nu este pentru a-L influența pe Dumnezeu, ci pentru a te schimba tu, însuți.
Paradoxul este patosul intelectului, el este superior oricărei idei mărețe, aflate în stare incipientă
Adevărul este o capcană, nu-l poți afla fără a fi prins.
Tiranii mor și legile lor dispar, martirii mor și legile lor trăiesc ( n.n optimism?).
A nu risca nimic, a nu dărui nimic, înseamnă să pierzi continuu.
Noi spunem că nu înțelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm ”.
x x x x x x x x x x
Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
BORIS MARIAN
Cabala
Alexandru Șafran despre Cabala
O lucrare interesantă și instructivă este „ Înțelepciunea Cabalei” de dr. Alexandru Șafran, fost Șef Rabin în România ( 1940-1947), fost Mare Rabin al Genevei. Cartea a apărut în original, în franceză ( 1986), iar traducerea în română de Țicu Goldstein, în 1997, la Editura Hasefer. „ Cabala este o doctrină a unității”, scrie Șafran.„Existența își are originea în Viața vieții, ea decurge din Cauza cauzelor, Rădăcina rădăcinilor, este însușii Creatorul”. Dumnezeu i-a făcut omului favoarea de a-i permite să fie gândit, dar nu perceput. Deci omul Îl poate gândi pe Dumnezeu. Deci omul caută Absolutul. Dumnezeu nu are nume pentru că este indefinit. Nici Ein Sof ( Infinitul) nu-L poate cuprinde. Dumnezeu oferă omuylui două căi de cunoaștere – Maase Bereșit ( primele opere, începutul) și Maase Merkava ( creația carului divin). Acestea sunt cele două axe mistice ale Cabalei. Prima revelație a fost în momentul primirii Torei de către Moise. Cabala urmează acestei prime revelații, fiind o parte a tradiției. Cuvântul lui Dumnezeu este Halaha, adică Legea. Legea și Narațiunea formează Talmudul, învățătura ( Halaha și Agada), care reprezintă Tora orală, devenită operă scrisă prin efortul învățaților dealungul a circa cinci secole, prin cele două părți distincte – Mișna ( repetarea) și Ghemara ( Talmudul propriu-zis, preceptele). Explicăm aceste noțiuni fără de care Cabala nu poate fi înțeleasă, ea fiind strâns legată de Tora și de Talmud. Biblia, Talmudul și Zoharul ( Cartea splendorii, prima Cabala scrisă) constituie cele trei contribuții ale iudaismulula spiritualitatea lumii.
După cum arătam în partea introductivă ( v. Despre Cabala) , inițiatorul a fost Rabi Șimon bar Iohai , în secolul II e.n. , în Palestina, dar învățătura sa ( tana) a fost făcută publică și răspândită abia în secolul XIII, în Spania, unde se mutase centrul spiritual al evreimii. Cabala rămâne și o tradiție orală, nu numai scrisă, pentru că mulți comentatori nu au lăsat texte sau ele s-au pierdut. Transmiterea se face de către un Mecubal ( un cabalist învățat) către un Mecabel ( ucenicul care primește învățătura). Orice mistică este transmisă pe cale orală, dar și scrisă. Ramban( Nahmanide) a explicat acest mod de a transmite Cabala. Primirea Cabalei este permisă numai celor care se pregătesc suficient ca să o primească, să fi studiat înainte Biblia și Talmudul. Există o legătură între mistică și filozofie, pe care Cabala o realizează strălucit. Astfel se explică și aria de răspândire a acesteia în rândul învățaților creștini și chiar musulmani. Fiind esențialmente mistică, învățătura Cabalei apropie pe om de Dumnezeu, iar fără mistică nu poate exista nici religia. Deveikut, în iudaism înseamnă atașamentul pentru Dumnezeu. Omul simte astfel că sufletul său este de natură divină. Se face trecerea de la un Dumnezeu personal la Dumnezeu ca adevăr absolut. Regele David, în Psalmii săi și-a exprimat atașamentul pentru Divinitate, iar iubirea dintre bărbat și femeie este pusă la același palier spiritual cu iubirea omului pentru Dumnezeu, pentru că iubirea este o condiție a Creației. Dar cele două forme de iubire nu se înlocuiesc una pe alta, este doar o comparație pentru înțelegerea noastră.
„ Misterul este fundamentul”, scrie în Zohar, iar Șafran adaugă – „ Cabala îl face pe om atent la mister, la misterul din el și la cel care îl înconjoară”. Tot în Cabala este scris că nimeni nu a ajuns la esența Cărții Sfinte, a Torei ( Cele cinci cărți ale lui Moise sau Pentateuhul). Un accent deosebit este pus pe inconștient, de fapt pe subconștient, pe vise, extaz. Așteptarea Mesiei este una dintre datoriile fundamentale ale omului. Cunoașterea este nelimitată. În Cabala se vorbește de evrei, dar și de oameni în genere, de aceea a fost preluată și de creștini. Respectul pentru om, pentru semeni sunt permanent amintite. De asemenea omul este comparat cu Arborele Vieții, dar există și Arborele Binelui, al Răului. Oamenii păcătuiesc din necunoaștere. Mesia personifică misterul cunoașterii. „Rațiunea ne lasă să întrevedem limitele sale”, se afirmă în Cabala. Știința și etica trebuie să stea împreună ( n.n. un principiu adesea nerespectat). Omul este răspunzător de destinul lumii. Faptele bune ale omului, mițvot, sunt dovezi ale credinței sale în Dumnezeu. Liberul arbitru nu este respins, dimpotrivă. Slujirea lui Dumnnezeu se numește Avodat Ha Șem ( avoda- muncă, Șem – Numele, pentru că Dumnezeu nu trebuie amintit printr-un nume, deși ele există). Prin slujirea lui Dumnezeu se ajunge la unirea spiritului cu materia. Igiena trupului și a spiritului sunt interdependente, apa este un simbol al Vieții.
Un rol important îl are rugăciunea, adresarea către Dumnezeu, prin Șema, Israel, rugăciunea principală a evreului, cum la creștini este Tatăl Nostru. Dumnezeu este Regele Universului, omul este cea mai de seamă creație, este centrul Creației. Țadicul, adică omul drept ( și învățat) este cel care se ocupă de îndreptarea evreului către fapte bune și spre învățătură. Deși viața este rtecătoare, omul credincios nu poate fi cuprins de pesimism, el știe că Dumnezeu este veșnic, la fel și Viața. Cabala ajută pe cel care se apropie de a să vadă dincolo de aparențe. În zilele lui Mesia, materia va redeveni spirit, ca la începuturi. Unitatea oamenilor se bazează pe responsabilitate, fiecare este responsabil pentru sine și pentru ceilalți. Dar fiecare om este unic, la fel și fiecare dimineață este unică. Omul trebuie să-și descopere misiunea în această viață. Alexandru Șafran pune un accent special pe etică, dar Cabala este în bună parte o antologie de comentarii care o apropie de misterul ficțional, ea a influențat mult literatura, ca și pe oamenii de știință, deopotrivă. Dar să nu uităm etica, singura salvare a omului este Binele, iar pentru exemplificarea unei exprimări lapidare, vom aminti de pilda lui Hilel( sec. I. e.a.). Întrebat fiind de un om mai puțin cunoscător, ce este iudaismul, cum poate fi definit într-un timp scurt, cât stă cineva într-un picior, Hilel a răspuns – „Să nu faci altcuiva ce nici ție nu-ți convine” ( ”Ce nu-ți place, altuia nu face”). „ Restul sunt comentarii”. Cabala este un vast comentariu.
Boris Marian
O lucrare interesantă și instructivă este „ Înțelepciunea Cabalei” de dr. Alexandru Șafran, fost Șef Rabin în România ( 1940-1947), fost Mare Rabin al Genevei. Cartea a apărut în original, în franceză ( 1986), iar traducerea în română de Țicu Goldstein, în 1997, la Editura Hasefer. „ Cabala este o doctrină a unității”, scrie Șafran.„Existența își are originea în Viața vieții, ea decurge din Cauza cauzelor, Rădăcina rădăcinilor, este însușii Creatorul”. Dumnezeu i-a făcut omului favoarea de a-i permite să fie gândit, dar nu perceput. Deci omul Îl poate gândi pe Dumnezeu. Deci omul caută Absolutul. Dumnezeu nu are nume pentru că este indefinit. Nici Ein Sof ( Infinitul) nu-L poate cuprinde. Dumnezeu oferă omuylui două căi de cunoaștere – Maase Bereșit ( primele opere, începutul) și Maase Merkava ( creația carului divin). Acestea sunt cele două axe mistice ale Cabalei. Prima revelație a fost în momentul primirii Torei de către Moise. Cabala urmează acestei prime revelații, fiind o parte a tradiției. Cuvântul lui Dumnezeu este Halaha, adică Legea. Legea și Narațiunea formează Talmudul, învățătura ( Halaha și Agada), care reprezintă Tora orală, devenită operă scrisă prin efortul învățaților dealungul a circa cinci secole, prin cele două părți distincte – Mișna ( repetarea) și Ghemara ( Talmudul propriu-zis, preceptele). Explicăm aceste noțiuni fără de care Cabala nu poate fi înțeleasă, ea fiind strâns legată de Tora și de Talmud. Biblia, Talmudul și Zoharul ( Cartea splendorii, prima Cabala scrisă) constituie cele trei contribuții ale iudaismulula spiritualitatea lumii.
După cum arătam în partea introductivă ( v. Despre Cabala) , inițiatorul a fost Rabi Șimon bar Iohai , în secolul II e.n. , în Palestina, dar învățătura sa ( tana) a fost făcută publică și răspândită abia în secolul XIII, în Spania, unde se mutase centrul spiritual al evreimii. Cabala rămâne și o tradiție orală, nu numai scrisă, pentru că mulți comentatori nu au lăsat texte sau ele s-au pierdut. Transmiterea se face de către un Mecubal ( un cabalist învățat) către un Mecabel ( ucenicul care primește învățătura). Orice mistică este transmisă pe cale orală, dar și scrisă. Ramban( Nahmanide) a explicat acest mod de a transmite Cabala. Primirea Cabalei este permisă numai celor care se pregătesc suficient ca să o primească, să fi studiat înainte Biblia și Talmudul. Există o legătură între mistică și filozofie, pe care Cabala o realizează strălucit. Astfel se explică și aria de răspândire a acesteia în rândul învățaților creștini și chiar musulmani. Fiind esențialmente mistică, învățătura Cabalei apropie pe om de Dumnezeu, iar fără mistică nu poate exista nici religia. Deveikut, în iudaism înseamnă atașamentul pentru Dumnezeu. Omul simte astfel că sufletul său este de natură divină. Se face trecerea de la un Dumnezeu personal la Dumnezeu ca adevăr absolut. Regele David, în Psalmii săi și-a exprimat atașamentul pentru Divinitate, iar iubirea dintre bărbat și femeie este pusă la același palier spiritual cu iubirea omului pentru Dumnezeu, pentru că iubirea este o condiție a Creației. Dar cele două forme de iubire nu se înlocuiesc una pe alta, este doar o comparație pentru înțelegerea noastră.
„ Misterul este fundamentul”, scrie în Zohar, iar Șafran adaugă – „ Cabala îl face pe om atent la mister, la misterul din el și la cel care îl înconjoară”. Tot în Cabala este scris că nimeni nu a ajuns la esența Cărții Sfinte, a Torei ( Cele cinci cărți ale lui Moise sau Pentateuhul). Un accent deosebit este pus pe inconștient, de fapt pe subconștient, pe vise, extaz. Așteptarea Mesiei este una dintre datoriile fundamentale ale omului. Cunoașterea este nelimitată. În Cabala se vorbește de evrei, dar și de oameni în genere, de aceea a fost preluată și de creștini. Respectul pentru om, pentru semeni sunt permanent amintite. De asemenea omul este comparat cu Arborele Vieții, dar există și Arborele Binelui, al Răului. Oamenii păcătuiesc din necunoaștere. Mesia personifică misterul cunoașterii. „Rațiunea ne lasă să întrevedem limitele sale”, se afirmă în Cabala. Știința și etica trebuie să stea împreună ( n.n. un principiu adesea nerespectat). Omul este răspunzător de destinul lumii. Faptele bune ale omului, mițvot, sunt dovezi ale credinței sale în Dumnezeu. Liberul arbitru nu este respins, dimpotrivă. Slujirea lui Dumnnezeu se numește Avodat Ha Șem ( avoda- muncă, Șem – Numele, pentru că Dumnezeu nu trebuie amintit printr-un nume, deși ele există). Prin slujirea lui Dumnezeu se ajunge la unirea spiritului cu materia. Igiena trupului și a spiritului sunt interdependente, apa este un simbol al Vieții.
Un rol important îl are rugăciunea, adresarea către Dumnezeu, prin Șema, Israel, rugăciunea principală a evreului, cum la creștini este Tatăl Nostru. Dumnezeu este Regele Universului, omul este cea mai de seamă creație, este centrul Creației. Țadicul, adică omul drept ( și învățat) este cel care se ocupă de îndreptarea evreului către fapte bune și spre învățătură. Deși viața este rtecătoare, omul credincios nu poate fi cuprins de pesimism, el știe că Dumnezeu este veșnic, la fel și Viața. Cabala ajută pe cel care se apropie de a să vadă dincolo de aparențe. În zilele lui Mesia, materia va redeveni spirit, ca la începuturi. Unitatea oamenilor se bazează pe responsabilitate, fiecare este responsabil pentru sine și pentru ceilalți. Dar fiecare om este unic, la fel și fiecare dimineață este unică. Omul trebuie să-și descopere misiunea în această viață. Alexandru Șafran pune un accent special pe etică, dar Cabala este în bună parte o antologie de comentarii care o apropie de misterul ficțional, ea a influențat mult literatura, ca și pe oamenii de știință, deopotrivă. Dar să nu uităm etica, singura salvare a omului este Binele, iar pentru exemplificarea unei exprimări lapidare, vom aminti de pilda lui Hilel( sec. I. e.a.). Întrebat fiind de un om mai puțin cunoscător, ce este iudaismul, cum poate fi definit într-un timp scurt, cât stă cineva într-un picior, Hilel a răspuns – „Să nu faci altcuiva ce nici ție nu-ți convine” ( ”Ce nu-ți place, altuia nu face”). „ Restul sunt comentarii”. Cabala este un vast comentariu.
Boris Marian
Elitism
Între dictatura proletariatului și elitism
Un prieten m-a atenționat să nu mai fiu familiar cu el. Desigur, a devenit … fost prieten. Încărcat de premii, după o viață de trudă, dorește să se considere membru al unei … elite.
De aici am pornit să fac o speculație. Amândoi am cunoscut binișor perioada de dictatură, care nu era și nu putea fi a proletariatului. Nici azi nu înțeleg ce au dorit să vadă „părinții socialismului științific”- Marx și Engels. Pragmaticul Lenin și fanaticul Stalin au înțeles că numai dictatura unui om și a unei camarile, numite CC sau Birou Politic sau altcumva, pot realiza „visul” părinților spirituali. În realitate, comunismul este o religie, iar atunci când devine ideologie, ucide. Noi, în România am cunoscut o teroare mai puțin vizibilă și mai puțin extinsă, deși numărul victimelor nu este un criteriu al criminalității unui regim. Unii, cei din nomenclatură au dus-o bine. Unii urmași au plecat, alții o duc bine acum, au dus-o bine și ieri. Există elite, ca în orice societate care a aruncat peste bord și apa și copilul din copaie. Ceea ce era bun în teoria comunistă, anume reluarea sloganului Revoluției Franceze de la 1789, LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, a dispărut. Există libertatea de a fura, de a flămânzi, de a încălca legea, de a ucide din culpă sau cu intenție, egalitate există poate „la cei mari, dar nu pentru căței”, vorba fabulistului Grigore Alexandrescu, iar fraternitatea este o noțiune antică și irealizabilă. Iubirea de aproapele a fost temelia religiilor monoteiste, mozaică și creștină ( la islamism, nu cunosc). Noi nu ne iubim fără motivație, nu există iubire de aproapele în stare pură, noi iubim fie că suntem prieteni, fie amanți, soți, parteneri de interese comune, mai puțin de idei, însă iubirea de aproapele ca atare este utopică. Nu vorbesc despre excepțiile care … confirmă regula.„ Homo homini lupus est” rămâne în picioare. O spun cu durere, dar cred că așa suntem. În morală, ca și în artă nu există progres. Dacă Socrate ar fi trăit astăzi, nu s-ar fi bucurat de nici o atenție, eu aș crede că noi am involuat de la Socrate încoace. Reiau și închei – dictatura proletariatului este una dintre cele mai nocive idei născute în istorie, la fel ca și fascismul, dar nici elitismul, care este un reflex al tradiției oligarhice din antichitate nu este bun. Democrația nu ar trebui să încurajeze elitismul. Există elită economică, politică, elită intelectuală, alte elite, toate aceste grupuri, grupulețe nu fac decât să îngroape adevărata valoare a individului.
Ah, membru al unei societăți academice, ah, membru al unui club select, etc. Nu, dragii mei, în acest caz, prefer anarhia totală. Nu-mi plac zorzoanele, privirea de sus a unui pitic moral, ifosele unui savant care a muncit mai mult pentru propria glorie. Dar iubesc modestia omului de valoare, a omului care rămâne un copil la suflet, deși are mintea unui geniu. Einstein mi se pare un Socrate al secolului XX, dar mai sunt și alți minunați copii- genii ai timpului nostru.
Am dat doar un exemplu. Se spune că orgoliul este semnul inteligenței, talentului, etc. Nici vorbă. Orgoliul este exact partea slabă a minții omenești, este moștenirea omului din lumea necuvântătoarelor, anume de la lei și gheparzi. Acum, eu nu știu dacă omul nu se trage din altă planetă, dar avem și trăsături comune cu unele specii ale faunei pământene. Deși nu neg existența lui Dumnezeu, nu cred în creaționism, problema este departe de rezolvare.
De unde am plecat și unde am ajuns? LA MULȚI ANI!
BORIS MARIAN
Un prieten m-a atenționat să nu mai fiu familiar cu el. Desigur, a devenit … fost prieten. Încărcat de premii, după o viață de trudă, dorește să se considere membru al unei … elite.
De aici am pornit să fac o speculație. Amândoi am cunoscut binișor perioada de dictatură, care nu era și nu putea fi a proletariatului. Nici azi nu înțeleg ce au dorit să vadă „părinții socialismului științific”- Marx și Engels. Pragmaticul Lenin și fanaticul Stalin au înțeles că numai dictatura unui om și a unei camarile, numite CC sau Birou Politic sau altcumva, pot realiza „visul” părinților spirituali. În realitate, comunismul este o religie, iar atunci când devine ideologie, ucide. Noi, în România am cunoscut o teroare mai puțin vizibilă și mai puțin extinsă, deși numărul victimelor nu este un criteriu al criminalității unui regim. Unii, cei din nomenclatură au dus-o bine. Unii urmași au plecat, alții o duc bine acum, au dus-o bine și ieri. Există elite, ca în orice societate care a aruncat peste bord și apa și copilul din copaie. Ceea ce era bun în teoria comunistă, anume reluarea sloganului Revoluției Franceze de la 1789, LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, a dispărut. Există libertatea de a fura, de a flămânzi, de a încălca legea, de a ucide din culpă sau cu intenție, egalitate există poate „la cei mari, dar nu pentru căței”, vorba fabulistului Grigore Alexandrescu, iar fraternitatea este o noțiune antică și irealizabilă. Iubirea de aproapele a fost temelia religiilor monoteiste, mozaică și creștină ( la islamism, nu cunosc). Noi nu ne iubim fără motivație, nu există iubire de aproapele în stare pură, noi iubim fie că suntem prieteni, fie amanți, soți, parteneri de interese comune, mai puțin de idei, însă iubirea de aproapele ca atare este utopică. Nu vorbesc despre excepțiile care … confirmă regula.„ Homo homini lupus est” rămâne în picioare. O spun cu durere, dar cred că așa suntem. În morală, ca și în artă nu există progres. Dacă Socrate ar fi trăit astăzi, nu s-ar fi bucurat de nici o atenție, eu aș crede că noi am involuat de la Socrate încoace. Reiau și închei – dictatura proletariatului este una dintre cele mai nocive idei născute în istorie, la fel ca și fascismul, dar nici elitismul, care este un reflex al tradiției oligarhice din antichitate nu este bun. Democrația nu ar trebui să încurajeze elitismul. Există elită economică, politică, elită intelectuală, alte elite, toate aceste grupuri, grupulețe nu fac decât să îngroape adevărata valoare a individului.
Ah, membru al unei societăți academice, ah, membru al unui club select, etc. Nu, dragii mei, în acest caz, prefer anarhia totală. Nu-mi plac zorzoanele, privirea de sus a unui pitic moral, ifosele unui savant care a muncit mai mult pentru propria glorie. Dar iubesc modestia omului de valoare, a omului care rămâne un copil la suflet, deși are mintea unui geniu. Einstein mi se pare un Socrate al secolului XX, dar mai sunt și alți minunați copii- genii ai timpului nostru.
Am dat doar un exemplu. Se spune că orgoliul este semnul inteligenței, talentului, etc. Nici vorbă. Orgoliul este exact partea slabă a minții omenești, este moștenirea omului din lumea necuvântătoarelor, anume de la lei și gheparzi. Acum, eu nu știu dacă omul nu se trage din altă planetă, dar avem și trăsături comune cu unele specii ale faunei pământene. Deși nu neg existența lui Dumnezeu, nu cred în creaționism, problema este departe de rezolvare.
De unde am plecat și unde am ajuns? LA MULȚI ANI!
BORIS MARIAN
Ce ne-a lăsat Socrate?
Ce ne-a lăsat Socrate?
Mulți au auzit de Socrate, nimeni nu l-a citit, pentru că omul nu a scris un rând. El trăiește prin moștenirea lui Platon, a unei pleiade de filosofi și gânditori străluciți până în zilele noastre. În timp ce unii ar trebui să-i ia exemplul, mai cu seamă cei fără har, inflația de literatură filosofică și filosofardă este un fenomen adeseori nedorit. Dacă ne uităm la anii în care a trăit Socrate ( 470-399 î.e.n.) ne gândim că nu există progres în capacitatea intelectuală a semenilor, nimeni nu a progresat, doar a acumulat experiență, cunoștințe. Socrate a renunțat ab initio de la orice drept de autor, orgoliu personal, dorință de a fi „academician”. Desigur, nu am de gând aici să neg dreptul de autor ca principiu de protejare a acestuia, nici nu iau în derâdere titlurile științifice, dar de orgoliile deșarte pot să râd. Socrate ne-a dăruit fără să ceară nimic. Mai mult, el ne-a învățat cum să asculți un om, să-i dai șansa de a gândi fără a exercita presiuni , stăpânea arta „pedagogiei” în cel mai înalt grad. Întrebările sale, așa cum le reproduce Platon, stimulează, nu sugerează răspunsul, cheamă rațiunea, nu o strivește. „Știu că nu știu nimic” este una dintre frazele sale celebre, care nu se doresc a ironiza rațiunea, ci a fi lucid până la capăt. Adevărul este intangibil, noi doar îl căutăm. Maieutica, care înseamnă arta moșitului, a devenit în practica de filosof a lui Socrate o metodă, ca fiu al unei moașe , el a preluat termenul cu un sens mai larg. A fost condamnat la moarte pentru modul său de gândire liber, independent de rigorile efemere ale Cetății, deși tot el a spus că „legile sunt părinții noștri”. De aceea nici nu a evadat din închisoare, deși mulți ucenici erau gata să-l ajute. Unii istorici au vulgarizat comportamentul filosofului, sugerând că era homosexual. Nici o legătură, anticii nu aveau rețineri în această privință, cum nici azi nu se mai condamnă această înclinație, în țările avansate. Este o chestiune personală, intimă, cât timp nu aduce un prejudiciu societății. Religia condamnă acest obicei, îl consideră un viciu, este , deci o interpretare. Anticii cunoșteau și halucinogenele, dar nu exista mafia de astăzi. Socrate era esențial mente bun, el afirma că orice om încearcă să facă un bine, paradoxal, chiar și criminalii au, după spusele filosofului, intenția de face bine, conform unor iluzii proprii. Încercăm să-l înțelegem, dar justiția trebuie , oricum, să-și facă datoria. „ Răul vine din faptul că omul se înșeală în privința binelui”. Este o definiție care nu poate fi respinsă. Să ne gândim la dictatorii secolului XX, de la cei mai mari la cei mai mititei, toți, fără excepție au vorbit despre „binele poporului”, doar că ei nu cunoșteau adevăratul bine sau îl ignorau. „ Recunoașterea binelui adevărat este un act moral”, au comentat filosofii de după Socrate. Platon a dus această afirmație în domeniul eticii. ”Cunoaște-te pe tine însuți” ar trebui să fie o lege morală pentru oricare om. Dar noi nu o aplicăm nici azi, poate doar în anumite situații limită ajungem la auto-cunoaștere.
Un alt principiu socratic este cel al punerii de acord a unei judecăți,a unei afirmații cu cea dinainte, în dialogurile sale cu ucenicii, Socrate le demonstrează șubrezenia modului nostru de gândire, de la o simplă întrebare, interlocutorul ajunge să dea în finalul discuției două răspunsuri, adesea contradictorii. Noi nu suntem consecvenți cu propria noastră gândire. Logica devine astfel un alt principiu moral. Socrate a pus în discuție și nemurirea oamenilor. El considera moartea o eliberare, nu un sfârșit. Urmașul său, Platon a părăsit Atena dezamăgit profund de rigorile mincinoase care dominau viața civică. A revenit pentru a întemeia Academia. Era un omagiu adus marelui predecesor, Socrate, care nu scrisese un rând.
