Plecând în Andalusia

Plecând în Andalusia, am pus înainte „Frunze moarte”, pe Internet, în interpretările Edithei Piaf, lui Nat King Cole, Yves Montand, apoi „Love story” de Francis Lai, din filmul cu acelaşi nume . M-am gândit ce tineri murim, la orice vârstă, murim după fiecare dragoste neîmplinită, după fiecare despărţire, după fiecare ceartă, murim cât timp suntem vii. Nu ştim să îmbătrânim, nu ştim să iubim, nu ştim nimic, iar frunzele cad cum cad orele, lunile, anii, suntem atinşi de boala mortală a iubirii, chiar dacă ne ascundem de noi înşine, el spune, nu te iubesc, ea răspunde, nici eu, iar timpul trece, pădurea geme, frunzişul galben , umed , greu pe un pământ care ne cheamă, noi vom fugi în alte vieţi, ne întâlnim sub alte chipuri, ne vom iubi în alte vieţi, înspre apus, în zori de ziuă, vei fi aceeaşi, voi fi eu, dar nu vom şti ce ne aduce pe-aceleaşi vechi, triste poteci. Mais la vie separe, deci viaţa ne desparte, nu moartea, nici un accident, e însăşi viaţa ce striveşte ca pe o frunză – un sentiment.




Boris Marian

Nevoia de simboluri



Fiecare secol aduce, aparent, modificări fundamentale, în concepţia oamenilor, după mari evenimente, a fost secolul iluminiştilor, XVIII, al revoluţiilor, XIX, al războaielor mondiale, XX, al terorismului şi crizelor, pare-se, XXI. Au dispărut simboluri, au apărut altele. Lumea nu a dus lipsă de simboluri niciodată, ca un regiment cu steagul său. . Religiile, biserica, rabinatul, islamul cu imamii, ayatolahii, muftii, aceste structuri se modifică încet şi totuşi ... si muove. La creştini, luptele din primele secole, apoi canonizătile, apoi reformismul din secolul XVI, astăzi, modernizarea iniţiată chiar de Vatican, la evrei, existenţa a trei curente (ortodox, conservativi, reformaţi),în special în SUA, la musulmani, o mare diversitate, dar şi o luptă violentă între şiiţi şi sunniţi, aceste fenomene nu pot să nu ducă la anumite modificări. Omul modern , un anume tip de om modern crede că există un ideal bazat pe eliminarea prejudecăţilor, a simbolurilor tabu, a oricăror dogme, ateismul ştiinţific, ş.a. Apare tot mai limpede că sistemul comunist care părea că va şterge orice dogmă, va asigura libertatea de gândire, eliberarea omului de grijile materiale, a acţionat exact invers – a devenit o nouă religie, cu dogme, simboluri imuabile, cu o sărăcie perpetuă, ca să nu uităm şi de naţional-comunism, cea mai aberantă formă a unui sistem ce se voia internaţionalist. Ce se întâmplă după ce sistemul comunist s-a prăbuşit, nu peste tot, dar în majoritatea ţărilor? . Să începem cu ateismul, de fapt sunt două forme de ateism – cel pasiv, adică indiferenţa faţă de existenţa sau inexistenţa divinităţii şi cel activ, propagarea cu energie şi argumente a ideii de inexistenţă a lui Dumnezeu. Din păcate o morală universală , o iubire universală, o compasiune universală, etc. nu există, iar eu, personal, am îndoieli că va fi vreodată. Dumnezeu nu mai este nici cel venit la Abraham şi apoi la Moise, în pustiu, nici cel din icoane, decât pentru simpli credincioşi creştini, care au nevoie de imagini, fiind extrem de numeroşi. ( un miliard şi 300.000). Nu este nici cel adus de Mahomed, care nu a fost numai profet , dar şi un cuceritor. Dumnezeu este şi va fi, cred, o sumă de principii morale, iar pentru oamenii de ştiinţă, începând cu Einstein, o taină a Universului, care nu se poate desluşi cu mijloace tehnice. O altă dogmă este naţionalismul, care în SUA, Uniunea Europeană devine o concepţie depăşită, dar nu părăsită. SUA este o mare putere, o primă putere, are un prestigiu, de unde rezultă şi o anumită atitudine, chiar la cetăţenii americani, de a privi de la o anumită cotă chestiunile „restului lumii”. În Rusia renaşte în mod cert noul panslavism, naţionalismul rus nu se mulţumeşte cu o Rusie modestă, pusă în rândul doi. Nici China, Japonia nu duc lipsă de spirit naţionalist. Ce să spunem de naţionalismul arab, de fanatismul musulman care apropie popoare de origini diferite? Putem vorbi, azi, de o dispariţie a naţionalismului? Pot evreii din Israel să renunţe la spiritul sionist, aşa de dragul modernităţii şi să fie împinşi, cum propun unii lideri musulmani, „în mare” ? Nici evreii din Diaspora nu sunt toţi asimilaţionişti, ba unii se simt mai puternic legaţi de tradiţia etno-religioasă, cu aceeaşi motivaţie de 2000 de ani – să nu dispară ca etnie. Să te apuci acum să revizuieşti Vechiul Testament, Talmudul, Noul Testament seamănă cu ceea ce făceau propagandiştii sovietici, unii chiar evrei, să batjocorească pasajele contradictorii din Scripte, care sunt extrem de numeroase. Este foarte uşor să desfaci un corp literar, pentru că literare sunt Cărţile Sfinte, pentru că ele au fost scrise de sute de autori, azi anonimi, chiar dacă poartă numele de Evanghelia lui..., Cartea lui .... etc. În plus, cunoştinţele moderne au depăşit de mult gândirea autorilor de acum două milenii. Eu nu sunt religios. Andrei Pleşu a spus, într-un interviu, foarte expresiv – biserica este în interiorul meu, acolo mă duc şi discut cu Dumnezeu. Mi se pare o formulare unică, dacă a spus-o el, prima oară,se pare că nu a fost primul, nu are importanţă. Marx a afirmtat că naţiunile sunt determinate în timp, sunt istorice, apar şi apoi dispar. Desigur, el se gândea la unirea tuturor proletarilor într-o societate universală, fără state, graniţe, etc. Proletariatul lui Marx nu mai există, oricum este altul, iar de internaţionalizare vorbesc nemarxiştii din Uniunea Europeană. Ce să înţelegem? Ar fi minunat să nu mai fie naţiuni şi nici războaie. Naţionalismul este una din cauzele istorice ale războaielor, pe lângă raţiunile economice. Dar cine va desfiinţa aceste naţiuni, când unele abia acum se formează, în Africa, în Asia, iar Europa nu pare a fi scăpat de naţionalism. Complexe probleme, pe care omul modern, oricât s-ar vrea eliberat, nu reuşeşte se le rezolve, numai aşa, pe cont propriu, fără efect în societate. Se vorbeşte de guverne mondiale, de conspiraţii mondiale, se mai adaugă şi ceva propagandă antisemită, că evreii sunt complotiştii, dar aceste baliverne nu sunt bune decât pentru vânzarea publicaţiilor. Există mari puteri şi puteri mici, adică ţări care îşi apără existenţa cum pot. Nu putem spune că lumea a evoluat foarte mult în ultima sută de ani, deşi au fost două răboaie mondiale, un Holocaust, un atac atomic, acte teroriste, grave, războaie locale pustiitoare. Cu Dumnezeu , înainte? Dumnezeu nu este şeful acestei lumi.



Boris Marian

28 decembrie 2009

Lupul tânăr şi oaia bătrână



Lupul tânăr şi oaia bătrână

Un tânăr născut în 1985, educat în anii 90, când şcoala deja o luase la vale, este adevărat că nu mai era politizată, dar nici dascălii nu mai erau aceiaşi, adică salarizarea era o preocupare legitimă şi majoră, îi spune unui bătrân scriitor, o oaie acolo, că este un idiot, o lipitoare, un spam mucos (?), o fostă sculă(?) , ce mai, avea puţin şi-l înjura. Totul pe Internet. Tânărul are două cărţi la activ, una de versuri, alta de nu se ştie ce, greu de definit, cântă la ghitară, dă concerte în săli bine afumate de ţigări ieftine, cu pereţii coşcoviţi de urlete, răsuflări grăbite, bacterii din fostele pivniţe în care s-au instalat noile lăcaşuri de cultură. Flăcăul se bucură de succes la congeneri, iar la cei trecuţi de treizeci de ani se uită ca la dinozauri. Mi-am adus aminte de povestirea unui cioban – un lup dădea târcoale unei stâne, dar câinii nu-l lăsau să se apropie, lupul era tânăr şi flămând, nu se ştie cum a ieşit din iarnă şi ciobanii au luat oile, le-au dus la păşune. Din stână se auzea un behăit uşor. Lupul s-a apropiat şi a văzut o oaie zăcând undeva, într-un colţ. „Tu ce faci, de ce n-ai plecat?” , întreabă lupul, la care oaia îi răspunde – „M-au lăsat ciobanii aici, că sunt bătrână şi nici lâna mea nu mai este bună”. „Am să te mănânc”, spuse lupul, bucuros, dar când se apropie, simţi mirosul morţii, ceva îl sperie şi o porni spre pădure. „Ziceai că mă mănânci”, se rugă de lup oaia, care se cam săturase de viaţă, de singurătate. Atunci lupul a înjurat-o de mamă şi a plecat furios. Morala . „De ce trebuia lupul s-o mai şi înjure pe oaie?”. Eu nu voi da numele tânărului scriitoraş, nici pe cel al oaiei, dar întrebarea este – oare un tânăr nu are în jur oameni în vârstă, părinţi, bunici, oare el îi înjură că sunt bătrâni? Timpul nu lucrează niciodată în favoarea lupului, desigur nici al oaiei, dar oaia nu a atacat încă un lup, nici să fi putut. Nu am văzut nici miel să se repeadă la oile –mume. Urâtă îmi este sintagma – „lupii tineri”. Prefer mieii, ei sunt simbolul sacrificiului, al împăcării cu moartea, sunt singurele fiinţe care nu ne fac rău niciodată. Deştepţi cum suntem, ar trebui să învăţăm din ... prostia oii, a mielului.

