Libertatea poeziei – Anna Ahmatova
Anna Ahmatova – nume și renume, originea? Probabil tătară, limba – rusă. Profesia - poetesă, printre cele mai bune în secolul XX. Am în amintire tabloul unui pictor, Alterman, o femeie cu personalitate, chipul puțin aspru, nasul ușor încovoiat, de formă stranie, nobilă, rochie mov, stă picior peste picior, totul impune un anume respect și prudență. În realitate ea a fost însetată de dragoste, de prietenie, de libertate totală. Modigliani îi aducea flori la ușă, fără să fie primit, pentru că era ușor afumat. Acesta era Parisul dinaintea primului război mondial.
Ahmatova a murit în luna martie a anului 1966. Cineva a recitat la înmormântarea ei următoarele versuri – „ Spuneai că nu am, n-am avut rivale, / dar nu am fost nici pământeană, / doar o lumină sub iernatic soare, / un cântec ce-a venit din plai sălbatic./ Când voi muri, el nu se va-ntrista, / nu va striga înnebunit, „ Trezește-te” / Dar va-nțelege că nu poate trăi/ Fără lumina soarelui și fără cântec!”. De la Sappho până astăzi, poezia a beneficiat și beneficiază tot mai mult de prezența unor poetese de prim rang. Dacă Țvetaeva compara soarta poetului cu aceea a „evreului rătăcitor”, Ahmatova, cu trei ani mai în vârstă, dar mai longevivă decât Țvetaeva, spunea că poetul este vulnerabil ca un om fără veșminte pe el.
S-a născut în 1889, la Odessa, soarele a inundat primele ei versuri, care îi dezvăluie simțul artistic, maturitatea precoce a mijloacelor de exprimare - ochii iubitului sunt verzi precum chiparoșii, pescărușul adună durerea lumii, .ș.a. Educația școlară o începe la Țarskoe Selo, lângă Petersburg, unde a învățat și Pușkin. Ahmatova citește din adolescență poeți francezi în original, pe Dante în original, are viziunea apariției lui Pușkin, maestrul tuturor poeților ruși, începe să scrie de la vârsta de 11 ani. Mărturisește, derutată – „Cu fiecare vers pierd o speranță/ dar fiecare vers este un cântec nou”. A avut o viață cu multe momente tragice, i-a murit sora, de tânără, din cauza tuberculozei, a fost și ea atinsă de boală, au urmat războiul, revoluția, apoi, peste alți ani, al doilea război mondial. Bolșevismul i-a marcat existența prin asasinarea fostului soț, un poet de excepție, Nikolai Gumiliov, ofițer „alb”, urmările acestei pierderi, persecuția, arestarea fiului. „ De sub ruine eu vă strig/ Ca varul cel nestins eu ard/ Mirosuri grele de subsol/ Mă-năbuș, dar nu cad/ Eu mă prefac în iarnă mută/ Închid și ușile mai strâns/ dar vocea mea se mai aude/ Îmi dați crezare, nu m-am plâns”. Mai departe ( n.n. traducerile îmi aparțin) – „ Miroase a ploaie umezeala/ A măr miroase dragostea/ Dar noi am învățat mirosul/ de sânge, de neconfundat”. În 1917 se gândește să părăsească Rusia, își exprimă în versuri îndoielile, ceva o reține, rămâne într-o patrie sfâșiată și terorizată de răboiul civil, de urmările lui. „ Totul s-a distrus, s-a furat/ moartea aripa și-o înalță spre noi/ foamea însăși se mestecă-n sine/ mai avem bucurii sau nevoi? ”.- este starea de spirit a multor ruși din acea vreme. Blok și Pasternak au fost îndrăgostiți de personalitatea și de spiritul Annei Ahmatova. La rândul ei, l-a admirat pe Maiakovski, avangardistul care treptat s-a