Boris Marian
Mulți au auzit de Socrate, nimeni nu l-a citit, pentru că omul nu a scris un rând. El trăiește prin moștenirea lui Platon, a unei pleiade de filosofi și gânditori străluciți până în zilele noastre. În timp ce unii ar trebui să-i ia exemplul, mai cu seamă cei fără har, inflația de literatură filosofică și filosofardă este un fenomen adeseori nedorit. Dacă ne uităm la anii în care a trăit Socrate ( 470-399 î.e.n.) ne gândim că nu există progres în capacitatea intelectuală a semenilor, nimeni nu a progresat, doar a acumulat experiență, cunoștințe. Socrate a renunțat ab initio de la orice drept de autor, orgoliu personal, dorință de a fi „academician”. Desigur, nu am de gând aici să neg dreptul de autor ca principiu de protejare a acestuia, nici nu iau în derâdere titlurile științifice, dar de orgoliile deșarte pot să râd. Socrate ne-a dăruit fără să ceară nimic. Mai mult, el ne-a învățat cum să asculți un om, să-i dai șansa de a gândi fără a exercita presiuni , stăpânea arta „pedagogiei” în cel mai înalt grad. Întrebările sale, așa cum le reproduce Platon, stimulează, nu sugerează răspunsul, cheamă rațiunea, nu o strivește. „Știu că nu știu nimic” este una dintre frazele sale celebre, care nu se doresc a ironiza rațiunea, ci a fi lucid până la capăt. Adevărul este intangibil, noi doar îl căutăm. Maieutica, care înseamnă arta moșitului, a devenit în practica de filosof a lui Socrate o metodă, ca fiu al unei moașe , el a preluat termenul cu un sens mai larg. A fost condamnat la moarte pentru modul său de gândire liber, independent de rigorile efemere ale Cetății, deși tot el a spus că „legile sunt părinții noștri”. De aceea nici nu a evadat din închisoare, deși mulți ucenici erau gata să-l ajute. Unii istorici au vulgarizat comportamentul filosofului, sugerând că era homosexual. Nici o legătură, anticii nu aveau rețineri în această privință, cum nici azi nu se mai condamnă această înclinație, în țările avansate. Este o chestiune personală, intimă, cât timp nu aduce un prejudiciu societății. Religia condamnă acest obicei, îl consideră un viciu, este , deci o interpretare. Anticii cunoșteau și halucinogenele, dar nu exista mafia de astăzi. Socrate era esențial mente bun, el afirma că orice om încearcă să facă un bine, paradoxal, chiar și criminalii au, după spusele filosofului, intenția de face bine, conform unor iluzii proprii. Încercăm să-l înțelegem, dar justiția trebuie , oricum, să-și facă datoria. „ Răul vine din faptul că omul se înșeală în privința binelui”. Este o definiție care nu poate fi respinsă. Să ne gândim la dictatorii secolului XX, de la cei mai mari la cei mai mititei, toți, fără excepție au vorbit despre „binele poporului”, doar că ei nu cunoșteau adevăratul bine sau îl ignorau. „ Recunoașterea binelui adevărat este un act moral”, au comentat filosofii de după Socrate. Platon a dus această afirmație în domeniul eticii. ”Cunoaște-te pe tine însuți” ar trebui să fie o lege morală pentru oricare om. Dar noi nu o aplicăm nici azi, poate doar în anumite situații limită ajungem la auto-cunoaștere.
Un alt principiu socratic este cel al punerii de acord a unei judecăți,a unei afirmații cu cea dinainte, în dialogurile sale cu ucenicii, Socrate le demonstrează șubrezenia modului nostru de gândire, de la o simplă întrebare, interlocutorul ajunge să dea în finalul discuției două răspunsuri, adesea contradictorii. Noi nu suntem consecvenți cu propria noastră gândire. Logica devine astfel un alt principiu moral. Socrate a pus în discuție și nemurirea oamenilor. El considera moartea o eliberare, nu un sfârșit. Urmașul său, Platon a părăsit Atena dezamăgit profund de rigorile mincinoase care dominau viața civică. A revenit pentru a întemeia Academia. Era un omagiu adus marelui predecesor, Socrate, care nu scrisese un rând.
Boris Marian
Sabato-100
Sabato – o sută de ani, nu de singurătate
Cu mai puțin de două luni înainte de a împlini o sută de ani de viață, Ernesto Sabato a decis să pornească în căutarea lui Abaddon sau a lui Dumnezeu din ceruri. Publicația spaniaolă „ El Pais” l-a numit „ultimul clasic al literaturii argentiniene”, dar el a fost și un scriitor de talie mondială, o mândrie a literaturii sud-americane, atât de generoase în secolul XX cu nume de prestigiu.
Născut în apropiere de Buenos Aires, a murit în aceeași regiune, de pneumonie, deși promisese că va trăi cel puțin un veac. A studiat fizica, a lucrat la Institutul Curie din Paris, a fost remarcat de Bertrand Russel pentru lucrările sale, pentru eseurile sale științifice. După al Doilea Război Mondial se dedică literaturii beletristice și publică trei mari romane care i-au asigurat un loc de frunte în ierarhia scriitoricească – „ Tunelul” ( 1948), „Despre eroi și morminte” ( 1061), „Abaddon eterminatorul” ( 1974). Înainte de război a fost secretar al tineretului comunist din Argentina, a fost trimis să studieze la Moscova, dar în 1935 s-a întors și a declarat că în URSS poți ajunge fie în GULAG, fie într-un spital de psihiatrie. Cu asta relația sa cu comuniștii s-a terminat. Camus și Thomas Man au salutat debutul în proză a lui Sabato. El a primit Legiunea de Onoare franceză, Premiul Medicis ( Italia), Cervantes ( Spania), ș.a. În anii 80 a fost numit de președintele Argentinei să ancheteze crimele comise în timpul „războiului murdar” din 1970. Numeroasele sale eseuri pe teme politice, dar și literare ( despre Camus, Borges, Robbe-Grillet), au atras numeroși cititori, personalități. A publicat în 1976 un dialog cu Jorge Luis Borges, cu care avea unele afinități.
Creația lui Sabato este dominată de o anumită „stare de vigilență” față de forțele răului. În „Tunelul”, personajul principal este un scriitor care și-a asasinat femeia iubită, în al doilea roman , „ Despre eroi și morminte” oferă o imagine sumbră asupra evoluției societății din țara sa, iar în al treilea roman acest sentiment de îngrijorare devine obsesiv. Abaddon este în Biblia ebraică locul unde se coboară pentru a ajunge în Iad ( Sheol). Apoi, prin transfigurare în lumea greco-latină și în creștinism el devine Îngerul Morții, care va veni în Ziua Judecății de Apoi. Nu este bine să ai de a face cu acest Înger. Sabato era un pesimist, deși nu a cunoscut grozăviile din Europa anilor de război. Părinții săi proveneau din Italia, tatăl era de origine albaneză, iar mama italiancă. Numele Ernesto, scriitorul și l-a ales singur. Nouă frați au murit înaintea sa, dar el a „compensat” prin longevitate această năpastă. Soția sa, Matilde Kusminski Richter a murit în 1998, el s-a recăsătorit, fiind îngrijit de cea de a doua soție, Elvira. Prima soție i-a dăruit doi fii, Jorge și Mario. Nu știm nimic despre cariera acestora. „ Toată viața am încercat să-mi distrug ființa, pe a mea, nu pe a altora”, acesta era un credo al scriitorului. Într-unul din ultimele interviuri el declara – „ Oamenii de știință neglijează aspectele esențiale ale vieții omului, precum subconștientul și miturile care se află la originea expresiei artistice… fiecare Mr. Hyde are nevoie de un dr. Jekyll… Kierkegaard a fost primul gânditor care a avut curajul să răspundă ferm că viața se află întotdeauna pe primul loc”. Sabato avdea o mare admirație pentru opera lui Dostoievski, ca și pentru filozofie lui Jaspers, Heidegger. El se întreabă – este Don Quijote un personaj ireal? El nu crede că simfoniile lui Beethoven pot fi analizate științific, la fel și proza lui Kafka. În artă nu se poate vorbi de progres pentru că fiecare artist autentic caută … Absolutul. „Reputația scriitorilor, artiștilor și muzicienilor stă sub semnul legănării pendulului istoriei…Toate culturile trebuie privite cu egal respect…Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este catastrofa spirituală în care se scufundă era noastră… Tradițiile străvechi nu pot fi înlocuite de industria tranzistorilor”.
Opera literară
Romane
• Tunelul, 1948
• Despre eroi și morminte, 1961
• Raport despre orbi, 1968
• Abaddón, exterminatorul, 1974
Eseuri
• Unu și universul, 1945
• Oameni și angrenaje, 1951
• Heterodoxia, 1953
• El caso Sábato. Torturas y libertad de prensa. Carta Abierta al General Aramburu
• El otro rosto del peronismo, 1956
• Scriitorul și fantasmele sale, 1963
• Tango, discusión y clave
• Romance de la muerte de Juan Lavalle. Cantar de Gesta
• Pedro Henríquez Ureña
• Tres aproximaciones a la literatura de nuestro tiempo: Robbe - Grillet, Borges, Sartre
• Eduardo Falú (cu León Benarós)
• Dialoguri (cu Jorge Luis Borges, editată de Orlando Barone)
• Apologii și respingeri, 1979
• Los libros y su misión en la liberación e integración de la América Latina
• Între scris și sânge. Conversații cu Carlos Catania
• Înainte de tăcere, 1998
• La Resistencia, 2000
Premii literare
Miguel de Cervantes și Gabriela Mistral în 1984.
Autobiografie
În anul 1998 și-a publicat autobiografia, Antes del Fin - Înainte de sfârșit, publicată de editura Rao sub titlul Înainte de tăcere. Editura Humanitas a reluat toate romanele publicate de fosta editură Univers, într-o serie de autor "Ernesto Sábato".
BORIS MARIAN
Cu mai puțin de două luni înainte de a împlini o sută de ani de viață, Ernesto Sabato a decis să pornească în căutarea lui Abaddon sau a lui Dumnezeu din ceruri. Publicația spaniaolă „ El Pais” l-a numit „ultimul clasic al literaturii argentiniene”, dar el a fost și un scriitor de talie mondială, o mândrie a literaturii sud-americane, atât de generoase în secolul XX cu nume de prestigiu.
Născut în apropiere de Buenos Aires, a murit în aceeași regiune, de pneumonie, deși promisese că va trăi cel puțin un veac. A studiat fizica, a lucrat la Institutul Curie din Paris, a fost remarcat de Bertrand Russel pentru lucrările sale, pentru eseurile sale științifice. După al Doilea Război Mondial se dedică literaturii beletristice și publică trei mari romane care i-au asigurat un loc de frunte în ierarhia scriitoricească – „ Tunelul” ( 1948), „Despre eroi și morminte” ( 1061), „Abaddon eterminatorul” ( 1974). Înainte de război a fost secretar al tineretului comunist din Argentina, a fost trimis să studieze la Moscova, dar în 1935 s-a întors și a declarat că în URSS poți ajunge fie în GULAG, fie într-un spital de psihiatrie. Cu asta relația sa cu comuniștii s-a terminat. Camus și Thomas Man au salutat debutul în proză a lui Sabato. El a primit Legiunea de Onoare franceză, Premiul Medicis ( Italia), Cervantes ( Spania), ș.a. În anii 80 a fost numit de președintele Argentinei să ancheteze crimele comise în timpul „războiului murdar” din 1970. Numeroasele sale eseuri pe teme politice, dar și literare ( despre Camus, Borges, Robbe-Grillet), au atras numeroși cititori, personalități. A publicat în 1976 un dialog cu Jorge Luis Borges, cu care avea unele afinități.
Creația lui Sabato este dominată de o anumită „stare de vigilență” față de forțele răului. În „Tunelul”, personajul principal este un scriitor care și-a asasinat femeia iubită, în al doilea roman , „ Despre eroi și morminte” oferă o imagine sumbră asupra evoluției societății din țara sa, iar în al treilea roman acest sentiment de îngrijorare devine obsesiv. Abaddon este în Biblia ebraică locul unde se coboară pentru a ajunge în Iad ( Sheol). Apoi, prin transfigurare în lumea greco-latină și în creștinism el devine Îngerul Morții, care va veni în Ziua Judecății de Apoi. Nu este bine să ai de a face cu acest Înger. Sabato era un pesimist, deși nu a cunoscut grozăviile din Europa anilor de război. Părinții săi proveneau din Italia, tatăl era de origine albaneză, iar mama italiancă. Numele Ernesto, scriitorul și l-a ales singur. Nouă frați au murit înaintea sa, dar el a „compensat” prin longevitate această năpastă. Soția sa, Matilde Kusminski Richter a murit în 1998, el s-a recăsătorit, fiind îngrijit de cea de a doua soție, Elvira. Prima soție i-a dăruit doi fii, Jorge și Mario. Nu știm nimic despre cariera acestora. „ Toată viața am încercat să-mi distrug ființa, pe a mea, nu pe a altora”, acesta era un credo al scriitorului. Într-unul din ultimele interviuri el declara – „ Oamenii de știință neglijează aspectele esențiale ale vieții omului, precum subconștientul și miturile care se află la originea expresiei artistice… fiecare Mr. Hyde are nevoie de un dr. Jekyll… Kierkegaard a fost primul gânditor care a avut curajul să răspundă ferm că viața se află întotdeauna pe primul loc”. Sabato avdea o mare admirație pentru opera lui Dostoievski, ca și pentru filozofie lui Jaspers, Heidegger. El se întreabă – este Don Quijote un personaj ireal? El nu crede că simfoniile lui Beethoven pot fi analizate științific, la fel și proza lui Kafka. În artă nu se poate vorbi de progres pentru că fiecare artist autentic caută … Absolutul. „Reputația scriitorilor, artiștilor și muzicienilor stă sub semnul legănării pendulului istoriei…Toate culturile trebuie privite cu egal respect…Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este catastrofa spirituală în care se scufundă era noastră… Tradițiile străvechi nu pot fi înlocuite de industria tranzistorilor”.
Opera literară
Romane
• Tunelul, 1948
• Despre eroi și morminte, 1961
• Raport despre orbi, 1968
• Abaddón, exterminatorul, 1974
Eseuri
• Unu și universul, 1945
• Oameni și angrenaje, 1951
• Heterodoxia, 1953
• El caso Sábato. Torturas y libertad de prensa. Carta Abierta al General Aramburu
• El otro rosto del peronismo, 1956
• Scriitorul și fantasmele sale, 1963
• Tango, discusión y clave
• Romance de la muerte de Juan Lavalle. Cantar de Gesta
• Pedro Henríquez Ureña
• Tres aproximaciones a la literatura de nuestro tiempo: Robbe - Grillet, Borges, Sartre
• Eduardo Falú (cu León Benarós)
• Dialoguri (cu Jorge Luis Borges, editată de Orlando Barone)
• Apologii și respingeri, 1979
• Los libros y su misión en la liberación e integración de la América Latina
• Între scris și sânge. Conversații cu Carlos Catania
• Înainte de tăcere, 1998
• La Resistencia, 2000
Premii literare
Miguel de Cervantes și Gabriela Mistral în 1984.
Autobiografie
În anul 1998 și-a publicat autobiografia, Antes del Fin - Înainte de sfârșit, publicată de editura Rao sub titlul Înainte de tăcere. Editura Humanitas a reluat toate romanele publicate de fosta editură Univers, într-o serie de autor "Ernesto Sábato".
BORIS MARIAN
Ben Corlaciu
Ben Corlaciu – poet necunoscut?
Ben ( Benedict) Corlaciu s-a născut la 6 martie 1924, la Galați și a murit la 15 iunie 1981, la Paris. A studiat la București, absolvind Facultatea de Litere și Filozofie, a fost redactor la revistele „Albatros” ( cu Geo Dumitrescu și Dinu Pillat), „ Flacăra”, iar în 1975 s-a stabilit în Franța. Pentru a-și aduce familia a fost nevoit să facă o grevă a foamei, în fața Ambasadei române din Paris și a reușit. Poet, prozator, traducător, menționat și de GF. Călinescu, el este un nume practic necunoscut la noi, deși ar merita să fie citi și cărțile sale reeditate. În 1969 a apărut la Editura pentru Literatură , volumul- antologie „Poezii”, cu o prefață de Laurențiu Ulici. Cunoscutul critic a știut să prezinte, cu elogii meritate, valoarea operei poetului. El a reținut și versuri care încântă – „ Sunt un munte fugit în pământ/m-am întors în fântânile mele de rocă bătrână/prea se cățăraseră mulți pe umerii mei/prea multe tălpi mi-astupaseră stelele cu bătături de țărână”. De asemenea – „ Frunzele vremii întoarce-le/toamnă, când intră în carte mioarcele/toamnă sărută-le, toamnă, deschide-le/pământul când stau și-l ascultă gravidele/ să vezi tu atunci cum mai ard vetrele/ s-auzi cum mai cântă cerbii și pietrele/să simți cum în inimă se desfac drupele/ pentru la anul, când vine copilul cu vinul și cupele”. Original, arghezian sau bacovian, prin stil, dar de o factură existențială proprie ( Corlaciu nu este nici evlavios, nici nu … blestemă), poetul are versuri memorabile – „ În locul ochilor tăi indieni/ a răsărit într-o noapte o cârciumă scundă”…„hei, tatăl meu, bețivul, taciturnul/tavernelor, vierul Cerului”… „Vinul curgea ca un cântec de moarte”… ” Frigurile bălților în noi au crescut/ ca o trestie, ca un păcat”…”Sunetul ciorapilor tăi de mătase/ amintindu-mi de sunetul roșcovelor toamna, poleite de vânt”, ș.a. Este ciudat, cum de asemenea versuri au putut să apară în mare parte după 1945, când mulți confrați, dintre cei nearestați sau care nu s-au refugiat în Vest, se întreceau în osanale, timp de patru decenii și mai bine, aduse conducătorilor PCR, sistemului socialist, etc. Poetul este chiar un revoltat, iată ce scria în 1967 – „ Plini de strigăte bolnavi de strigăte/ne scărpinăm de gardul așteptărilor/cad de pe noi numai strigăte/ se scutură cojile marilor strigăte arse/în noi printre aripi întoarse din drum”. Astăzi, unii poeți chiar foarte buni se afișează ca potențiali dizidenți, caută explicații pentru compromisurile făcute. Ben Corlaciu a scris cum a vrut, iar când nu s-a mai putut a plecat. Iar opera sa este încă necunoscută, nerecunoscută. Păcat, au trecut 30 de ani de la plecarea sa în neființă, va trebui readus în memoria noastră.
BORIS MARIAN
Opera lui Ben Corlaciu
• Tavernale, Bucureşti, 1941;
• Pelerinul serilor, Bucureşti, 1942;
• Arhipelag, Bucureşti, 1943;
• Manifest liric, Bucureşti, 1945;
• Moartea lângă cer, Bucureşti, 1946;
• La trântă cu munţii, Bucureşti, 1949;
• Candidatul, Bucureşti, 1950;
• Timpii de aur, Bucureşti, 1951;
• Pâinea păcii, Bucureşti, 1951;
• Noaptea de la Ipoteşti: două episoade, Bucureşti, 1957;
• Cazul doctor Udrea, Bucureşti, 1959;
• Baritina, Bucureşti, 1965; ediţia (Când simţi cum moare vântul), Bucureşti, 1972;
• Poezii, Bucureşti, 1969;
• Poeme florivore, Bucureşti, 1972;
• Starea de urgenţă, Bucureşti, 1972;
• Strigoaica şi casa nebună, Bucureşti, 1973;
• Arcul biologic, Cluj Napoca, 1974;
• Tout espoir sera puni, traducere de Maura Barbul, Paris, 1984.
Traduceri
• Isadora Duncan, Viaţa mea, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Geo Dumitrescu);
• Lehel Szeberenyi, Se urnesc munţii, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Francise Munteanu);
• Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinţ, prefaţă de Eugen Schileru, Bucureşti, 1962;
• Leon Negruzzi, Extraordinarele aventuri ale lui Rodolphe Durant. Gangsterul. Politicianul, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Dana Konya-Negruzzi).
Ben Corlaciu - Efigii în ceara În parcul acela imens, într-o seara,
oamenii vineți, fără plămâni,
scriau lapidar, cu ambele mâini,
un cuvânt pe un petec de ceara.
Cuvântul acela suna: ftizie.
Fiecare însa-l scria diferit,
cu același condei de lemn înnegrit
si-aceeași nesănatoasă beție.
Cei ce-așteptau sa le vina rândul
mureau fără cei dinaintea lor.
Ca un pumnal, condeiul
se îndreptă spre pieptul tuturor,
în locul plămânului sec, străpungându-l.
Când oamenii vineți piereau,
umbrele lor, aiurând, se-ntorceau
în sanatoriul din parcul imens și gol.
Joc de Hydrargir
Pat îmi făcusem din masa aceea, grea,
pentru adormire după crugul zilelor.
În ultimul pahar dansul bacililor
ca un exod lunar se arcuia.
Cântecul violei în pieptul osos
se înăbușea murind cu plămânii,
mai palida, uscata, pielea mâinii,
pe ultimul pahar, tremura.
Cei din urma prieteni, bacilii, scânceau
lugubra melodie a ultimei toamne:
acompaniindu-i, gura mea, Doamne,
te înjura și ochii, demenți, râdeau.
Mercurul termometrului spart se scălda
în vinul închegat al ultimei nopți -
în sângele altei neîndurate morți.
Sfârșitul, îndepărtatul sfârșit, zăbovea
prin aluviunile coastelor rărite.
Ben ( Benedict) Corlaciu s-a născut la 6 martie 1924, la Galați și a murit la 15 iunie 1981, la Paris. A studiat la București, absolvind Facultatea de Litere și Filozofie, a fost redactor la revistele „Albatros” ( cu Geo Dumitrescu și Dinu Pillat), „ Flacăra”, iar în 1975 s-a stabilit în Franța. Pentru a-și aduce familia a fost nevoit să facă o grevă a foamei, în fața Ambasadei române din Paris și a reușit. Poet, prozator, traducător, menționat și de GF. Călinescu, el este un nume practic necunoscut la noi, deși ar merita să fie citi și cărțile sale reeditate. În 1969 a apărut la Editura pentru Literatură , volumul- antologie „Poezii”, cu o prefață de Laurențiu Ulici. Cunoscutul critic a știut să prezinte, cu elogii meritate, valoarea operei poetului. El a reținut și versuri care încântă – „ Sunt un munte fugit în pământ/m-am întors în fântânile mele de rocă bătrână/prea se cățăraseră mulți pe umerii mei/prea multe tălpi mi-astupaseră stelele cu bătături de țărână”. De asemenea – „ Frunzele vremii întoarce-le/toamnă, când intră în carte mioarcele/toamnă sărută-le, toamnă, deschide-le/pământul când stau și-l ascultă gravidele/ să vezi tu atunci cum mai ard vetrele/ s-auzi cum mai cântă cerbii și pietrele/să simți cum în inimă se desfac drupele/ pentru la anul, când vine copilul cu vinul și cupele”. Original, arghezian sau bacovian, prin stil, dar de o factură existențială proprie ( Corlaciu nu este nici evlavios, nici nu … blestemă), poetul are versuri memorabile – „ În locul ochilor tăi indieni/ a răsărit într-o noapte o cârciumă scundă”…„hei, tatăl meu, bețivul, taciturnul/tavernelor, vierul Cerului”… „Vinul curgea ca un cântec de moarte”… ” Frigurile bălților în noi au crescut/ ca o trestie, ca un păcat”…”Sunetul ciorapilor tăi de mătase/ amintindu-mi de sunetul roșcovelor toamna, poleite de vânt”, ș.a. Este ciudat, cum de asemenea versuri au putut să apară în mare parte după 1945, când mulți confrați, dintre cei nearestați sau care nu s-au refugiat în Vest, se întreceau în osanale, timp de patru decenii și mai bine, aduse conducătorilor PCR, sistemului socialist, etc. Poetul este chiar un revoltat, iată ce scria în 1967 – „ Plini de strigăte bolnavi de strigăte/ne scărpinăm de gardul așteptărilor/cad de pe noi numai strigăte/ se scutură cojile marilor strigăte arse/în noi printre aripi întoarse din drum”. Astăzi, unii poeți chiar foarte buni se afișează ca potențiali dizidenți, caută explicații pentru compromisurile făcute. Ben Corlaciu a scris cum a vrut, iar când nu s-a mai putut a plecat. Iar opera sa este încă necunoscută, nerecunoscută. Păcat, au trecut 30 de ani de la plecarea sa în neființă, va trebui readus în memoria noastră.
BORIS MARIAN
Opera lui Ben Corlaciu
• Tavernale, Bucureşti, 1941;
• Pelerinul serilor, Bucureşti, 1942;
• Arhipelag, Bucureşti, 1943;
• Manifest liric, Bucureşti, 1945;
• Moartea lângă cer, Bucureşti, 1946;
• La trântă cu munţii, Bucureşti, 1949;
• Candidatul, Bucureşti, 1950;
• Timpii de aur, Bucureşti, 1951;
• Pâinea păcii, Bucureşti, 1951;
• Noaptea de la Ipoteşti: două episoade, Bucureşti, 1957;
• Cazul doctor Udrea, Bucureşti, 1959;
• Baritina, Bucureşti, 1965; ediţia (Când simţi cum moare vântul), Bucureşti, 1972;
• Poezii, Bucureşti, 1969;
• Poeme florivore, Bucureşti, 1972;
• Starea de urgenţă, Bucureşti, 1972;
• Strigoaica şi casa nebună, Bucureşti, 1973;
• Arcul biologic, Cluj Napoca, 1974;
• Tout espoir sera puni, traducere de Maura Barbul, Paris, 1984.