Boris Marian

Fântâna înţelepciunii

Viața este o repetiție înaintea morții. Apoi, totul apare limpede, de parcă oamenii ar putea să planifice viitorul. Doi fluturi galbeni zboară spre cer, de parcă aurul urcă din fier, unul pornește în larg, spre etern, altul coboară, fulgi galbeni se cern, astfel un zâmbet nu poți să-l mai uiți, alții cerșesc pe la colțuri, desculți, unul rostește cu înțeles, altul se bâlbâie, dar este ales, este Profetul, nu spune nimic, fraților, eu beau cafea la ibric .Al doilea An Nou. Îngheață Pontul Euxin. Iar Steaua Polară mai înaltă urcă peste văi. Fără de tine pot trăi, dar foarte rău, mai scriu un vers, iarba se pleacă ascunsă sub zăpadă. Îți amintești de cafeneaua veche, colț cu Doamnei? Scripcarii au dispărut de pe pământ, s-au dus în galerii cu noi și noi tablouri. O fi și marea un scripcar uitat pe mal? Iar scoicile murind, adaugă în adâncuri straturi fine de sidef. Eu am venit și buzunarele mi-s goale.Pe lângă legea lui Ohm, din fizică , să avem legea lui Om, une Loi de l”Homme, spunea cineva lângă o veche cișmea. „Omul care tremură are senzația că se multiplică”, scria Mugur cu scrisul său tremurat.„Umblă poetul șchiop pe sub ape”, scria Carmel despre Mugur.Iar Bierce spunea – „Nu fura , înșeală ... Imaginația este un mare depozit de fapte, stăpânit în comun de poet și de mincinos”.„Lucurile absurde sunt singutele care ne pot fi agreabile, frumoase chiar, care ne dau haz , ne împiedică să murim de plictiseală”, scria , aparent, placidul France.„Norocul e o întîmplare, fericirea – o creație”, chiar Vlahuță scria chestia asta.„ Libertatea este un soi de chin care se deosebește de închisoare” – T.S.Eliot. ”Dacă oamenii ar înțelege semnificația acestei opere de artă care este propria lor viață”, scria Tolstoi.„Arta este o minciună care ne face să vedem adevărul”, afirma Picasso. ”Prostia progresează odată cu progresul științei, ea nu se diminuează”- Kundera.„Inima e un copil nu prea deștept, dar nu-i ușor s-o înșeli” ( Moshe Nadir).Pleşu avea curajul în 1988 să scrie în MINIMA MORALIA ceea ce la minţile ceauşeştilor nici nu putea să ajungă. Ordinea adevărată este tolerantă, cea dictatorială este şubredă, se prăbuşeşte la un simplu act de indisciplină. Liberatea este dreptul peştelui de a ieşi pe uscat. Genial.Pe cât par eu de independent, pe atât mă simt mai singur. Cineva îmi citeşte BAZARUL. Etica nu anulează lumea, ea îi dă o şansă.Demonul trebuie domesticit şi asimilat. Clipa ca ... soluţie a timpului. Pleşu inventează noţiunea de ... talent moral. Există o etică a lui Robinson? Bună întrebare.

Ne prefacem că dăruim, când în realitate furăm ...Eu cred că nimeni nu are dreptate, numai putere... Iubesec oamenii în măsura în care semănă cu câinii, florile, pietrele...Furia mea nu poaze rezista în faţa unui surââ, fie fals, al duşmanului... Stau departe de gloata care urlă ...Poezia este o cenuşăreasă din cauza inflaţiei de versuri...Bunăvoinţa poate fi interesată, răutatea este absolut gratuită...Bunătatea easperată devine răutate...Morala mea este mai inteligentă decâtr cea divină...Posteritatea nu poate fi dreaptă pentru că este a celor mulţi...Ceritudinea semănă cu moartea ...Am oroare de înţelepţi şi de moralişti...Nu iubesc realul, numai mirajul....Stabileşte diferenţa şi punţile dintre râs şi plâns...Mai bine sfinţesc fleacurile, decât să compromit sfinţii...Bunul Eugen Ionescu.



Boris Marian

Şarpe


Unii oameni, în dorinţa lor aprinsă de a-şi construi o lume în care să nu poată pătrunde nici o ameninţare externă, îşi sporesc în chip exgerat măsurile de apărare împotriva exteriorului ... şi-şi lasă interirorul descoperit. Tocmai de aici începe Principiul Amar să provoace daune ireversibile. Scrie Paulo Coelho, cândva adulat, acum, aproape ignorat. Mă întreb,.oare politica nu este mai parşivă, mai neinteresantă decât o proză bine scrisă? Cum ajung în politică oamenii cei mai puţin dotaţi nu intelectual, ci moral ? Care nu ştiu ce este un concert cu Chopin, Schumann, Beethoven, Brahms, un poem de Rimbaud, Baudelaire? O povestire de Lev Tolstoi?... Au venit cocorii... de profundis... S-a năpustit din nou natura asupra noastră... Nu vom mai fi aceiaşi... Lasă lacrimile, du-te la râu şi uneşte-le cu tremurul undelor veşnic renăscute... Nu mă îmbogăţi, însângerează-mă numai cu a iubi ( Nichita )... A plecat primăvara cu morţii noştri... Era un bărbat frumos, cu părul uşor ondulat... Poate vă par uneori un bastard pripăşit printre voi... Vai capetele mele îi vor speria pe mulţi... Amprentele au pierit şi fiecare surâs e-al morţii... Un paloş de gheaţă...A murit bătrânul zidar, două fete străine l-au îmbrăcat gătindu-l de ducă...Iubesc caii şi marea, sunt sortit longevităţii ...Nu mi-ar plăcea să pier într-un război, bătrân, cândva, aş vrea să apun printre arbori...Fericirea este ca aerul, nu o simţi (Nina Berberova).. Să fgii umil faţă de cei umili (Eugen Ionescu)... Omul- ou dansa tangou, omul-pasăre zbura, omul –floare picotea, omul-flacără abia mai sufla, mai palpita om-cenuşă după uşă, amintire – praf subţire. ... Argbhezi –gentilom, burghezii în avion, bacovia-n birou, Suplacu de Barcău, Nichita în costum de bal mascat, nocturn, Buzăul cheamă Franţa, întreabă de Constanţa pe Internet, yahoo, iar Eminescu nu.... trăsei de şarpe, dar zadarnic, nu reuşii să-l scot, atunci, cineva parcă strigă prin glasul meu, „Muşcă-l de cap, muşcă-l că altfel mori”. Nietzsche ne spune „voi, doritori de taine”.



Boris Marian

Corijenţă de toamnă


Sf. Augustin întreba unde au văzut profeţii viitorul, dacă el nu există. Paradisul pierdut, cine nu l-a avut? Omniprezent, iminent, profeţie şi culpabilitate. Se poate. El venea plin de vânt, de nopţi fără stea, cu ochiul stins, cu părul sâlhui, tremura ca frunza trupul lui şi-a izbelişte de câini mirosea... Şi-n locul străinului, străluceau limpezi stelele. ... Apa se-ntunecă, e noapte. Greu de spus. Poemul „Stă în cale un copac” este unul dintre cele mai frumoase poeme în română, datorită Ninei Cassian, care a tradus din Manger.

Am încheiat acum o corespondenţă cu un individ foarte ciudat.

După ce mă face KO, mai bine zis încearcă, timp de două săptămâni, recunoaşte că este un neica-nimeni, cum aş fi şi eu, ceea ce nu are relevanţă. Minte de două ori. Nu se consideră aşa cum spune, crede că este extrem de inteligent, sunt curios, la şcoală câtă bătaie a mâncat de la colegi, doi, nu mă cunoaşte, nu citeşte ce scriu, mă pune la zid din orice . Rar mi s-a întâmplat să găsesc un caz de boală psihică pornită din nerealizare. Cei care se consideră specialişti, ei singuri, de multe ori sunt obsedaţi de nerealizare. Un om trebuie să aibă o gândire liberă. Respect specializarea, dar este şi un mod de a te închide, de a te claustra. Internetul este un duşman al comunicării directe, la fel ca şi avionul, oamenii se mecanizează, se electronizează. De ce ?

Revin la personajul meu. Când doresc să cunosc un om şi doresc, pentru că altfel nu ştiu cum să-l abordez, încerc să ghicesc sau să aflu unde s-a născut, cine au fost părinţii, ce relaţii are cu ei, dacă trăiesc, ce concepţii de viaţă, preocupări, ce politică agreează. O anchetă în toată regula. Securitatea se baza pe asemenea date pentru că nu poţi „agăţa” un om decât pornind de la datele de bază. Un scriitor acţionează ca un agent de securitate. Este o ironie sau nu, dar este adevărat. De pildă, ce gândeşte omul despre naţia, etnia proprie, dacă are spirit naţionalist, internaţionalist, dacă-şi pune pronblema etniei, originilor, dacă respectă o tradiţie, dacă el crede că a fi modern înseamnă a trăi numai în prezent, uitând trecutul, etc. Astăzi, în lume s-a creat o sciziune adâncă – prin prăbuşirea sistemului comunist s-a creat o falie. Unii au devenit sau erau chiar, în mod sincer, anticomunişti, alţii se adaptează cu greu, alţii rămân comunişti nostalgici. .Aceştia din urmă sunt cei mai demni de compasiune, dar nu de ură. Mă înnebuneşte intoleranţa anticomunistă. Desigur, când ştii că ai de a face cu un fost călău, turnător de voie, mercenar nenorocit, da, îl respingi, poţi să-i arăţi dispreţul, dar nostalgicul a pierdut definitiv o lume, un crez, un ideal, ca un om care descoperă că Dumnezeu nu există. Ideea comunistă este divină, însuşi Iisus, dar nu numai el, profeţii biblici, apostolii, părinţii Bisericii creştine au fost protocomunişti, nimeni nu poate fi entuziast când ştie că oamenii săraci vor fi veşnic săraci, oamenii bogaţii vor fi veşnic bogaţi. Sistemul comunist s-a prăbuşit din cauza lenei, a prostiei, a setei de putere, a spiritului de junglă, de fapt din cauza instinctelor, care în sistemul democratic sunt cumva frânate, dar corupţia înfloreşte în ţările trecute peste noapte la libertate, piaţă liberă, atunci ? De ce să-i împuşcăm pe nostalgici? Şi caii se împuşcă, aşa este? Dacă m-ar citi cine ştiu eu, ar fi în stare să mă numească handicapat mintal. El este deştept, ştie totul. Cel mai al dracului om este prostul atotştiutor.

BORIS MARIAN

Nemuritori



Ciudată această afirmație – bărbatul trebuie iubit mai puțin și înțeles mai mult, iar femeia invers. Eu cred că un bărbat, aparent invulnerabil, este mai vulnerabil decât o femeie, el păstrează ceva din copilul neglijat uneori de părinți. Dragostea de mai târziu îi suplinește acest gol. Iar înțelegerea trebuie să existe de ambele părți. Acea taină feminină este o legendă, femeile sunt foarte raționale, când vor. Numai gelozia le întunecă mintea. In plus au o lăcomie mai mare în toate – la bani, la sex, la situație socială. Acesta este misterul așa zis feminin. Deci să nu ne ascundem după degete.Nu există o măsură a iubirii. Dar o măsură a înțelegerii există. Fericirea care nici n-ar trebui să existe , e singura sursă a ideilor fixe,sărutul tău va fi ultimul, jur, înainte de drumul la Kuala Lumpur, de aceea îți scriu, amân doar sfârșitul, „ Tu ce faci acum?”, parcă nu-ți mai știu chipul, simt apăsarea buzelor tale, plumbul a pătruns în petale și parcă-ntre noi principalele artere ale orașului vuiesc de durere ... Este clar că nu te poți face iubit. Greșeala mea este că investesc prostește în orice sentiment, oamenii sunt mai echilibrați. Ea suferea de singurătate, nu era dorul care o chinuia, nu i-a fost dor de mine, ar fi o prostie să cred așa ceva. Eu,când sunt îndrăgostit, simt clipă de clipă acest sentiment, și în somn.Asta este. Trăim o vreme de obidă, șoptesc, în gând, melc și omidă, în bezna mucedă se-aude cum picură din lună dude, atunci, pe ceruri s-a ivit un meteor, cum l-am numit? „ Polen de aștri”, numele-i rămas în scripte, doar scântei și flăcări stinse prea curând, unde căzu el pe pământ. De atunci suntem noi muritori, pe cerul veșnic, meteori.Dumnezeu merge să-i încerce pe oameni, cum iubesc ei, a văzut un sărăntoc, iar sărăntocul s-a gândit, uite ăsta este mai sărac decât mine, se vede după haine, nici pâine nu are, ia să-i dau eu o bucățică. Noi nu suntem așa. Bucățica noastră e a noastră. Dezbrăcată ești, Rusia, zice poetul Esenin, doar azurul te mai soarbe, numai plopii te mai plâng, doar aromele de mere și de miere amintesc de vechea mea durere , de trecutul tău mai blând. Nimic nu este mai neasemănător mie decât eu însumi, spunea J.J.Rousseau, absolvindu-se singur de toate păcatele.O totală lipsă de moralitate la marele moralist? Zarurile au fost aruncate, cui, Doamne, în ce calitate? Cum se joacă unii cu omenirea, un joc obligat, un joc cu nemurirea? Ovidiu la Tomis se considera barbar între barbari, pentru că nu era înțeles, cum nici el nu-i înțelegea pe cei din jur.Suntem barbari între barbari.„ Măreață și frumoasă este imaginea omului ieșind din neant prin propriile sale eforturi”, zice același Rousseau. Din nou un îndemn la ceea ce omul obișnuit nici nu gândește. De unde s-a născut și Nietzsche. Astfel se explică de ce barbarii au distrus imperii bogate, puternice doar în aparență. Impovărat de ani și de melancolie, profesorul ar vrea să recâștige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, ”Pe mine binele suprem mă obsedează, dar nu știu, dragii mei, care e țelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „ ”E veșnică pe lume doar schimbarea ”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea și el un oarecare basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care se pregătește-acum să povestească un început de drum. Tot JJR spune – o, mândrie, fiică a plictiselii, noi, oamenii mărunți, fără prea mari talente, să găsim fericirea în noi, nu în opinia altora. Asta spunea un om care nu știa că peste secole numele său va fi rostit cu evlavie. O fi crezut în mediocritatea sa? ... Să cânte pe corabia- fantomă...A trăi repede...Ne place să ne considerăm nemuritori...


