Van Gogh- între nebunie şi geniu
Există prejudecata că un om normal nu poate fi geniu. Ea poate fi uşor contrazisă prin exemple precum Goethe, Newton, Pico della Mirandolla, Bach, mulţi alţii. Dar nici nebunii geniali nu lipsesc din cultura universală. A fi nebun nu este un prilej de a blama pe cineva, poate mai mult de compasiune. Există genii care devin active prin impulsurile nervoase primite dintr-un creier surescitat. Nu vom face aici elogiul nebuniei şi nici al narcomaniei, sugerăm cititorilor să citească şi o recentă carte a lui Andrei Oişteanu „Narcoticele în cultura română”.
Din tinereţe m-a pasionat biografia nefericitul pictor Van Gogh. Să vedem, pe scurt, numai pe scurt, nu avem în plan un roman şi nici un studiu, cum a decurs viaţa acetui artist de geniu. Profesorul de arte plastice, G.Oprescu scria în „Manual de istoria artei postimpresionismului” că opera sa ( a lui Van Gogh) este producţia unui om incontestabil anormal, deci un prilej pentru mulţi de a se întreba ce legătură poate exista între sistemul nervos atins de boală al unui creator şi creaţia însuşi”. Biografia pictorului a putut fi reconstituită pe baza unei bogate corespondenţe cu fidelul său frate Theo, cu alţi prieteni şi cunoscuţi. Van Gogh nu ascundea nimic. A trăit numai 37 de ani (1853-1890), din care doar zece ani i-au fost fatidici, nai cu seamă ultimii patru. Oarecum, soarta lui Van Gogh se aseamănă cu aceea a lui Eminescu, desigur în cu totul alte coordonate.
În copilărie, studia viaţa insectelor, schimbările din natură, recepţiona natură cu simţuri tensionate la maximum. Modalitatea sa de a picta în culori neamestecate, în linii ferme, cu deformări voite, poartă amprenta unui viziuni absolut originale. Este imposibil să nu recunoşti într-o expoziţie, de la distanţă un tablou de Van Gogh. A avut şi mulţi imitatori, unii falsificatori de tablouri, dar nimeni nu a putut imita fluxul vital ce străbate tablourile sale. Paul Gauguin cu care a fost prieten, dar pe care a încercat să-l omoare într-un acces de nebunie, nu i-a semănat deloc nici la fire, nici ca pictor, deşi amândoi sunt încadraţi în curentul postimpresionist. Un mare artist nu poate fi încadrat nicăiei.
Manet, Monet , Degas, Renoir, marele Cezanne i-au precedat, Van Gogh a produs o ruptură, el apare ca o plantă luxuriantă într-o grădină obişnuită. Chipul său mohorât, culorile iuţi, peisajele care se învârt parcă în jurul unei axe a lumii au ceva cu totul neobişnuit. Ştia să facă şi portrete minunate, a pictat şi la ospiciu, l-a pictat pe negustorul Pere Tanguy, pe muncitorii din patria natală. Valenţele sale au trezit, credem, invidia lui Gauguin care era un mare orgolios, deşi se apucase târziu de pictură. Ştia să imortalizeze flori, mai vii decât în natură, flori galbene, apoi „Podul de pe Arles”, vasele de pescuit de pe malul mării. Se purta ca un zeu care recrea natura. Nicăieri nu vom găsi „Semănătorul” cum l-a pictat Van Gogh.
A avut un frate care s-a născut şi a murit cu un an înaintea lui, i s-a dat numele acelui frate mort, a fost ca un blestem pentru el. Fratele mai mic, Theo l-a ajutat toată viţa, a trăit pentru Vincent, era un om ordonat şi întreg la minte. Fără Theo, Vincent ar fi murit de foame sau de boli. Astăzi, tablourile sale valoreatză milioane de dolari, în timpul vieţii unele au fost dăruite, altele vândute la preţuri simbolice. Van Gogh nu a fost primit în nici o academie. Era un răzvrătit fără voie, pentru că violent nu a fost decât cu Gauguin. Şi-a tăiat o ureche pentru că suferea de o afecţiune a urechii şi a crezut că se vindecă astfel. Una dintre ultimele lucrări, portretul dr. Gachet este o bijuterie de nepreţuit. O asemenea expresivitate a feţei puţini pictori ai lumii ar putea să o surprindă.
Tot ce nu se încadrează în impresionism şi avangardism, a fost înghesuit de critica de specialitate în postimpresionism. Dar Van Gogh, ca şi Gauguin., de fapt, nu se pot încadra nicăieri. Super-originali. Poate Chagall ar fi mers oarecum pe urmele lor.