Traduceri
• Isadora Duncan, Viaţa mea, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Geo Dumitrescu);
• Lehel Szeberenyi, Se urnesc munţii, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Francise Munteanu);
• Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinţ, prefaţă de Eugen Schileru, Bucureşti, 1962;
• Leon Negruzzi, Extraordinarele aventuri ale lui Rodolphe Durant. Gangsterul. Politicianul, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Dana Konya-Negruzzi).
Ben Corlaciu - Efigii în ceara În parcul acela imens, într-o seara,
oamenii vineți, fără plămâni,
scriau lapidar, cu ambele mâini,
un cuvânt pe un petec de ceara.
Cuvântul acela suna: ftizie.
Fiecare însa-l scria diferit,
cu același condei de lemn înnegrit
si-aceeași nesănatoasă beție.
Cei ce-așteptau sa le vina rândul
mureau fără cei dinaintea lor.
Ca un pumnal, condeiul
se îndreptă spre pieptul tuturor,
în locul plămânului sec, străpungându-l.
Când oamenii vineți piereau,
umbrele lor, aiurând, se-ntorceau
în sanatoriul din parcul imens și gol.
Joc de Hydrargir
Pat îmi făcusem din masa aceea, grea,
pentru adormire după crugul zilelor.
În ultimul pahar dansul bacililor
ca un exod lunar se arcuia.
Cântecul violei în pieptul osos
se înăbușea murind cu plămânii,
mai palida, uscata, pielea mâinii,
pe ultimul pahar, tremura.
Cei din urma prieteni, bacilii, scânceau
lugubra melodie a ultimei toamne:
acompaniindu-i, gura mea, Doamne,
te înjura și ochii, demenți, râdeau.
Mercurul termometrului spart se scălda
în vinul închegat al ultimei nopți -
în sângele altei neîndurate morți.
Sfârșitul, îndepărtatul sfârșit, zăbovea
prin aluviunile coastelor rărite.
Mussolinismul
Mussolinismul
Dintre dictaturii secolului XX, Mussolini pare cel mai aproape de un personaj de operă- bufă. Dacă gesturile și grimasele lui Hitler, privit în peliculele documentare, par mai mult amenințătoare, poza lui Mussolini , cu bărbia zvârlită înainte, cu brațele încrucișate la piept, cu salutul copiat de la romanii antici este mai mult comică. Și totuși, acest bărbat vânjos la tinerețe a fost prototipul multor dictatori, el a fost primul ideolog și apoi practicant al unui fascism primitiv la început, născut din socialismul primului deceniu al secolului trecut. Horthy, Hitler, Franco și alți dictatori mai mărunței din America de Sud și Centrală l-au copiat în parte. Nu-l putem compara cu Stalin pentru că mustăciosul osetin-gruzin avea școala ipocriziei est-teologice, nu era un orator, ci un „operator” din umbră. Poate de aceea a fost și cel mai „eficient” – a reușit să bage în pământ zeci de milioane de concetățeni.
Cine a fost Benito ( Amilcare Andrea) Mussolini? S-a născut la 29 iulie 1883 în satul Predappio și a fost ucis de partizanii italieni la 28 aprilie 1945, lângă satul Dongo. În anii 1912-1914 a colaborat cu Gramsci, socialist care avea să fondeze partidul comunist din Italia, a scris în ziarul „Avanti”, dar s-a despărțit și a fost îndepărtat din partid în momentul când s-a declarat adept al participării Italiei la Războiul Mondial. Era un criteriu pentru mai toți socialiștii din acel moment – cei care se opuneau războiului erau viitorii comuniști, la îndemnul bolșevicilor ruși. Este o curiozitate această luare de atitudine, mascată de lozinca umanitaristă pentru pace, când războiul a favorizat cel mai mult formarea structurii viitoarei Internaționale comuniste-leniniste, care s-a rupt de Internaționala a II-a, socialistă. Mussolini a fondat un nou organ de presă „ Il Popolo d”Italia”, în jurul căruia se va coagula mișcarea fascistă ( denumirea provine, se știe, de la fascii, arma purtată de lictorii romani, un mănunchi de nuiele cu o toporișcă în centru). Participă la război ca militar activ, ca și Hitler, față de care era mai în vârstă cu șase ani. Nu se vor cunoaște decât mult mai târziu. În 1919 începe să-și organizeze un partid care avea ca principal obiectiv cucerirea puterii și impunerea dictaturii unui partid unic. Lecția comuniștilor era încă proaspătă, în Rusia Sovietică, Lenin lichidase deja partidele, atât din opoziție, cât și aliate temporar ( socialist-revoluționar, ș.a.). În 1922, Mussolini conduce cunoscutul Marș asupra Romei, blocând astfel o grevă generală a muncitorilor. Deși se declara un prieten al muncitorilor, Mussolini se baza pe elemente de pe treptele joase ale societății, adică pe lumpen-proletari, șomeri, militari demobilizați, fără ocupații sigure, dar și pe intelectuali precum marele scriitor Gabriele D”Annunzio. Este numit prim-ministru, iar el introduce titulatura de Il Duce ( Conducătorul). Dictatura sa a durat circa 11 ani, Ducele a introdus un control sever al ordinii publice, a făcut anumite reforme sociale în favoare celor mai săraci, a revigorat sectorul construcțiilor publice ( idee preluată și de Hitler, în 1933), dar nu s-a oprit la reformele interne. Visul dictatorului era de a reface , cel puțin în parte, Imperiul Roman. De aici începe și… sfârșitul. O dictatură nu are , în limbajul de azi, un feed-back. Ea funcționează ca un robot programat definitiv. Ca și comunismul lui Lenin și Stalin. Megalomania mussoliniană va fi mereu un reper fatal al dictaturilor de orice culoare- neagră( la italieni), brună (la germani), roșie ( la ruși, chinezi, etc.). Mussolini cucerește cu chiu și vai Abisinia,în 1935, ocupă Libia, apoi semnează cu Hitler alianța, care împreună cu imperiul Japoniei va deveni Axa Berlin- Roma- Tokio. Declară, în 1940 război Angliei, apoi, în 1941, URSS și SUA. Deși l-a admirat pe Mussolini în anii premergători venirii la putere, în 1933, Hitler l-a tratat ulterior cu dispreț , de pe poziția unei Germanii mai puternice, economic și militar. Campaniile italiene în Grecia, în Nordul Africii au fost dezastruoase, nici Albania nu a putut fi ocupată de italieni, astfel că în momentul debarcării Aliaților în Sicilia, în 1943, companionii de partid ai lui Mussolini l-au destituit și arestat. Eliberat de un comando german trimis de Hitler, este repus în fruntea unei republici din Nordul Italiei ( Republica de la Salo), pentru ca în aprilie 1945 să fie capturat de partizanii italieni, în bună parte, comuniști,împușcat împreună cu amanta sa și spânzurat de picioare pentru a fi arătat populației disperate de efectele războiului.
Într-un mic studiu despre fascism, apărut în anii 90, Umberto Eco făcea o analiză a acestui fenomen, pornind de la exemplul mussolinismului . Trăsăturile principale ale fascismului italian erau – lichidarea pluripartitismului, condamnarea oricărei forme de democrație , deși se declara o ideologie „pentru popor”, corporatismul, adică organizarea socio-politică a țării pe baza profesiunilor, ocupațiilor de bază, un fel de sindicalism de stat, cultul tradiției antice, al eroilor- model, al morții eroice,demagogia deșănțată, naționalismul extremist, dar fără a fi rasist. Fascismul italian se deosebea de nazism prin lipsa unui antisemitism programatic, unui arianism care nici nu putea fi acceptat, Hitler disprețuind pe latini, la fel ca și pe slavi și, evident, pe evrei. În mișcarea lui Mussolini au fost și susținători evrei, care ulterior, abia după 1938, la presiunea lui Hitler au fost îndepărtați. Fascismul italian, ca și nazismul nu afișau un respect prea mare pentru Biserică, pentru religie, deși italienii, ca popor au o veche tradiție creștină. Ca și comunismul, fascismul are o religie mai „comodă” – cultul Conducătorului. De aici și criminalitatea de stat, de aici și pericolul imens pentru civilizație a dictaturii. Desigur, extremismul religios din Evul Mediu, ca și cel resuscitat de islamicii extremiști de azi nu este mai puțin pernicios.
Ce învățăminte se pot desprinde din analiza mussolinismului ca fenomen politic? Multe, dar ele se rezumă la o formulă care ar trebui să fie în mintea oricărui om conștient de valoarea sa ca individ – cultul personalității în orice domeniu, nu numai politic, pioșenia și idolatrizarea în fața unor ființe care se nasc oameni, ca fiecare dintre noi, sunt contrare naturii umane, duc la autodistrugerea omenirii. Cine își închipuie că o dictatură cade singură, se retrage ca o boală prin autoimunizare, se înșeală. Orice dictatură este pornită pe masacru numai pentru a-și menține poziția. Un exemplu discutabil este cel al lui Franco, deși ea a durat peste trei decenii, acest general abil cedând la bătrânețe puterea celor în drept, partidelor și Regelui.
BORIS MARIAN
Dintre dictaturii secolului XX, Mussolini pare cel mai aproape de un personaj de operă- bufă. Dacă gesturile și grimasele lui Hitler, privit în peliculele documentare, par mai mult amenințătoare, poza lui Mussolini , cu bărbia zvârlită înainte, cu brațele încrucișate la piept, cu salutul copiat de la romanii antici este mai mult comică. Și totuși, acest bărbat vânjos la tinerețe a fost prototipul multor dictatori, el a fost primul ideolog și apoi practicant al unui fascism primitiv la început, născut din socialismul primului deceniu al secolului trecut. Horthy, Hitler, Franco și alți dictatori mai mărunței din America de Sud și Centrală l-au copiat în parte. Nu-l putem compara cu Stalin pentru că mustăciosul osetin-gruzin avea școala ipocriziei est-teologice, nu era un orator, ci un „operator” din umbră. Poate de aceea a fost și cel mai „eficient” – a reușit să bage în pământ zeci de milioane de concetățeni.
Cine a fost Benito ( Amilcare Andrea) Mussolini? S-a născut la 29 iulie 1883 în satul Predappio și a fost ucis de partizanii italieni la 28 aprilie 1945, lângă satul Dongo. În anii 1912-1914 a colaborat cu Gramsci, socialist care avea să fondeze partidul comunist din Italia, a scris în ziarul „Avanti”, dar s-a despărțit și a fost îndepărtat din partid în momentul când s-a declarat adept al participării Italiei la Războiul Mondial. Era un criteriu pentru mai toți socialiștii din acel moment – cei care se opuneau războiului erau viitorii comuniști, la îndemnul bolșevicilor ruși. Este o curiozitate această luare de atitudine, mascată de lozinca umanitaristă pentru pace, când războiul a favorizat cel mai mult formarea structurii viitoarei Internaționale comuniste-leniniste, care s-a rupt de Internaționala a II-a, socialistă. Mussolini a fondat un nou organ de presă „ Il Popolo d”Italia”, în jurul căruia se va coagula mișcarea fascistă ( denumirea provine, se știe, de la fascii, arma purtată de lictorii romani, un mănunchi de nuiele cu o toporișcă în centru). Participă la război ca militar activ, ca și Hitler, față de care era mai în vârstă cu șase ani. Nu se vor cunoaște decât mult mai târziu. În 1919 începe să-și organizeze un partid care avea ca principal obiectiv cucerirea puterii și impunerea dictaturii unui partid unic. Lecția comuniștilor era încă proaspătă, în Rusia Sovietică, Lenin lichidase deja partidele, atât din opoziție, cât și aliate temporar ( socialist-revoluționar, ș.a.). În 1922, Mussolini conduce cunoscutul Marș asupra Romei, blocând astfel o grevă generală a muncitorilor. Deși se declara un prieten al muncitorilor, Mussolini se baza pe elemente de pe treptele joase ale societății, adică pe lumpen-proletari, șomeri, militari demobilizați, fără ocupații sigure, dar și pe intelectuali precum marele scriitor Gabriele D”Annunzio. Este numit prim-ministru, iar el introduce titulatura de Il Duce ( Conducătorul). Dictatura sa a durat circa 11 ani, Ducele a introdus un control sever al ordinii publice, a făcut anumite reforme sociale în favoare celor mai săraci, a revigorat sectorul construcțiilor publice ( idee preluată și de Hitler, în 1933), dar nu s-a oprit la reformele interne. Visul dictatorului era de a reface , cel puțin în parte, Imperiul Roman. De aici începe și… sfârșitul. O dictatură nu are , în limbajul de azi, un feed-back. Ea funcționează ca un robot programat definitiv. Ca și comunismul lui Lenin și Stalin. Megalomania mussoliniană va fi mereu un reper fatal al dictaturilor de orice culoare- neagră( la italieni), brună (la germani), roșie ( la ruși, chinezi, etc.). Mussolini cucerește cu chiu și vai Abisinia,în 1935, ocupă Libia, apoi semnează cu Hitler alianța, care împreună cu imperiul Japoniei va deveni Axa Berlin- Roma- Tokio. Declară, în 1940 război Angliei, apoi, în 1941, URSS și SUA. Deși l-a admirat pe Mussolini în anii premergători venirii la putere, în 1933, Hitler l-a tratat ulterior cu dispreț , de pe poziția unei Germanii mai puternice, economic și militar. Campaniile italiene în Grecia, în Nordul Africii au fost dezastruoase, nici Albania nu a putut fi ocupată de italieni, astfel că în momentul debarcării Aliaților în Sicilia, în 1943, companionii de partid ai lui Mussolini l-au destituit și arestat. Eliberat de un comando german trimis de Hitler, este repus în fruntea unei republici din Nordul Italiei ( Republica de la Salo), pentru ca în aprilie 1945 să fie capturat de partizanii italieni, în bună parte, comuniști,împușcat împreună cu amanta sa și spânzurat de picioare pentru a fi arătat populației disperate de efectele războiului.
Într-un mic studiu despre fascism, apărut în anii 90, Umberto Eco făcea o analiză a acestui fenomen, pornind de la exemplul mussolinismului . Trăsăturile principale ale fascismului italian erau – lichidarea pluripartitismului, condamnarea oricărei forme de democrație , deși se declara o ideologie „pentru popor”, corporatismul, adică organizarea socio-politică a țării pe baza profesiunilor, ocupațiilor de bază, un fel de sindicalism de stat, cultul tradiției antice, al eroilor- model, al morții eroice,demagogia deșănțată, naționalismul extremist, dar fără a fi rasist. Fascismul italian se deosebea de nazism prin lipsa unui antisemitism programatic, unui arianism care nici nu putea fi acceptat, Hitler disprețuind pe latini, la fel ca și pe slavi și, evident, pe evrei. În mișcarea lui Mussolini au fost și susținători evrei, care ulterior, abia după 1938, la presiunea lui Hitler au fost îndepărtați. Fascismul italian, ca și nazismul nu afișau un respect prea mare pentru Biserică, pentru religie, deși italienii, ca popor au o veche tradiție creștină. Ca și comunismul, fascismul are o religie mai „comodă” – cultul Conducătorului. De aici și criminalitatea de stat, de aici și pericolul imens pentru civilizație a dictaturii. Desigur, extremismul religios din Evul Mediu, ca și cel resuscitat de islamicii extremiști de azi nu este mai puțin pernicios.
Ce învățăminte se pot desprinde din analiza mussolinismului ca fenomen politic? Multe, dar ele se rezumă la o formulă care ar trebui să fie în mintea oricărui om conștient de valoarea sa ca individ – cultul personalității în orice domeniu, nu numai politic, pioșenia și idolatrizarea în fața unor ființe care se nasc oameni, ca fiecare dintre noi, sunt contrare naturii umane, duc la autodistrugerea omenirii. Cine își închipuie că o dictatură cade singură, se retrage ca o boală prin autoimunizare, se înșeală. Orice dictatură este pornită pe masacru numai pentru a-și menține poziția. Un exemplu discutabil este cel al lui Franco, deși ea a durat peste trei decenii, acest general abil cedând la bătrânețe puterea celor în drept, partidelor și Regelui.
BORIS MARIAN
Malraux și Dostoievski
Malraux și Dostoievski
Se împlinesc în noiembrie 2011, 190 de ani de la nașterea lui Dostoievski și 110 ani de la cea a lui Malraux. Ca scriitori nu sunt de aceeași mărime, Dostoievski fiind mai sus pe piedestalul istoriei literare. Dar au și trăsături comune, sub aspect existențial. Sunt doi convertiți, nici unul din oportunism, amândoi mari conștiințe. Dostoievski s-a implicat în tinerețe în mișcarea revoluționară, antițaristă, antifeudală, cu nuanțe socialiste. Pus în fața plutonului de execuție, trimis la ocnă, el revine cu o concepție total opusă celei din tinerețe. Este un ortodoxist creștin, un monarhist din principiu, un adversar înverșunat al socialiștilor de toate culorile, narodnici, anarhiști, etc. „Demonii” exprimă cel mai fidel acest dispreț profund pentru revoluționarism. Dar scriitorul nu este un dogmatic, firea sa extrem de complexă nu îl împiedică , dimpotrivă îl apropie de lumea celor dezmoșteniți, loviți de o soartă care nu le este niciodată favorabilă. Ipocrizia, lăcomia, cruzimea, antiumanismul, lipsa de scrupule rămân în atenția unuia dintre cei mai sensibili scriitori din istoria literaturii. Succesul enorm al operei lui Dostoievski se datorează fidelității nestrămutate a acestuia față de Om. Pentru marele romancier Dumnezeu este o existență permanentă în sufletul omului, chiar și al celui care se consideră ateu. Nici un teolog, nici un filosof nu a apropiat atât de mult pe om de Divinitate. Poate , Tolstoi ar fi un exemplu similar, dar cei doi scriitori au maniere diferite, deși se apreciau reciproc. Dostoievski ajunsese să creadă că deține rolul unui profet, avea ceva mesianic, starea precară, fizică , era compensată de o exaltare religios-educativă. Nici Tolstoi nu era lipsit de asemenea veleități. Malraux a creat și el , la un interval de câteva decenii super-eroi, sub influența ideologiei comuniste. Ajungem astfel, la tragedia secolului XX,la confruntarea unor ideologii de tip mesianic, dar profund negative, fascismul și comunismul de tip leninist-stalinist. Nu spun comunism în genere, pentru că utopicii precum Campanella, Thomas Morus, ș.a. nu la dictatură s-au gândit. Ce l-a determinat pe Malraux, dar și pe Gide și pe Panait Istrati, pe mulți alți simpatizanți ai URSS să părăsească în grabă corabia militantismului comunist? Presiunea exercitată de Moscova prin Internaționala a III-a, centralizarea mișcării comuniste, isteria inchizitorială creată de poliția secretă condusă de partidul bolșevic, războiul dus de Stalin cu orice disident, orice opozant, începând cu vechii colaboratori ai lui Lenin, cu Troțki, cu alți comuniști și socialiști, trădarea tovarpșilor de idei din Spania, Germania, starea jalnică a populației din Țara Sovietelor, discrepanța dintre lozincă șui realitate, dimntre teorie și practică, contradicțiile și oscilațiile dreapta-stânga ale așa numiților teoreticieni bolșevici ( renunțarea la NEP, adică la economia de piață, colectivizarea forțată) au creat în cadrul intelectualității franceze, dar nu numai în Franța o revenire la rațiune, la realitatea imediată. Iar pericolele pan-germanismului nazist sau al pan-rusismului stalinist erau majore. Malraux a devenit sfetnicul lui De Gaulle, la Londra. Patriotismul și democratismul occidental reintra în drepturi. Una este să fii extremist naționalist, alta să fii patriot și mândru de o tradiție democratică. Dacă profeții secolului XIX au fost Schopenhauer, Nietzsche, Dostoievski, în secolul XX, unul dintre profeți a fost și Malraux. El a rostit celebra frază – Secolul următor va fi religios sau nu va fi deloc. Nu se știe în ce măsură a avut dreptate, ideea în sine este nobilă, dar extremismul religios care a fost resuscitat de islamiștii țărilor înapoiate sau interesate în conflicte majore, se pare că pune în discuție însuși rolul religiilor. Desigur, renunțarea la morala religioasă care are fundamentul pe credința în Divinitate ar fi o nenorocire. Se pare că o nouă generație de gânditori-profeți vor veni să ne ofere soluții.
BORIS MARIAN
Se împlinesc în noiembrie 2011, 190 de ani de la nașterea lui Dostoievski și 110 ani de la cea a lui Malraux. Ca scriitori nu sunt de aceeași mărime, Dostoievski fiind mai sus pe piedestalul istoriei literare. Dar au și trăsături comune, sub aspect existențial. Sunt doi convertiți, nici unul din oportunism, amândoi mari conștiințe. Dostoievski s-a implicat în tinerețe în mișcarea revoluționară, antițaristă, antifeudală, cu nuanțe socialiste. Pus în fața plutonului de execuție, trimis la ocnă, el revine cu o concepție total opusă celei din tinerețe. Este un ortodoxist creștin, un monarhist din principiu, un adversar înverșunat al socialiștilor de toate culorile, narodnici, anarhiști, etc. „Demonii” exprimă cel mai fidel acest dispreț profund pentru revoluționarism. Dar scriitorul nu este un dogmatic, firea sa extrem de complexă nu îl împiedică , dimpotrivă îl apropie de lumea celor dezmoșteniți, loviți de o soartă care nu le este niciodată favorabilă. Ipocrizia, lăcomia, cruzimea, antiumanismul, lipsa de scrupule rămân în atenția unuia dintre cei mai sensibili scriitori din istoria literaturii. Succesul enorm al operei lui Dostoievski se datorează fidelității nestrămutate a acestuia față de Om. Pentru marele romancier Dumnezeu este o existență permanentă în sufletul omului, chiar și al celui care se consideră ateu. Nici un teolog, nici un filosof nu a apropiat atât de mult pe om de Divinitate. Poate , Tolstoi ar fi un exemplu similar, dar cei doi scriitori au maniere diferite, deși se apreciau reciproc. Dostoievski ajunsese să creadă că deține rolul unui profet, avea ceva mesianic, starea precară, fizică , era compensată de o exaltare religios-educativă. Nici Tolstoi nu era lipsit de asemenea veleități. Malraux a creat și el , la un interval de câteva decenii super-eroi, sub influența ideologiei comuniste. Ajungem astfel, la tragedia secolului XX,la confruntarea unor ideologii de tip mesianic, dar profund negative, fascismul și comunismul de tip leninist-stalinist. Nu spun comunism în genere, pentru că utopicii precum Campanella, Thomas Morus, ș.a. nu la dictatură s-au gândit. Ce l-a determinat pe Malraux, dar și pe Gide și pe Panait Istrati, pe mulți alți simpatizanți ai URSS să părăsească în grabă corabia militantismului comunist? Presiunea exercitată de Moscova prin Internaționala a III-a, centralizarea mișcării comuniste, isteria inchizitorială creată de poliția secretă condusă de partidul bolșevic, războiul dus de Stalin cu orice disident, orice opozant, începând cu vechii colaboratori ai lui Lenin, cu Troțki, cu alți comuniști și socialiști, trădarea tovarpșilor de idei din Spania, Germania, starea jalnică a populației din Țara Sovietelor, discrepanța dintre lozincă șui realitate, dimntre teorie și practică, contradicțiile și oscilațiile dreapta-stânga ale așa numiților teoreticieni bolșevici ( renunțarea la NEP, adică la economia de piață, colectivizarea forțată) au creat în cadrul intelectualității franceze, dar nu numai în Franța o revenire la rațiune, la realitatea imediată. Iar pericolele pan-germanismului nazist sau al pan-rusismului stalinist erau majore. Malraux a devenit sfetnicul lui De Gaulle, la Londra. Patriotismul și democratismul occidental reintra în drepturi. Una este să fii extremist naționalist, alta să fii patriot și mândru de o tradiție democratică. Dacă profeții secolului XIX au fost Schopenhauer, Nietzsche, Dostoievski, în secolul XX, unul dintre profeți a fost și Malraux. El a rostit celebra frază – Secolul următor va fi religios sau nu va fi deloc. Nu se știe în ce măsură a avut dreptate, ideea în sine este nobilă, dar extremismul religios care a fost resuscitat de islamiștii țărilor înapoiate sau interesate în conflicte majore, se pare că pune în discuție însuși rolul religiilor. Desigur, renunțarea la morala religioasă care are fundamentul pe credința în Divinitate ar fi o nenorocire. Se pare că o nouă generație de gânditori-profeți vor veni să ne ofere soluții.