Boris Marian

Mânuitor de stele



Am vrut și vreau să spun ceva.Ce porunci ai să dai când vei fi în rai, dar în iad- Galaad, dar în brad, unde suie nebunii, când fug de petunii, crezând că-s tăunii veniți cu hunii? Ce porunci vei da, draga mea? Eu, nu, eu, nu, eu sunt acolo, Archimboldo Apolo, un derbedeu fără țară și Dumnezeu, eu mă rog pentru un biet inorog, căruia lordul John i-a rupt unicul corn și cântă, ne-ncântă într-o fântână adâncă”....Atunci când carnea va fi devorată, sângele meu secat într-o vatră, când osemintele mele vor străluci ca-ntr-un prund , pietricele, atunci voi fi doar literatură, iarbă verde voi fi, arătură, sunet curat de clarinet, miracol într-un cabaret, atunci veți afla că am trăit, undeva-n București, pe Cuțitul de Argint...


Mă gândesc la bătrânul scriitor, nu foarte bătrân, un copac fără flori, trăind cu o scriitoare relativ tânără, cum trăia Nicole Kidman cu Anthony Hopkins într-un film recent, inspirat de romanul ”The Human Stain” de Philip Roth. Bucuria este reciprocă. Inspirație de ambele părți. Sexul nici nu contează, iar dacă el contează, nu este important. Dar, ce este cu divide et impera, guvide, o, tempora, spune un paznic, numit Ivan Groaznic, prea multe capete , taie-le, scapă-le de trunchiul lor, de teama lor, terminator, Gog și Magog și-un ventriloc ce n-are loc de noi, de voi, cinstiți eroi, fețele Dumneavoastră, stau la fetreastră, ca la spital, unde totu-i oval și viața și moartea, că morga-i cartea, nimic rotund, Dumnezeu e scund.

„Stiu, iubito, părul îmi cade acum de viață destrăbălată și trebuie să zac pe pietre. Mă vedeți bând rachiul cel mai ieftin și umblu gol în vânt. Dar a fost o vreme, iubito, când am fost pur. Aveam o femeie care era mai puternică decât mine, așa cum iarba e mai puternică decât taurul, se îndreaptă la loc. Ea a văzut cât sunt de mâhnit și m-a iubit, când mi-a dăruit trupul , mi-a spus – Aceasta e tot. Si trupul ei fu al meu. Acum ea nu mai este nicăieri, a dispărut ca un nor după ploaie... Noaptea, câteodată, când mă vedeți bând, îi văd fața palidă-n vânt, puternică și întoarsă către mine și mă înclin în vânt” – Brecht. Toata vara așteptând luna lui septembrie priveam aurul căzând luna lui septembrie soarta celor care mor nu este ușoară toată vara le e dor ce mai e pe-afară iar septembrie venea cu o dulce teamă unul moare altul bea septembrie-cramă.

„Toamna are mâinile galbene, toamna are încălțări roșii, dar n-are nici un prieten în pădurea de oase, se aude duruitul merelor căzând, se aud bătăile de tobă ale nucilor căzând, pentru dansul morții, doar un ultim fruct contemplativ atârnă încă în spațiu, iubito, și îngerul geamăn luminează de fosfor” ( Yvan Goll).„Se-ndoapă și-apoi pier în noapte, pe rând, lăfăitele cărnuri, că de puf nu-i mai saturi, și unul peste altul se târăsc, asudând, de cutremură orașele dârdâiala din paturi” – pornografia marelui Maiakovski, în 1915.„ Microbul cu labe de aur în sufletu-i ros era rubla”, excelent.„Cu nările umflate ne uităm la femele, cu nările roase de cocaină”. ... Viaţa printre cărţi...Era curată şi avea un fluviu de păt – întuneric, era un înger cântat de albine ( despre Daniela Caurea, cineva a scris, nu ţin minte cine)...primejdiile artei, primejdiile vieţii ...O, blânde pietre stătătoare...Numai datorită emoţiilor am cunoscut-o...Credeam că este o aventură, dar era emoţia ...Amândoi ne-am trezit locuind în ea...Se trezea în suferinţa cântată la un clavecin mut... Plânge ea singură, vie în mine (Ion Crânguleanu)... Doar spaţiile vârstei inegale... Nu învinovăţesc căderea cometei ce-o să moară... Echilibru e şi-n vină, moartea e egală-n toate..(Daniela Caurea).... Mânuitor de stele...

Boris Marian

Arta poetică


Arta poetică – ars poetica




O judecată de valoare, exprimată brutal şi vulgar, pe care am recepţionat-o de la un ne-admirator al meu, un tânăr de circa 24 de ani, mi-a pus în faţă o chestiune mereu discutabilă – despre arta poetului şi modul cum poate fi evaluată. În primul rând, pentru a emite o judecată de valoare, corectă, trebuie să fii civilizat şi imparţial. Aşa că nu voi discuta comportamentul acelui tânăr care se consideră, probabil, un scriitor de geniu, cu drept de viaţă şi moarte asupra confraţilor săi. Nu ştiu dacă va fi scriitor şi în viitor. Cine nu-şi practică pasiunea până la finele vieţii nu este, cred eu, scriitor, deşi Rimbaud, exemplu ilustru, mă poate contrazice. În al doilea rând, te întrebi de unde această pasiune? Desigur, fiecare vrea să comunice altor oameni, cât mai mulţi, propriile stări de graţie sau de ... dizgraţie. Dar poezia nu este singura cale, există jurnale intime, jurnale publicate, proză, etc. Apoi, poezia are nevoie de respect, adică de o estetică, ca oricare artă. De aici începe discuţia la obiect. Ce înseamnă arta poetică? Trebuie să spun că poţi să scrii poezie numai din inspiraţia de moment. Totul se reduce la însemnări zilnice, mai inteligente sau nu. Deci, te gândeşti cum să scrii. Prima şi cea mai banală întrebare este – scrii în metru „antic”, vreau să spun cu un ritm şi o rimă anume, deşi anticii foloseau numnai ritmul? Apoi, eşti un iubitor de metafore, atunci le aplici, unele metafore sunt spontane, altele sunt forţate, rişti să cazi în afara poeziei. Poezia poate fi, deci, clasicistă, foarte energic respinsă de majoritatea poeţilor, dar Mircea Cărtărescu a scris o carte de versuri, „Levantul” în care a parodiat cu har stilul clasicist, fără a-l denunţa, fără a-l blama. Poezia poate fi modernistă, inclusiv post-modernistă, textualistă, ne-textualistă, ritmată ( cu anumite repetiţii, gen Cezar Ivănescu), filosofică ( fără ostentaţie, gen, Nichita Stănescu), mecanică ( practicată în exces de generaţiile de după 1980), o reluare a vechiului suprarealism, biografică ( autorul îşi povesteşte direct trăirile dintr-o anumită zi, an, chiar oră), sufletistă, adică sentimentaloidă ( este un sub-gen, din păcate subjugă pe autorii, autoarele care văd în poezie o cale de comunicare, cu orice preţ, uitând de arta poetică), există poezia brutal-erotică, care ajunge la pornografie, pe care, eu, personal nu o agreez deloc, iar unele poete fac excese, mărturisindu-şi problemele fiziologice. Democraţia în artă este foarte largă, libertatea poetului, a artistului este superioară oricărei alte libertăţi, dar nu se poate scrie oricum. Desigur, eu nu mă voi da de exemplu, nimeni nu are o operă fără fisuri, uneori apar chiar defecte strigătoare la cer, acesta este riscul oricărui autor. Gustul nu este un arbitru, este doar un filtru, fiecare are un filtru propriu. Mie îmi place Picasso, de pildă, dumitale Chagall, fie invers, mie îmi place Dali, dumitale nu-ţi place deloc. La fel şi în poezie. Am uitat genul ermetic. Există autori care, din raţiuni poetice sau doar pentru a epata, se exprimă ... inexprimabil, adică nu înţelegi mai nimic, deşi, uneori, sună bine. Sunt autori care cred că a te alinia la muzica modernă este suficient să te încadrezi într-o şcoală poetică. Eu sunt împotriva şcolilor, curentelor. Fiecare este profesor pentru el, după ce a citit suficient ca să înţeleagă unde se află.
Succes, iubite lector, ipocrite care scrii în intimitate şi nu publici nimic. Riscă şi vei câştiga, la fel ca la loterie. Dar, numai cine nu poate să nu scrie, merită să continue, altfel, sunt destule ocupaţii foarte onorabile şi plăcute, în afara poeziei. Bye, Boris Marian

25 decembrie 2009

Trebuie să suferi?