Deşi era moştenitorul unei grandioase tradiţii plastice a Ţărilor de Jos, a Olandei, Van Gogh nu a urmat calea clasicismului, a perfecţiunii intrate în desuetitudine. Dacă ar fi studiat mai mult istoria artelor plastice s-ar fi plafonat. Vorba lui Einstein – nu cunoaşterea, ci imaginaţia este motorul creaţiei. Nimeni nu laudă ignoranţa sau lipsa de gust artistic. Să ne întrebăm de ce era Van Gogh nebun? A trăit într-un mediu sărac, a cunoscut viaţa minerilor, a muncitorilor din ţara natală, din Anglia, a vrut să fier misonar.. A vrut să fie iubit de o femeie, a întâmpinat numai indiferenţă, mizerie, repetăm, fără dragostea îngerească a fratelui său, el s-ar fi sinucis de mult, aşa, se pare că s-a sinucis în ospiciul din Auvers-sur-Oise.
Spre doesebire de Picasso, Matisse, Braque, Kandinsky, ş.a. care au urmat, Van Gogh a cucerit necondiţionat sufletul iubitorilor de pictură. Ceea ce picta , trăia, palpita, tablourile sale sunt inimi care bat în ramele care abia le încap.
BORIS MARIAN
Zicerile lui Henri Wald
Zicerile lui Henri Wald, homo loquens- 90 de ani
În pleiada filosofilor români, care s-au impus în secolele XIX-XX se înscrie şi numele lui Henri Wald. Născut la 31 octombrie 1920, la Bucureşti, pe strada Olteni, în apropiere de Teatrul Baraşeum, el s-a stins din viaţă la 14 iulie 2002, după o viaţă de trudă, succese şi blamări peceriste de tot felul. „Un ireductibil”, spunea Mihai Şora despre prietenul său, iar Liiceanu, Nicolae Manolescu îl considerau un model şi un maestru, chiar dacă Wald nu s-a dezis niciodată de marxism. În tinereţe l-a avut dascăl pe fiul lui Bogdan Duică, a studiat cu pasiune scrierile lui Bergson, dar şi Marx, Karl Kautsky, Franz Mehring. A fost un dialectician, un marxist ne-leninist ( nu este o contradicţie), puţin agreat de regimul comunist, dar iubitor al limbii române, căreia, spunea, îi datora formarea sa, al ţării de origine pe care nu s-a gândit niciodată să o părăsească. Să ne amintim că Fundoianu, Lucien Goldman, Roudinesco, Cioran, Radu Enescu, alţi gânditori au ales Occidentul. Alţii au ajuns în închisori după 1944. Wald şi-a scris opera.- „Rolul gândirii în formarea ideilor”-Ed. Academiei 1957, „Introducere în logica dialectică” – Ed. Academiei 1959 , „Structura logică a gândirii”-Ed. Ştiinţifică 1962, „Realitate şi limbaj”- Ed. Ed.Academiei 1968, „Homo significans” – Ed. Enciclopedică 1970, „Tensiunea gândirii” – Ed. Cartea Românească 1991, „Înţelesuri iudaice” –Ed. Hasefer 1995, „Homo loquens” Ed. Hasefer 2001, multe altele, circa 20 de volume, sute de articole de nivel academic. Nu a fost membru al Academiei, ca şi criticul literar Zigu Ornea , dar a lăsat o moştenire. La aserţiunea lui Blaga- „ În domeniul menifestărilor creatoare nu există vid stilistic”, Wald a răspuns cu „ Energia creatoare a stilului”, un studiu original şi argumentat, fiind totodată o continuare a ziceri lui Buffon, „stilul este omul însuşi”. La împlinirea vârstei de 80 de ani a apărut un volum omagial, în care şi-ai pus semnăturile Alexandru Surdu, Sorin Vieru, Mihail Şora, Valentin Potopopescu, Marin Diaconu, Lucia Wald ( nu era rudă cu filosoful), ş.a.Nu se ştie exact cine a introdus, printr-un joc ingenios de cuvinte, termenul de „Waldanschuung”, de la Weltanschauung, adică viziune asupre lumii. Definiţiiile lui Wald merită atenţie – „ Definitive sunt numai adevărurile