BORIS MARIAN
Yehoshua
Abraham Yehoshua s-a născut în Israel , în 1936, fiind alături de Amos Oz, unul dintre cei mai citiți scriitori nu numai în patrie, dar și în multe țări ale lumii. A fost profesor la universități din Haifa, Oxford, Harvard, Chicago, Princeton. A debutat în 1962 cu un volum de povestiri- „ Moartea și bătrânul”, continuând cu romaene, piese de teatru. Recent a părut la Ed. Polirom în traducerea lui Any Shilon, romanul „ Misiunea directorului de resurse umane”. Titlul oare banal, iar maniera ultra-realistă a scriitorului nu m-au atras la început. Prefer proza cu valențe lirice sau fantastice, dar... Mulți preferă realismul, iar talentul lui Yehoshua nu poate fi pus la îndoială. Este vorba de indiferența din relațiile dintre oameni, o boală veche pe care civilizația nici nu are de gând să o trateze, dimpotrivă. Menționăm că romanul a inspirat și un film care rulează și în România, cu același titlu.Cartea este dedicată unei victime al unui atentat din Ierusalim ( Muntele Scopus), în 2002, ceea ce ne poate trezi atenția la atmosfera și condițiile de viață într-o țară supusă unei presiuni uriașe din partea terorismului extremist islamic. Un patron, un director de resurse umane, un atentat, o angajată ucisă și părăsită, fără rude, lăsată la morgă, în așteptarea cuiva care să vină să se ocupe de în mormântare. „Un fapt banal”? Alți angajați, lucrul în schimburi, imigranți abia sosiți, în curs de acomodare ( clita, în ebraică), probleme cu copii mici, bebeluși, limbaj frust, invective, amestecul presei, etc. Treptat se conturează personalitatea directorului, fost militar, om la 39 de ani, destul de „ bine” ca bărbat, o viață obișnuită în condiții neobișnuite. Neobișnuite, pentru că în Israel totul pare normal și nimic nu este normal, atentate, imigrație, tensiuni. Fiecare personaj are o poveste aparte, toate , la un loc, formează o populație pe care nu ai cum s-o cunoști. Ceea ce mi se pare demn de tot interesul este capacitatea autorului de a desființa noțiunea de „masă umană”. Vehiculat timp de un secol și mai bine, această noțiune este inacceptabilă. Omul este un individ și o lume. Relțiile de serviciu, de familie, în societate, atât de cunoscute fiecărui cititor apr într-o lumină aparte, autorul observă mai mult decât ceea ce ar părea obișnuit, din dialogurile aparent banale. Dar peste toate plutește spectrul morții violente, nu moartea obișnuită, de boală, bătrânețe, care , oricum ne este cunoscută. Israelul pe care numai cei care locuoiesc acolo îl pot cunoaște mai bine apare în proza lui Yehoshua ca într-un film de cea mai bună calitate, cu psihologia personajelor perfect verosimile, fără excentricități, fără efecte forțate.O mare literatură nu caută efecte ieftine, contează veridicitatea și rafinamentul autorului. Yehoshua este , din acest punct de vedere, un maestru.
Boris Marian
Boris Marian
Rasismul modern
Rasismul modern
Michel Wieviorka, născut în 1946 era în anii 90, director al Școlii de Înalte Studii de Științe Sociale din Paris . Autor a numeroase studii bine primite de specialiști și de publicul larg, el a publicat la Ed. Seuil, în 1991, „ Spațiul rasismului”, tradusă imediat la Humanitas, de Alana Șabac.
Autorul începe prin a se referi la situația politico-socială din Franța unui final de secol XX, observând o recrudescență a rasismului, ceea ce se poate observa și astăzi. Frontul Național al lui Le Pen nu are o pondere prea însemnată, dar poziția sa, negaționismul, nerespectarea drepturilor la libera activitate a imigranților, minoritarilor îl face un purtător de germeni nocivi. Scrieri cu caracter xenofob, antisemit, distrugerea„întâmplătoare” a unor cimitire, profanarea unor locașuri de cult, cunoscute și în alte țări europene, sunt, pentru o țară cu mari pretenții de tradiție democratică, semnale îngrijorătoare. Deși influența religiei este diminuată, rasismul nu se autoelimină, dimpotrivă capătă forme mai sofisticate, cu ecouri în viața socială. Spre deosebire de Anglia, unde sociologia se ocupă și de rasism, în Franța fenomenul este oarecum ignorat. Desigur, rasismul este un fenomen planetar, nu există zonă unde să nu se manifeste intoleranța etno-religioasă sau rasistă. Însăși noțiunea de rasă nu este definită în mod unitar, se cunoaște o lungă evoluție a abordării acestei chestiuni încă din secolul XIX. Extremele se concretizează în două formule – nu există deosebiri între rase, deci nu există rase pure, cealaltă ar fi că omenirea se împarte în rase, în grade diferite de evoluție, chiar de aptitudini. În mod naiv, oamenii erau împărțiți în rasa albă, galbenă, neagră, roșie, apoi în arieni, mongoloizi, negroizi, semiți ( arabi, evrei), dar aceste opinii au intrat în istorie fără a fi corect argumentate. Există rase imaginare și rase reale? Există rase superioare și inferioare? Nazismul a redus la genocid această chestiune. Deși tineri neo-naziști apar periodic, ei nu au nici o ideologie, sunt mânați de nemulțumiri de alt ordin, iar demagogia lor apelează la formule de mult condamnate.
Originile teoretice ale rasismului pot fi căutate și în antichitate. Grecii, romanii se considerau superiori altor popoare. Ernest renan căuta originile ariene ale occidentului în … Orient. Leon Poliakov explica în Istoria antisemitismului falsitatea antagonismului semiți/arieni. Gustave Le Bon preamărea rasa indo-europeană. Gobineau scria despre degenerarea raselor prin „amestecul” lor.La noi, un adept al rasismului teoretic a fost chiar evreul H. Sanielevici, astăzi ignorat. În Anglia , Francis Galton, rudă a lui Darwin, se orienta spre un rasism „științific”. Față de asemenea elucubrații au luat poziție Max Nordau, Bertrand Russel, Bernard Shaw, H.G. Wells. În Germania, în secolul XIX , un teoretician al rasismului a fost ginerele lui Wagner, H. S. Chamberlain, care vorbea despre „haosul raselor”, provocat, de ce oare, de evrei. În paranteză fie spus, însuși socrul, marele Wagner avea antecesori evrei. Unii credeau că rasele „inferioare” ar putea fi „ameliorate”, ca și cum ar fi vorba despre animale, teorie care venea în sprijinul colonialismului și susținută chiar de oameni de talia lui Jules ferry, Leon Blum. Alexis de Tocqueville numea acest mod de gândire drept rasism universalist-spiritualist. Vacher de Lapouge scria că fiecare civilizație crea propria rasă. Claude Levy-Strauss afirma că rasa este o funcție a culturii. Desigur, nu putem să afirmăm că Levy-Strauss ar fi fost rasist, dar riscul unei excesive teoretizări a evoluției culturale este evident. Americanul Ludwig Gumplowicz a considerat că luptele dintre diverse grupuri umane au dus în timp la formarea raselor, care sunt confundate cu etniile, națiunile. Emile Durkheim a emis ideea că societatea umană crează „țapi ispășitori” care răspund pentru dezamăgirile suferite, în cazul evreilor găsindu-se o „explicație” ( nu o justificare) pentru antisemitism ( era în anul 1894). Cei care au combătut rasismul, segregarea negrilor, discriminarea altor grupuri umane, au fost Tocqueville și Max Weber. Tzvetan Todorov a făcut disjuncția – etica și politica, în această chestiune. În secolul XIX a mai existat sclavie, iar în prezent mai sunt destule grupuri menținute în stare de totală dependență. În Germania un anume dr. Plotz propune o igienă socială, plecând de la concepția rasistă. Max Weber vine cu o soluție – există rasă numai dacă există conștiință de rasă. O afirmație care aduce lumină , ești rob dacă te consideri rob, dar reversul nu este valabil, nu ești superior dacă te consideri ca atare. În SUA au fost destui autori care au încercat să justifice segregarea negrilor. Nu mai vorbim de Germani, unde nazismul avea ca piatră de temelie, ideea de superioritate a rasei ariene. Consecințele au fost dezastruoase. Ele se resimt și astăzi. În continuare Wieviorka se ocupă de relațiile dintre „rase” ( autorul este antirasist, folosind doar convențional acest termen), de rasă, clasă și castă, de prejudecată, personalitate și individ, etc. Fără îndoială, rasismul este o ideologie, altfel nu ar fi demn de analiză. Revoluția Franceză de la 1789 a lansat chemarea – Libertate, Egalitate, Fraternitate, dar Europa nu a răspuns pe măsura așteptărilor. Rasismul este totodată și un mit. Există etape ale evoluției rasismului de la cele empirice, primitive la formele elaborate, apoi impuse cu forța.Se face, voit, confuzia dintre diferență și inegalitate. Dacă îl vedem pe Celălalt și nu încercăm să-l înțelegem, ajungem să-l disprețuim sau să-l urâm. Puterea prejudecății este covârșitoare în istoria omenirii. Există și rasismul „simbolic”. Instituționalizarea rasismului, violența rasistă, terorismul rasist, aceste forme sunt simultane sau consecutive. Să ne amintim de Noaptea de Cristal de la Nuernberg, în anul 1938, în Germania lui Hitler. Privind în istorie, rasismul a avut întotdeauna conotații politice, uneori fundamentale. Un capitol interesant este cel în care se explică raportul dintre clasă și rasă. Wieviorka nu ajunge la analiza sistemului comunist, dar se știe astăzi că lupta de clasă a luat locul luptei„de rasă”, iar eșecul sistemului comunist a fost generat nu numai de caducitatea soluțiilor economice, dar și de incapacitatea „rezolvării” problemei naționale, vechile tare, prejudecățile nefiind nicicum eliminate. Chiar dimpotrivă – în fosta URSS dominau rușii, în China era etnia han, în alte țări socialiste, majoritarii erau favorizați în detrimentul minoritarilor, deși propaganda era puternic cosmetizată. Rasismul nu este neapărat apanajul celor bogați, el se manifestă adeseori chiar în rândul așa numiților proletari. Nici clasele mijlocii nu sunt ferite de morbul rasist. Comunitățile de ordin etnic, religios, profesional, etc. pot fi în aceeași măsură vulnerabile la prejudecăți rasiste. Există și un rasism identitar, posibil oriunde și oricând. De asemenea crizele economice, politice pot agrava conflictele interetnice, rasiale. În concluzie, chiar dacă noțiunea de rasă este discutabilă, rasismul este un fenomen al zilelor noastre. Cartea lui Wieviorka se înscrie în lucrările de referință în domeniul combaterii aceste vechi boli psiho-sociale.
BORIS MARIAN
Michel Wieviorka, născut în 1946 era în anii 90, director al Școlii de Înalte Studii de Științe Sociale din Paris . Autor a numeroase studii bine primite de specialiști și de publicul larg, el a publicat la Ed. Seuil, în 1991, „ Spațiul rasismului”, tradusă imediat la Humanitas, de Alana Șabac.
Autorul începe prin a se referi la situația politico-socială din Franța unui final de secol XX, observând o recrudescență a rasismului, ceea ce se poate observa și astăzi. Frontul Național al lui Le Pen nu are o pondere prea însemnată, dar poziția sa, negaționismul, nerespectarea drepturilor la libera activitate a imigranților, minoritarilor îl face un purtător de germeni nocivi. Scrieri cu caracter xenofob, antisemit, distrugerea„întâmplătoare” a unor cimitire, profanarea unor locașuri de cult, cunoscute și în alte țări europene, sunt, pentru o țară cu mari pretenții de tradiție democratică, semnale îngrijorătoare. Deși influența religiei este diminuată, rasismul nu se autoelimină, dimpotrivă capătă forme mai sofisticate, cu ecouri în viața socială. Spre deosebire de Anglia, unde sociologia se ocupă și de rasism, în Franța fenomenul este oarecum ignorat. Desigur, rasismul este un fenomen planetar, nu există zonă unde să nu se manifeste intoleranța etno-religioasă sau rasistă. Însăși noțiunea de rasă nu este definită în mod unitar, se cunoaște o lungă evoluție a abordării acestei chestiuni încă din secolul XIX. Extremele se concretizează în două formule – nu există deosebiri între rase, deci nu există rase pure, cealaltă ar fi că omenirea se împarte în rase, în grade diferite de evoluție, chiar de aptitudini. În mod naiv, oamenii erau împărțiți în rasa albă, galbenă, neagră, roșie, apoi în arieni, mongoloizi, negroizi, semiți ( arabi, evrei), dar aceste opinii au intrat în istorie fără a fi corect argumentate. Există rase imaginare și rase reale? Există rase superioare și inferioare? Nazismul a redus la genocid această chestiune. Deși tineri neo-naziști apar periodic, ei nu au nici o ideologie, sunt mânați de nemulțumiri de alt ordin, iar demagogia lor apelează la formule de mult condamnate.
Originile teoretice ale rasismului pot fi căutate și în antichitate. Grecii, romanii se considerau superiori altor popoare. Ernest renan căuta originile ariene ale occidentului în … Orient. Leon Poliakov explica în Istoria antisemitismului falsitatea antagonismului semiți/arieni. Gustave Le Bon preamărea rasa indo-europeană. Gobineau scria despre degenerarea raselor prin „amestecul” lor.La noi, un adept al rasismului teoretic a fost chiar evreul H. Sanielevici, astăzi ignorat. În Anglia , Francis Galton, rudă a lui Darwin, se orienta spre un rasism „științific”. Față de asemenea elucubrații au luat poziție Max Nordau, Bertrand Russel, Bernard Shaw, H.G. Wells. În Germania, în secolul XIX , un teoretician al rasismului a fost ginerele lui Wagner, H. S. Chamberlain, care vorbea despre „haosul raselor”, provocat, de ce oare, de evrei. În paranteză fie spus, însuși socrul, marele Wagner avea antecesori evrei. Unii credeau că rasele „inferioare” ar putea fi „ameliorate”, ca și cum ar fi vorba despre animale, teorie care venea în sprijinul colonialismului și susținută chiar de oameni de talia lui Jules ferry, Leon Blum. Alexis de Tocqueville numea acest mod de gândire drept rasism universalist-spiritualist. Vacher de Lapouge scria că fiecare civilizație crea propria rasă. Claude Levy-Strauss afirma că rasa este o funcție a culturii. Desigur, nu putem să afirmăm că Levy-Strauss ar fi fost rasist, dar riscul unei excesive teoretizări a evoluției culturale este evident. Americanul Ludwig Gumplowicz a considerat că luptele dintre diverse grupuri umane au dus în timp la formarea raselor, care sunt confundate cu etniile, națiunile. Emile Durkheim a emis ideea că societatea umană crează „țapi ispășitori” care răspund pentru dezamăgirile suferite, în cazul evreilor găsindu-se o „explicație” ( nu o justificare) pentru antisemitism ( era în anul 1894). Cei care au combătut rasismul, segregarea negrilor, discriminarea altor grupuri umane, au fost Tocqueville și Max Weber. Tzvetan Todorov a făcut disjuncția – etica și politica, în această chestiune. În secolul XIX a mai existat sclavie, iar în prezent mai sunt destule grupuri menținute în stare de totală dependență. În Germania un anume dr. Plotz propune o igienă socială, plecând de la concepția rasistă. Max Weber vine cu o soluție – există rasă numai dacă există conștiință de rasă. O afirmație care aduce lumină , ești rob dacă te consideri rob, dar reversul nu este valabil, nu ești superior dacă te consideri ca atare. În SUA au fost destui autori care au încercat să justifice segregarea negrilor. Nu mai vorbim de Germani, unde nazismul avea ca piatră de temelie, ideea de superioritate a rasei ariene. Consecințele au fost dezastruoase. Ele se resimt și astăzi. În continuare Wieviorka se ocupă de relațiile dintre „rase” ( autorul este antirasist, folosind doar convențional acest termen), de rasă, clasă și castă, de prejudecată, personalitate și individ, etc. Fără îndoială, rasismul este o ideologie, altfel nu ar fi demn de analiză. Revoluția Franceză de la 1789 a lansat chemarea – Libertate, Egalitate, Fraternitate, dar Europa nu a răspuns pe măsura așteptărilor. Rasismul este totodată și un mit. Există etape ale evoluției rasismului de la cele empirice, primitive la formele elaborate, apoi impuse cu forța.Se face, voit, confuzia dintre diferență și inegalitate. Dacă îl vedem pe Celălalt și nu încercăm să-l înțelegem, ajungem să-l disprețuim sau să-l urâm. Puterea prejudecății este covârșitoare în istoria omenirii. Există și rasismul „simbolic”. Instituționalizarea rasismului, violența rasistă, terorismul rasist, aceste forme sunt simultane sau consecutive. Să ne amintim de Noaptea de Cristal de la Nuernberg, în anul 1938, în Germania lui Hitler. Privind în istorie, rasismul a avut întotdeauna conotații politice, uneori fundamentale. Un capitol interesant este cel în care se explică raportul dintre clasă și rasă. Wieviorka nu ajunge la analiza sistemului comunist, dar se știe astăzi că lupta de clasă a luat locul luptei„de rasă”, iar eșecul sistemului comunist a fost generat nu numai de caducitatea soluțiilor economice, dar și de incapacitatea „rezolvării” problemei naționale, vechile tare, prejudecățile nefiind nicicum eliminate. Chiar dimpotrivă – în fosta URSS dominau rușii, în China era etnia han, în alte țări socialiste, majoritarii erau favorizați în detrimentul minoritarilor, deși propaganda era puternic cosmetizată. Rasismul nu este neapărat apanajul celor bogați, el se manifestă adeseori chiar în rândul așa numiților proletari. Nici clasele mijlocii nu sunt ferite de morbul rasist. Comunitățile de ordin etnic, religios, profesional, etc. pot fi în aceeași măsură vulnerabile la prejudecăți rasiste. Există și un rasism identitar, posibil oriunde și oricând. De asemenea crizele economice, politice pot agrava conflictele interetnice, rasiale. În concluzie, chiar dacă noțiunea de rasă este discutabilă, rasismul este un fenomen al zilelor noastre. Cartea lui Wieviorka se înscrie în lucrările de referință în domeniul combaterii aceste vechi boli psiho-sociale.
BORIS MARIAN
BORGES?
VICTIMA LUI TADEO LIMARDO
În memoria lui Franz Kafka
I
Condamnatul din celula 273, don Isidro Parodi, l-a primit pe vizitatorul său cam strâmbând din nas: „Încă un golan care vine să mă bată la cap”, s-a gândit. Nu se gândea că, cu douăzeci de ani înainte, pe când încă nu trecuse la vechea creolă, vorbea şi el la fel, trăgând s-urile şi făcând gesturi mari.
Savastano şi-a aranjat cravata şi a aruncat pălăria maro pe cuşeta reglementară. Era negricios, băiat bun şi cam dezagreabil.
– Domnu’ Molinari mi-a spus să vă deranjez – a explicat –. Vin pentru vărsarea de sânge de la hotelul Nou’ Imparţial. Misteru’ care ţine în şah toate tigvele. Vreau să mă înţelegeţi: am venit aici din pur patriotism, da’ copoii m-a luat bine la ochi şi ştiu că pentru a zmulge vălu’ de peste enigmă dumneavoastră sunteţi o fiară. Vă expun faptele grosso modo, fără subterfugii care-s străine caracterului meu.
Valurile vieţii mi-a impus, pentru moment, aşteptarea. Acum stau de o parte, uitându-mă foarte liniştit să văd cum s-o aranja treaba. Nu mă’nfierbânt pentru un bănuţ nenorocit. Tipu’ se uită, bea sifon şi când îi convine, dă lovitura. O să vă râdeţi dacă vă spun că de un an nici nu mă mai duc la piaţă. Băieţii, dacă m-ar vedea, s-ar întreba, cine-i ăsta? Să vedem ce-o să spună când m-or vedea că vin cu camioneta. Da’ între timp m-am retras la garnizoana de iarnă. Ca să vorbesc deschis: hotelu’ Nou’ Imparţial, Cangallo număru’ 3400, un colţişor al oraşului care aduce un accent propriu în tablou’ metropolei. În ce mă priveşte, nu de bună voie am venit să locuiesc în mahalaua asta, şi când mă aşteptam mai puţin
m-am cărat la repezeală
şuierând un tango simplu.
Impulsivii care văd la poartă anunţu’ care zice Paturi pentru domni de la $ 0,60, presimt că stabilimentu’ e o râie căprească. Vă rog sincer să nu bateţi câmpii, don Isidro. Aşa cum mă vedeţi, dispun de un dormitor particular pe care-l împart provizoriu cu Simón Fainberg, pe care lumea-l cunoaşte drept Marele Profil, da’ el totdeauna-i în Casa Catehistului. E pasăre călătoare, azi în Merlo şi mâine la Berazategui, şi care ocupase interioru’ când am venit cu doi ani în urmă, şi mi se pare că nu se mai duce. Cu inima în mână: învechiţii ăştia mă revoltă, nu mai trăim pe vremea căruţei, şi eu sunt ca călătorii aceia cărora le place să schimbe orizontu’. Pe scurt: Fainberg e un băiat care nu-şi găseşte locu’ şi care crede că lumea se învârte în juru’ cufărului lui închis cu lăcata, da’ care la o adică nu-i în stare să-i împrumute unui argentinian un peso şi patruşcinci de bani. Gaşca se distrează cât poate, harababura merge din plin, şi pentru morţii ăştia care umblă n-au decât un râs sardonic.
Dumneavoastră, din nişă, din punctul de observaţie, vă veţi desfăta văzând tablou’ viu pe care vi-l arăt: atmosfera din Nou’ Imparţial poate să-l intereseze pe un învăţat. Să te râzi de menajerie ce este. Tot timpu’ îi zic lu’ Fainberg: De ce să arunci doi pesos pe Ratti, dacă tot avem grădina zoologică acasă? Ca să fiu drept, faţa lui o zice, pen’ că nu-i decât un ou de bâtlan cu păr roşu, că nu mă mir că Juana Musante l-a muştruluit. Musante, ştiţi, e cum ar fi jupâneasa: pen’ că-i femeia lu’ Claudio Zarlenga. Domnu’ Vicente Renovales şi numitu’ Zarlenga formează binomu’ care ţine stabilimentu’. Cu trei ani înainte Renovales s-a întovărăşit cu Zarlenga. Bătrânu’ obosise să se lupte singur, şi infuzia asta de sânge tânăr a dat un brânci înainte Noului Imparţial. Între noi vă dezvălui secretu’ pe care toţi îl ştiu: acum totu’ merge mai rău decât înainte şi stabilimentu’ e doar o umbră palidă a ceea ce fusese. Piaza rea pe care-a adus-o Zarlenga, din pampa a adus-o; pentru mine e un transfug. Numa’ vedeţi i-o suflase pe Musante unui funcţionar de poştă din Banderaló, un moftangiu. Fostu’ a rămas bătând din buze; Zarlenga, ştiind că în pampa nu se umblă cu ocolişuri în chestiile astea, a sărit pe drumu’ de fier şi a venit la Unsprezece. A venit să se ascundă în mulţime, dacă mă înţelegeţi. Eu în schimb, n-am avut nevoie de vreun Lacroze ca să fiu omu’ invizibil; zi şi noapte rămân în cămăruţă, care-i o gaură, şi mă râd de gaşca Zeama de carne, care se fudulesc pe la piaţă şi nu dau de mine. Ca să fiu sigur în public fac mutre, ca să mă ia drept altcineva.
Zarlenga e o vită încălţată, un nesimţit, un înfumurat, ca să spun totu’. N-am de ce să neg că pe mine mă tratează cu mănuşi, pen’ că singura dată că a ridicat mâna era când mă îmbătasem şi eu nu l-am luat în seamă că era ziua mea de naştere. Intrigă neagră a calomniei: lu’ Juana Musante i-a intrat în cap că eu profitam de întunecimea înconjurătoare, pentru a mă aventura înainte de masă până la jumătatea sălii ca s-o pipăi pe femeia de cauciuc. Aşa spun eu: Musante vede dublu de geloasă ce-i şi cu toate că ştie că eu rămân în curtea din fund, apărând breşa, cum se spune, s-a dus la Zarlenga cu povestea că mă fofilasem în sala de baie în scop păcătos. Omu’ a spumegat ca laptele fiert, şi pe bună dreptate. Dacă n-ar fi fost domnu’ Renovales, care cu mâna lui m-a pocnit în ochi, m-aş fi înfuriat. Poveşti din care nu mai rămâne nimic dacă te uiţi bine: de acord că Juana Musante are un corp care te lasă beton, da’ pe un tip ca mine care a mai fost încurcat cu o domnişoară care-i manichiuristă, şi dup’ aceea cu o minoră care urma să fie stea de radio, nu-l deranjează aşa un trup bine, care poate atrage atenţia în Banderaló, da’ băieţii din centru a mai văzut aşa ceva.
Cum zice Ochelaristu’ în coloniţa lui din Ultima Oră, însăşi ajungerea lu’ Tadeo Limardo la Nou’ Imparţial e semnată de mister. A ajuns cu Momo, între jeturi de apă şi bombe puturoase, da’ Momo n-are să-l mai vadă în carnavalu’ viitor. I-a pus paltonu’ de lemn şi s-a stabilit la locu’ de veci: zăpezile de-anţărţ, unde-s?