îndepărtat de vechii prieteni. Între cele două războaie a dus o viață apăsată de persecuții, cenzură, de arestarea unor buni prieteni, de teama pierderii propriei libertăți, nu a scris versuri pentru tătucul popoarelor, a participat prin scris la apărarea țării în timpul celui de al doilea război, a tradus enorm din literatura Europei, inclusiv din română, iar după moartea lui Stalin a fost readusă în atenția publicului , a fost invitată în Italia, Franța, i s-au acordat distincții, dar nimic nu putea să-i redea ființele iubite pe care le-a pierdut în marile epurări staliniste. Are cicluri memorabile de versuri – „ Seara”, „ Mătănii”, ”Cârdul alb”, „ Păpădia”, „Anno Domini”, „ Trestia” , „ A șaptea carte”, poeme – eposuri, piese în versuri, numeroase versuri publicate postum, o operă impresionantă. Înainte de a încheia vom cita câteva versuri – din ”Caietul incendiat”.- „Corabia mea se duce la fund/ casa mea s-a prefăcut în fum/ citiți sau nu citiți, îmi este clar/ că eu cu unul singur pot vorbi/ Au fost și vinovați, nevinovați/ mi-au fost sau nu mi-au fost ei frați/ ... Aud un strigăt/ vei muri/ mă-ntorc la vechiul felinar” ... „ Ce este mormântul? / o fi prima treaptă a scării pe care am să urc? ”. Anna Ahmatova este mereu undeva sus, continuă să urce.
Boris Marian
Provincialismul
Provincialismul ca mentalitate
Nu sunt împotriva provincililor, Doamne ferește, soarta a făcut să mă nasc într-un sat din nordul caucazian, am venit București prin 1945.
Mă voi referi la mentalitatea provincială. Adică coexistența a două complexe banale – de superioritate și de inferioritate. Unii întreabă de ce , dintre români, numai George Palade, cetățean american, a primit Nobelul, iar la literatură șansele nu se întrevăd. Eu nu agreez nici scepticismul lui Cioran, nici exgerările lui Patapievici, cu sens negativ. Nu agreez nici teoria conspirației antiromânești. România a fost creată abia în secolul XIX și apoi întregită, temporar, în 1919. Influența imperiilor vecine, otoman, rus, habsburgic, intervențiile acestor imperii au urmări și astăzi. Un geniu se poate naște într-un sat de munte, într-un stat mititel, chestiunea este cum promovăm valorile.
Cred că lipsesc anumite condiții, nu numai acum, dar și înainte lipseau - nu există o tradiție a respectului pentru standarte valorice, apoi divizarea eforturilor, lipsa de spirit conlucrativ, luptele „intestine”, tendința spre snobism și autoumilire, autocompătimire care nu caraterizează poporul, ci anumite categorii intelectuale, duc la ineficiența unor activități meritorii. Intelectualul român nu a fost respectat cum ar fi meritat, nici înainte de război, dar mai ales după. Și astăzi, chiar mai mult astăzi, intelectualul este privit ca un parazit. Dacă nu ne respectăm propriile valori, cum am putea cere recunoașterea din partea altora? Sigur, cineva ne va spune – nu avem nevoie de recunoașterea altora, „noi ne ducem sărăcia”. Aici vorbește provincialul din Bucrești și din alte orașe, comune, etc. Nu-i iubim pe românii plecați care s-au afirmat în alte țări, nu ne iubim pe noi, ne măcinăm propriile forțe. Chiar conflictele internautice dovedesc lipsa unei frățietăți de breaslă. Eu sunt mai grozav decât tine. De ce? Așa vreau eu. Bârfa mizeră, insuficienta cunoaștere a tradiției, ignorarea voită, extremismul acolo unde toleranța ar fi cea mai bună cale de refacere a unor punți pierdute – aceste tare duc la ... nimic. Nouă nu ne plac vecinii, că ne-au făcut și nu ne-au făcut, nu ne plac „alogenii” că nu sunt ai noștri, de parcă românii ar fi o rasă pură. De parcă o singură religie este valabilă. Ca să nu mai spun de agramatismul și analfabetismul care se cam lățesc în ultima vreme. Lipsa unei atitudini civilizate, trecerea rapidă la invective, agresivitatea nemotivată, deși orice agresivitate este de rău augur, ce să mai vorbim? Caragiale ne-a arătat doar o față a „miticismului”, mai sunt și altele. Dar timpul poate lucra și în favoarea noastră. Sănătate și virtute, muncă și respect reciproc. De aici încep toate. Restul sunt bătălii pierdute, lupta dintre generații, dintre buni și nebuni, dintre cinstiți și escroci – toate sunt ceea ce spunea Eminescu – „ ce e val ca valul trece”.