relative”...”Absolutul e asimptotic şi nu are plural”,,.” Abstracţia este cea mai mare victorie a omului împotriva vremelniciei” ... „ După milenii în care şi-au lienat munca, oamenii sunt siliţi astăzi să-şi alieneze şi răgazul” ... Antidogmatismul poate ajunge dogmatism antiideologic, antiumanist” ... „Omul este singura fiinţă care a reuşit să folosească audibilul şi vizibilul pentru a comunica semenilor săi idei”...”Mitul androginului exprimă nostalgia după vremea indistincţiei dintre bine şi rău... Între bine şi rău există o unitate contradictorie care nu trebuie evitată, ci asumată”... „Creaţia este un act de răvrătire. Omul, nemulţumit de natură, îi adaugă cultura” ... „Fără a fi liniştită, natura e tăcută. Grăitoare nu este decât cultura. Istoria culturii este creşterea distanţei dintre sensibilitate şi raţiune”...”Omul sporeşte diferenţierile, se opune uniformizării”... „Fantezia presupune spirit critic, originalitate, îndrăzneală”.” Filosofia luptă mereu pentru reîntregirea omului”... „Oboseala de a gândi devine tot mai alarmantă”...” Zeii devin vedete, viitorul se reduce la week-end, esenţa este înlocuită cu structura, explicaţia cu descripţia” ....” A gândi înseamnă a găsi adevăruri noi, a trece de la general la mai puţin general” ... „Fără idoli pot trăi doar înţelepţii. Omenirea devine periodic iconoclastă” ... „ Nu mărul care cade într-un cap, ci capul în care cade mărul duce la descoperirea legii gravitaţiei” ...”Viitorul este cea mai umană dimensiune a timpului” ... „ Omul trăieşte tot mai mult în afara lui” ... „ Libertatea este puterea spirituală care creşte între real şi proiectarea idealului” ... „ Lumea începe să semene tot mai mult cu un film şi tot mai puţin cu o carte” ... „ Râsul este o reacţie la tot ceea ce frânează mersul înainte... El nu se opune seriozităţii, sobrietăţii, nici chiar tristeţii. Râsul se opune plânsului ... Ce este remediabil nu provoacă nici râs, nici plâns”.
Am putea da pagini şi pagini cu citate, din „Confesiuni” (1998)., din multe volume ale lui Henri Wald, el este şi va fi mult timp inepuizabil, iar această afirmaţie se bazează pe o simplă observaţie a oricărui cititor- filosoful ştia să privească în viitor. Un dar, un har.
Boris Marian
În pleiada filosofilor români, care s-au impus în secolele XIX-XX se înscrie şi numele lui Henri Wald. Născut la 31 octombrie 1920, la Bucureşti, pe strada Olteni, în apropiere de Teatrul Baraşeum, el s-a stins din viaţă la 14 iulie 2002, după o viaţă de trudă, succese şi blamări peceriste de tot felul. „Un ireductibil”, spunea Mihai Şora despre prietenul său, iar Liiceanu, Nicolae Manolescu îl considerau un model şi un maestru, chiar dacă Wald nu s-a dezis niciodată de marxism. În tinereţe l-a avut dascăl pe fiul lui Bogdan Duică, a studiat cu pasiune scrierile lui Bergson, dar şi Marx, Karl Kautsky, Franz Mehring. A fost un dialectician, un marxist ne-leninist ( nu este o contradicţie), puţin agreat de regimul comunist, dar iubitor al limbii române, căreia, spunea, îi datora formarea sa, al ţării de origine pe care nu s-a gândit niciodată să o părăsească. Să ne amintim că Fundoianu, Lucien Goldman, Roudinesco, Cioran, Radu Enescu, alţi gânditori au ales Occidentul. Alţii au ajuns în închisori după 1944. Wald şi-a scris opera.