Eu, care palpit la unison cu oraşu’, furgăsisem un costum de urs de la băiatu’ de bucătărie, care-i un mizantrop care nu vine să danseze, că nu ştie. Prevăzut cu blana asta întreagă, m-am făcut socoteala c-am să trec neobservat, şi mi-am permis luxu’ să fac o reverenţă curţii din fund şi am ieşit ca un boier, căutând oxigen. N-o să mă lăsaţi să mint: în noaptea aceea coloana de mercur a bătut recordu’ de înălţime; aşa de cald era că lumea se râdea. Până pe seară a fost vreo nouă insolaţi şi victime ale valului torid. Închipuiţi-vă situaţia: eu, cu botişoru’ păros, trăgeam din greu, şi din ce în ce îmi venea ideea să-mi scot capu’ de urs, ţinând seama că sunt anumite locuri care sunt ca gura lupului, că dacă le vede Consiliu’ Municipal moare de ruşine. Da’ eu, dacă-mi vine ideea sunt un fanatic. Vă promit că nu mi-am scos capul, fie numa’ ca să nu apară deodată nişte precupeţi din piaţă, care-ar fi putut fugi până la Unsprezece. Plămânii mei se şi bucura de aeru’ binefăcător de-acolo, care fierbea de rotiserii şi de grătare, când mi-am pierdut cunoştinţa, chiar lângă un moş care se deghizase ca un inglez, şi care de treizeci şi opt de ani nu lasă carnavalu’ să treacă fără să-l ude pe borţos, care-i concetăţeanu’ lui că-i din Temperley. Veteranu’ acela, în ciuda zăpezii anilor, a acţionat cu sânge rece: dintr-o zmucitură mi-a scos capu’ de urs, fără să ia şi urechile mele pen’ că era bine lipite. Zic că el sau taică-su, care-şi pusese o tichie, mi-a substras capu’ de urs; da’ nu le port ranchiună: mi-a dat să înghit resturi de supă sleită, pe care mi le îndesa cu o lingură de lemn, care m-a trezit cu temperatura. Nenorocirea e că acum băiatu’ de bucătărie nu mai vrea să vorbească cu mine, că aşa a fost chestia că căpăţâna de urs pe care-am deturnat-o e aceeaşi cu care-a apărut fotografiat într-un car alegoric doctoru’ Rodolfo Carbone. Vorbind de caruri, unu’ cu un miştocar la volan şi cu un roi de îngeraşi în ladă, i-a venit să mă depoziteze la domiciliu’ meu, deoarece carnavalurile nu mai sunt ce-a fost iar eu nu mai puteam să-mi iau picioarele la spinare. Noii mei prieteni m-a aruncat în fundu’ vehicolului, şi m-am despărţit hlizindu-mă oportun. Ca un magnat umblasem în car, şi a trebuit să mă râd: frecându-se de peretele căii ferate venea pe jos un ţăran vai de capu’ lui, un cadavru nemâncat şi nearătos, care mai că nu putea să ţie o valijoară de fibră şi un pachet pe jumătate desfăcut. Unu’ dintre îngeri a vrut să se bage unde nu-i fierbe oala şi i-a spus ţărănistului să se urce. Eu, ca să nu cobor nivelu’ dezmăţului, i-am strigat ăluia de la volan că caru’ nostru nu-i pentru gunoi. Una dintre domnişoare a râs de glumă şi mai apoi am ademenit-o la o întâlnire pe un maidan de pe strada Humahuaca, unde n-am putut să mă duc că piaţa-i aproape. Eu i-am făcut să înghită că domiciliez la Depozitu’ de furaje, ca să nu mă ia drept microb; da’ Renovales, care n-are nici o ruşine, m-a beştelit de pe trotuar pen’ că lu’ Laba Zdravănă îi lipsea cinşpe bani pe care-i uitase în jachetă când s-a dat la fund, şi toţi bârfea că-i ciordisem eu. Ce-i mai rău e că am ochi buni, şi l-am văzut la mai puţin de o jumătate de cvartal pe cadavru’ cu valijoara care venea făcând tumbe de oboseală. Am terminat repede cu despărţirile, care dor întotdeauna, am sărit din car cum am putut şi am intrat în vestibul ca să evit un casus belli cu extenuatu’. Da’ aşa zic eu: ce logică pot să aibă morţii ăştia de foame. Eu ieşeam din camera celor cu 0,60, unde în schimbul unui costum de urs care mă fierbea m-a tratat cu legume reci şi cu emulsie de vin de casă, când în curte am şi dat de ţăran, care nici nu mi-a răspuns la salutare.
Numa’ vedeţi ce-i aia norocu’. Unşpe zile a făcut cadavru’ în sala lungă, care, bineînţeles, dă în prima curte. Ştiţi, toţi care dorm acolo li se urcă la cap; cum ar fi de exemplu Laba Zdravănă, care cerşeşte aşa de plăcere, deşi unii spun că e milionar. La început n-a lipsit profeţi care a dat de înţeles că ţăranu’ are să-şi dea arama pe faţă în mediul acela, care nu era pentru el. Din închipuire a rămas fumu’. Să vedem, poate cineva să-şi amintească de o singură plângere a chiriaşilor din cameră. Nu vă străduiţi: nimeni n-a spus pâs nici n-a protestat bărbăteşte. Nou’ venit se purta ca un bibelou în cameră. Lua haleala la ora potrivită, nu amaneta cuverturile, nu greşea la socoteală, nu umplea cu păr de cal interioru’ căutând bancnotele de un peso care unii romantici cred c-o să le cadă din saltele… Eu m-am oferit cavalereşte pentru tot felu’ de comisioane în hotelu’ acela; îmi amintesc chiar că într-o zi pâcloasă i-am adus de la frizerie un pachet de Nobleţe, şi el mi-a dat una ca s-o fumez când mi-o veni chefu’. Nu pot să uit vremea aceea fără să-mi dau jos pălăria.
Într-o sâmbătă, când era aproape restabilit, ne-a spus că nu dispunea de mai mult de cinzeci de bani; eu mă râdeam numa’ gândindu-mă că duminica dis-de-dimineaţă, Zarlenga, după sechestrarea valizei, avea să-l arunce despuiat pe stradă, pen’ că nu poate să plătească patu’. Ca tot ce-i omenesc, Nou’ Imparţial are metehnele lui, da’ trebuie să proclam în cele patru vânturi că în privinţa disciplinei stabilimentu’ se aseamănă mai mult cu o puşcărie decât cu orice altceva. Înainte să se crape de zi, am încercat să trezesc elementu’ dezmăţat, care locuieşte în trei în camera de la mansardă şi-şi trece toată ziulica maimuţărindu-l pe Marele Profil şi vorbind despre football. Puteţi să mă credeţi sau nu, flegmaticii ăştia a pierdut reprezentaţia, da’ nu-mi puteţi reproşa nimic: în ajun îi înştiinţasem, făcând să circule un anunţ intitulat: Ştire bombă. Cine primeşte paşaportu? Răspunsu, mâine. Mărturisesc că n-a pierdut mare lucru. Claudio Zarlenga ne-a înşelat aşteptările. E schimbăcios, şi nimeni nu ştie cum îi vine ţâfna. Trecuse şi ora nouă dimineaţa, iar eu eram de gardă, punându-mă rău cu bucătaru’ pen’ că nu luasem prima supă şi făcându-mă suspectat de Juana Musante, care atribuia poziţia mea pe acoperişu’ de tablă vreunei intenţii de a sustrage rufele atârnate acolo. Dacă fac bilanţu’, iese rău. Fix pe la şapte dimineaţa, ţăranu’ a ieşit îmbrăcat în curte, unde Zarlenga tocmai mătura. Credeţi că s-a oprit să se gândească că celălalt avea mătura în mână? Da’ de unde. A vorbit cu el ca o carte deschisă; eu n-am auzit ce ziceau, da’ Zarlenga i-a dat o pălmuţă pe umăr, şi pentru mine s-a terminat teatru’. Eu mă băteam în cap şi nu vroiam să cred. Am mai rămas acolo două ore prăjindu-mă pe tablă, aşteptând complicaţii ulterioare, până când m-a alungat căldura. Când am coborât, ţăranu’ era activ la bucătărie, şi nu s-a temut să mă favorizeze cu o supă hrănitoare. Eu, care-s foarte deschis şi mă aranjez cu oricine, l-am tras binişor de limbă şi discutând ordinea zilei, l-am ademenit să-mi spună originea: venea din Banderaló, şi-mi era clar că era un pârâtor, adică un observator trimis de soţu’ lu’ Musante, în vedere de spionaj. Pentru a termina cu îndoiala care mă ardea, i-am povestit un caz care trebuie să-l pasioneze pe ascultător: chestia cu bonu’-cupon al pantofăriei Titán, care putea fi schimbat pe un maiou tricotat, şi pe care Fainberg l-a girat nepoatei merceristei, fără să-şi dea seama că fusese deja girat. Paf o să rămâneţi auzind că ţăranu’ nu s-a entuziasmat de povestirea palpitantă şi nici măcar n-a căzut lat când i-am dezvăluit că Fainberg, când a dat bonu’-cupon, purta maiou’ tricotat, îmbrăcăminte a cărei semnificaţie groaznică păgubaşa n-a înţeles-o, momită de vorba dulce a catehistului, ca vodă prin lobodă. Am prins din zbor că omu’ era ca şi băgat într-o chestie care-l ţinea legat de mâini şi de picioare. Ca să pun degetu’ pe rană, l-am întrebat deodată cum îl cheamă. Gagiu’, între ciocan şi nicovală, n-a avut timp să inventeze o prostie şi mi-a dat o dovadă de încredere pe care o aplaud primu’, spunându-mi că se numeşte Tadeo Limardo, amănunt pe care m-am grăbit să-l primesc şi să-l inventariez, de mă’nţelegi mătăluţă. Orice naş îşi are naşu’, mi-am zis, şi l-am urmărit în orice loc ascunzându-mă de minune, până când i-am călcat bine pe nervi şi tot în seara aceea mi-a promis că dacă-l mai urmăresc ca un câine, are să-mi dea să gust rădăcină de măsea. Şmecheria mea reuşise cum nu se poate mai bine: omu’ ăsta avea ceva de ascuns. Gândiţi-mă în ce situaţie eram: apucasem misteru’ de-un picior da’ trebuia să rămân închis în cămăruţa mea, că bucătaru’ se făcuse împărat.
Pot spune că imaginea oferită de hotel în seara aceea nu era prea plăcută: elementu’ feminin era prost reprezentat căci Juana Musante se cărase la Gorchs pentru douăşpatru de ore.
Lunea m-am făcut că n-a fost nimic şi m-am prezentat în sala de mese. Bucătaru’, aşa din principiu, trecea cu găleata de supă şi nu mă servea; am înţeles că tiranu’ ăsta vroia să mă doboare cu foamea, din cauza chiulelii din ajun, şi l-am minţit că nu eram flămând; omu’, care-i contradicţia cu mustăţi, m-a invitat să mă servesc cu două porţii ceva grozav, c’a să mă îngroape cu ele în burtă şi am rămas vârtos ca o statuie.
În timp ce ăilalţi râdea sincer şi spontan, ţăranu’ ne-a stricat chefu’, că şi-a pus o mutră de înmormântare ba a mai şi împins cu cotu’ strachina cu ovăz. Pe tata dumneavoastră vă jur, domnu’ Parodi, că eram fericit pândind momentu’ când bucătaru’ are să-i tragă o chelfăneală văzând că nu se uită la supă, da’ Limardo l-a speriat cu curaju’ lui şi lu’ ălălaltu’ a trebuit să-i tacă fleanca şi eu am trebuit să mă râd. Între timp a intrat Juana Musante, cu ochi care urlă şi cu coapse că am avut nevoie de oxigen. Pletoasa asta nu mă lasă în pace, da’ eu o fac pe soldatu’ necunoscut. Cum are ea o manie să nu se uite la mine, s-a pus să strângă ceştile, şi i-a spus bucătarului, adică Duşmanu’ omenirii, că în loc să se lupte cu marmote ca el, mai bine mă angaja pe mine şi făcea treaba singură. Deodată a dat cu ochii de Limardo şi a rămas ca o moartă văzând că nu băuse supa. Limardo o privea ca şi cum niciodată n-ar fi văzut o femeie; e neîndoielnic: spionu’ se străduia să-şi întipărească pe retină fizionomia asta de neşters. Scena, aşa de impresionantă în simplitatea ei omenească, s-a terminat când Juana i-a spus chibiţului că după atâtea zile că dormea singur, era spre binele lui să se ducă la ţară. Limardo nici n-a răspuns la atenţia asta, că era ocupat să facă biluţe de pâine din firimituri, care-i un obicei urât de care ne-a dezvăţat bucătaru’.
Câteva ore după aceea a fost o scenă pe care dacă v-o povestesc, mulţumiţi codului că sunteţi la pârnaie. La şapte seara, cum mi-e obiceiu’ inveterat, m-am prezentat la parter, cu scopu’ să interceptez buseca pe care magnaţii din sala lungă ştiu să trimită s-o caute în colţ. Dumneavoastră, care sunteţi aşa o căpăţână, nu ştiţi să ghiciţi pe cine-am observat? Pe Suru Bălosu în persoană, cu pălărie cu bor fin, haine extra şi încălţăminte Fray Mocho. Numa’ cât l-am văzut pe vechiu’ meu prieten de la piaţă că m-am şi închis pentru o săptămână la mine în cameră. După trei zile Fainberg mi-a spus că puteam să ies, pen’ că Suru se topise fără să plătească, şi cu el toate becurile din curtea a treia (afară de acela pe care Fainberg îl avea în buzunar). Pe loc am bănuit că asta îi venise în minte din cauză că avea o idee fixă cu ventilaţia, şi am rămas ca un boier până la sfârşitu’ săptămânii, până când m-a dat afară bucătaru’. Trebuie să recunosc că de data asta, Profilu’ a spus adevăru’; din satisfacţia legitimă de care am avut parte m-a distras aşa un episod vulgar – curent, dacă vreţi – da’ pe care le poate observa un observator cu puls liniştit. Limardo trecuse din sala lungă la cuşetele de 0,60; cum nu plătea în metal, l-a pus să ţină contabilitatea. Mie, care am somnu’ uşor, treaba mi se părea o figură a denunţătorului ca să se bage în administraţia casei şi să ţină socoteala deplasărilor ăleia. Ocupat cu socotelile, ţărănistu’ rămânea toată ziua infiltrat în birou; eu, care n-am obligaţii fixe în stabiliment, şi dacă vreodată îl ajut pe bucătar o fac ca să nu par egoist, treceam iar şi iar prin faţa lui, ca să subliniez diferenţa, până când domnu’ Renovales mi-a vorbit ca un tată şi a trebuit să mă întorc în cămăruţă.
După vreo douăj de zile, o bârfă autorizată a răspândit zvonu’ că dom’ Renovales vroise să-l alunge pe Limardo şi că Zarlenga se opusese. Aşa ceva eu nu înghit, chiar dacă-i scris cu litere de tipar; dacă nu vă deranjează, acum vă prezint reconstruirea faptului de către Rojas. Să fim sinceri, îl vedeţi dumneavoastră pe domnu’ Renovales pedepsind un sărman nenorocit? Vă închipuiţi că Zarlenga, cu principiile lui, ar putea să se pună o dată de partea dreptăţii? Veniţi-vă în fire, dragă amigo, ieşiţi odată din închipuirea asta: adevăru’ a avut loc într-un alt fel. Cel care a vrut să-l alunge pe ţăran a fost Zarlenga, că tot timpu’l făcea de ruşine; cel care l-a apărat, Renovales. Mai adaug că la această interpretare personală aderează dezmăţaţii de la mansardă.
Sigur e că n-a trecut multă vreme şi Limardo a ieşit din cadru’ strâmt al biroului; pe scurt s-a răspândit prin hotel ca uleiu’ vărsat: o dată repara burlanu’ clasic al celor de 0,60; altă dată, moderniza cu dichisuri de văpsele grătaru’ de lemn; alta, freca cu spirt pata de pe pantalonu’ lu’ Zarlenga; alta, îi dădea dreptu’ să spele în fiecare zi prima curte şi să facă oglindă sala lungă, că arătase ca o cocină de porci.
Cu pretextu’ să-şi vâre nasu’ unde nu-i fierbea oala, Limardo băga zâzanie. Uite de exemplu cazu’ că dezmăţaţii vopsea aşa tihniţi în roşu bălţatu’ tinichigioaicei, că dacă nu mi-a spus era pen’ că ghicise că eu tocmai reciteam Patoruzú, pe care mi-l dăduse doctoru’ Escudero. Nu-i greu de înţeles: tinichigioaica, care nu se poartă frumos, a vrut să-l învinovăţească pe unu’ din gaşcă că i-a furat dopuri şi o pâlnie; băieţii s-a şucărit şi a vrut să se răzbune pe persoana cotoiului. Limardo a fost obstacolu’ neprevăzut. I-a privat de motan care era pe jumătate vopsit şi l-a expediat în curtea din dos a tinichigeriei cu risc de fractură şi de intervenţie a Societăţii de protecţie. Dom’ Parodi, să mă tăiaţi nu vreau să-mi amintesc cum l-a lăsat pe ţărănist. Dezmăţaţii chiar că s-a opus: l-a trântit pe podea, unu’ i s-a aşezat pe burdihan, altu’ l-a călcat pe faţă, altu’ i-a dat să gargarisească vopseaua. Eu cu plăcere i-aş fi adăugat înc-un cucui, da’ m-am temut ca ţăranu’, cât era de ameţit de cafteală, să nu mă recunoască. Pe deasupra, trebuie să recunoaştem că dezmăţaţii sunt foarte delicaţi, şi cine-mi promite că dacă mă bag, n-o încurc. Atunci s-a nimerit Renovales, şi scape cine poate. Doi dintre agresori a apucat să ajungă la antreu’ bucătăriei; altu’ a vrut să-mi imite exemplu’ şi să dispară în coteţ, da’ Renovales l-a mustrat cu mâna lui grea. Văzând aşa o intervenţie paternă aproape c-am izbucnit în aplauze, da’ m-am învoit să mă râd în sinea mea. Ţărănistu’ s-a adunat de pe jos ca vai de capu’ lui, da’ a primit o recompensă. Dom’ Zarlenga i-a adus cu propria mână un candial şi i l-a turnat întreg pe gât, aşa încurajându-l: „Nu te scârbi. Ia-o ca un bărbat”.
Vă recomand, dom’ Parodi, ca în urma incidentului cu mârtanu’ să nu vă faceţi o idee pesimistă asupra vieţii din hotel. Şi pentru noi străluceşte soarele, şi există coliziuni care chiar dacă pentru moment sunt foarte amare, după aia mi le amintesc cu filosofie şi mă râd de nasoleala care-am trecut-o. Fără să mă mai lungesc, vă povestesc chestia cu circulara cu creion albastru. Sunt toboşari care nu-şi descreţesc fruntea, şi care de atâtea deşteptăciune şi de atâtea braşoave încep să viseze, da’ ca să pescuiesc ştirile proaspete, ştrengăreşti, nimeni nu mă’ntrece. Într-o marţi am tăiat cu foarfecele nişte inimioare de hârtie, pen’ că o păsărică îmi spusese că Josefa Mamberto, care-i nepoata merceristei, umbla cu Fainberg, chipurile ca să-i ceară maiou’ din bonu’-cupon. Pentru ca până şi muştele din Imparţial să afle ce s-a întâmplat, am scris în fiecare inimioară un anunţ – desigur că anonim – care zicea: Ştire bombă. Cine se logodeşte poimâine cu J. M.? Răspuns: Un locatar în maiou. Eu însumi am luat asupra mea distribuirea glumei ăsteia, că când nimeni nu mă vedea o băgam pe sub uşi, până şi în closete. Vă dezvălui: în ziua aceea eram mai puţin dispus să mănânc decât să-mi pup cotu’, da’ mâncărimea pentru succesu’ glumei şi teama să nu pierd iahnia de resturi, m-a făcut să ajung înainte de vreme la masa cea lungă. Eu eram în maiou, cel mai de sanchi, aşezat pe fărâma mea de bancă şi făcând zgomot cu lingura ca să amintesc timpu’. Atunci a apărut bucătaru’, şi m-am prefăcut că-s cufundat în lectura unei inimioare. Numa’ vedeţi ce sârguincios e omu’. Înainte ca eu să apuc să mă arunc pe jos, el mă şi ridicase cu dreapta iar cu stânga îmi împingea inimioarele pe nas, mototolindu-le pe toate. Nu-l condamnaţi pe omu’ acesta supărat, dom’ Parodi; vina este a mea. După ce răspândisem bancu’ ăsta, eu m-am prezentat în maiou, provocând încurcătura.
Pe 6 mai, ora necunoscută, a aterizat un trabuc local la câţiva centimetri de călimara cu Napoleon a lu’ Zarlenga. Ăsta, care ştie să-l zăpăcească pe client, vroia să-l convingă de soliditatea stabilimentului pe un cerşitor serios, care-i mâna dreaptă în Societatea băgătorilor de seamă şi pe care l-a cerut pentru o sărbătoare Azilu’ Unzué. Pentru ca bărbosu’ să se învoiască să ia pensiunea, Zarlenga i-a făcut cadou ţigăroiu’. Ăla cu prelata, care nu-i ciung, l-a luat din zbor şi l-a aprins pe loc, ca şi cum ar fi fost Papa însuşi. Numa’ c-a scos Fumasoli al nostru primu’ fum, că şmecheria a explodat, mânjind ceva de speriat mutra negriciosului care s-a umplut toată cu funigine. A rămas vai de capu’ lui: gaşca chibiţilor ne ţineam de burtă de râs. După comèdia asta, bou’ s-a evacuat din hotel, privând casieria de un venit însemnat. Zarlenga s-a supărat de furie şi a întrebat cine-i şmecheru’ care a lăsat obiectu’. Deviza mea e că-i mai bine să nu te pui cu zărghiţii: înaintând cu paşi mari spre cămăruţa mea, mai c-am dat de ţărănist, care venea cu ochii mari, ca un spiritist. Aşa să am parte că nebunu’ ăsta, de frică ce-i era, fugea invers, pen’ că s-a băgat în gura lupului, adică în birou’ furiosului. A intrat neinvitat, ceea ce totdeauna-i aşa de urât, şi faţă-n faţa cu Zarlenga i-a spus: „Trabucu’ surpriză eu l-am adus, că aşa mi-a venit pe chelie”. Fudulia-l pierde pe Limardo, mă gândeam în foru’ interior. Pe loc şi-a dat arama pe faţă: De ce n-a lăsat pe altcineva să plătească oalele sparte? Un băiat de-ai noştri nu mărturiseşte niciodată… Să fi văzut ce ciudăţenie a fost cu Zarlenga. A strâns din umeri, şi a scuipat ca şi cum n-ar fi fost la el acasă. Pe loc i-a trecut supărarea şi s-a făcut visător; mă tem că l-a apucat slăbiciunea, căci se temea că dacă-i dădea ce i se cuvine, nu numa’ unu’ dintre noi nu s-ar fi dat deoparte să se cărăbănească tot în noaptea aceea, profitând de somnu’ lui greu după aşa o treabă. Limardo a rămas cu mutra lui de loz necâştigător, şi stăpânu’ a câştigat o victorie morală care ne-a lăsat pe toţi laţi. Ipso facto am mirosit lucrătura: gluma asta nu era a ţăranului pen’ că donşoara sor’sa lu’ Fainberg iar s-a încurcat cu coproprietaru’ Bazarului Marele Hai, dintre Pueyrredón şi Valentín Gómez.
Regret că trebuie să vă dau o ştire care vă va afecta profund, dom’ Parodi, da’ a doua zi după explozie ne-a tulburat pacea o criză care a preocupat şi spiritele cele mai înclinate spre zaiafeturi. De spus e uşor, da’ să-l vedem pe cine-o trăieşte: Zarlenga şi Musante s-a ciorovăit! Îmi sparg capu’ cum a putut să aibă loc un aşa conflict la Nou’ Imparţial. De când un turc bondoc, prevăzut cu o juma’ de foarfece şi urlând ca un porc, s-a cărat înainte de supa de noapte la Tigru’ Bengolea, orice neînţelegere, orice ceartă nelalocu’ ei, e strict interzisă de direcţie. De asta nimeni nu-i precupeţeşte bucătarului o mână de ajutor, când îi linişteşte pe răsculaţi. Da’ cum am învăţat din anunţu’ împotriva tusei, exemplu’ trebuie să vină de sus. Dacă clasele conducătoare a căzut pradă pierzaniei, ce ne mai rămâne nouă, masa compactă a locatarilor. Vă înştiinţez că am trăit momente amare, cu spiritu’ la pământ, lipsindu-mi direcţia morală. Despre mine se poate spune orice, da’ nu că la o adică am fost defetist. De ce să semăn panica? Parc-aş fi avut o lăcată în gură. Din cinci în cinci minute defilam cu pretexte potrivite prin coridoru’ care duce la birou, unde Zarlenga şi Musante turba împreună, fără dărnicie pentru o insultă; apoi mă întorceam la şopronu’ celor de 0,60, repetând misterios: Aiureli! Aiureli! Obscurantiştii ăştia, cufundaţi într-un joc de cărţi, nici măcar nu se uita la mine; da’ cu răbdarea treci marea. Limardo, care curăţea cu unghiile dinţii pieptenului lu’ Laba Zdravănă, a trebuit să mă audă în cele din urmă. Fără să mă lase să termin, s-a sculat ca şi cum ar fi venit ora laptelui şi s-a pierdut din vedere înspre birou. Eu mă cruceam şi-l urmam ca o umbră. Dintr-o dată s-a întors şi mi-a vorbit cu o voce care m-a făcut să ascult: „Fii odată bun de ceva şi adă’ncoace pe loc toţi locatarii”. Nu l-am lăsat să spună de două ori şi m-am dus să adun gunoiştea asta. Am venit toţi ca unu’, afară de Marele Profil, care-a absentat în prima curte şi după aceea am descoperit că lipseşte lanţu’ de sârmă de la water. Coloana aceasta vie reprezenta toate straturile sociale: mizantropu’ se-nghesuia lângă bufon, 0,60 lângă 0,95, şmecheru’ cu Laba Zdravănă, cerşetoru’ cu milogu’, pungaşu’ mărunt, fără portofel, cu marele spărgător. Vechiu’ spirit al hotelului a retrăit o oră de adevărată expansiune. Tablou’ părea mai degrabă o friză: poporu’ după păstoru’ său; toţi, aşa zăpăciţi, am simţit că Limardo ne era şefu’. A înaintat şi, ajungând la birou, a deschis uşa nepoftit. Mi-am şoptit la ureche: Savastano, în cămăruţă. Vocea înţelepciunii a strigat în deşert; eram înconjurat de un zid de fanatici, care-mi bloca’ retragerea.
Ochii mei, înceţoşaţi de nervozitatea momentului, a prins o scenă ceva de speriat. Pe Zarlenga îl astupa pe jumate Napoleonu’, da’ pe bucăţica asta Juana Musante am înghiţit-o întreagă cu privirea; era în halat colorat şi papuci cu funde iar eu a trebuit să mă sprijin de unu’ de la 0,95. Limardo, plin de ameninţări ca un nor, a ocupat centru’ scenei. Care mai mult, care mai puţin, nimeni n-a dat de înţeles că Imparţialu’ urma să-şi schimbe proprietaru’. Ne şi curgea sudorile reci pe spate din plescăitu’ palmelor cu care Limardo urma să-l scuture pe Zarlenga.