Cineva pe care eu îl echivalez cu faraon, sergent, clovn, a fost în Prusia regele-sergent,Fuehrer, mă rog, orice, a spus de curând că aş fi un nimeni, ceea ce , sincer, m-a amuzat, în copilărie mama mi-a povestit că Polifem a fost întrebat de zei cine i-a scos ochiul, iar acesta, slab cu intelectul, a răspuns – Nimeni, aşa cum i se prezentase Ulise.. Povestea mi-a plăcut şi o ţin minte. Deci a fi nimeni este imposibil, în rusă există un termen mai injurios, nichtojnosti, adică ceva aproape nimic, ceea ce este mult mai exact.Cine consideră pe un semen al său aşa ceva este fie paranoic, fie nu cunoaşte etimologia şi elemente de semiologie. Vid nu există, nimeni nu există, dacă un semen există, a-i nega existenţa echivalează cu o execuţie. Cine suntem noi? Greu de răspuns. Gauguin are un tablou din Tahiti, cine suntem, încotro mergem? Când Nae Ionescu i-a scris lui Sebastian, în introducerea la cartea sa, „Hechter, eşti bolnav, trebuie să suferi”, a procedat cum fac unii medici fără inimă, chiar somităţi, care după ce îţi comunică un diagnostic grav, te trimit la plimbare, după primirea unui onorariu, evident. Trebuie să suferi, îţi spune iubita, fosta iubită, trebuie să suferi, îţi spune un duşman, nu ai ştiut că ţi-e duşman. Eu nu înţeleg nci acum duşmănia ca sentiment, comportament. Nu că aş fi un înger. Când simt că mi se încalcă mândria, demnitatea, mi se întunecă vederea, pot ridica vocea, pot ameninţa, dar atât. A doua zi sunt precum soarele ieşit din pâclă. Dacă omul mi-a dat bineţe, am uitat tot. Nu sunt bun, dar duşmănia este o povară, ameninţările te apasă, trebuie să le duci la îndepli nire, ce rost are? Baconski avea un titlu la un volum – „Cadavre în vid”. Înfiorător. Aşa sunt cei cuprinşi de ideea răzbunării, nişte cadavre. A trăi cu un cuţit în inimă pe care îl scoţi la nevoie şi loveşti? Trebuie să vină moartea să înţelegem că fiecare om de este de neînlocuit şi la fel de bine, de înlocuit. Trebuie să suferi? Nu.


Boris Marian

Cucul

Toată lumea ştie ce este ura şi ce este prostia, mulţi le pun în practică şi chiar cu succes. Inteligenţa fuge de ele ca de dracu. Un vecin s-a aruncat de pe bloc şi a distrus o maşină. Şoferul a înjurat mortul. Ură şi prostie. Pomii înfloriţi s-au înfiorat.Câinii au raportat cazul patronului lor, Dumnezeul câinilor. Drumul sumbru, umblu suplu, numai cuplu, doar quadruplu, sunt bolnav îmi spune un slav, cam slab, cam sclav, bizar şi hazar, adică are haz, yoga este o călătorie în rărunchii lui Ilie, aţi auzit de călătorii cavaleri sferici? NU, sunteţi feerici. Vântul jerpelea copacii, vorbeşti prostii de te apucă dracii şi te duc în faţa lui Habacuc. Habacuc nu este o sperietoare pentru copii, este un sfânt ca un ceas fără cuc, unii îi spun Avacuch, vine de la tatăl cucilor. Poate să însemne şi cucul cel mare, adică El – Cucul. Dumnezeu este Cucul . Baudelaire, marele depravat spunea lucruri esenţiale .- Clipă de clipă suntem striviţi de ideea şi de senzaţia timpului. Şi nu există decât două mijloace de a scăpa de acest coşmar, de a-l uita – Plăcerea şi Munca. Nimic nu se face decât puţin câte puţin. Gustul muncii, cine nu-l simte, este condamnat la plictis, depresie. Baudelaire despre George Sand- merită de reţinut – Cândva făcea contramorală, acum este moralistă, de aceea nu este artistă, are faimosul stil curgător, drag burghezilor.
Scrie Georges Rodenbach – Ziua se înclina, umbrind coridoarele mari şi tăcute, desfăşurând largi pânze de doliu la ferestre.... Ce poate fi mai trist? Uneori tristeţea te poate fortifica. Bucuria prostească, fără suport este vecină cu dezastrul. Ceva gen Titanic . Cu ce bucurie au plecat sute de oameni în călătoria fără de întoarcere? Oare cum au abandonat sfinţii, fără regret, fericirile pământeşti? Se întreabă Cioran, cu un dispreţ suveran pentru tot ce este pământesc. Într-o lume lipsită de melancolie, privighetorile s-ar apuca să râgâie. Tot Cioran, acelaşi dispreţ. Numai anxietatea ne dă precizări despre viitor. Vai!!!

Boris Marian.

Utopia

Eu cred în Thomas Morus, în Campanella, mai scriu versuri, cred că ultimii credincioşi într-o utopie comunistă sunt poeţii. Nu-i huliţi, ei nu vor aduce nici o revoluţie, armele lor sunt acum computerul, pixul, fiecare cu ce poate. Panorama înălţată de simţuri în conştiinţa omului este un ecran şubred...Sângele mielului... Marceline Cain –ai fi zis că era un amestec de cenuşă, de nicip şi de sânge- Mandiargue.... Orbii umblă prin istorie, prin oraşe, nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna –Sorel. Blaga spunea că minciuna este vacanţa adevărului, are şi adevărul nevoie de o vacanţă. Oare? Aşa se consola el, probabil, când a fost izgonit de la Universitate, din manuale, de regimul comunist.
Sunt oameni care prezintă totul mascat—Pascal. De fapt ce vreau eu să spun? Mă învârtesc în jurul cărţilor, nu îndrăznesc să le deschid. Da, aş vorbi despre sinceritate. Nimeni, cred nu poate fi sincer până la capăt. Unii nu pot, alţii nu vor. Este imposibil să trăieşti să trăieşti cu o oglindă în faţă. Asta am vrut să spun, un om are nevoie şi de iluzii. Nici marii artişti nu pot trăi numai din critică şi autocritică. Nici dragostea nu poate trăi din observaţiile unui partener, unei partenere care vede totul cu un ochi lucid, rece. A greşi este omeneşte, a persevera este tot omeneşte, până la urmă greşala devine trăsătură de caracter, fie că este bună, fie că este rea. Ceea ce azi pare o greşală, mâine poate să fie o reuşită. Fruntea sus, cititorul meu, cititoarea mea, spre deosebire de restul vieţuitoarelor, oamenii au Providenţa în faţă, trebuie să priveşti înainte. Orfeu s-a uitat în urmă şi a pierdut-o pe Euridice. Niciodată să nu spui – Înainte era mai bine. Anecdota cu mersul înainte este doar o anecdotă. Un prieten al meu, Dumnezeu să-l odihnească, a pictat până în ultima clipă, a murit cu penelul în mână. Nu am ştiut niciodată ce suflet de erou avea.



Boris Marian

Ne confundăm unii pe alţii

Există uneori un rău mai mare decât o faptă rea, o vorbă rea, acest rău se numeşte –ignorarea. Aţi văzut ce mult suferă un câine când nu este băgat în seamă? Aţi văzut cum reacţionează un copil când nu este băgat în seamă? Noi, adulţii ... se zice, ne maturizăm, strângem din dinţi, credem că putem să ne hrănim din propriile păreri, din uşoare distracţii, din plăceri trecătoare, din prietenii de doi bani, NU ! A ignora un om, a-i spune că este nimeni, chiar a nu-i spune nimic este o crimă. Nu există cod penal, cod civil, există un cod mult mai sever, cel al sufletului, al moştenirii unui dar – de a comunica. Plantele comunică, de ce oamenii, fiinţe superioare, se zice, au desfiinţat necesitatea comunicării? De şase luni bat la o poartă închisă, precum eroul lui Kafka la poarta Legii, la poarta Castelului? Nimic. Pot să strig eu peste mări şi ţări? Culmea, par un caraghios, un infantil, un Satana cu semnul minus, adică? Un înger prost. Nu există faptă mai rea, decât să nu răspunzi, atunci când nimic nu te costă. Chiar de te-ar costa, când ştii că un semen aşteaptă un răspuns. Ah, m-a jignit, va spune persoana care ştie să nu răspundă. Nu există jignire mai mare, (poate,, de aici şi voluptatea persoanei), decât să nu răspunzi. Omul se simte ca într-o groapă de nisip, aţi citit „Femeia nisipurilor” de Kobo Abe? Îţi vine să blestemi, vrei să fii agresiv, dar nu este frumos, nu este fair, nu este civilizat. La naiba cu orice civilizaţie, când sunt oameni care se sinucid din cauza singurătăţii. Există tăcerea nesigură, tăcerea supărării, tăcerea amabilă, tăcerea concentrată, tăcerea iniţierii, misterele dialecticii sociale, tăcerea sub diferite forme.


După o noapte de insomnie, am ajuns la concluzia că noi greşim când ne confundăm unii pe alţii. Se spune, ca să-l judeci pe cineva, pune-te în locul lui. Nu, este o eroare, noi aşa procedăm de obicei, dar suntem prea diferiţi unul de celălat, încât este imposibil să te pui în locul celuilalt. Un hoţ crede că toţi sunt hoţi, un moncinos crede că toţi minte, un naiv crede că toţi sunt naivi, ş.a.m.d. Suntem diferiţi genetic, apoi ca educaţie, cultură, ca lipsă de cultură, ca lipsă de educaţie, ca sex, ca forţă morală, intelectualpă, fizică, da, fizică, un om cu muşchi judecă altfel pe ceilalţi, care i se par nişte slăbănogi fără importanţă. Nu mai spun ce mult schimbă funcţia caracterul unui om ... fără caracter. Dar ceea ce spun este banal. Am vrut doar să vă dau un sfat, iubiţi cititori, câţi mă citiţi – nu încercfaţi să fiţi altceva, decât ceea ce sunteţi. Astfel nu vor mai fi certuri, divorţuri, etc. Personalitate au şi cţinii, priviţi ce comportament variat au câinii. Atunci, oamenii de ce trebuie să semene între ei? Cel mai degradant mi se pare modul în care un om se topeşte într-o masă de oameni, iar masa nu mai are discernământ. Masele pot lovi în oricine. Uneori cu dreptate, de multe ori fără nici un drept. Războaiele, pogromurile, revoluţiile sunt pornite de indivizi şi făcute de mase. Nu pot uita venirea minerilor la Bucureşti. Erau veniţi din peşterile epocii de piatră. Erau mase, nu erau mineri, adică oameni cu o anumită personalitate.