- „Rolul gândirii în formarea ideilor”-Ed. Academiei 1957, „Introducere în logica dialectică” – Ed. Academiei 1959 , „Structura logică a gândirii”-Ed. Ştiinţifică 1962, „Realitate şi limbaj”- Ed. Ed.Academiei 1968, „Homo significans” – Ed. Enciclopedică 1970, „Tensiunea gândirii” – Ed. Cartea Românească 1991, „Înţelesuri iudaice” –Ed. Hasefer 1995, „Homo loquens” Ed. Hasefer 2001, multe altele, circa 20 de volume, sute de articole de nivel academic. Nu a fost membru al Academiei, ca şi criticul literar Zigu Ornea , dar a lăsat o moştenire. La aserţiunea lui Blaga- „ În domeniul menifestărilor creatoare nu există vid stilistic”, Wald a răspuns cu „ Energia creatoare a stilului”, un studiu original şi argumentat, fiind totodată o continuare a ziceri lui Buffon, „stilul este omul însuşi”. La împlinirea vârstei de 80 de ani a apărut un volum omagial, în care şi-ai pus semnăturile Alexandru Surdu, Sorin Vieru, Mihail Şora, Valentin Potopopescu, Marin Diaconu, Lucia Wald ( nu era rudă cu filosoful), ş.a.Nu se ştie exact cine a introdus, printr-un joc ingenios de cuvinte, termenul de „Waldanschuung”, de la Weltanschauung, adică viziune asupre lumii. Definiţiiile lui Wald merită atenţie – „ Definitive sunt numai adevărurile relative”...”Absolutul e asimptotic şi nu are plural”,,.” Abstracţia este cea mai mare victorie a omului împotriva vremelniciei” ... „ După milenii în care şi-au lienat munca, oamenii sunt siliţi astăzi să-şi alieneze şi răgazul” ... Antidogmatismul poate ajunge dogmatism antiideologic, antiumanist” ... „Omul este singura fiinţă care a reuşit să folosească audibilul şi vizibilul pentru a comunica semenilor săi idei”...”Mitul androginului exprimă nostalgia după vremea indistincţiei dintre bine şi rău... Între bine şi rău există o unitate contradictorie care nu trebuie evitată, ci asumată”... „Creaţia este un act de răvrătire. Omul, nemulţumit de natură, îi adaugă cultura” ... „Fără a fi liniştită, natura e tăcută. Grăitoare nu este decât cultura. Istoria culturii este creşterea distanţei dintre sensibilitate şi raţiune”...”Omul sporeşte diferenţierile, se opune uniformizării”... „Fantezia presupune spirit critic, originalitate, îndrăzneală”.” Filosofia luptă mereu pentru reîntregirea omului”... „Oboseala de a gândi devine tot mai alarmantă”...” Zeii devin vedete, viitorul se reduce la week-end, esenţa este înlocuită cu structura, explicaţia cu descripţia” ....” A gândi înseamnă a găsi adevăruri noi, a trece de la general la mai puţin general” ... „Fără idoli pot trăi doar înţelepţii. Omenirea devine periodic iconoclastă” ... „ Nu mărul care cade într-un cap, ci capul în care cade mărul duce la descoperirea legii gravitaţiei” ...”Viitorul este cea mai umană dimensiune a timpului” ... „ Omul trăieşte tot mai mult în afara lui” ... „ Libertatea este puterea spirituală care creşte între real şi proiectarea idealului” ... „ Lumea începe să semene tot mai mult cu un film şi tot mai puţin cu o carte” ... „ Râsul este o reacţie la tot ceea ce frânează mersul înainte... El nu se opune seriozităţii, sobrietăţii, nici chiar tristeţii. Râsul se opune plânsului ... Ce este remediabil nu provoacă nici râs, nici plâns”.
Am putea da pagini şi pagini cu citate, din „Confesiuni” (1998)., din multe volume ale lui Henri Wald, el este şi va fi mult timp inepuizabil, iar această afirmaţie se bazează pe o simplă observaţie a oricărui cititor- filosoful ştia să privească în viitor. Un dar, un har.