Da’n loc de asta a luat cuvântu’, care întotdeauna-i neputincios faţă cu misteru’. A vorbit cu gura lui de aur şi a spus lucruri care încă-mi frământă mintea. În asemenea ocazii oratoru’ e de obicei o mare cădelniţă, da’ Limardo, fără prea multe voulez vous a luat-o pe şleau şi s-a servit cu o poliloghie din uso nostro despre gâlceava neînţelegerii. A spus că căsătoria e o treabă aşa de unită că trebuie să avem grijă să n-o despărţim, şi că Musante şi Zarlenga trebuia să se pupe în faţa tuturor, pentru ca clientela să ştie că se iubea.
Să-l fi văzut pe Zarlenga! Faţă cu un sfat aşa de sănătos, a rămas ca împăiat şi nu mai ştia cum să se poarte; da’ Musante, care are minte-n scăfârlie, nu-i aia care să înghită floricelele astea. S-a ridicat de parcă o trăsese în ţeapă. Să văd muierea asta aşa grandioasă şi aşa supărată mi-a ajuns că dacă mă găseşte un doftor mă trimite ca printr-un tub la Villa María. Musante n-a luat-o primprejur; i-a trântit ţărănistului că să se ocupe de căsătoria lui, dac-o avea, şi dacă-şi mai bagă râtu’, îl taie ca pe un porc. Zarlenga, ca să termine dezbaterea, a recunoscut că dom’ Renovales (absent pentru moment din cauză de Quilmes Bock la cofetăria Perla) avusese dreptate când vroise să-l dea afară pe Tadeo Limardo. I-a ordonat să iasă ca un scuipat, fără să-i pese că trecuse de opt. Sărmanu’ aiurit Limardo a trebuit să se grăbească să-şi facă valiza şi pachetu’, da-i tremura mâinile de tot şi Simón Fainberg s-a oferit să-l ajute; în harababură, ţărănistu’ a pierdut un briceag de os şi un pieptar de flanelă. Ochii ţăranului s-a umplut de lacrămi privind pentru ultima oară stabilimentu’ care-l adăpostise. Ne-a clătinat din cap în semn de adio, a intrat în noapte şi s-a pierdut, mergând spre necunoscut.
A doua zi la cântatu’ cocoşilor, Limardo m-a trezit, purtând un mate cu lapte pe care pe loc mi l-am apropriat, fără să-i cer dare de seamă de cum s-a întors la hotel. Un mate al unui alungat, care încă mă frige pe limbă. Puteţi să-mi spuneţi că Limardo s-a manifestat ca un anarhist nerespectând astfel ordinu’ hotelierului; da’ mai trebuie şi să vedem ce-nseamnă să fii privat de un adăpost care i-a costat atâta durere de cap pe proprietari şi că asta-i a doua natură.
Bând un mate aşa la repezeală m-a făcut să mă ruşinez; aşa că am preferat să mă restrâng în cămăruţă, zicând că-s bolnav. Când am îndrăznit să ies pe culoar, după câteva zile, unu’ dintre dezmăţaţi m-a infornat că Zarlenga încercase până la uşă să-l dea afară pe Limardo, da’ ăla s-a aruncat pe jos şi s-a lăsat călcat în picioare şi lovit, învingându-l cu rezistenţa pasivă. Feinberg nu mi-a confirmat faptu’, că-i un egoist care ţine totu’ pentru sine, ca să nu mă pună la curent cu zvonurile care-s aşa de necesare. Eu mă râd, că am o pilă grozavă la cei de la 0,95, da’ de data asta n-am făcut abuz că în luna precedentă le dădusem cu tifla. Din proprie experienţă ştiu că a eliberat pentru Limardo, instalând un pat cu gratii şi un bidon cu gaz, cămara pentru mături şi unelte de curăţenie, care-i sub scară. Avantaju’ era că putea să audă tot ce se petrecea în camera lu’ Zarlenga, că nu-i despărţea decât un perete de scânduri, făcut de mântuială. Din asta eu am rămas prost, pen’ că măturile după ce-a fost inventariate şi numerotate le-a mutat în cămăruţa mea, şi Fainberg a pus în joc machiavelismu’ ca să le lese lângă mine.
Schimbător mai e omu’! Fainberg, în privinţa măturilor, s-a dovedit un fanatic intransigent; în privinţa bunei înţelegeri în hotel, îi încurcă pe dezmăţaţi şi pe Limardo, ca să facă pace. Deoarece gâlceava de la motanu’ în roşu văpsit fusese deja uitată, Fainberg a trebuit să împroaspăteze memoria beligeranţilor, înfuriindu-i cu bancuri şi cu glume. Când rămăsese numa’ problema dacă să-şi spargă capetele sau să-şi tragă ghionţi, Fainberg a reuşit să schimbe vorba la vinurile medicale, care-aşa de chestie trebuie să mărturisesc că se pricepe bine, pen’ că cu câteva zile înainte doctoru’ Pertiné i-a împins un prospect pen’ ca să vândă sticle mari şi mici de Apaşu’ (mare vin sanitar aprobat de doctoru’ Pertiné). Eu am spus totdeauna că nimic nu-i mai bun decât alcoolu’ ca să împace sufletele, da’ băut în exces trebuie să intervină direcţiunea Noului Imparţial. Fapt e că deoarece pe de o parte era trei şi pe de alta unu’ înarmat, Fainberg i-a făcut să înţeleagă că unirea face puterea şi dacă vroia să bea, le dădea lichidu’ necesar pe-o nimica toată. Chilipirgiu’ care-i în fiecare le-a jucat festa: a’ cumpărat douăşpe sticle şi terminând-o pe a opta era Cei Patru Beţivani. Dezmăţaţii, care-s egoismu’ împieliţat, n-a făcut caz de că şi eu mă’nvârteam cu un păhărel, până ce ţărănistu’ s-a băgat glumind că să nu mă dispreţuiască pe mine, că şi el era un câine. Eu am folosit râsu’ spontan ca să pun mâna pe o înghiţitură care mai degrabă era o gargară, că-i greu să te obişnuieşti cu vinişoru’, care după aceea vă promit că-i ca un sirop, că împleticeşte limba, ca şi cum ai fi lins o oală cu miere. Fainberg, aşa înclinat spre Banca de împrumuturi, se interesează şi de arme de foc, şi a spus că dacă lu’ Limardo i-a luat un preţ de speriat pentru pistolu’ pe care-l purta la centură, el putea să-i obţină altu’ la fel pe un preţ de nimic. Dacă trăncăneala fusese deja vie, puteţi să vă închipuiţi unde-a ajuns când Marele Profil a început cu asta. Atâtea păreri, şi nici o înţelegere. Cum zicea Laba Zdravănă, cumpărând arme de foc îţi deschizi pe loc cazieru’; un dezmăţat s-a dovedit patriot inveterat al Ţintaşilor Elveţieni versus Ţintaşii Federali; eu m-am băgat cu poanta că armele le-ncarcă dracu’; Limardo, care era umflat de beţie, a spus că venise cu revolveru’ pen’ că urmărea un plan să omoare pe un bărbat; Fainberg a povestit cazu’ unui rus care n-a vrut să-i cumpere un revolver şi seara l-a speriat cu unu’ de şocolată.
A doua zi, ca să nu par indiferent, m-am apropiat de statu’ major al hotelului, care obişnuieşte să se reunească dis-de-dimineaţă în prima curte ca să consume ceva mate şi să pregătească planu’ de luptă. Astea-s şedinţe adevărate, unde locataru’ cel mai fudul primeşte o lecţie în schimbu’ a câteva adevăruri şi numa’l prind spionând că-l demontează ca pe un Meccano. Acolo era Treimea însăşi, cum zic dezmăţaţii: Zarlenga, Musante şi Renovales. Şi dat fiind că nu m-a înţepat, am luat ceva curaj. Am îndrăznit foarte firesc şi ca să nu mă scoată pe brânci le-am promis că le cânt o chestie bombă. Le-am povestit fără să mă încurc trăznaia cu împăcarea, fără să uit în sertar revolveru’ lu’ Limardo şi vinu’-doftorie a’ lu’ Fainberg. Să fi văzut ce mutră de lămâie a făcut. Eu, pentru orice eventualitate, le-am întors curu’, nu cumva să zică vreun pârâtor că spun poveşti direcţiunii, defect care nu-mi stă în fire.
M-am retras în ordine, ţinând ochii pe mişcările celor trei. N-a trecut multă vreme şi Zarlenga s-a dus drept la magazia de mături şi unelte unde dormea ţăranu’. Sărind chiar ca o maimuţă m-am aflat pe scară, şi am pus urechea pe trepte, ca să nu pierd nici o literă din ce spunea acolo. Zarlenga i-a cerut ţărănistului să-i dea revolveru’. Ălălaltu’, fără să ezite, a refuzat. Zarlenga i-a trântit o ameninţare, pe care nu vreau s-o amintesc ca să nu vă sperii, dom’ Parodi. Limardo, cu aşa o fudulie liniştită, a spus că nu-i pasă de ameninţări, pen’ că el era invulnerabil, ca şi cum ar fi avut o jachetă blindată, şi că nici mai mulţi Zarlenga împreună nu-l fac să se teamă. Inter nos, jacheta nu l-a ajutat, dacă o avea, că nu şi-a terminat zilele ci s-a aflat cadavru în cămăruţa mea.
– Cum s-a mântuit discuţia? – a întrebat Parodi.
– Cum se mântuie orice. Zarlenga n-avea să-şi piardă vremea cu un amărât de nebun. S-a dus cum venise, cu mâna goală.
Acum ajungem la duminica fatidică. Regret să mărturisesc că în ziua aia hotelu’ e mort, fără animaţie. Deoarece mă plictiseam ca un nenorocit, mi-a venit să-l scot pe Fainberg din neagra ignoranţă şi să-l învăţ să joace truco, ca să nu-l ia peste picior în barurile din fiece colţ. Dom’ Parodi, eu sunt înzestrat pentru asta; dovada-i că elevu’ a câştigat de la mine ipso facto doi pesos, din care a încasat vreo patruj de bani, şi ca să lichideze datoria m-a însărcinat să-l invit la un matineu la Excelsior. Nu degeaba se spune că Rosita Rosenberg e regina râsului. Parteru’ se desfăta ca şi cum i-ar fi gâdilat, chiar dacă eu nu prindeam nici un cuvânt, pen’ că vorbea într-o limbă de-a ruşilor ca să nu-i vândă nici Stâlpu’ Sinagogii, şi eu mă foiam aşteptând să ajungem la hotel pen’ ca Fainberg să-mi spună bancurile. Că numa’ de bancuri ne ardea când am ajuns sănătos înapoi în cămăruţă. Să fi văzut numa’ cum îmi arăta patu’; pătura şi cuvertura era numa’ o baltă; perna nu arăta mai bine, ca să spunem aşa; sângele umpluse până şi faţa saltelei iar eu mă întrebam unde-aveam să dorm în noaptea aia, pen’ că răposatu’ Tadeo Limardo era culcat în pat, mai mort decât un salam.
Natural că-n primu’ rând m-am gândit la hotel. Afară numa’ dacă vreun duşman nu şi-o fi închipuit că eu îl tăiasem pe Limardo şi murdărisem toată rufăria. Pe loc am ghicit că cadavru’ ăsta n-o să-i placă lu’ Zarlenga; şi aşa a fost, pen’ că curcanii l-a anchetat pân’ la după unşpe, care-i o oră când la Nou’ Imparţial nu se mai poate aprinde lumina. Pe când mă gândeam aşa, mai şi urlam ca un beţivan, pen’ că eu sunt ca Napoleon şi fac mai multe lucruri deodată. Nu exagerez: tot stabilimentu’ a venit când am chemat ajutor, fără să-l uit pe băiatu’ de bucătărie care mi-a astupat gura cu o cârpă aşa că aproape că obţine alt cadavru. A venit Fainberg, Musante, dezmăţaţii, bucătaru’, Laba Zdravănă şi ultimu’ dom’ Renovales. A doua zi eram cu toţii la zdup. Eu eram în elementu’ meu, satisfăcând tot felu’ de curioşi şi descriindu-le nişte tablouri vivace care-i lăsa aiuriţi. N-am neglijat partea detectivă, şi am obţinut informaţia că pe Limardo îl lichidaseră pe la vreo cinci după amiază, cu propriu’ lui briceag de os.
Vedeţi, clar că-s zăpăciţi ăia care spun că chestia asta inexplicabilă e un mister, pen’ că ar fi fost încurcătură mai mare dacă crima se produce noaptea, când hotelu’ se umple de feţe necunoscute, pe care nici nu-i numesc locatari, pen’ că după ce-a plătit patu’ se cară, adio şi n-am cuvinte.
Cu excepţia lu’ Fainberg şi un servitor, aproape toţi era la hotel, când s-a făcut vărsarea de sânge. Dup’ aia a ieşit că şi Zarlenga a lipsit de pe câmpu’ de onoare, pen’ că era la o luptă de cocoşi în Saavedra , mizând pe un cocoş al părintelui Argañaraz.
II
Peste vreo opt zile, Tulio Savastano s-a năpustit în celulă, agitat şi fericit. Cu greu a putut să bâiguie:
– V-am făcut trampa, señor. Uite-l pe jupânu’!
După el venea un domn cam astmatic, bărbierit, cu coamă căruntă şi ochi azurii. Hainele-i erau îngrijite şi negre; purta un fular de vigonie, şi Parodi a observat că avea unghiile lustruite. Cele două persoane respectabile s-au aşezat, natural, pe cele două bănci; Savastano, beat de slugărnicie, alerga iar şi iar prin celula mititică.
– În 42, domnişorul ăsta mi-a transmis mesajul dumneavoastră – a spus domnul cărunt –. Vedeţi, dacă vreţi să-mi vorbiţi de afacerea Limardo, eu n-am nici o legătură. Asasinatul ăsta m-a extenuat, şi la hotel avem parte de-o bârfă de speriat. Dacă ştiţi ceva, señor, mai bine luaţi legătura cu băiatul acela, Pagola, care-i însărcinat cu ancheta. Precis că vă rămâne recunoscător, pentru că ei nu văd nici cât un negru pe-ntunecime.
– Drept cine mă luaţi, don Zarlenga? Cu mafia asta eu n-am ce face. Adevărat, am anumite idei, şi dacă-mi faceţi favoarea să mă ascultaţi, s-ar putea să nu vă pară rău.
Dacă sunteţi de acord, începem cu Limardo. Tânărul ăsta, care-i tare deştept, credea că-i un spion trimis de soţul doamnei Juana Musante. Respect ideea, dar mă întreb, de ce să încurcăm povestea cu un spion? Limardo era funcţionar de poştă la Banderaló; deci, soţul doamnei. Nu veţi nega că-i aşa.
Vedeţi, vă voi relata toată povestea, aşa cum mi-o închipui. Dumneavoastră i-aţi luat soţia lui Limardo şi l-aţi lăsat să se chinuiască la Banderaló. După trei ani de părăsire, omul n-a mai suportat şi a hotărât să vină în Capitală. Cine ştie ce călătorie a făcut; fapt e că a ajuns distrus în timpul carnavalului. Îşi băgase sănătatea şi banii într-un voiaj de mizerie, şi pe deasupra a aşteptat zece zile într-un ţarc, până a văzut femeia pentru care se chinuise să vină de departe. Zilele astea pe 0,90 fiecare i-au epuizat capitalul.
Dumneavoastă, în parte de ruşine, în parte de milă, aţi lăsat să se înţeleagă că Limardo era un bărbat şi jumătate; până când v-a luat limba pe dinainte şi l-aţi făcut moftangiu. Mai apoi, când l-aţi văzut că apare în hotelul dumneavoastră, fără un sfanţ acolo, n-aţi pierdut ocazia de a-l favoriza, ceea ce însemna că iar îl ofensaţi. Aici a început contrapunctul: dumneavoastră vă îngrijeaţi să-l umiliţi; celălalt, să se umilească. L-aţi relegat la şopronul celor de 0,60, şi pe deasupra l-aţi însărcinat cu contabilitatea; lui Limardo nu-i ajungea şi în scurtă vreme a început să repare burlanele ba chiar să vă cureţe pantalonul. Doamna, prima dată că l-a văzut, s-a înfuriat pe el şi i-a spus să se care.
Şi Renovales a sprijinit expulzarea, scârbit de comportarea omului şi de tratamentul nelalocul lui pe care i-l dădeaţi. Limardo a rămas la hotel şi a căutat alte umilinţe. Odată, nişte haimanale vopseau un motan; Limardo s-a băgat, nu atât din bunătate, ci pentru că voia să fie pedepsit. L-au pedepsit, şi pe deasupra dumneavoastră i-aţi băgat pe gât un candial şi mai mult decât o insultă. După aia a fost chestia cu trabucul. Gluma asta a rusului a costat hotelul dumneavoastră un milog serios. Limardo a făcut-o pe vinovatul, dar de data aceasta dumneavoastră nu l-aţi pedepsit, deoarece începuseţi să bănuiţi că prin umilinţele astea el intenţiona ceva tare urât. Dar până atunci fusese vorba numai de lovituri sau de insulte; Limardo a căutat o ofensă mai intimă; atunci când dumneavoastră şi doamna v-aţi certat, omul a strâns public şi v-a cerut să vă împăcaţi şi să vă sărutaţi faţă cu toţi. Gândiţi-vă ce înseamnă asta: soţul adună chibiţi ca să ceară de la soţie şi de la amant să se iubească iar. Dumneavoastră l-aţi alungat. În dimineaţa următoare s-a întors, pregătind mate şi pentru ultimul nenorocit din hotel. Apoi a fost chestia cu rezistenţa pasivă, care-i alt nume pentru a se lăsa călcat în picioare. Dumneavoastră, ca să-l obosiţi, i-aţi destinat coteţul acela lângă camera dumneavoastră, unde putea să audă în voie giugiulelile dintre dumneavoastră doi.
Apoi l-a lăsat pe rus să-l împace cu dezmăţaţii. A înghiţit-o şi pe asta, căci planul lui era ca toată lumea să-l înjosească. Ba s-a şi insultat singur: s-a pus la nivelul domnului acesta, aici de faţă – s-a tratat pe sine însuşi de câine. În seara aceea băutura l-a făcut să vorbească şi a spus că adusese revolverul ca să omoare un bărbat. Un denunţător a adus povestea la direcţiunea hotelului; dumneavoastră aţi vrut să-l alungaţi iar, dar de data asta Limardo v-a înfruntat şi v-a dat să înţelegeţi că era invulnerabil. Dumneavoastră n-aţi înţeles bine ce voia să spună, dar v-aţi speriat. Acum ajungem la încurcătură.
Tânărul Savastano s-a pus pe vine, ca să audă mai bine. Parodi l-a privit distras şi l-a rugat să aibă bunătatea să se retragă, deoarece poate că nu se potrivea să audă restul. Savastano, zăpăcit, mai că n-a nimerit uşa. Parodi a continuat fără să se grăbească:
– Cu câteva zile mai înainte, tânărul acesta, care tocmai ne-a onorat cu absenţa lui, surprinsese nu ştiu ce încurcătură între rusul Fainberg şi o domnişoară, Josefa Mamberto, de la mercerie. A scris tâmpenia asta pe nişte inimioare şi în loc de nume a pus iniţiale. Doamna, soţia dumneavoastră, care le-a văzut, şi-a închipuit că J. M. vrea să spună Juana Musante. I-a spus bucătarului dumneavoastră să-l pedepsească pe sărmanul nenorocit, şi pe deasupra i-a păstrat ranchiună. Şi ea bănuise un scop în spatele umilinţelor lui Limardo; când a auzit că venise cu revolverul „ca să omoare un bărbat”, a înţeles că ea nu era ameninţată şi s-a temut, fireşte, pentru dumneavoastră. Ştia că Limardo era laş; s-a gândit că strângea înjosiri ca să ajungă într-o poziţie imposibilă şi să fie obligat să ucidă. Avea dreptate, doamna; omul era decis să ucidă; dar nu pe dumneavoastră: pe altul.
Duminica era o zi moartă la hotel, cum a spus tovarăşul dumneavostră. Dumneavoastră ieşiseţi; eraţi la Saavedra, mizând pe un cocoş de-al lui popa Argañaraz. Limardo a intrat în camera dumneavoastră, cu revolverul în mână. Doamna Musante, văzându-l că apare, a crezut că venise să vă omoare pe dumneavoastră. Atâta-l dispreţuia, că nu-i fusese ruşine să-i şterpelească un briceag de os, când îl alungaseră. Acum a folosit briceagul acela ca să-l omoare. Limardo, cu revolverul în mână, nu s-a opus. Juana Musante a pus cadavrul în laviţa lui Savastano, ca să se răzbune pentru chestia cu inimile. Cum vă veţi fi amintit, Savastano şi Fainberg erau la teatru.
Până la urmă, Limardo a primit ce voise. Fără îndoială, adusese revolverul ca să omoare un bărbat; însă bărbatul acela era el. Venise de departe; luni multe cerşise dezonoarea şi ofensa, ca să-şi dea curaj pentru sinucidere, căci singurul lucru pe care-l dorea era moartea. Mă mai gândesc că, înainte de moarte, dorea s-o revadă pe doamna.
index.php
În memoria lui Franz Kafka
I
Condamnatul din celula 273, don Isidro Parodi, l-a primit pe vizitatorul său cam strâmbând din nas: „Încă un golan care vine să mă bată la cap”, s-a gândit. Nu se gândea că, cu douăzeci de ani înainte, pe când încă nu trecuse la vechea creolă, vorbea şi el la fel, trăgând s-urile şi făcând gesturi mari.
Savastano şi-a aranjat cravata şi a aruncat pălăria maro pe cuşeta reglementară. Era negricios, băiat bun şi cam dezagreabil.
– Domnu’ Molinari mi-a spus să vă deranjez – a explicat –. Vin pentru vărsarea de sânge de la hotelul Nou’ Imparţial. Misteru’ care ţine în şah toate tigvele. Vreau să mă înţelegeţi: am venit aici din pur patriotism, da’ copoii m-a luat bine la ochi şi ştiu că pentru a zmulge vălu’ de peste enigmă dumneavoastră sunteţi o fiară. Vă expun faptele grosso modo, fără subterfugii care-s străine caracterului meu.
Valurile vieţii mi-a impus, pentru moment, aşteptarea. Acum stau de o parte, uitându-mă foarte liniştit să văd cum s-o aranja treaba. Nu mă’nfierbânt pentru un bănuţ nenorocit. Tipu’ se uită, bea sifon şi când îi convine, dă lovitura. O să vă râdeţi dacă vă spun că de un an nici nu mă mai duc la piaţă. Băieţii, dacă m-ar vedea, s-ar întreba, cine-i ăsta? Să vedem ce-o să spună când m-or vedea că vin cu camioneta. Da’ între timp m-am retras la garnizoana de iarnă. Ca să vorbesc deschis: hotelu’ Nou’ Imparţial, Cangallo număru’ 3400, un colţişor al oraşului care aduce un accent propriu în tablou’ metropolei. În ce mă priveşte, nu de bună voie am venit să locuiesc în mahalaua asta, şi când mă aşteptam mai puţin
m-am cărat la repezeală
şuierând un tango simplu.
Impulsivii care văd la poartă anunţu’ care zice Paturi pentru domni de la $ 0,60, presimt că stabilimentu’ e o râie căprească. Vă rog sincer să nu bateţi câmpii, don Isidro. Aşa cum mă vedeţi, dispun de un dormitor particular pe care-l împart provizoriu cu Simón Fainberg, pe care lumea-l cunoaşte drept Marele Profil, da’ el totdeauna-i în Casa Catehistului. E pasăre călătoare, azi în Merlo şi mâine la Berazategui, şi care ocupase interioru’ când am venit cu doi ani în urmă, şi mi se pare că nu se mai duce. Cu inima în mână: învechiţii ăştia mă revoltă, nu mai trăim pe vremea căruţei, şi eu sunt ca călătorii aceia cărora le place să schimbe orizontu’. Pe scurt: Fainberg e un băiat care nu-şi găseşte locu’ şi care crede că lumea se învârte în juru’ cufărului lui închis cu lăcata, da’ care la o adică nu-i în stare să-i împrumute unui argentinian un peso şi patruşcinci de bani. Gaşca se distrează cât poate, harababura merge din plin, şi pentru morţii ăştia care umblă n-au decât un râs sardonic.
Dumneavoastră, din nişă, din punctul de observaţie, vă veţi desfăta văzând tablou’ viu pe care vi-l arăt: atmosfera din Nou’ Imparţial poate să-l intereseze pe un învăţat. Să te râzi de menajerie ce este. Tot timpu’ îi zic lu’ Fainberg: De ce să arunci doi pesos pe Ratti, dacă tot avem grădina zoologică acasă? Ca să fiu drept, faţa lui o zice, pen’ că nu-i decât un ou de bâtlan cu păr roşu, că nu mă mir că Juana Musante l-a muştruluit. Musante, ştiţi, e cum ar fi jupâneasa: pen’ că-i femeia lu’ Claudio Zarlenga. Domnu’ Vicente Renovales şi numitu’ Zarlenga formează binomu’ care ţine stabilimentu’. Cu trei ani înainte Renovales s-a întovărăşit cu Zarlenga. Bătrânu’ obosise să se lupte singur, şi infuzia asta de sânge tânăr a dat un brânci înainte Noului Imparţial. Între noi vă dezvălui secretu’ pe care toţi îl ştiu: acum totu’ merge mai rău decât înainte şi stabilimentu’ e doar o umbră palidă a ceea ce fusese. Piaza rea pe care-a adus-o Zarlenga, din pampa a adus-o; pentru mine e un transfug. Numa’ vedeţi i-o suflase pe Musante unui funcţionar de poştă din Banderaló, un moftangiu. Fostu’ a rămas bătând din buze; Zarlenga, ştiind că în pampa nu se umblă cu ocolişuri în chestiile astea, a sărit pe drumu’ de fier şi a venit la Unsprezece. A venit să se ascundă în mulţime, dacă mă înţelegeţi. Eu în schimb, n-am avut nevoie de vreun Lacroze ca să fiu omu’ invizibil; zi şi noapte rămân în cămăruţă, care-i o gaură, şi mă râd de gaşca Zeama de carne, care se fudulesc pe la piaţă şi nu dau de mine. Ca să fiu sigur în public fac mutre, ca să mă ia drept altcineva.