Boris Marian

Un domn din America



Un domn din America




Un domn din America îmi scrie ce-i trece prin minte. În America poţi să faci ce vrei, să tragi cu pistolul în plină zi, să dai foc unei sinagogi, fiind chiar rabin, asta îmi povesteşte domnul din America, să devii preşedinte, să nu devii preşedinte, etc. Ce este curios, democraţia din America, fiind cea mai bună democraţie, evident, aşa cum cămila sovietică era cea mai cocoşată cămilă din lume, permite unor oameni cu vederi rasiste, antiumaniste, antievreieşti, antiafro-americani, anti-amierindieni să spună ce vor şi unde vor. Aşa este bine, se mai defulează oamenii, că altfel , cine ştie unde s-ar ajunge, nu? La fel este şi în Israel, ţara strămoşilor şi rubedeniilor mele. Ai chef să mergi la Ahmadinedjad să-i săruţi mâna, te duci frumos şi asta faci. După aceea nu te mai speli pe gură un an. În Israel poţi să fii antiisraelian, mai uşor decât în altă ţară. Nu ştiu de ce, dar aşa este. Ce mai spune domnul din America?. El spune că dacă lumea era mai atentă cu antisemitismul, în 1933, nu era nici un Holocaust. Perfect adevărat, păcat că domnul care îmi scrie nu s-a născut înaintea lui Hitler să-l poată opri, să-i pună mâna în gât sau pe umăr şi să-i spună, afară din Germania! Din păcate, nimeni nu a bănuit că se va ajunge la Holocaust. Ce mai spune acest ciudat personaj? Că anti-iudaismul nu este antisemitism, dimpotrivă, este chiar o formă de iubire pentru oameni, inclusiv evreii. Mai spune că el este şi contra creştinismului şi islamismului, numai din cauză că toate religiile monoteiste sunt abrahamice. Ei şi? Nu spunea Nietzsche cam acelaşi lucru, în sensul că mitologia grecilor, a germanilor sunt mai sănătoase decât creştinismul şi iudaismul? Aici omul nu mai este original. Fie este ateu, fie este politeist, iar budiştii, hinduiştii, şintoiştii, alţi credincioşi nu se interesează de monoteismul iudeo-creştino-islamic Dar el nu ştie că iudaismul nu este numai o religie, mozaismul este doar o parte din iudaism, care însumează o tradiţie şi anumite principii etice pe care le respectă şi evreii necredincioşi , ca şi foarte mulţi care nici nu sunt evrei. Etica iudaică este necunoscută domnului din America. La Auschwitz a fost scoasă inscripţia „Arbeit macht frei”, un scandal internaţional. Domnul are îndoieli şi este şi supărat că unii ( evrei?) manipulează opinia publică. Dacă erau nişte hoţi care au venit să ia fierul de la poarta lagărului şi să-l vândă pe bani buni. Eu mă mir că hoţii nu s-au dus la Cracovia, care este nu prea departe să fure nişte tablă de pe acoperişul unor case. Ieşea mai puţin zgomot. Le-a plăcut hoţilor poarta de la Auschwitz. Ne amintim când s-a dorit înfiinţarea unei mănăstiri în incinta lagărului. Mi se pare , totuşi, că vandalizarea de acum este cu mult mai evident negaţionistă, decât acea iniţiativă, care putea porni de la un anumit grad de naivitate. Înainte de a încheia, domnul din America îmi spune că în LE MONDE a apărut un articol în care homosexualii sunt „evreii de astăzi”. LE MONDE este o piblicaţie mare. Ca şi în America, în LE MONDE poşi să scrii multe. Dar corespondentul meu adaugă cu o naivitate demnă de un ilustru marţian – este exact situaţia evreilor dinainte de înfiinţatrea Statului Israel. Nu am nimic cu homosexualii, nu sunt, dar nu cred că se va înfiinţa un stat al homosexualilor. Omul pune un semn de egalitate unor fenomene care nu au legătură, decât aşa, ca raport faţă de minorităţi. Dar, când recunoşti că nu iubeşti iudaismul, este normal să afirmi că – trebuie să citez – „În România principala problemă este intoleranţa faţă de homosexuali, hemeofobia, nicidecum antisemitismul”. OK, nimeni nu-l mai contrazice, e suficient şi atât.



Boris Marian

Fiecare e cretin în felul său

Fiecare este cretin în felul său. Vai, spune profesorul din mine, cum poţi vorbi astfel? Cum poţi generaliza? Cum poţi folosi cuvântul cretin fără strângere de inimă.? Pot. Am crezut ani de zile şi am peste şase decari, mă apropii de al şaptelea, am crezut că inteligenţa , cultura te fac bun, blând, înţelept, credincios, fidel faţă de aproapele tău. Nici vorbă. Inteligenţa este o armă diavolească, Gorki, pe care bolşevicii nu prea l-au înghiţit, dar a fost otrăvit de ei, la propriu, spunea că raţiunea, creierul sunt parşive, numai inima păstrează ceva uman în ea. Cunosc o fată care nu este deloc proastă, dimpotrivă, are succes profesional, are şi ea peste şase decari, o cunosc de o viaţă, este de o răutate feroce. Urăşte tot ce se numeşte bucuria familiei, din cauza unui divorţ nenorocit nu mai suportă nici o femeie măritată, iar pe bărbaţi îi priveşte cu o superioritate care cere palme, vă rog să mă scuzaţi, domnule profesor. Blândeţea ţine de temperament, iar oamenii prea blânzi sunt luaţi drept idioţi, deşi, uneori, sunt de zece ori peste nivelul mediu. Înţelepciunea este altceva decât inteligenţa, oricum reprezintă un stadiu superior, mie nu mi s-a întâmplat să întâlnesc înţelepţi decât în cărţi, începând cu Biblia. Credinţa, adică căutarea lui Dumnezeu, respectul pentru Divinitate nu ţin de inteligenţă. Sunt mult superioare. Fidelitatea, iubirea de aproapele sunt şi ele deosebite de inteligenţă, eşti luat drept fazan dacă te ţii de cuvânt, dacă încerci să ajuţi pe cineva. Fie te trezeşti exploatat sistematic, fie dispreţuit, recunoştinţa, se spune, este o boală de care mulţi se feresc. Astfel, iubite lector, ipocrit ca şi mine, să nu fim inteligenţi, mai bine cretini, ceea şi suntem, slavă Ţie, Doamne. Cât despre iubirea dintre Adam şi Eva lui, ce pot spune.? Aici este vorba de o cretinizare în doi. Am lăsat la urmă talentul. Este tot ce poate fi mai rău pentru un om întreg la minte. Oamenii cu talent fie mor repede, fie se chinuiesc toată viaţa în cutarea absolutului, cum scria Balzac, care nu credea în talent, ci doar în tăria fundului. Să poţi sta mult pe scaun, să scrii.


BORIS MARIAN

Rugăciune


Un mic soare, Doamne, pentru sufletul meu. Doamne, eu sunt o frunză, o nucă, un broscoi speriat, o vrabie rănită, mi-au furat toate cuiburile, m-au ajuns toate praştiile , Doamne mic, ridică-mă şi fă-mă fericit ca pe boii cu coarne nevinovate, ca pe câinii cu ochii de înger, ca pe nenufari, ca pietrele prietenele – Eugen Ionesu. Onorat public, am nevoie de consideraţia d-voastră. Ca să mă consideraţi este foarte uşor. Trebuie să mă neînţelegeţi , apoi să mă înţelegeţi . Până azi m-aţi neînţeles suficient. A venit vremea să mă înţelegeţi. Eugen Ionescu. Acum amintiţi-vă de filmul „Pianistul” după romanul omonim de W.Szpilman. Cine s-a gândit mai profund la semnificaţia Paştelui evreiesc şi al celui creştin, care sunt apropiate calendaristic? Evreii renasc ca popor, prin ieşirea din robie, iar Iisus renaşte pentru vecie, după ce fusese crucificat de romani. Atunci , cum să-mi explic eu antisemitismul teologic? Nu este cel mai mare fals istoric acuzaţia de deicid? Admirabilul Churchill – Nu avem decât un singur ţel, un singur scop irevocabil. Suntem hotărâţi să distrugem pe Hitler şi orice urmă a regimului nazist.... Nu vom parlamenta niciodată cu Hitler sau cu unl din banda lui. Ne vom bate cu el pe uscat, pe mare, în aer, până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom fi scăpat Pământul de umbra lui... Oricare om şi oricare stat care merge alături de Hitler este duşmanul nostru.... La umbra Babilonului şezum.
Computerul distruge sentimentele, aşa îi scriam eu, dar ea nu a înţeles. De răspuns nu-mi răspunde pentru că îi este silă de propriile cuvinte. Indiferent ce i-am spus, nu am atacat miezul, iar ea a sărit ca un vârcolac să-mi distrugă iluziile. Mai vizionează şi diverse filmuşeţe cu flori, muzică şi versuri de diverşi anonimi. Cain zace şi în jurnalistul de marele post de radio, ca şi în cea mai suavă fiinţă. Unde nu este credinţă, nu apare diavolul, ci omul primitiv. Omul ca urmaş al lui cain, pentru că Abel nu a avut timp să aibă copii. Mă rog pentru mine, pentru tine, citiorule, pentru prietenii şi cel mai mult, pentru duşmanii mei, să fie fericiţi, să nu-şi simtă niciodată, dar niciodată, nimicnicia. Prefer să fiu un idiot, decât să fiu rău cu cineva. Nu am fost cu nimeni rău, poate nedrept, dar când am înţeles că sunt nedrept am încercat să compensez cu o ofertă din inimă. Oferta nu a fost primită.
Boris Marian

Poarta Legii



Există uneori un rău mai mare decât o faptă rea, o vorbă rea, acest rău se numeşte –ignorarea. Aţi văzut ce mult suferă un câine când nu este băgat în seamă? Aţi văzut cum reacţionează un copil când nu este băgat în seamă? Noi, adulţii ... se zice, ne maturizăm, strângem din dinţi, credem că putem să ne hrănim din propriile păreri, din uşoare distracţii, din plăceri trecătoare, din prietenii de doi bani, NU ! A ignora un om, a-i spune că este nimeni, chiar a nu-i spune nimic este o crimă. Nu există cod penal, cod civil, există un cod mult mai sever, cel al sufletului, al moştenirii unui dar – de a comunica. Plantele comunică, de ce oamenii, fiinţe superioare, se zice, au desfiinţat necesitatea comunicării? De şase luni bat la o poartă închisă, precum eroul lui Kafka la poarta Legii, la poarta Castelului? Nimic. Pot să strig eu peste mări şi ţări? Culmea, par un caraghios, un infantil, un Satana cu semnul minus, adică? Un înger prost. Nu există faptă mai rea, decât să nu răspunzi, atunci când nimic nu te costă. Chair de te-ar costa, când ştii că un semen aşteaptă un răspuns. Ah, m-a jignit, va spune persoana care ştie să nu răspundă. Nu există jignire mai mare, poate,, de aici şi voluptatea persoanei, decât să nu răspunzi. Omul se simte ca într-o groapă de nisip, aţi citit „Femeia nisipurilor” de Kobo Abe? Îţi vine să blestemi, vrei să fii agresiv, dar nu este frumos, nu este fair, nu este civilizat. La naiba cu orice civilizaţie, când sunt oameni care se sinucid din cauza singurătăţii. Există tăcerea nesigură, tăcerea supărării, tăcerea amabilă, tăcerea concentrată, tăcerea iniţierii, misterele dialecticii sociale, tăcerea sub diferite forme.
Muzică, urzică, sclavie, salvie, femei, temei, uşor, uscior, magistraţi castraţi, taine, făină, etc În dragoste, înţelegerea cordială este rezultatul unei neînţelegeri. Deci, iubito, acum m-am luminat, noi nu vorbim pentru că ne înţelegem foarte bine. Doamne, mulţumescu-Ţi că după aproape o pagină mi-ai trimis această frază măiastră.