Boris Marian
Nu sunt împotriva provincililor, Doamne ferește, soarta a făcut să mă nasc într-un sat din nordul caucazian, am venit București prin 1945.
Mă voi referi la mentalitatea provincială. Adică coexistența a două complexe banale – de superioritate și de inferioritate. Unii întreabă de ce , dintre români, numai George Palade, cetățean american, a primit Nobelul, iar la literatură șansele nu se întrevăd. Eu nu agreez nici scepticismul lui Cioran, nici exgerările lui Patapievici, cu sens negativ. Nu agreez nici teoria conspirației antiromânești. România a fost creată abia în secolul XIX și apoi întregită, temporar, în 1919. Influența imperiilor vecine, otoman, rus, habsburgic, intervențiile acestor imperii au urmări și astăzi. Un geniu se poate naște într-un sat de munte, într-un stat mititel, chestiunea este cum promovăm valorile.
Cred că lipsesc anumite condiții, nu numai acum, dar și înainte lipseau - nu există o tradiție a respectului pentru standarte valorice, apoi divizarea eforturilor, lipsa de spirit conlucrativ, luptele „intestine”, tendința spre snobism și autoumilire, autocompătimire care nu caraterizează poporul, ci anumite categorii intelectuale, duc la ineficiența unor activități meritorii. Intelectualul român nu a fost respectat cum ar fi meritat, nici înainte de război, dar mai ales după. Și astăzi, chiar mai mult astăzi, intelectualul este privit ca un parazit. Dacă nu ne respectăm propriile valori, cum am putea cere recunoașterea din partea altora? Sigur, cineva ne va spune – nu avem nevoie de recunoașterea altora, „noi ne ducem sărăcia”. Aici vorbește provincialul din Bucrești și din alte orașe, comune, etc. Nu-i iubim pe românii plecați care s-au afirmat în alte țări, nu ne iubim pe noi, ne măcinăm propriile forțe. Chiar conflictele internautice dovedesc lipsa unei frățietăți de breaslă. Eu sunt mai grozav decât tine. De ce? Așa vreau eu. Bârfa mizeră, insuficienta cunoaștere a tradiției, ignorarea voită, extremismul acolo unde toleranța ar fi cea mai bună cale de refacere a unor punți pierdute – aceste tare duc la ... nimic. Nouă nu ne plac vecinii, că ne-au făcut și nu ne-au făcut, nu ne plac „alogenii” că nu sunt ai noștri, de parcă românii ar fi o rasă pură. De parcă o singură religie este valabilă. Ca să nu mai spun de agramatismul și analfabetismul care se cam lățesc în ultima vreme. Lipsa unei atitudini civilizate, trecerea rapidă la invective, agresivitatea nemotivată, deși orice agresivitate este de rău augur, ce să mai vorbim? Caragiale ne-a arătat doar o față a „miticismului”, mai sunt și altele. Dar timpul poate lucra și în favoarea noastră. Sănătate și virtute, muncă și respect reciproc. De aici încep toate. Restul sunt bătălii pierdute, lupta dintre generații, dintre buni și nebuni, dintre cinstiți și escroci – toate sunt ceea ce spunea Eminescu – „ ce e val ca valul trece”.