Zarlenga e o vită încălţată, un nesimţit, un înfumurat, ca să spun totu’. N-am de ce să neg că pe mine mă tratează cu mănuşi, pen’ că singura dată că a ridicat mâna era când mă îmbătasem şi eu nu l-am luat în seamă că era ziua mea de naştere. Intrigă neagră a calomniei: lu’ Juana Musante i-a intrat în cap că eu profitam de întunecimea înconjurătoare, pentru a mă aventura înainte de masă până la jumătatea sălii ca s-o pipăi pe femeia de cauciuc. Aşa spun eu: Musante vede dublu de geloasă ce-i şi cu toate că ştie că eu rămân în curtea din fund, apărând breşa, cum se spune, s-a dus la Zarlenga cu povestea că mă fofilasem în sala de baie în scop păcătos. Omu’ a spumegat ca laptele fiert, şi pe bună dreptate. Dacă n-ar fi fost domnu’ Renovales, care cu mâna lui m-a pocnit în ochi, m-aş fi înfuriat. Poveşti din care nu mai rămâne nimic dacă te uiţi bine: de acord că Juana Musante are un corp care te lasă beton, da’ pe un tip ca mine care a mai fost încurcat cu o domnişoară care-i manichiuristă, şi dup’ aceea cu o minoră care urma să fie stea de radio, nu-l deranjează aşa un trup bine, care poate atrage atenţia în Banderaló, da’ băieţii din centru a mai văzut aşa ceva.
Cum zice Ochelaristu’ în coloniţa lui din Ultima Oră, însăşi ajungerea lu’ Tadeo Limardo la Nou’ Imparţial e semnată de mister. A ajuns cu Momo, între jeturi de apă şi bombe puturoase, da’ Momo n-are să-l mai vadă în carnavalu’ viitor. I-a pus paltonu’ de lemn şi s-a stabilit la locu’ de veci: zăpezile de-anţărţ, unde-s?
Eu, care palpit la unison cu oraşu’, furgăsisem un costum de urs de la băiatu’ de bucătărie, care-i un mizantrop care nu vine să danseze, că nu ştie. Prevăzut cu blana asta întreagă, m-am făcut socoteala c-am să trec neobservat, şi mi-am permis luxu’ să fac o reverenţă curţii din fund şi am ieşit ca un boier, căutând oxigen. N-o să mă lăsaţi să mint: în noaptea aceea coloana de mercur a bătut recordu’ de înălţime; aşa de cald era că lumea se râdea. Până pe seară a fost vreo nouă insolaţi şi victime ale valului torid. Închipuiţi-vă situaţia: eu, cu botişoru’ păros, trăgeam din greu, şi din ce în ce îmi venea ideea să-mi scot capu’ de urs, ţinând seama că sunt anumite locuri care sunt ca gura lupului, că dacă le vede Consiliu’ Municipal moare de ruşine. Da’ eu, dacă-mi vine ideea sunt un fanatic. Vă promit că nu mi-am scos capul, fie numa’ ca să nu apară deodată nişte precupeţi din piaţă, care-ar fi putut fugi până la Unsprezece. Plămânii mei se şi bucura de aeru’ binefăcător de-acolo, care fierbea de rotiserii şi de grătare, când mi-am pierdut cunoştinţa, chiar lângă un moş care se deghizase ca un inglez, şi care de treizeci şi opt de ani nu lasă carnavalu’ să treacă fără să-l ude pe borţos, care-i concetăţeanu’ lui că-i din Temperley. Veteranu’ acela, în ciuda zăpezii anilor, a acţionat cu sânge rece: dintr-o zmucitură mi-a scos capu’ de urs, fără să ia şi urechile mele pen’ că era bine lipite. Zic că el sau taică-su, care-şi pusese o tichie, mi-a substras capu’ de urs; da’ nu le port ranchiună: mi-a dat să înghit resturi de supă sleită, pe care mi le îndesa cu o lingură de lemn, care m-a trezit cu temperatura. Nenorocirea e că acum băiatu’ de bucătărie nu mai vrea să vorbească cu mine, că aşa a fost chestia că căpăţâna de urs pe care-am deturnat-o e aceeaşi cu care-a apărut fotografiat într-un car alegoric doctoru’ Rodolfo Carbone. Vorbind de caruri, unu’ cu un miştocar la volan şi cu un roi de îngeraşi în ladă, i-a venit să mă depoziteze la domiciliu’ meu, deoarece carnavalurile nu mai sunt ce-a fost iar eu nu mai puteam să-mi iau picioarele la spinare. Noii mei prieteni m-a aruncat în fundu’ vehicolului, şi m-am despărţit hlizindu-mă oportun. Ca un magnat umblasem în car, şi a trebuit să mă râd: frecându-se de peretele căii ferate venea pe jos un ţăran vai de capu’ lui, un cadavru nemâncat şi nearătos, care mai că nu putea să ţie o valijoară de fibră şi un pachet pe jumătate desfăcut. Unu’ dintre îngeri a vrut să se bage unde nu-i fierbe oala şi i-a spus ţărănistului să se urce. Eu, ca să nu cobor nivelu’ dezmăţului, i-am strigat ăluia de la volan că caru’ nostru nu-i pentru gunoi. Una dintre domnişoare a râs de glumă şi mai apoi am ademenit-o la o întâlnire pe un maidan de pe strada Humahuaca, unde n-am putut să mă duc că piaţa-i aproape. Eu i-am făcut să înghită că domiciliez la Depozitu’ de furaje, ca să nu mă ia drept microb; da’ Renovales, care n-are nici o ruşine, m-a beştelit de pe trotuar pen’ că lu’ Laba Zdravănă îi lipsea cinşpe bani pe care-i uitase în jachetă când s-a dat la fund, şi toţi bârfea că-i ciordisem eu. Ce-i mai rău e că am ochi buni, şi l-am văzut la mai puţin de o jumătate de cvartal pe cadavru’ cu valijoara care venea făcând tumbe de oboseală. Am terminat repede cu despărţirile, care dor întotdeauna, am sărit din car cum am putut şi am intrat în vestibul ca să evit un casus belli cu extenuatu’. Da’ aşa zic eu: ce logică pot să aibă morţii ăştia de foame. Eu ieşeam din camera celor cu 0,60, unde în schimbul unui costum de urs care mă fierbea m-a tratat cu legume reci şi cu emulsie de vin de casă, când în curte am şi dat de ţăran, care nici nu mi-a răspuns la salutare.
Numa’ vedeţi ce-i aia norocu’. Unşpe zile a făcut cadavru’ în sala lungă, care, bineînţeles, dă în prima curte. Ştiţi, toţi care dorm acolo li se urcă la cap; cum ar fi de exemplu Laba Zdravănă, care cerşeşte aşa de plăcere, deşi unii spun că e milionar. La început n-a lipsit profeţi care a dat de înţeles că ţăranu’ are să-şi dea arama pe faţă în mediul acela, care nu era pentru el. Din închipuire a rămas fumu’. Să vedem, poate cineva să-şi amintească de o singură plângere a chiriaşilor din cameră. Nu vă străduiţi: nimeni n-a spus pâs nici n-a protestat bărbăteşte. Nou’ venit se purta ca un bibelou în cameră. Lua haleala la ora potrivită, nu amaneta cuverturile, nu greşea la socoteală, nu umplea cu păr de cal interioru’ căutând bancnotele de un peso care unii romantici cred c-o să le cadă din saltele… Eu m-am oferit cavalereşte pentru tot felu’ de comisioane în hotelu’ acela; îmi amintesc chiar că într-o zi pâcloasă i-am adus de la frizerie un pachet de Nobleţe, şi el mi-a dat una ca s-o fumez când mi-o veni chefu’. Nu pot să uit vremea aceea fără să-mi dau jos pălăria.
Într-o sâmbătă, când era aproape restabilit, ne-a spus că nu dispunea de mai mult de cinzeci de bani; eu mă râdeam numa’ gândindu-mă că duminica dis-de-dimineaţă, Zarlenga, după sechestrarea valizei, avea să-l arunce despuiat pe stradă, pen’ că nu poate să plătească patu’. Ca tot ce-i omenesc, Nou’ Imparţial are metehnele lui, da’ trebuie să proclam în cele patru vânturi că în privinţa disciplinei stabilimentu’ se aseamănă mai mult cu o puşcărie decât cu orice altceva. Înainte să se crape de zi, am încercat să trezesc elementu’ dezmăţat, care locuieşte în trei în camera de la mansardă şi-şi trece toată ziulica maimuţărindu-l pe Marele Profil şi vorbind despre football. Puteţi să mă credeţi sau nu, flegmaticii ăştia a pierdut reprezentaţia, da’ nu-mi puteţi reproşa nimic: în ajun îi înştiinţasem, făcând să circule un anunţ intitulat: Ştire bombă. Cine primeşte paşaportu? Răspunsu, mâine. Mărturisesc că n-a pierdut mare lucru. Claudio Zarlenga ne-a înşelat aşteptările. E schimbăcios, şi nimeni nu ştie cum îi vine ţâfna. Trecuse şi ora nouă dimineaţa, iar eu eram de gardă, punându-mă rău cu bucătaru’ pen’ că nu luasem prima supă şi făcându-mă suspectat de Juana Musante, care atribuia poziţia mea pe acoperişu’ de tablă vreunei intenţii de a sustrage rufele atârnate acolo. Dacă fac bilanţu’, iese rău. Fix pe la şapte dimineaţa, ţăranu’ a ieşit îmbrăcat în curte, unde Zarlenga tocmai mătura. Credeţi că s-a oprit să se gândească că celălalt avea mătura în mână? Da’ de unde. A vorbit cu el ca o carte deschisă; eu n-am auzit ce ziceau, da’ Zarlenga i-a dat o pălmuţă pe umăr, şi pentru mine s-a terminat teatru’. Eu mă băteam în cap şi nu vroiam să cred. Am mai rămas acolo două ore prăjindu-mă pe tablă, aşteptând complicaţii ulterioare, până când m-a alungat căldura. Când am coborât, ţăranu’ era activ la bucătărie, şi nu s-a temut să mă favorizeze cu o supă hrănitoare. Eu, care-s foarte deschis şi mă aranjez cu oricine, l-am tras binişor de limbă şi discutând ordinea zilei, l-am ademenit să-mi spună originea: venea din Banderaló, şi-mi era clar că era un pârâtor, adică un observator trimis de soţu’ lu’ Musante, în vedere de spionaj. Pentru a termina cu îndoiala care mă ardea, i-am povestit un caz care trebuie să-l pasioneze pe ascultător: chestia cu bonu’-cupon al pantofăriei Titán, care putea fi schimbat pe un maiou tricotat, şi pe care Fainberg l-a girat nepoatei merceristei, fără să-şi dea seama că fusese deja girat. Paf o să rămâneţi auzind că ţăranu’ nu s-a entuziasmat de povestirea palpitantă şi nici măcar n-a căzut lat când i-am dezvăluit că Fainberg, când a dat bonu’-cupon, purta maiou’ tricotat, îmbrăcăminte a cărei semnificaţie groaznică păgubaşa n-a înţeles-o, momită de vorba dulce a catehistului, ca vodă prin lobodă. Am prins din zbor că omu’ era ca şi băgat într-o chestie care-l ţinea legat de mâini şi de picioare. Ca să pun degetu’ pe rană, l-am întrebat deodată cum îl cheamă. Gagiu’, între ciocan şi nicovală, n-a avut timp să inventeze o prostie şi mi-a dat o dovadă de încredere pe care o aplaud primu’, spunându-mi că se numeşte Tadeo Limardo, amănunt pe care m-am grăbit să-l primesc şi să-l inventariez, de mă’nţelegi mătăluţă. Orice naş îşi are naşu’, mi-am zis, şi l-am urmărit în orice loc ascunzându-mă de minune, până când i-am călcat bine pe nervi şi tot în seara aceea mi-a promis că dacă-l mai urmăresc ca un câine, are să-mi dea să gust rădăcină de măsea. Şmecheria mea reuşise cum nu se poate mai bine: omu’ ăsta avea ceva de ascuns. Gândiţi-mă în ce situaţie eram: apucasem misteru’ de-un picior da’ trebuia să rămân închis în cămăruţa mea, că bucătaru’ se făcuse împărat.
Pot spune că imaginea oferită de hotel în seara aceea nu era prea plăcută: elementu’ feminin era prost reprezentat căci Juana Musante se cărase la Gorchs pentru douăşpatru de ore.
Lunea m-am făcut că n-a fost nimic şi m-am prezentat în sala de mese. Bucătaru’, aşa din principiu, trecea cu găleata de supă şi nu mă servea; am înţeles că tiranu’ ăsta vroia să mă doboare cu foamea, din cauza chiulelii din ajun, şi l-am minţit că nu eram flămând; omu’, care-i contradicţia cu mustăţi, m-a invitat să mă servesc cu două porţii ceva grozav, c’a să mă îngroape cu ele în burtă şi am rămas vârtos ca o statuie.
În timp ce ăilalţi râdea sincer şi spontan, ţăranu’ ne-a stricat chefu’, că şi-a pus o mutră de înmormântare ba a mai şi împins cu cotu’ strachina cu ovăz. Pe tata dumneavoastră vă jur, domnu’ Parodi, că eram fericit pândind momentu’ când bucătaru’ are să-i tragă o chelfăneală văzând că nu se uită la supă, da’ Limardo l-a speriat cu curaju’ lui şi lu’ ălălaltu’ a trebuit să-i tacă fleanca şi eu am trebuit să mă râd. Între timp a intrat Juana Musante, cu ochi care urlă şi cu coapse că am avut nevoie de oxigen. Pletoasa asta nu mă lasă în pace, da’ eu o fac pe soldatu’ necunoscut. Cum are ea o manie să nu se uite la mine, s-a pus să strângă ceştile, şi i-a spus bucătarului, adică Duşmanu’ omenirii, că în loc să se lupte cu marmote ca el, mai bine mă angaja pe mine şi făcea treaba singură. Deodată a dat cu ochii de Limardo şi a rămas ca o moartă văzând că nu băuse supa. Limardo o privea ca şi cum niciodată n-ar fi văzut o femeie; e neîndoielnic: spionu’ se străduia să-şi întipărească pe retină fizionomia asta de neşters. Scena, aşa de impresionantă în simplitatea ei omenească, s-a terminat când Juana i-a spus chibiţului că după atâtea zile că dormea singur, era spre binele lui să se ducă la ţară. Limardo nici n-a răspuns la atenţia asta, că era ocupat să facă biluţe de pâine din firimituri, care-i un obicei urât de care ne-a dezvăţat bucătaru’.
Câteva ore după aceea a fost o scenă pe care dacă v-o povestesc, mulţumiţi codului că sunteţi la pârnaie. La şapte seara, cum mi-e obiceiu’ inveterat, m-am prezentat la parter, cu scopu’ să interceptez buseca pe care magnaţii din sala lungă ştiu să trimită s-o caute în colţ. Dumneavoastră, care sunteţi aşa o căpăţână, nu ştiţi să ghiciţi pe cine-am observat? Pe Suru Bălosu în persoană, cu pălărie cu bor fin, haine extra şi încălţăminte Fray Mocho. Numa’ cât l-am văzut pe vechiu’ meu prieten de la piaţă că m-am şi închis pentru o săptămână la mine în cameră. După trei zile Fainberg mi-a spus că puteam să ies, pen’ că Suru se topise fără să plătească, şi cu el toate becurile din curtea a treia (afară de acela pe care Fainberg îl avea în buzunar). Pe loc am bănuit că asta îi venise în minte din cauză că avea o idee fixă cu ventilaţia, şi am rămas ca un boier până la sfârşitu’ săptămânii, până când m-a dat afară bucătaru’. Trebuie să recunosc că de data asta, Profilu’ a spus adevăru’; din satisfacţia legitimă de care am avut parte m-a distras aşa un episod vulgar – curent, dacă vreţi – da’ pe care le poate observa un observator cu puls liniştit. Limardo trecuse din sala lungă la cuşetele de 0,60; cum nu plătea în metal, l-a pus să ţină contabilitatea. Mie, care am somnu’ uşor, treaba mi se părea o figură a denunţătorului ca să se bage în administraţia casei şi să ţină socoteala deplasărilor ăleia. Ocupat cu socotelile, ţărănistu’ rămânea toată ziua infiltrat în birou; eu, care n-am obligaţii fixe în stabiliment, şi dacă vreodată îl ajut pe bucătar o fac ca să nu par egoist, treceam iar şi iar prin faţa lui, ca să subliniez diferenţa, până când domnu’ Renovales mi-a vorbit ca un tată şi a trebuit să mă întorc în cămăruţă.
După vreo douăj de zile, o bârfă autorizată a răspândit zvonu’ că dom’ Renovales vroise să-l alunge pe Limardo şi că Zarlenga se opusese. Aşa ceva eu nu înghit, chiar dacă-i scris cu litere de tipar; dacă nu vă deranjează, acum vă prezint reconstruirea faptului de către Rojas. Să fim sinceri, îl vedeţi dumneavoastră pe domnu’ Renovales pedepsind un sărman nenorocit? Vă închipuiţi că Zarlenga, cu principiile lui, ar putea să se pună o dată de partea dreptăţii? Veniţi-vă în fire, dragă amigo, ieşiţi odată din închipuirea asta: adevăru’ a avut loc într-un alt fel. Cel care a vrut să-l alunge pe ţăran a fost Zarlenga, că tot timpu’l făcea de ruşine; cel care l-a apărat, Renovales. Mai adaug că la această interpretare personală aderează dezmăţaţii de la mansardă.
Sigur e că n-a trecut multă vreme şi Limardo a ieşit din cadru’ strâmt al biroului; pe scurt s-a răspândit prin hotel ca uleiu’ vărsat: o dată repara burlanu’ clasic al celor de 0,60; altă dată, moderniza cu dichisuri de văpsele grătaru’ de lemn; alta, freca cu spirt pata de pe pantalonu’ lu’ Zarlenga; alta, îi dădea dreptu’ să spele în fiecare zi prima curte şi să facă oglindă sala lungă, că arătase ca o cocină de porci.
Cu pretextu’ să-şi vâre nasu’ unde nu-i fierbea oala, Limardo băga zâzanie. Uite de exemplu cazu’ că dezmăţaţii vopsea aşa tihniţi în roşu bălţatu’ tinichigioaicei, că dacă nu mi-a spus era pen’ că ghicise că eu tocmai reciteam Patoruzú, pe care mi-l dăduse doctoru’ Escudero. Nu-i greu de înţeles: tinichigioaica, care nu se poartă frumos, a vrut să-l învinovăţească pe unu’ din gaşcă că i-a furat dopuri şi o pâlnie; băieţii s-a şucărit şi a vrut să se răzbune pe persoana cotoiului. Limardo a fost obstacolu’ neprevăzut. I-a privat de motan care era pe jumătate vopsit şi l-a expediat în curtea din dos a tinichigeriei cu risc de fractură şi de intervenţie a Societăţii de protecţie. Dom’ Parodi, să mă tăiaţi nu vreau să-mi amintesc cum l-a lăsat pe ţărănist. Dezmăţaţii chiar că s-a opus: l-a trântit pe podea, unu’ i s-a aşezat pe burdihan, altu’ l-a călcat pe faţă, altu’ i-a dat să gargarisească vopseaua. Eu cu plăcere i-aş fi adăugat înc-un cucui, da’ m-am temut ca ţăranu’, cât era de ameţit de cafteală, să nu mă recunoască. Pe deasupra, trebuie să recunoaştem că dezmăţaţii sunt foarte delicaţi, şi cine-mi promite că dacă mă bag, n-o încurc. Atunci s-a nimerit Renovales, şi scape cine poate. Doi dintre agresori a apucat să ajungă la antreu’ bucătăriei; altu’ a vrut să-mi imite exemplu’ şi să dispară în coteţ, da’ Renovales l-a mustrat cu mâna lui grea. Văzând aşa o intervenţie paternă aproape c-am izbucnit în aplauze, da’ m-am învoit să mă râd în sinea mea. Ţărănistu’ s-a adunat de pe jos ca vai de capu’ lui, da’ a primit o recompensă. Dom’ Zarlenga i-a adus cu propria mână un candial şi i l-a turnat întreg pe gât, aşa încurajându-l: „Nu te scârbi. Ia-o ca un bărbat”.
Vă recomand, dom’ Parodi, ca în urma incidentului cu mârtanu’ să nu vă faceţi o idee pesimistă asupra vieţii din hotel. Şi pentru noi străluceşte soarele, şi există coliziuni care chiar dacă pentru moment sunt foarte amare, după aia mi le amintesc cu filosofie şi mă râd de nasoleala care-am trecut-o. Fără să mă mai lungesc, vă povestesc chestia cu circulara cu creion albastru. Sunt toboşari care nu-şi descreţesc fruntea, şi care de atâtea deşteptăciune şi de atâtea braşoave încep să viseze, da’ ca să pescuiesc ştirile proaspete, ştrengăreşti, nimeni nu mă’ntrece. Într-o marţi am tăiat cu foarfecele nişte inimioare de hârtie, pen’ că o păsărică îmi spusese că Josefa Mamberto, care-i nepoata merceristei, umbla cu Fainberg, chipurile ca să-i ceară maiou’ din bonu’-cupon. Pentru ca până şi muştele din Imparţial să afle ce s-a întâmplat, am scris în fiecare inimioară un anunţ – desigur că anonim – care zicea: Ştire bombă. Cine se logodeşte poimâine cu J. M.? Răspuns: Un locatar în maiou. Eu însumi am luat asupra mea distribuirea glumei ăsteia, că când nimeni nu mă vedea o băgam pe sub uşi, până şi în closete. Vă dezvălui: în ziua aceea eram mai puţin dispus să mănânc decât să-mi pup cotu’, da’ mâncărimea pentru succesu’ glumei şi teama să nu pierd iahnia de resturi, m-a făcut să ajung înainte de vreme la masa cea lungă. Eu eram în maiou, cel mai de sanchi, aşezat pe fărâma mea de bancă şi făcând zgomot cu lingura ca să amintesc timpu’. Atunci a apărut bucătaru’, şi m-am prefăcut că-s cufundat în lectura unei inimioare. Numa’ vedeţi ce sârguincios e omu’. Înainte ca eu să apuc să mă arunc pe jos, el mă şi ridicase cu dreapta iar cu stânga îmi împingea inimioarele pe nas, mototolindu-le pe toate. Nu-l condamnaţi pe omu’ acesta supărat, dom’ Parodi; vina este a mea. După ce răspândisem bancu’ ăsta, eu m-am prezentat în maiou, provocând încurcătura.
Pe 6 mai, ora necunoscută, a aterizat un trabuc local la câţiva centimetri de călimara cu Napoleon a lu’ Zarlenga. Ăsta, care ştie să-l zăpăcească pe client, vroia să-l convingă de soliditatea stabilimentului pe un cerşitor serios, care-i mâna dreaptă în Societatea băgătorilor de seamă şi pe care l-a cerut pentru o sărbătoare Azilu’ Unzué. Pentru ca bărbosu’ să se învoiască să ia pensiunea, Zarlenga i-a făcut cadou ţigăroiu’. Ăla cu prelata, care nu-i ciung, l-a luat din zbor şi l-a aprins pe loc, ca şi cum ar fi fost Papa însuşi. Numa’ c-a scos Fumasoli al nostru primu’ fum, că şmecheria a explodat, mânjind ceva de speriat mutra negriciosului care s-a umplut toată cu funigine. A rămas vai de capu’ lui: gaşca chibiţilor ne ţineam de burtă de râs. După comèdia asta, bou’ s-a evacuat din hotel, privând casieria de un venit însemnat. Zarlenga s-a supărat de furie şi a întrebat cine-i şmecheru’ care a lăsat obiectu’. Deviza mea e că-i mai bine să nu te pui cu zărghiţii: înaintând cu paşi mari spre cămăruţa mea, mai c-am dat de ţărănist, care venea cu ochii mari, ca un spiritist. Aşa să am parte că nebunu’ ăsta, de frică ce-i era, fugea invers, pen’ că s-a băgat în gura lupului, adică în birou’ furiosului. A intrat neinvitat, ceea ce totdeauna-i aşa de urât, şi faţă-n faţa cu Zarlenga i-a spus: „Trabucu’ surpriză eu l-am adus, că aşa mi-a venit pe chelie”. Fudulia-l pierde pe Limardo, mă gândeam în foru’ interior. Pe loc şi-a dat arama pe faţă: De ce n-a lăsat pe altcineva să plătească oalele sparte? Un băiat de-ai noştri nu mărturiseşte niciodată… Să fi văzut ce ciudăţenie a fost cu Zarlenga. A strâns din umeri, şi a scuipat ca şi cum n-ar fi fost la el acasă. Pe loc i-a trecut supărarea şi s-a făcut visător; mă tem că l-a apucat slăbiciunea, căci se temea că dacă-i dădea ce i se cuvine, nu numa’ unu’ dintre noi nu s-ar fi dat deoparte să se cărăbănească tot în noaptea aceea, profitând de somnu’ lui greu după aşa o treabă. Limardo a rămas cu mutra lui de loz necâştigător, şi stăpânu’ a câştigat o victorie morală care ne-a lăsat pe toţi laţi. Ipso facto am mirosit lucrătura: gluma asta nu era a ţăranului pen’ că donşoara sor’sa lu’ Fainberg iar s-a încurcat cu coproprietaru’ Bazarului Marele Hai, dintre Pueyrredón şi Valentín Gómez.