Boris Marian

Peter Pan

Un om, o rădăcină, multe, apare Peter Pan, cine-l ascultă?El nu va crește mare, Peter Pan, el se oprește la optzeci de ani.Era sfârșit de august, fiind bolnav, m-am despărțit de alfabetul alef-tav, doar Nazarethul se zărea nainte, un cartier din Amsterdam, copil cuminte era doar Peter Pan, adică eu, muzeul negru îl păstra pe Dumnezeu, iar moartea se-odihnea-n fereastră, în două lumi s-au împărțit, cu viața noastră s-a întâmplat ceva, eu nu știu bine, un glas de porumbiță ne alină, Veneția era sau nu era, doar toamna-ncepe anul, hașana. Iar soarele e-n ochii mei, fierbinte astru, fără ochi, așa cum nu există zei, nici Dumnezeu nu are loc decât în sufletul meu mut, cum pot să-mi neg eu sufletul, nicicând, dar după moarte-l împrumut altei făpturi. Adam – pământ.Ascult porunca lui Spinoza, nu râzi, nu plângi, nu osândești,mai lesne poate spune proza, viața doar s-o înțelegi.Iar fericirea nu-i răsplata virtuții, falsei rugăciuni, ea este, strălucind, virtutea, minune este-ntre minuni. „Veneam pe câmpuri către casă.Era exact la jumătatea verii.Pajiștile fuseseră deja curățate.Venea la rând secara” Din „Hagi Murad” de Lev Tolstoi. Veneam deci către casă, venea la rând secara, iar eu priveam c-un ochi la coasă și se făcuse seara.Acasă eu veneam, călare, prin lanul larg, e grâu, secară, eu nu știam care-i cărarea, nu deosebeam grâu de secară, ș.a.m.d. „Tatăl meu a murit acum unsprezece ani( al meu a murit acum 49 de ani). Pe atunci aveam doar patru ani ( eu aveam 19). Nu credeam că voi mai auzi vești de la el, dar iată că scriem o carte împreună”, este un text din Jostein Gaarder. Eu nu scriu o carte cu tatăl meu, deși mi-l amintesc perfect, după o jumătate de secol. Nu pot scrie despre el, deși a fost un om admirabil, îmi este prea aproape și nu cred că un prozator adevărat poate reproduce, nici nu se recomandă, viața sa de familie.„Când vin să mă cuibăresc în brațele tale, mă întrebi uneori în ce epocă istorică mi-aș fi dorit să exist”, scrie Michael Ondatje. Ce pot să adaug? Boris Marian

Che Kafka



Ce pot spune, ceasul are mustăţile lui Dali, dealurile lui sunt din zahăr ars, femeile lui sunt cele mai sexy din lume, chiar şi vulcanii se reactivează, la fel şi minţile copiilor, noi facem paşi în aer, cei care ştiu să facă paşi în aer, nu vor cădea niciodată, iar femeile nu ar trebui să primească trandafiri, aceste flori sunt nişte tigri deghizaţi, la fel de periculoşi ca dezertorii înarmaţi cu baionete, ceasurile moi, acelea din plastic precum covoarele de baie, atârnă spânzurate prin curţi, precum tâlharii după o judecată sumară, un ou s-a spart, este dragul nostru glob pământesc, unde vom locui acum? Iubita şi-a găsit loc pe Saturn. Am cunoscut femeia-expoziţie. Ea avea de toate. Numai ea nu era nicăieri. Eu eram un automobil în copac, priveam cum omul se întoarce în peşteri, obosit de cotidianul supraaglomerat de cabluri şi unde radio. Lebăda îşi arată viscerele, nu are nici o jenă, ea va zbura în ţări calde, noi vom rămâne cu imaginea ei, era doar sfâşiată, cum a zburat? Voltaire ştie răspunsul , ca oricare elev obraznic, care nimic nu ştie , dar vorbeşte. Un Mao efeminat priveşte în zare, cred că a trăit cu Che, dar să nu mă audă cine ştie cine, sunt destui care ar dori să moară ca marele Che. Era medic, un medic nu are voie să ucidă. Istoria nu este medic. Aici nu este vorba despre odoare, rubine, nădejdi, gobelinuri, service-uri, nici de marca Volvo. Puţini oameni ştiu să fie bătrâni. Uneori binele făcut fără a fi cerut poate fi un imens rău. Când începi să critici pe cineva, gândeşte-te dacă eşti crezut, poate nici tu nu eşti suficient de convins. Iubirea de dreptate este de fapt teama de abuzuri. Făgăduim conform speranţelor şi împlinim făgăduiala de teama de a nu fi batjocoriţi.(La Rochefoucault)... Apoi , ce spune Kafka, ce spune el ? .Scriu la fel cum vorbesc, vorbesc la fel cum gândesc, gândesc altfel de cum ar trebui să gândesc şi tot aşa până în adâncurile beznei, asta spune Kafka. Parcă aş vorbi eu sau tu, cititorule. ..Visez pentru om o singură libertate fecundă şi măreaţă- hotărârea de a tăcea, spune Streitman, dar eu nu sunt de acord. Tot el spunea că Germania va fi învinsă numai de ea însăşi. Nu a fost chiar aşa. Dacă Hitler ocupa Rusia europeană şi încheia o pace cu Stalin, era vai şi amar, nu numai pentru evrei, dar şi pentru România, care ar fi ajuns o furnizoare de petrol şi grâu, atât, într-o Europă nazificată complet.,. Asemănările şi afinităţile sunt mai ascunse, mai delicate, mai discrete decât deosebirile şi divergenţele. Aici Streitman are dreptate. Acest om a fost secretarul lui Ion Pillat.
BORIS MARIAN

Capul pe tavă


Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.
Mandelștam –Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.( trad.proprie)
După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai. Tot Mandelștam, nefericitul fericit.
Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goală- puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.
Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim.
Din ce ne-a plămădit natura ori Dumnezeu, cum de murim? Cum poate-ntreaga mea făptură să se îngroape-n ţintirim? Vorbim cu umbrele , se pare că ele ne răspund mai greu. Cu noi vorbim, iar întrebarea se pune- Unde-i Dumnezeu? El este ceea ce noi ne suntem, în tine e, iubita mea, viaţa este doar o punte, ceva am fost, vom fi ceva.
Boris Marian

Vrabia


Acum stă și citește ce scriu despre ea. Este un copil, face rău apoi râde, dar mie mi-a făcut numai bine. La ea a înțelege un om înseamnă a-i găsi pete, ca în soare. Dar este interesantă afirmația legată de inteligență. Eu nu cunosc coordonatele. Oare a reuși în viață prin ocuparea unor posturi este un semn de inteligență? Oare a crea ceva nu înseamnă inteligență? Oare a crede că ai creat ceva este un semn de inteligență? Eu nu am complexe. Am obiceiul rău să vorbesc ceea ce gândesc la un moment dat, chiar dacă există riscul de a nu avea dreptate . Când nu am dreptate, oamenii deștepți mă iartă, când am dreptate nici cei deștepți nu mă mai uită. ...A doua zi, lui Prometeu i se făcu dor de vultur- Andre Gide. Aceştia sunt poeţii, nişte prometei de acest gen. In dragoste am fost orgolios, personajul admirat de mine era ridicolul, superbul Don Quijote. Nu cred în valorile absolute ale nici unui sistem. Un individ poate avea o moralitate, sistemele nu le au. Un rabin a spus că nu poţi ateu, dacă nu ai studiat religia, ceea ce nu înseamnă că reversul este valabil. Alături de religie, surorile ei sunt artele, literatura. Incet , mă despart de A., vrabia din pom, un coşmar creat de mine, probabil că şi ea gândeşte identic, puţini oameni se potrivesc în această lume, restul sunt ca nişte cărţi pe care le poţi citi, le poţi îndrăgi sau le poţi uita, ignora, Suntem bântuiţi de nemuriri minore, scrie Harold Bloom. Lumea este piezişă- Emily Dickinson, nefericita poetă. Sfâşierile nu lasă urme, doar lăuntrice gropi. Gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor. Dar nu am reuşit să fiu cu adevărat gelos, am avut o doză de umor, suficient, ca să mă apăr. R. nu-mi răspunde, o fi găsit pe cineva, într-adevăr? M-ar bucura, dar am îndoieli, a luat-o pe calea fără de întoarcere a autoconsolării, a micilor-marilor bucurii cotidiene, este în continuare ofensată, este prea mândră? Mândrie şi prejudecată, un titlu perfect, demnitatea este altceva decât orgoliul, este ceva superior. R. poate fi şi demnă, dar cine este constant? Afară ninge ca în vremurile copilăriei. Simt o fericire care distruge orice gând rău.BMM

Credo


Dacă Sebastian a crezut în Nae Ionescu, eu am crezut în Marx. Mare mi-a fost mirarea când am descoperit că omul a fost antisemit şi nu doar într-o scriere, ci consecvent, iar comunismul său mirosea a răzbunare. Departe de a fi un om bun, era certăreţ, chiar bătăuş, afemeiat, puţin beţiv, leneş, dezordonat şi îl durea undeva de muncitori. Mai degrabă Tolstoi şi Gandhi au fost iubitori de săracii lumii, decât marxistul ...Marx. Că era un bun economist, nu mă interesează. Că era afemeiat , mă distrează. Mai serios era Engels, care nu s-a însurat niciodată ca să nu aibă obligaţii, iar Engels era proprietar de fabrică, adică trăia din exploatarea omului de către om. Lenin, care nu a muncit nicăieri, decât la masa sa, unde făcea notiţe despre alţi filosofi, s-a luptat cu toată lumea ca să ajungă în fruntea Rusiei. Stalin a trecut la omor sistematic. Au urmat piticii Hruşciov, Brejnev, ş.a. până la Gorbaciov care a pus umărul şi a dat jos sistemul ca pe o casă prea veche. Nu a făcut-o intenţionat ? Nu ştim. A venit Putin –restauratorul, urmaş demn al ţarismului, face pe democratul, dar nu a scos încă spada, măciuca., knutul. Rusia a fost şi va fi o autocraţie. Mai degrabă China se va democratiza treptat, decât Rusia.
Iar eu mai cred în Thomas Morus, în Campanella, mai scriu versuri, cred că ultimii credincioşi într-o utopie comunistă sunt poeţii. Nu-i huliţi, ei nu vor aduce nici o revoluţie, armele lor sunt acum computerul, pixul, fiecare cu ce poate.
Boris Marian

Balzac


In..oraşul..Douai..pe..strada..Parisului..se află o casă care în înfăţişarea ei..a..păstrat..mai..mult...decât..oricare..alta...caracterul...vechilor.........
Eh,Balzac,poţi..să..nu-l..recunoşti?... Cam pe la mijlocul străzii Saint-Denis,,aproape..de..colţul..cu..strada..Petit-Lion... . Recunosc că ignorarea voită pe care o manifeşti, mă tuşează, cum spun iubiţii tăi francezi, pour ecrire l”histoire de sa vie, il faut d”abord avoir vecu... Nu-ţi spun de unde am luat citatul, nu cred că ai să ghiceşti, deşi este începutul unei cărţi celebre.Nu ştiu de ce o faci , dar încerc să înţeleg, ţi-e teamă de noi conflicte, nu ai de ce, m-am potolit, doi, regreţi că ai fost şi tu instabilă şi nu ai respins de la început demersul meu, trei, nu te interesez deloc, ceea ce este problema ta şi, desigur, respect profund lipsa ta de interes. Acum voiam să-ţi spun două lucruri - ca să înţelegi mai bine comportamentul meu, lăsând deoparte obiceiul de a reacţiona peste măsură la orice mi se pare ofensator, mă consider generos şi eu ştiu să uit, când văd regretul la cineva, deci reiau, nu pot să te iert pentru suferinţa pe care mi-ai provocat-o pe mai mult timp, ţi se pare o obsesie, dar am investit, atunci mult, sufleteşte, eram, totuşi singur., de aceea te-am urât, tu nu numai că nu ai spus simplu, îmi pare rău, hai să uităm, ai şi minţit că eu am venit triumfător să te informez că mă însor, eram încă îndrăgostit de tine şi tu m-ai respins şi atunci, dar aveai dreptate. Labilitatea în dragoste nu este dragoste, este Kabale und Liebe, o comedie. Doi – Nu ai înţeles că eu scriu din nevoia de a mă salva de obsesia morţii, ca mai toţi scriitoriii, ca mai toţi oamenii, am această obsesie, nu este o teamă de moarte, este teama de a pleca din această lume, fără a lăsa nimic, doar un biet trup inert, bun de dus la groapă. Tu mi-ai spus că duc o viaţă mediocră ceea ce ne desparte în totalitate, eu nu caut celebritatea, deşi nu sunt ipocrit să spun NU. Vreau să fiu cunoscut, dar nevoia este motorul, nu fuga după recunoaştere. Sunt un creator pe cont propriu. Am vrut să-ţi explic ce ne apropie şi ce ne desparte. Poţi să ignori şi acest demers.... Sărac în fapte, precum sunt, între lu mină şi pământ, Tu, Doam ne, nu mi-ai dat răgaz, o viaţă-ntreagă aş fi rămas la şcoala marilor profeţi, la care ştiu, şi TU înveţi şi-ncerci mereu săî ne-nţelegi, Tu ce ne-ai dat prea multe legi.. Boris Marian