Boris Marian
Mătușile lui Cosașu
Mătușile lui Cosașu
„Într-o noapte de Crăciun, prin 56, Theodor Mazilu mi-a spus clar, în loc de orice felicitare – Cosașule, dacă vrei să te salvezi, descrie-ți mătușile”. Radu Cosași i-a urmat sfatul. Dar viața acestui scriitor este mai complexă, scrierile sale nu au numai mătuși, precum tanti Silvia sau Sanseverina, adorabile, inimitabile.
Oscar Rohrlich ( Oscar va apărea în diverse ipostaze, în scrierile lui Cosașu) s-a născut la Bacău, în 29 octombrie 1930. Din păcate nu l-am onorat cu o felicitare specială, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Dar îl citim în „Dilema veche”, în cărțile publicate înainte de 1989 și, necenzurate, după 1989. Spre deosebire de concetățeanul Bacovia, Radu Cosașu este mereu stenic, mereu prezent în plină actualitate, are un aer de adolescent fără vârstă.
A debutat în 1948 la „ Revista elevilor” , a semnat ulterior cu numele de Radu Costin, este reporter, publică volumul „Opiniile unui pământean”, apoi „ A înțelege sau nu ”, „ Maimuțe personale”. La începuturile sale, Cosașu era un convins luptător pentru idealurile noului sistem, chiar îi reproșează public poetei Nina Cassian „spiritul mic-burghez”, prin 1951, dar cu timpul spiritul propriu, critic, îl readuce la normalitate, devine ironic și nu gratuit, ci axat pe realitățile greu de camuflat ale unei dictaturi tot mai apăsătoare. La un an după dispariția unui mare prieten, care i-a fost Zigu Ornea, Cosașu scria – „ Este greu să fii un Orfeu evreu și român”. Avea o admirație sinceră pentru Radu Albala, a creat verbul „ a albala”, în cinstea acestui prozator prea modest pentru marele său talent. După 1989 a publicat în șase volume „ Supraviețuirile”, reluate apoi într-un volum, la Hasefer, „Supraviețuiri cu Oscar” Acolo apare și sodatul Bombea Vasile, cu trăsături autobiografice, un personaj gen Svejk. Pornind de la o bâlbă a lui Ceaușescu, Cosașui și-a intitulat o carte „ Insisificarea la noi, pe Boteanu” ( titlul nu a fost păstrat). A mai publicat „Un august pe un bloc de gheață”, „O viețuire cu Stan și Bran”, „Mătușile de la Tel- Aviv”, ș.a.. În „Observator Cultural”, Paul Cernat a scris cândva despre Cosașu că este „un Chaplin pe un bloc de gheață” . Al. Paleologu, prieten cândva cu Cosașu spunea că ei au un bunic comun – I.L.Caragiale., iar regretata Magdalena Boiangiu declara că „ți-e rușine să-i spui că îl iubești”.
Acesta este Radu Cosașu. Ne vom opri câteva clipe la „ Mătușile din Tel Aviv”, pe care o am acum la îndemână, carte apărută la Ed. Impex 92 ( București- 1993). Pe copertă - o fotografie cu un mucalit care citește „ Improve your memory”, are un diplomat pe genunchi și ciorapi de două culori diferite. Cred că este o carte unică prin construcția ei, dacă se poate vorbi de construcție, pentru că împărțirea pe capitole este aleatorie, textul cursiv este întrerupt de texte tip poem, fără a fi poeme, gluma și plânsul se împletesc, amintirile de acum 50 de ani se alipesc de prezentul unui turist aflat în Israel, unde peste tot sunt numai mătuși. Mătușile lui Cosașu sunt martorele unui trecut. Martore care nu numai că sunt credibile, dar sunt demne de a fi iubite. Ele ne îmbunătățesc memoria, iar fără memorie un om se apropie de regnul originar. Este nevoie de Cosașu și de mătușile sale.