Regret că trebuie să vă dau o ştire care vă va afecta profund, dom’ Parodi, da’ a doua zi după explozie ne-a tulburat pacea o criză care a preocupat şi spiritele cele mai înclinate spre zaiafeturi. De spus e uşor, da’ să-l vedem pe cine-o trăieşte: Zarlenga şi Musante s-a ciorovăit! Îmi sparg capu’ cum a putut să aibă loc un aşa conflict la Nou’ Imparţial. De când un turc bondoc, prevăzut cu o juma’ de foarfece şi urlând ca un porc, s-a cărat înainte de supa de noapte la Tigru’ Bengolea, orice neînţelegere, orice ceartă nelalocu’ ei, e strict interzisă de direcţie. De asta nimeni nu-i precupeţeşte bucătarului o mână de ajutor, când îi linişteşte pe răsculaţi. Da’ cum am învăţat din anunţu’ împotriva tusei, exemplu’ trebuie să vină de sus. Dacă clasele conducătoare a căzut pradă pierzaniei, ce ne mai rămâne nouă, masa compactă a locatarilor. Vă înştiinţez că am trăit momente amare, cu spiritu’ la pământ, lipsindu-mi direcţia morală. Despre mine se poate spune orice, da’ nu că la o adică am fost defetist. De ce să semăn panica? Parc-aş fi avut o lăcată în gură. Din cinci în cinci minute defilam cu pretexte potrivite prin coridoru’ care duce la birou, unde Zarlenga şi Musante turba împreună, fără dărnicie pentru o insultă; apoi mă întorceam la şopronu’ celor de 0,60, repetând misterios: Aiureli! Aiureli! Obscurantiştii ăştia, cufundaţi într-un joc de cărţi, nici măcar nu se uita la mine; da’ cu răbdarea treci marea. Limardo, care curăţea cu unghiile dinţii pieptenului lu’ Laba Zdravănă, a trebuit să mă audă în cele din urmă. Fără să mă lase să termin, s-a sculat ca şi cum ar fi venit ora laptelui şi s-a pierdut din vedere înspre birou. Eu mă cruceam şi-l urmam ca o umbră. Dintr-o dată s-a întors şi mi-a vorbit cu o voce care m-a făcut să ascult: „Fii odată bun de ceva şi adă’ncoace pe loc toţi locatarii”. Nu l-am lăsat să spună de două ori şi m-am dus să adun gunoiştea asta. Am venit toţi ca unu’, afară de Marele Profil, care-a absentat în prima curte şi după aceea am descoperit că lipseşte lanţu’ de sârmă de la water. Coloana aceasta vie reprezenta toate straturile sociale: mizantropu’ se-nghesuia lângă bufon, 0,60 lângă 0,95, şmecheru’ cu Laba Zdravănă, cerşetoru’ cu milogu’, pungaşu’ mărunt, fără portofel, cu marele spărgător. Vechiu’ spirit al hotelului a retrăit o oră de adevărată expansiune. Tablou’ părea mai degrabă o friză: poporu’ după păstoru’ său; toţi, aşa zăpăciţi, am simţit că Limardo ne era şefu’. A înaintat şi, ajungând la birou, a deschis uşa nepoftit. Mi-am şoptit la ureche: Savastano, în cămăruţă. Vocea înţelepciunii a strigat în deşert; eram înconjurat de un zid de fanatici, care-mi bloca’ retragerea.
Ochii mei, înceţoşaţi de nervozitatea momentului, a prins o scenă ceva de speriat. Pe Zarlenga îl astupa pe jumate Napoleonu’, da’ pe bucăţica asta Juana Musante am înghiţit-o întreagă cu privirea; era în halat colorat şi papuci cu funde iar eu a trebuit să mă sprijin de unu’ de la 0,95. Limardo, plin de ameninţări ca un nor, a ocupat centru’ scenei. Care mai mult, care mai puţin, nimeni n-a dat de înţeles că Imparţialu’ urma să-şi schimbe proprietaru’. Ne şi curgea sudorile reci pe spate din plescăitu’ palmelor cu care Limardo urma să-l scuture pe Zarlenga.
Da’n loc de asta a luat cuvântu’, care întotdeauna-i neputincios faţă cu misteru’. A vorbit cu gura lui de aur şi a spus lucruri care încă-mi frământă mintea. În asemenea ocazii oratoru’ e de obicei o mare cădelniţă, da’ Limardo, fără prea multe voulez vous a luat-o pe şleau şi s-a servit cu o poliloghie din uso nostro despre gâlceava neînţelegerii. A spus că căsătoria e o treabă aşa de unită că trebuie să avem grijă să n-o despărţim, şi că Musante şi Zarlenga trebuia să se pupe în faţa tuturor, pentru ca clientela să ştie că se iubea.
Să-l fi văzut pe Zarlenga! Faţă cu un sfat aşa de sănătos, a rămas ca împăiat şi nu mai ştia cum să se poarte; da’ Musante, care are minte-n scăfârlie, nu-i aia care să înghită floricelele astea. S-a ridicat de parcă o trăsese în ţeapă. Să văd muierea asta aşa grandioasă şi aşa supărată mi-a ajuns că dacă mă găseşte un doftor mă trimite ca printr-un tub la Villa María. Musante n-a luat-o primprejur; i-a trântit ţărănistului că să se ocupe de căsătoria lui, dac-o avea, şi dacă-şi mai bagă râtu’, îl taie ca pe un porc. Zarlenga, ca să termine dezbaterea, a recunoscut că dom’ Renovales (absent pentru moment din cauză de Quilmes Bock la cofetăria Perla) avusese dreptate când vroise să-l dea afară pe Tadeo Limardo. I-a ordonat să iasă ca un scuipat, fără să-i pese că trecuse de opt. Sărmanu’ aiurit Limardo a trebuit să se grăbească să-şi facă valiza şi pachetu’, da-i tremura mâinile de tot şi Simón Fainberg s-a oferit să-l ajute; în harababură, ţărănistu’ a pierdut un briceag de os şi un pieptar de flanelă. Ochii ţăranului s-a umplut de lacrămi privind pentru ultima oară stabilimentu’ care-l adăpostise. Ne-a clătinat din cap în semn de adio, a intrat în noapte şi s-a pierdut, mergând spre necunoscut.
A doua zi la cântatu’ cocoşilor, Limardo m-a trezit, purtând un mate cu lapte pe care pe loc mi l-am apropriat, fără să-i cer dare de seamă de cum s-a întors la hotel. Un mate al unui alungat, care încă mă frige pe limbă. Puteţi să-mi spuneţi că Limardo s-a manifestat ca un anarhist nerespectând astfel ordinu’ hotelierului; da’ mai trebuie şi să vedem ce-nseamnă să fii privat de un adăpost care i-a costat atâta durere de cap pe proprietari şi că asta-i a doua natură.
Bând un mate aşa la repezeală m-a făcut să mă ruşinez; aşa că am preferat să mă restrâng în cămăruţă, zicând că-s bolnav. Când am îndrăznit să ies pe culoar, după câteva zile, unu’ dintre dezmăţaţi m-a infornat că Zarlenga încercase până la uşă să-l dea afară pe Limardo, da’ ăla s-a aruncat pe jos şi s-a lăsat călcat în picioare şi lovit, învingându-l cu rezistenţa pasivă. Feinberg nu mi-a confirmat faptu’, că-i un egoist care ţine totu’ pentru sine, ca să nu mă pună la curent cu zvonurile care-s aşa de necesare. Eu mă râd, că am o pilă grozavă la cei de la 0,95, da’ de data asta n-am făcut abuz că în luna precedentă le dădusem cu tifla. Din proprie experienţă ştiu că a eliberat pentru Limardo, instalând un pat cu gratii şi un bidon cu gaz, cămara pentru mături şi unelte de curăţenie, care-i sub scară. Avantaju’ era că putea să audă tot ce se petrecea în camera lu’ Zarlenga, că nu-i despărţea decât un perete de scânduri, făcut de mântuială. Din asta eu am rămas prost, pen’ că măturile după ce-a fost inventariate şi numerotate le-a mutat în cămăruţa mea, şi Fainberg a pus în joc machiavelismu’ ca să le lese lângă mine.
Schimbător mai e omu’! Fainberg, în privinţa măturilor, s-a dovedit un fanatic intransigent; în privinţa bunei înţelegeri în hotel, îi încurcă pe dezmăţaţi şi pe Limardo, ca să facă pace. Deoarece gâlceava de la motanu’ în roşu văpsit fusese deja uitată, Fainberg a trebuit să împroaspăteze memoria beligeranţilor, înfuriindu-i cu bancuri şi cu glume. Când rămăsese numa’ problema dacă să-şi spargă capetele sau să-şi tragă ghionţi, Fainberg a reuşit să schimbe vorba la vinurile medicale, care-aşa de chestie trebuie să mărturisesc că se pricepe bine, pen’ că cu câteva zile înainte doctoru’ Pertiné i-a împins un prospect pen’ ca să vândă sticle mari şi mici de Apaşu’ (mare vin sanitar aprobat de doctoru’ Pertiné). Eu am spus totdeauna că nimic nu-i mai bun decât alcoolu’ ca să împace sufletele, da’ băut în exces trebuie să intervină direcţiunea Noului Imparţial. Fapt e că deoarece pe de o parte era trei şi pe de alta unu’ înarmat, Fainberg i-a făcut să înţeleagă că unirea face puterea şi dacă vroia să bea, le dădea lichidu’ necesar pe-o nimica toată. Chilipirgiu’ care-i în fiecare le-a jucat festa: a’ cumpărat douăşpe sticle şi terminând-o pe a opta era Cei Patru Beţivani. Dezmăţaţii, care-s egoismu’ împieliţat, n-a făcut caz de că şi eu mă’nvârteam cu un păhărel, până ce ţărănistu’ s-a băgat glumind că să nu mă dispreţuiască pe mine, că şi el era un câine. Eu am folosit râsu’ spontan ca să pun mâna pe o înghiţitură care mai degrabă era o gargară, că-i greu să te obişnuieşti cu vinişoru’, care după aceea vă promit că-i ca un sirop, că împleticeşte limba, ca şi cum ai fi lins o oală cu miere. Fainberg, aşa înclinat spre Banca de împrumuturi, se interesează şi de arme de foc, şi a spus că dacă lu’ Limardo i-a luat un preţ de speriat pentru pistolu’ pe care-l purta la centură, el putea să-i obţină altu’ la fel pe un preţ de nimic. Dacă trăncăneala fusese deja vie, puteţi să vă închipuiţi unde-a ajuns când Marele Profil a început cu asta. Atâtea păreri, şi nici o înţelegere. Cum zicea Laba Zdravănă, cumpărând arme de foc îţi deschizi pe loc cazieru’; un dezmăţat s-a dovedit patriot inveterat al Ţintaşilor Elveţieni versus Ţintaşii Federali; eu m-am băgat cu poanta că armele le-ncarcă dracu’; Limardo, care era umflat de beţie, a spus că venise cu revolveru’ pen’ că urmărea un plan să omoare pe un bărbat; Fainberg a povestit cazu’ unui rus care n-a vrut să-i cumpere un revolver şi seara l-a speriat cu unu’ de şocolată.
A doua zi, ca să nu par indiferent, m-am apropiat de statu’ major al hotelului, care obişnuieşte să se reunească dis-de-dimineaţă în prima curte ca să consume ceva mate şi să pregătească planu’ de luptă. Astea-s şedinţe adevărate, unde locataru’ cel mai fudul primeşte o lecţie în schimbu’ a câteva adevăruri şi numa’l prind spionând că-l demontează ca pe un Meccano. Acolo era Treimea însăşi, cum zic dezmăţaţii: Zarlenga, Musante şi Renovales. Şi dat fiind că nu m-a înţepat, am luat ceva curaj. Am îndrăznit foarte firesc şi ca să nu mă scoată pe brânci le-am promis că le cânt o chestie bombă. Le-am povestit fără să mă încurc trăznaia cu împăcarea, fără să uit în sertar revolveru’ lu’ Limardo şi vinu’-doftorie a’ lu’ Fainberg. Să fi văzut ce mutră de lămâie a făcut. Eu, pentru orice eventualitate, le-am întors curu’, nu cumva să zică vreun pârâtor că spun poveşti direcţiunii, defect care nu-mi stă în fire.
M-am retras în ordine, ţinând ochii pe mişcările celor trei. N-a trecut multă vreme şi Zarlenga s-a dus drept la magazia de mături şi unelte unde dormea ţăranu’. Sărind chiar ca o maimuţă m-am aflat pe scară, şi am pus urechea pe trepte, ca să nu pierd nici o literă din ce spunea acolo. Zarlenga i-a cerut ţărănistului să-i dea revolveru’. Ălălaltu’, fără să ezite, a refuzat. Zarlenga i-a trântit o ameninţare, pe care nu vreau s-o amintesc ca să nu vă sperii, dom’ Parodi. Limardo, cu aşa o fudulie liniştită, a spus că nu-i pasă de ameninţări, pen’ că el era invulnerabil, ca şi cum ar fi avut o jachetă blindată, şi că nici mai mulţi Zarlenga împreună nu-l fac să se teamă. Inter nos, jacheta nu l-a ajutat, dacă o avea, că nu şi-a terminat zilele ci s-a aflat cadavru în cămăruţa mea.
– Cum s-a mântuit discuţia? – a întrebat Parodi.
– Cum se mântuie orice. Zarlenga n-avea să-şi piardă vremea cu un amărât de nebun. S-a dus cum venise, cu mâna goală.
Acum ajungem la duminica fatidică. Regret să mărturisesc că în ziua aia hotelu’ e mort, fără animaţie. Deoarece mă plictiseam ca un nenorocit, mi-a venit să-l scot pe Fainberg din neagra ignoranţă şi să-l învăţ să joace truco, ca să nu-l ia peste picior în barurile din fiece colţ. Dom’ Parodi, eu sunt înzestrat pentru asta; dovada-i că elevu’ a câştigat de la mine ipso facto doi pesos, din care a încasat vreo patruj de bani, şi ca să lichideze datoria m-a însărcinat să-l invit la un matineu la Excelsior. Nu degeaba se spune că Rosita Rosenberg e regina râsului. Parteru’ se desfăta ca şi cum i-ar fi gâdilat, chiar dacă eu nu prindeam nici un cuvânt, pen’ că vorbea într-o limbă de-a ruşilor ca să nu-i vândă nici Stâlpu’ Sinagogii, şi eu mă foiam aşteptând să ajungem la hotel pen’ ca Fainberg să-mi spună bancurile. Că numa’ de bancuri ne ardea când am ajuns sănătos înapoi în cămăruţă. Să fi văzut numa’ cum îmi arăta patu’; pătura şi cuvertura era numa’ o baltă; perna nu arăta mai bine, ca să spunem aşa; sângele umpluse până şi faţa saltelei iar eu mă întrebam unde-aveam să dorm în noaptea aia, pen’ că răposatu’ Tadeo Limardo era culcat în pat, mai mort decât un salam.
Natural că-n primu’ rând m-am gândit la hotel. Afară numa’ dacă vreun duşman nu şi-o fi închipuit că eu îl tăiasem pe Limardo şi murdărisem toată rufăria. Pe loc am ghicit că cadavru’ ăsta n-o să-i placă lu’ Zarlenga; şi aşa a fost, pen’ că curcanii l-a anchetat pân’ la după unşpe, care-i o oră când la Nou’ Imparţial nu se mai poate aprinde lumina. Pe când mă gândeam aşa, mai şi urlam ca un beţivan, pen’ că eu sunt ca Napoleon şi fac mai multe lucruri deodată. Nu exagerez: tot stabilimentu’ a venit când am chemat ajutor, fără să-l uit pe băiatu’ de bucătărie care mi-a astupat gura cu o cârpă aşa că aproape că obţine alt cadavru. A venit Fainberg, Musante, dezmăţaţii, bucătaru’, Laba Zdravănă şi ultimu’ dom’ Renovales. A doua zi eram cu toţii la zdup. Eu eram în elementu’ meu, satisfăcând tot felu’ de curioşi şi descriindu-le nişte tablouri vivace care-i lăsa aiuriţi. N-am neglijat partea detectivă, şi am obţinut informaţia că pe Limardo îl lichidaseră pe la vreo cinci după amiază, cu propriu’ lui briceag de os.
Vedeţi, clar că-s zăpăciţi ăia care spun că chestia asta inexplicabilă e un mister, pen’ că ar fi fost încurcătură mai mare dacă crima se produce noaptea, când hotelu’ se umple de feţe necunoscute, pe care nici nu-i numesc locatari, pen’ că după ce-a plătit patu’ se cară, adio şi n-am cuvinte.
Cu excepţia lu’ Fainberg şi un servitor, aproape toţi era la hotel, când s-a făcut vărsarea de sânge. Dup’ aia a ieşit că şi Zarlenga a lipsit de pe câmpu’ de onoare, pen’ că era la o luptă de cocoşi în Saavedra , mizând pe un cocoş al părintelui Argañaraz.
II
Peste vreo opt zile, Tulio Savastano s-a năpustit în celulă, agitat şi fericit. Cu greu a putut să bâiguie:
– V-am făcut trampa, señor. Uite-l pe jupânu’!
După el venea un domn cam astmatic, bărbierit, cu coamă căruntă şi ochi azurii. Hainele-i erau îngrijite şi negre; purta un fular de vigonie, şi Parodi a observat că avea unghiile lustruite. Cele două persoane respectabile s-au aşezat, natural, pe cele două bănci; Savastano, beat de slugărnicie, alerga iar şi iar prin celula mititică.
– În 42, domnişorul ăsta mi-a transmis mesajul dumneavoastră – a spus domnul cărunt –. Vedeţi, dacă vreţi să-mi vorbiţi de afacerea Limardo, eu n-am nici o legătură. Asasinatul ăsta m-a extenuat, şi la hotel avem parte de-o bârfă de speriat. Dacă ştiţi ceva, señor, mai bine luaţi legătura cu băiatul acela, Pagola, care-i însărcinat cu ancheta. Precis că vă rămâne recunoscător, pentru că ei nu văd nici cât un negru pe-ntunecime.
– Drept cine mă luaţi, don Zarlenga? Cu mafia asta eu n-am ce face. Adevărat, am anumite idei, şi dacă-mi faceţi favoarea să mă ascultaţi, s-ar putea să nu vă pară rău.
Dacă sunteţi de acord, începem cu Limardo. Tânărul ăsta, care-i tare deştept, credea că-i un spion trimis de soţul doamnei Juana Musante. Respect ideea, dar mă întreb, de ce să încurcăm povestea cu un spion? Limardo era funcţionar de poştă la Banderaló; deci, soţul doamnei. Nu veţi nega că-i aşa.
Vedeţi, vă voi relata toată povestea, aşa cum mi-o închipui. Dumneavoastră i-aţi luat soţia lui Limardo şi l-aţi lăsat să se chinuiască la Banderaló. După trei ani de părăsire, omul n-a mai suportat şi a hotărât să vină în Capitală. Cine ştie ce călătorie a făcut; fapt e că a ajuns distrus în timpul carnavalului. Îşi băgase sănătatea şi banii într-un voiaj de mizerie, şi pe deasupra a aşteptat zece zile într-un ţarc, până a văzut femeia pentru care se chinuise să vină de departe. Zilele astea pe 0,90 fiecare i-au epuizat capitalul.
Dumneavoastă, în parte de ruşine, în parte de milă, aţi lăsat să se înţeleagă că Limardo era un bărbat şi jumătate; până când v-a luat limba pe dinainte şi l-aţi făcut moftangiu. Mai apoi, când l-aţi văzut că apare în hotelul dumneavoastră, fără un sfanţ acolo, n-aţi pierdut ocazia de a-l favoriza, ceea ce însemna că iar îl ofensaţi. Aici a început contrapunctul: dumneavoastră vă îngrijeaţi să-l umiliţi; celălalt, să se umilească. L-aţi relegat la şopronul celor de 0,60, şi pe deasupra l-aţi însărcinat cu contabilitatea; lui Limardo nu-i ajungea şi în scurtă vreme a început să repare burlanele ba chiar să vă cureţe pantalonul. Doamna, prima dată că l-a văzut, s-a înfuriat pe el şi i-a spus să se care.
Şi Renovales a sprijinit expulzarea, scârbit de comportarea omului şi de tratamentul nelalocul lui pe care i-l dădeaţi. Limardo a rămas la hotel şi a căutat alte umilinţe. Odată, nişte haimanale vopseau un motan; Limardo s-a băgat, nu atât din bunătate, ci pentru că voia să fie pedepsit. L-au pedepsit, şi pe deasupra dumneavoastră i-aţi băgat pe gât un candial şi mai mult decât o insultă. După aia a fost chestia cu trabucul. Gluma asta a rusului a costat hotelul dumneavoastră un milog serios. Limardo a făcut-o pe vinovatul, dar de data aceasta dumneavoastră nu l-aţi pedepsit, deoarece începuseţi să bănuiţi că prin umilinţele astea el intenţiona ceva tare urât. Dar până atunci fusese vorba numai de lovituri sau de insulte; Limardo a căutat o ofensă mai intimă; atunci când dumneavoastră şi doamna v-aţi certat, omul a strâns public şi v-a cerut să vă împăcaţi şi să vă sărutaţi faţă cu toţi. Gândiţi-vă ce înseamnă asta: soţul adună chibiţi ca să ceară de la soţie şi de la amant să se iubească iar. Dumneavoastră l-aţi alungat. În dimineaţa următoare s-a întors, pregătind mate şi pentru ultimul nenorocit din hotel. Apoi a fost chestia cu rezistenţa pasivă, care-i alt nume pentru a se lăsa călcat în picioare. Dumneavoastră, ca să-l obosiţi, i-aţi destinat coteţul acela lângă camera dumneavoastră, unde putea să audă în voie giugiulelile dintre dumneavoastră doi.
Apoi l-a lăsat pe rus să-l împace cu dezmăţaţii. A înghiţit-o şi pe asta, căci planul lui era ca toată lumea să-l înjosească. Ba s-a şi insultat singur: s-a pus la nivelul domnului acesta, aici de faţă – s-a tratat pe sine însuşi de câine. În seara aceea băutura l-a făcut să vorbească şi a spus că adusese revolverul ca să omoare un bărbat. Un denunţător a adus povestea la direcţiunea hotelului; dumneavoastră aţi vrut să-l alungaţi iar, dar de data asta Limardo v-a înfruntat şi v-a dat să înţelegeţi că era invulnerabil. Dumneavoastră n-aţi înţeles bine ce voia să spună, dar v-aţi speriat. Acum ajungem la încurcătură.
Tânărul Savastano s-a pus pe vine, ca să audă mai bine. Parodi l-a privit distras şi l-a rugat să aibă bunătatea să se retragă, deoarece poate că nu se potrivea să audă restul. Savastano, zăpăcit, mai că n-a nimerit uşa. Parodi a continuat fără să se grăbească:
– Cu câteva zile mai înainte, tânărul acesta, care tocmai ne-a onorat cu absenţa lui, surprinsese nu ştiu ce încurcătură între rusul Fainberg şi o domnişoară, Josefa Mamberto, de la mercerie. A scris tâmpenia asta pe nişte inimioare şi în loc de nume a pus iniţiale. Doamna, soţia dumneavoastră, care le-a văzut, şi-a închipuit că J. M. vrea să spună Juana Musante. I-a spus bucătarului dumneavoastră să-l pedepsească pe sărmanul nenorocit, şi pe deasupra i-a păstrat ranchiună. Şi ea bănuise un scop în spatele umilinţelor lui Limardo; când a auzit că venise cu revolverul „ca să omoare un bărbat”, a înţeles că ea nu era ameninţată şi s-a temut, fireşte, pentru dumneavoastră. Ştia că Limardo era laş; s-a gândit că strângea înjosiri ca să ajungă într-o poziţie imposibilă şi să fie obligat să ucidă. Avea dreptate, doamna; omul era decis să ucidă; dar nu pe dumneavoastră: pe altul.
Duminica era o zi moartă la hotel, cum a spus tovarăşul dumneavostră. Dumneavoastră ieşiseţi; eraţi la Saavedra, mizând pe un cocoş de-al lui popa Argañaraz. Limardo a intrat în camera dumneavoastră, cu revolverul în mână. Doamna Musante, văzându-l că apare, a crezut că venise să vă omoare pe dumneavoastră. Atâta-l dispreţuia, că nu-i fusese ruşine să-i şterpelească un briceag de os, când îl alungaseră. Acum a folosit briceagul acela ca să-l omoare. Limardo, cu revolverul în mână, nu s-a opus. Juana Musante a pus cadavrul în laviţa lui Savastano, ca să se răzbune pentru chestia cu inimile. Cum vă veţi fi amintit, Savastano şi Fainberg erau la teatru.
Până la urmă, Limardo a primit ce voise. Fără îndoială, adusese revolverul ca să omoare un bărbat; însă bărbatul acela era el. Venise de departe; luni multe cerşise dezonoarea şi ofensa, ca să-şi dea curaj pentru sinucidere, căci singurul lucru pe care-l dorea era moartea. Mă mai gândesc că, înainte de moarte, dorea s-o revadă pe doamna.
index.php
Abonați-vă la:
Postări (Atom)