Un poet


Un poet nu poate să urască frumuseţea. Fie o femeie frumoasă, ca aspect, fie frumuseţea interioară.......... Uneori este bună şi politica mea, se gândea struţul în nisipul fin, capul visează ce poate, ce vrea, în timp ce glonţul îl loveşte din plin. Ce-aş putea face când nu mai alerg? Doar să visez o oază în rai, acolo nu-s vânători, eu încerc să trec, moartea strigă – „ Struţule, stai!”. Dar vânătorilor nu le pasă de vis, o fi vânătoare şi-n paradis?... Un cântec frumos se risipea în aer, un nor colorat ca un vaer, în mod vădit nu e nici o ficţiune, nu se referă la ţuica de prune, încet luneca podişul din jur înspre oraşul pe nume Strasbourg, dar poate nicicând nu a mai fost mai viu atacul Marelui Bidiviu, cineva trecu şi-l lovi în nas pe sfântul naiv lângă iconostats, l-am văzut plin de sânge, apoi un cânt frumos se topea în aerul blând..... Eu nu caut la marginea pădurilor triste rădăcini uitate, forme stranii, amintind de contorsionările nervilor istoviţi, gingaşe mâini, ipocrite mâini caută artificialul în câmpul acestei explozii de iarbă şi flori, de păsări devorându-şi prada. In mijlocul casei mele cresc macii sălbatici şi miresme de iasomie inundă pereţii albi, cei care nu vor să creadă, să vină, vor zări un dreptcredincios închinându-se unei gâze, vor zări un om citind cu voce tare o petală căzută..... Este clar că R. îmi spune ce-i trece prin minte, dar gura păcătosului ADEVĂR GRĂIEŞTE, iar adevărul este că nu mă pot apropia de Graal. Adică absolutul, idealul, maximum(ul) realizării este departe. O fi moştenirea genetică insuficientă, munca, puterea de concentrare? Nu mă interesează dacă sunt geniu sau nu, întrebarea este prostească, mă interesează să scriu ceea ce este cel mai aproape de adevăr, iar adevărul este o noţiune metafizică, realiştii, meschinii, cei ce nu cunosc visul nu vor cunoaşte decât multe adevăruri, dar nici unul nu va fi ADEVARUL.Am învăţat ceva din corespondenţa aproape simultană cu N. şi R. - că există incompatibilităţi insurmontabile între unii oameni, indiferent de sex, ba chiar diferenţa de sex poate accentua această incompatibilitate. Mai bine, mai uşor poţi să te apropii de o necunoscută decât de o fostă cunoscută. Am constatat din nou că timpul este un mare ucigaş.Pot vorbi cu foştii prieteni ca Richard III înaintea bătăliei, cu stafiile trecutului, ei nu mai există, chiar dacă trăiesc, chiar dacă vor trăi mai mult decât mine, timpul mă ucide şi pe mine.
Este o concluzie foarte ne-optimistă, de aceea o părăsesc, de aceea consider că a te juca prea mult cu timpul este periculos. Nu sunt deloc nebun, dar pot mima nebunia, Esenin a spart oglinda. Dorian Grey a făcut ce a făcut, Balzac şi el, era el nebun? Dar Gogol? Dar Tolstoi? Evident, da,personajele şi scriitorii se amestecă într-o horă a nebunilor.
Boris Marian

Poleieli


Eu călătoresc ca eroii lui Jules Verne sub pământ, adică în mine. Cineva merge înaintea mea, eu la dreapta, ea la dreapta, eu la stânga, ea la stânga, încep să mă enervez, până când observ că este moartea care mă menajează.
Lângă blocul nostru, adică pe peretele blocului, zilnic urinează, în același loc, la aceleași ore un câine mititel, sub privirea înduioșată a stăpânei. Am încercat în toate felurile s-o conving să-și ducă iubitul animal la zece metri mai departe. Nu, mai bine o plătește pe femeia de serviciu, să spele locul, dar câinele nu trebuie stresat. Intâmplător am aflat că femeia, nici urâtă, nici frumoasă, este fie lesbiană, fie trăiește cu fiul ei, dar nu știe nimeni de unde s-au născut asemenea povești. Pe mine chestiile astea m-au lăsat rece, mai mult mă supără ce face ea cu patrupedul, de ne sfidează pe noi. Acum vin și mă întreb, oare zvonurile nu pornesc de la această meschinărie peste care aș putea să trec, că doar nu se petrece la mine în casă? Uite, așa se ivesc unele chestii....Inving cei care ştiu să se schimbe, spune profesorul, el îşi este părinte, el îşi este-nceputul ca şi sfârşitul propriilor îndoieli. Stingeţi chibritul, se roagă hârca din fundul peşterii, în urma noastră vin meşterii, aranjează, decopertează, poleiesc tot ce e mucegai, scris diavolesc. Sunt într-o stare minunată , strigă profesorul sub bolta renovată, durerea s-a ascuns, aproape nu mai este, o adevărată beţie a puterii celeste, astfel vorbim, în cheiem procese verbale sub fiecare din cele patru portale, profesorul căzuse de mult, de la înălţime, era dus pe targă, prin mulţime.... Curioasă această inflaţie de proverbe, aforisme, lecţii de ezoterism, kama-sutra, un Orient uitat năvălind peste un Occident ramolit, primesc zilnic sute de citate, care dintre care mai pline de înţelepciune, mă gândesc ce minunaţi ar trebui să fie oamenii dacă ar urma unu la sută din îndemnurile pe care le vehiculează pe Internet.
Boris Marian

Emil Cioran



Emil Cioran - o oglindă a epocii


Emil Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911, la Răşinari-Sibiu, tatăl său fiind preot ortodox , mama , fiica unui nobil ardelean. La vârsta de 17 ani începe să studieze la Universitatea din Bucureşti, era un tânăr foarte dotat, a fost coleg cu C.Noica şi student al lui Tudor Vianu, Nae Ionescu. Cunoştea bine germana, i-a citit în original pe Kant, Schopenhauer, Nietzsche, care i-au fost modele. Pe parcurs a învăţat şi limba franceză, limbă în care avea să se afirme ca unul dintre cei mai subtili scriitori francezi, cum a afirmat un critic în perioada finală a vieţii lui Cioran. În 1934 a publicat „Pe culmile disperării”, care i-a definit şi profilul. Cioran a fost un pesimist în scris, un mare iubitor de cunoaştere şi de prieteni, în viaţă. Cartea a fost premiată, apoi au mai apărut „ Cartea amăgirilor”, „Schimbarea la faţă a României”, „Lacrimi şi sfinţi”. În 1937 pleacă în Franţa, ca bursier al Institului Francez din Bucureşti. Revenit în 1940, în România, se întoarce în acelaşi an în Franţa unde avea să-şi petreacă tot restul vieţii. A murit la 20 iunie 1995, fiind bolnav de Alzheimer. Din 1947, începe să se afirme ca scriitor francez, publică prima sa lucrare în franceză, pe care o rescrie în 1949. trebuie spus că stilul lui Cioran este aforistic, el este foarte concis în ceea ce exprimă, paradoxal în modul de a gândi, ceea ce face farmecul operei sale destul de restrânse. Până în 1987 publică o serie de cărţi ăn franceză, este apreciat şi primeşte elogii din partea unor prestigioşi intelectuali francezi. A locuit în Cartierul Latin, a fost prieten cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Samuel Beckett, henri Michaux, Noica, ş.a.A întreşinut o vastă experienţă, preferând adesea acest mod de comunicare, în locul discuţiilor, dar a fost şi un strălucit interlocutor.”Am fost secrfetarul senzaţiilor mele, n-am inventat nimic”, scria Cioran. Principalele sale lecturi de studiu au fost cărţile lui Nietzsche, Kiekegaard, Şestov (admirat, în interbelic şi de Fundoianu) , Eccleziastul, Cartea lui Iov (conform propriilor mărturii). Sanda Stolojan, prietenă cu acest modest locuitor din Cartierul Latin, care nu a ocupat nicăieri o catedră, nu a avut un loc de muncă , s-a ocupat şi de moşţtenirea lui Cioran. Deşi făcea elogiul suferinţei, deşi era un permanent neliniştit, ironia, verva nu l-au părăsit până în ultimii ani ai vieţii destul de lungi pentru un om obsedat, totuşi de ideea extincţiei, a sfârşitului. Ţi-a renegat şi credinţa în Dumnezeu, deşi era fiu de preot, ceea ce a supărat foarte mulgt familia. În anii dinaintea plecării în Franţa a fost un admirator al dictaturilor de dreapta din Italia, Germania .nazistă, a participat la unele acţiuni ale Legiunii, l-a admirat pe profesorul Nae Ionescu. Dar, simptomatic, el nu s-a orientat spre cultura germană şi nici nu a avut de gând să studieze, să se afirme în Germania. Atracţia spre Franţa a fost mai puternică, iar după război şi-a exprimat regretul pentru ataşamentul la ideile nedemocratice, antiumaniste ale fascismului european, autohton, românesc. Desigur, a fost şi un adversar al totalitarismului comunist, iar faţă de evrei nu a avut o atitudine obtuză, la fel ca şi Nietysche, idolul său, iar Şestov, un filosof de la care a învăţat multe era evreu din Rusia. Spre deosebire de Mircea Eliade , Cioran s-a dezis total de legionarism., iar la ultima întâlnire cu Alexandru Mirodan, venit să-l viziteze la Paris, i-a spus cu un profund regret faţă de „păcatele” tinereţii- „Eu nu sunt antisemit”, ceea ce şi este adevărat. Fascinante sunt lecturile din „Manual de descompunere”, „Ispita de a exista”, „ Căderea în timp”, „Demiurgul cel rău”, „ Despre neajunsul de a te naşte”, „Exerciţii de admiraţie” , „Mărturisiri şi anateme”, eseuri traduse exemplar de Modest Morariu(Ed. Cartea Românească – 1988) . „Silogismele amărăciunii” au fost traduse de Nicolae Bârna (Ed. Humanitas -1992). Cioran a fost un stilist strălucit nu numai în franceză, vom cita din „Lacrimi şi sfinţi”, ultima sa carte scrisă în limba română, în 1937 – „ Î ncercat-am să înţeleg de unde vin lacrimile şi m-am oprit la sfinţi. Să fie şi ei responsabili de strălucirea lor amară?”. Înainte de a încheia vom delecta cititorul cu scurte citate din „spusele” lui Cioran, un mare spirit al secolului XX- „ În mila pentru aproapele, ne iubim propria suferinţă ... Mai bine în mocirlă decât pe piedestal ... Universul este o autosugestie a inimii...După anumite nopţi ar trebui să ne schimbăm numele... Conştiinţa a făcut din animal om şi din om, demon, dar n-a făcut pe nimeni Dumnezeu...Viaţa este o seride virginităţi pierdute ...
Eu nu am idei, am obsesii. Idei poate să aibă oricine, nimeni nu s-a prăbuşit din cauza ideilor... Luther a prefigurat omul modern, el a întrunit toate dezechilibrele, în el au convieţuit un Pascal şi un Hitler”. Prin ultima „sentinţă” ( sentence) Cioran se vădeşte în esenţă un democrat. Boris Marian