Boris Marian
Victimizare
Victimizare
Suntem victimele propriilor planuri şi perspective. Dacă la nivelul populaţiei, preşedintele ţării a spus-o deschis, la fel, în viaţa individului eşecul sau succesul sunt rezultate ale consecvenţei sau inconsecvenţei. Cineva se plânge de soarta nemiloasă, îmi aminteşte de Iov, dar Iov a pierdut totul, mai mult decât şi-ar fi închipuit cândva, uitând un singur lucru – că nimic nu ne aparţine în afara unei credinţe. Numai când a înţeles aceasta, Iov a redevenit ce era la început. Elevii căzuţi la bacalaureat au făcut contestaţii. Au fost refuzate majoritatea, dar şi nerefuzate, notele mici primite nu dovedesc decât gradul scăzut de pregătire. De tineri, de foarte tineri, aceşti elevi se obişnuiesc cu ideea că mediocritatea este o stare normală, că ai dreptul să fii mediocru şi submediocru. Unii vor ajunge, poate, peste ani mari politicieni, afacerişti, că doar notele de la şcoală nu dau garanţii de succes sau de insucces. Se compromite din nou ideea de cultură . În vechiul regim nu se admiteau repetenţiile, corijenţele nerezolvate. Acum, sub presiunea unor elevi şi părinţi, se revine la aceeaşi stare. Nonvaloarea are din nou vântul în pupa, brigantina zboară peste valuri. La fel şi în poezie. Suspinul, nefericirea afişată, devin aergumente ale adevărului ARTISTIC. Adevărul? Spuneţi-mi care este adevărul şi voi răsturna lumea, îl parafrazez pe Arhimede. Nu există adevărul, există planul şi perspectiva individului. În afara lui este Dumnezeu. Un Deus otiosus. Trec adesea pe lângă cerşetori de toate vârstele şi cu multitudine de beteşuguri. Cândva eram înclinat să dărui fiecăruia un bănuţ. Numărul mare se explică , desigur, prin criza economică, dar sunt mulţi care simulează, desigur pe cei mai bătrâni îi înţeleg. Sunt oameni părăsiţi, pe copii oarecum, deşi mulţi sunt potenţiali adulţi ce vor lupta contra legii, auici statul are o vină enormă, mai sunt cei fără un picior, fără două picioare, cu picioarele ascunse, cu tremurici real sau simulat, etc. Mă irită groaznic vocea de milog, învăţată din vechime, de la un teatru în natură. Îmi amintesc de bocetele plătite la înmormântarea unui om cu stare. La fel şi în poezie, bocetele mă îngrozesc. Îmi place să repet o vorbă „clasică”- dacă prostia ar durea, lumea ar vui de gemete. Nu sunt răutăcios când spun asta, există dureri reale, dar am văzut oameni doborâţi de durere. Tăceau. Limbajul nostru conţine şi pauza de vorbire. Pauza de scriere.
BORIS MARIAN
Suntem victimele propriilor planuri şi perspective. Dacă la nivelul populaţiei, preşedintele ţării a spus-o deschis, la fel, în viaţa individului eşecul sau succesul sunt rezultate ale consecvenţei sau inconsecvenţei. Cineva se plânge de soarta nemiloasă, îmi aminteşte de Iov, dar Iov a pierdut totul, mai mult decât şi-ar fi închipuit cândva, uitând un singur lucru – că nimic nu ne aparţine în afara unei credinţe. Numai când a înţeles aceasta, Iov a redevenit ce era la început. Elevii căzuţi la bacalaureat au făcut contestaţii. Au fost refuzate majoritatea, dar şi nerefuzate, notele mici primite nu dovedesc decât gradul scăzut de pregătire. De tineri, de foarte tineri, aceşti elevi se obişnuiesc cu ideea că mediocritatea este o stare normală, că ai dreptul să fii mediocru şi submediocru. Unii vor ajunge, poate, peste ani mari politicieni, afacerişti, că doar notele de la şcoală nu dau garanţii de succes sau de insucces. Se compromite din nou ideea de cultură . În vechiul regim nu se admiteau repetenţiile, corijenţele nerezolvate. Acum, sub presiunea unor elevi şi părinţi, se revine la aceeaşi stare. Nonvaloarea are din nou vântul în pupa, brigantina zboară peste valuri. La fel şi în poezie. Suspinul, nefericirea afişată, devin aergumente ale adevărului ARTISTIC. Adevărul? Spuneţi-mi care este adevărul şi voi răsturna lumea, îl parafrazez pe Arhimede. Nu există adevărul, există planul şi perspectiva individului. În afara lui este Dumnezeu. Un Deus otiosus. Trec adesea pe lângă cerşetori de toate vârstele şi cu multitudine de beteşuguri. Cândva eram înclinat să dărui fiecăruia un bănuţ. Numărul mare se explică , desigur, prin criza economică, dar sunt mulţi care simulează, desigur pe cei mai bătrâni îi înţeleg. Sunt oameni părăsiţi, pe copii oarecum, deşi mulţi sunt potenţiali adulţi ce vor lupta contra legii, auici statul are o vină enormă, mai sunt cei fără un picior, fără două picioare, cu picioarele ascunse, cu tremurici real sau simulat, etc. Mă irită groaznic vocea de milog, învăţată din vechime, de la un teatru în natură. Îmi amintesc de bocetele plătite la înmormântarea unui om cu stare. La fel şi în poezie, bocetele mă îngrozesc. Îmi place să repet o vorbă „clasică”- dacă prostia ar durea, lumea ar vui de gemete. Nu sunt răutăcios când spun asta, există dureri reale, dar am văzut oameni doborâţi de durere. Tăceau. Limbajul nostru conţine şi pauza de vorbire. Pauza de scriere.
BORIS MARIAN
Abonați-vă la:
Postări (Atom)