Nebun cap. 8
Prietenii mei, Iamădeguler și
Șutmăreț au intrat într-un con de umbră. Îmi este dor de ei. Cândva mă plimbam
cu o domnișoară, i-am spus să-mi țină geanta și am sărutat-o. Astfel am
cucerit-o pentru câteva semestre. Ceea ce am de spus, nu voi mai spune
niciodată. Comunicare interzisă. Viața pe creștet, la creșă cu Beckett, ulciorul se sparge lovit de catarge, inelul de aur purtat de un maur, cișmeaua mai curge cu
sânge și fuge, oprește nebune rima pe strune, că struna, nebuna lovește întruna, pământ străveziu, ev mediu târziu, beau apă
din cască, străbuna mea flască, semne
prea multe de cnuturi bătute, cazanul așteaptă un diavol se
scapă, auzi primăvară, cum vine pe scară? A muri în somn, a nu mai muri. Femeia
la treizeci de ani, de Balzac, o povestire, mi se părea neinteresantă când aveam eu optsprezece, apoi îmi aminteam
cum mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei să se trateze de stomac. Mă
uitam ca la o icoană, o văd și acum, avea un oval perfect al chipului, ochi
negri, sprincene mai frumoase decât orice aranjament, buze neiertător de frumoase, un corp unduitor în hainele lungi și negre
ale călugăriei, o prizonieră a propriei frumuseți. Am visat-o mult timp, o
văzusem când abia eram de clasa a opta. O mai trăi? Apoi, mulți ani mă gândeam
ce ocupație ar avea o necunoscută în
tramvai, în autobuz, era o curiozitate
pe care Balzac mi-o insuflase, cine era
necunoscuta? Juristă, contabilă,
profesoară, vânzătoare, orice amănunt mă
făcea să fac supoziții. Eram convins că
voi scrie cel puțin zece romane. Dar tainele au rămas taine, romanele le-au scris alții. Eu am trecut cu arme și
bagaje la poeți, iar poeții s-au dus care încotro. Unii au murit. Alții abia
salută. Nu-i nimic. Eu scriu ce îmi trece prin cap. Mâinile mele se odihnesc, transplanturile de adevăr
încercate de mine au reușit în parte, eu nu mi-am dorit să fiu un simplu
funcționar al tragicomediei moderne, am vrut să-nving apatrențele unei strări
de nepăsare și stadiul unei civilizații
îngândurate, mâinile mele se odihnesc ca înaintea unei frumoase glume
făcute de un mort, care sărind de pe catafalc își face drum spre
ieșire.Disperate, păsările se aruncă în străfundul cerului. Mie nu mi-a răspuns
nimeni la nici o întrebare. Marea se
simte apăsată de prea multe vase de mare tonaj. O șoaptă zboară dintr-o carte
în alta. Fiecare fir de nisip reprezintă
un fost imperiu. Ați văzut un corb cu o
rază de lună în cioc? Eu am văzut.
Pentru un pictor firimiturile de pâine
sunt filigrane pe masa tăcerii. Mi-ar plăcea
ca după ce voi fi decapitat, capul meu să fie coborât într-o fântână
răcoroasă, adâncă. Totodată mi se pune în vedere să nu mai repet eroarea, în
caz contrar voi fi trimis pe Insula Diavolului, precum căpitanul Dreyfus, Henri Chariere.. Stâlpii de telegraf cântă ca
niște privighetori. Am visat că abia îmi mişcam picioarele, le simţeam din lut.
Ochii abia mai vedeau, limba îmi era grea şi
aluneca precum un somon, în gât
simţeam un măr, m-am trezit. Aşa era,
totul era adevărat, doar inima ticăia, mi-a spus, stai liniştit, sunt cu tine.
Lângă Spitalul Colţea un cerşetor se
bâţâia cu o viteză inimaginabilă. Mâinile, capul, genunchii, toate au mişcări
oscilatorii. Oamenii nu prea îl băgau în seamă considerând că este un simulant.
Are în cutia din faţa sa cam zece monede de zece bani. Priveam covorul cu patrate concentrice,
papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-şi
căderea şi-un bâzăit în amiază, măsurând încăperea. Trebuia să dorm după
asprele legi ale creşterii, să dorm în loc să urc pe ziduri cu meşterii..La fântâna nebăută-ndeajuns
mă întorc, la anii noştri prea tineri,
neistovita culoatre mov, jder în întunecime, horă-ntâlnind mâna ta, chip
străin, oh, prea devreme murim prima oară, prea devreme murim... O parte din
legi s-au şters prin plecarea voastră, tăcerea m-a învelit ca pe un vierme blând, de mătase, în edificiul părăsit
cineva a intrat frumos şi alb, încăperile i-au devorat chipul, eu privesc prin
transparenţa clipei. Cine mă va elibera de aripi înainte de a mă închide în
mine? Peştele cel lacom este prins în cârlig. Cel leneş, visător trece şi nici
nu se uită. El ştie ce este viaţa, dar nu spune. Vecini cu mine, o familie,
bunica, mama, două fiice, una mai frumoasă decât alta. Tatăl, mecanic pe
undeva, a părăsit familia, bani nu dă, pe fete le înjură, şi-a găsit o amantă, totul brusc şi ... nemotivat. Dar
ce este motivat în viaţă? Destui au minte de peşte. Unii se trezesc, alţii dorm
o viaţă.Cu cât pătrunzi mai mult în
vâltoarea vieţii, cu atât înţelegi fragilitatea argumentelor. Să nu tragi cu arcul, dacă nu este al tău,
spun vechii indieni. Nu te urca pe munte, când vederea nu te ajută. Un felinar
în depărtare poate fi cu totul altceva
decât crezi.Gura ei aştepta sărutul, lacrimile ei erau o chemare a fericirii,
inima ei se zbătea încă, prinsă în plasa copilăriei şi totul a fost curmat de
un glonţ, de o ardere intensă care a pornit glonţul, de mult trupul ei zace inutil în pământ, sufletul ei este departe, mâna care a ţinut
pistolul, scrie azi despre trecut, desprte dreptate şi neagă istoria fetei
moarte.Nu te teme, şi-a spus, vântul sorbea din căldura trupului său, nu te
teme, şi-a spus, tremura ca o stea tot mai înaltă deasupra pământului. Memoria
nu face zgomot ca şi morţii, împuşcăturile sunt amortizate, focurile s-au
stins, dar nu este întineric, memoria este fiica Luminii, aşa cum şi morţii pe
care îi iubeşti sunt ţesături fine de lumină. Cine a zvântat sudoarea celor duşi la execuţie?
Cine i-a privit în ochi cu ochii milei? Cine le-a pus degetul pe bizele în
murmur? Cine a oprit execuţia, a dat la o parte ţeava flămândă a puştii, a
ridicat bătrânul, femeia, copilul? Toată treaba au dus-o la capăt trăgaciul şi
glonţul plecat fără gânduri şi fără întoarcere. În rest nu era nimeni.