Boris Marian
„Într-o noapte de Crăciun, prin 56, Theodor Mazilu mi-a spus clar, în loc de orice felicitare – Cosașule, dacă vrei să te salvezi, descrie-ți mătușile”. Radu Cosași i-a urmat sfatul. Dar viața acestui scriitor este mai complexă, scrierile sale nu au numai mătuși, precum tanti Silvia sau Sanseverina, adorabile, inimitabile.
Oscar Rohrlich ( Oscar va apărea în diverse ipostaze, în scrierile lui Cosașu) s-a născut la Bacău, în 29 octombrie 1930. Din păcate nu l-am onorat cu o felicitare specială, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Dar îl citim în „Dilema veche”, în cărțile publicate înainte de 1989 și, necenzurate, după 1989. Spre deosebire de concetățeanul Bacovia, Radu Cosașu este mereu stenic, mereu prezent în plină actualitate, are un aer de adolescent fără vârstă.
A debutat în 1948 la „ Revista elevilor” , a semnat ulterior cu numele de Radu Costin, este reporter, publică volumul „Opiniile unui pământean”, apoi „ A înțelege sau nu ”, „ Maimuțe personale”. La începuturile sale, Cosașu era un convins luptător pentru idealurile noului sistem, chiar îi reproșează public poetei Nina Cassian „spiritul mic-burghez”, prin 1951, dar cu timpul spiritul propriu, critic, îl readuce la normalitate, devine ironic și nu gratuit, ci axat pe realitățile greu de camuflat ale unei dictaturi tot mai apăsătoare. La un an după dispariția unui mare prieten, care i-a fost Zigu Ornea, Cosașu scria – „ Este greu să fii un Orfeu evreu și român”. Avea o admirație sinceră pentru Radu Albala, a creat verbul „ a albala”, în cinstea acestui prozator prea modest pentru marele său talent. După 1989 a publicat în șase volume „ Supraviețuirile”, reluate apoi într-un volum, la Hasefer, „Supraviețuiri cu Oscar” Acolo apare și sodatul Bombea Vasile, cu trăsături autobiografice, un personaj gen Svejk. Pornind de la o bâlbă a lui Ceaușescu, Cosașui și-a intitulat o carte „ Insisificarea la noi, pe Boteanu” ( titlul nu a fost păstrat). A mai publicat „Un august pe un bloc de gheață”, „O viețuire cu Stan și Bran”, „Mătușile de la Tel- Aviv”, ș.a.. În „Observator Cultural”, Paul Cernat a scris cândva despre Cosașu că este „un Chaplin pe un bloc de gheață” . Al. Paleologu, prieten cândva cu Cosașu spunea că ei au un bunic comun – I.L.Caragiale., iar regretata Magdalena Boiangiu declara că „ți-e rușine să-i spui că îl iubești”.
Acesta este Radu Cosașu. Ne vom opri câteva clipe la „ Mătușile din Tel Aviv”, pe care o am acum la îndemână, carte apărută la Ed. Impex 92 ( București- 1993). Pe copertă - o fotografie cu un mucalit care citește „ Improve your memory”, are un diplomat pe genunchi și ciorapi de două culori diferite. Cred că este o carte unică prin construcția ei, dacă se poate vorbi de construcție, pentru că împărțirea pe capitole este aleatorie, textul cursiv este întrerupt de texte tip poem, fără a fi poeme, gluma și plânsul se împletesc, amintirile de acum 50 de ani se alipesc de prezentul unui turist aflat în Israel, unde peste tot sunt numai mătuși. Mătușile lui Cosașu sunt martorele unui trecut. Martore care nu numai că sunt credibile, dar sunt demne de a fi iubite. Ele ne îmbunătățesc memoria, iar fără memorie un om se apropie de regnul originar. Este nevoie de Cosașu și de mătușile sale.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)