Niciodată toamna


O fantezie , un Fanfan, o firimitură, un adevăr spus la timp, lumea are nevoie uneori de adevăr, cu preţul vieţii, poţi trăi fără mândrie? Cămila bătrână tace. Muzele tac. Fanfaronii cad în extaz. FANFAN FANDEAZĂ. Castanii din cimitir.La marginea oraşului. La marginea lumii. Fiecare cu treaba sa. Viermii nu au nici o grijă. Cariul lucrează şi el. ... Frumuseţea se ascunde-n sferă şi în sacrificiu.Se face seară. Bunule Dumnezeu, reaşează lucrurile cum erau la început, când nu exista moarte, nici omor. Cu vidul se taie vidul, spune Doru. Hai să operăm timpul, pe masa spaţiului. Aş putea fi extrem de bătrân. Pot ocoli timpul. Tot Doru – „Deschizând sfera, frumuseţea ar ţâşni înrobitoare şi astfel, ne-ar lipsi ceva”. Dacă vei căuta, nu vei obosi. Numai cei care nu caută nimic sunt mereu obosiţi. Aleargă odihnindu-te, spune Doru.Puritatea unui vis. Se făcea că eram în America, mă plimbam cu acea imagine din anii 6o, imaginea părea concretă, era un parc cu apă stătută, iar eu o sărutam pe R, îmi venea să plâng de bucurie şi de neputinţa de a crede că totul este real, că ea există, ea mă liniştea, apoi punea totul la îndoială, îi simţeam buzele, familiare, cunoscute, singurul aspect ciudat era impuritatea apei, o apă poluată, tulbure, înspumată de detergenţi, pe maluri mizerie, ceva mă făcea să cred că trebuie să plec şi m-am trezit, era ora şase, m-am sculat şi am trecut la dragul de computer, câine ascultător. Am mintea limpede, cu corespondenţa nu există nici o şansă de revigorare a ceva total mort.Unde se află planeta înţelepţilor? Există planeta fără timp? O bâlbâială a văzului. Naşterea mea a fost reuşită? Cine ştie? Moartea are valori negative.Dar, nu moartea este pericolul, ci îmbătrânirea sufletului. De pildă, când văd zăpada şi nu mă mai bucur, înseamnă că am îmbătrânit. Iar eu vreau să fiu veşnic tânăr. Templul Hortensiilor din basmele chinezilor. Niciodată toamna nu fu ma frumoasă sufletului nostru bucuros de moarte, scria tânărul Arghezi ori poate, mai puţin tânăr, dar se gândea el la moarte? Mai degrabă Malraux, Camus au vocaţia morţii eroice sau accidentale, cel de al doilea chiar pierind astfel.
Boris Marian

Unor doamne, unor domni


Un mic soare, Doamne, pentru sufletul meu. Doamne, eu sunt o frunză, o nucă, un broscoi speriat, o vrabie rănită, mi-au furat toate cuiburile, m-au ajuns toate praştiile , Doamne mic, ridică-mă şi fă-mă fericit ca pe boii cu coarne nevinovate, ca pe câinii cu ochii de înger, ca pe nenufari, ca pietrele prietenele – Eugen Ionesu. Onorat public, am nevoie de consideraţia d-voastră. Ca să mă consideraţi este foarte uşor. Trebuie să mă neînţelegeţi , apoi să mă înţelegeţi . Până azi m-aţi neînţeles suficient. A venit vremea să mă înţelegeţi. Eugen Ionescu. Acum amintiţi-vă de filmul „Pianistul” după romanul omonim de W.Szpilman. Cine s-a gândit mai profund la semnificaţia Paştelui evreiesc şi al celui creştin, care sunt apropiate calendaristic? Evreii renasc ca popor, prin ieşirea din robie, iar Iisus renaşte pentru vecie, după ce fusese crucificat de romani. Atunci , cum să-mi explic eu antisemitismul teologic? Nu este cel mai mare fals istoric acuzaţia de deicid? Admirabilul Churchill – Nu avem decât un singur ţel, un singur scop irevocabil. Suntem hotărâţi să distrugem pe Hitler şi orice urmă a regimului nazist.... Nu vom parlamenta niciodată cu Hitler sau cu unl din banda lui. Ne vom bate cu el pe uscat, pe mare, în aer, până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom fi scăpat Pământul de umbra lui... Oricare om şi oricare stat care merge alături de Hitler este duşmanul nostru.... La umbra Babilonului şezum.
Computerul distruge sentimentele, aşa îi scriam eu, dar ea nu a înţeles. De răspuns nu-mi răspunde pentru că îi este silă de propriile cuvinte. Indiferent ce i-am spus, nu am atacat miezul, iar ea a sărit ca un vârcolac să-mi distrugă iluziile. Mai vizionează şi diverse filmuşeţe cu flori, muzică şi versuri de diverşi anonimi. Cain zace şi în jurnalistul de marele post de radio, ca şi în cea mai suavă fiinţă. Unde nu este credinţă, nu apare diavolul, ci omul primitiv. Omul ca urmaş al lui cain, pentru că Abel nu a avut timp să aibă copii. Mă rog pentru mine, pentru tine, citiorule, pentru prietenii şi cel mai mult, pentru duşmanii mei, să fie fericiţi, să nu-şi simtă niciodată, dar niciodată, nimicnicia. Prefer să fiu un idiot, decât să fiu rău cu cineva. Nu am fost cu nimeni rău, poate nedrept, dar când am înţeles că sunt nedrept am încercat să compensez cu o ofertă din inimă. Oferta nu a fost primită.
Boris Marian

Matei Călinescu


Matei Călinescu – un om „for all seasons” (1934- 2009)

In anul 2009, ne-a părăsit un om de cultură, un umanist de spiţă rară, Matei Călinescu. În presa românească s-a scris prea puţin, aşa păţesc cei care nu stau cuminţi ... acasă. Matei Călinescu era un universalist, deşi întreaga viaţă şi-a dedicat-o literaturii române. Critic şi istoric literar, profesor universitar, eseist, poet, prozator, astfel este..caracterizat în Enciclopedia Academiei Americano-Române de Ştiinţe şi Arte, volumul 13, Davis1992, redactor şef dr. Ion Manea
Născut la 15 iunie 1934, la Bucureşti, a obţinut licenţa în engleză, la Universitatea din Capitală, unde continuă să lucreze ca lector de litratură comparată, publică în reviste culturale , cunoscute, se impune ca un spirit antidogmatic, la 2Gazeta literară! Şi la „Viaţa Românească”, este unul dintre puţinii care i-au susţinut pe Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Breban, de la debutul acestora. Repune în lumină , în conştiinţa cititorilor operele lui Blaga, Barbu, bacovia, Mateiu Caragiale, Urmuz, readuce în metodologia critică conceptul de rigoare ştiinţifică, părăsit un timp, în favoarea ideologiei luptei de clasă. Se ocupă de Eminescu, într-o nouă viziune, de clasicismul european, este premiat de Academie şi de Uniunea Scriitorilor, respectiv în anii 1970 şi 1972. A publicat şi voleme de literatură originală, printre care remarcabil este eseul-ficţiune „ Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter”(1969), care vădeşte o profundă cunoaştere a filosofiei , în genere şi a spiritului iudaic, hasidic, în speţă.Dersigur, este vorba şi de spiritul balcanic, care a preocupat pe mulţi scriitori de la Anton Pann la Ion Barbu. Cartea a fost tradusă n mai multe limbi europene. În 1973, ca un gest de refuz faţă de revoluţia culturală începută de Ceauşescu, pleacă în SUA, unde devine profesor la Universitatea statului Indiana, în paralel cu un curs pe care îl ţine în Canada, la Otawa. Este invitat să predea , de asemenea, universităţile din Chicago, Yale., în Europa, scrie la publicaţii prestigioase de literatură comparată, este redactor la importante buletine ştiinţifice. Se ocupă intens şi de modernism, combate literatura kitch, devine o autoritate în critica literară contemporană, este un adversar al neo-marxismului manifestat în filosofie şi critică. Se alătură susţinătorilor post-modernismului, cu atâtea implicaţii în dezbaterile actuale. Era un bun cunoscător şi comentator al operei lui Eliade, Cioran. A lăsat în urmă o bogată moştenire, făcând cinste culturii universale, dar şi culturii din ţara de origine, România.

Boris Marian..

Iadolina


În faţa proştilor este bine să cedezi. Ca şi în faţa meschinăriei. Ele nu sunt vizibile , întotdeauna. Un individ care a lucrat pe la nu ştiu ce post străin, se crede cel mai mare ziarist în viaţă. Discută pe un ton agresiv, insultă cu nonşalanţă, l-am părăsit, nu înainte de a-i spune cea mai uzuală înjurătură românească, la care , evident, a fost , oarecum şocat, numindu-mă huligan. M-am simţit ca Sebastian, pentru că omul nu este chiar un iubitor de semeni, iar prietenia lui pentru poporul ales nu este dezinteresată.Mă uit la el, aşa, virtual, nu ştiu cum arată, mă gândesc, în fiecare se află un mic Stalin, un mic Cain, un mic trădător, calomniator, despot, dar ei rămân mici , cât timp nu-i lăsăm să crească. „Eugenie Grandet” de Balzac, ce multă înţelepciune conţine.
Iar Balzac, marele Balzac se dădea drept nobil, când tatăl său, pe nume Balssa fusese un ţăran, dar isteţ şi cu însuşiri de intelectual, Cel mai frumos basm citit de mine în copilărie şi apoi vizionat, ca film, a fost „Inimă rece” de Hauff. Să nu avem inima rece. ... Te prăbuşeşti peste faţa Domnului înţepenit în ceruri, nici un cuvânt nu este rostit, bei laptele negru, îl bei dimineaţa, seara îl bei, îl tot bei, până când îţi sleieşte setea din inimă. Winkler inspirat de Celan. A murit poetul Constantin Virgil Bănescu. A murit în urmă cu şase luni. Îl văd în faţa mea, un puşti de circa trezeci de ani, un mare talent, un nefericit, oare, din cauza talentului? S-a sinucis. De ce? Despus la intrarea în somn, scria Rilke.Noi trecem prea uşor prin faţa lui Rilke.... Cu picioarele îndoite, sucite spre interior, cu o mână bălăngănind fără contro, vorbind împleticit, purta o cruce mare de tablă, luată, parcă, de pe un mormânt.... Poetul nu e Dumnezeu, vă spun eu, poezia e altceva, bat-o vina, de n-ar fi noaptea, am muri în ziua a şaptea, nu mă căutaţi, sunt acolo, unde fiecare moare solo, eu nu mă rog să fiu prins, eu în iad, mă plimb în jeans, acolo este cald şi bine, iubita mea, Malvine, cu tine mănânc clementine, înconjuraţi de albine, îngeri cu ace fine, la picioarele Iadolinei.
Boris Marian