Eugen Ionescu

Eugen Ionescu- între cotidian și genial


.
• Eugen Ionescu ( n. 26 noiembrie 1909, Slatina - d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.


Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.
După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat "Tema morții și a păcatului în poezia franceză" pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițîndu-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.
Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitați". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve ("Cântăreața cheală") a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.
Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.
Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză.[1]
Dramaturgie
• Cântăreața cheală (1950)
• Lecția (1951)
• Scaunele (1952)
• Victimele datoriei (1953)
• Amadeu (1954)
• Jacques sau supunerea (1955)
• Ucigaș fără simbrie (1957)
• Rinocerii (1959)
• Regele moare (1962)
• Pietonul văzduhului (1963)
• Setea și foamea (1966)
• Delir în doi (1967)
• Jocul de-a măcelul (1970)
• Macbett (1972)
• Ce formidabilă harababură (1973)
• Omul cu valize (1975)
• Călătorie în lumea morților (1980)
Eseuri. Proză literară
• La Photo du Colonel (1962)
• Note despre teatrul de avangardă (1962)
• Note și contranote (1966)
• Jurnal în fărâme (1967)
• Prezent trecut, trecut prezent (1968)
• Descoperiri (1969)
• Solitarul (1973)
• Situații și perspective (1980)
• Căutarea intermitentă (1988)
] Ediții în limba română
• Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
• Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)
• Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
• Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994
• Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990
• Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
• Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992
• Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992
• Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993
• Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994
• Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
• Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-X, București, Editura Humanitas, 2003-2008
• Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
• Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992
Traduceri
• Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, Urcan Bătrânul. Volumul tradus a apărut la Marsilia (Marseille), în anul 1945, cu titlul Le Père Urcan.
Bibliografie selectivă
• Gelu Ionescu,Anatomia unei negații. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română (1927-1940), București, Ed. Minerva, col. Universitas, 1991 ISBN 973-21-0218-7
• Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, Cluj-Napoca, Ed. „Biblioteca Apostrof”, col. „Ianus”, 2001 ISBN 973-9279-48-1
• Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L'Oubli du fascisme, Paris, Presses Universitaires de France - PUF, (Perspectives critiques), 8 avril 2002 ISBN 2130517838
• Laura Pavel, Ionesco. Anti-lumea unui sceptic, Pitești, Ed. Paralela 45, 2002 ISBN 973-593-686-0
• Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol (traducere din franceză de Mona Țepeneag), București, Ed. Humanitas, 2003 ISBN 973-50-0400-3
• Matei Călinescu, Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale, Iași, Ed. Junimea, 2006
• Giovanni Rotiroti, Odontotyrannos. Ionesco e il fantasma del rinoceronte, Roma, Il filo, 2009
• Michel Finkenthal – Clovnul în agora
•
Mormântul lui Eugen Ionescu / Eugène Ionesco, în cimitirul parizian Montparnasse.



TESTAMENT
Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.
Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial
Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…
Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă
Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.
Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu
Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu
Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.
Aprecieri -
Ce formidable bordel!
Un om oarecare, angajat al unei mici firme, primește o moștenire din partea unui unchi din America. Își cumpără un apartament într-o suburbie și se retrage din orice activitate, intrând într-o rutină plină de singurătate și alcool, întreruptă de o relație amoroasă pasageră și de certurile cu portăreasa.


Îi cunoașteți?
În timp ce ea se dezbracă din ce în ce mai pasional și mai grăbit, el este obsedat de o o întrebare: "Îl cunoașteți, o cunoașteți sau nu-i cunoașteți?". Chemarea ei la fel de obsesivă are drept răspuns nebunia lui.

Jocul de-a măcelul
Jocul de-a macelul a fost atacata pentru ca nu vorbeam de prioritatea politicii, ci de prioritatea mortii, a destinului ineluctabil. A vorbi despre moarte inseamna sa impiedici revolutia sa aiba loc. Politica, organizarea sociala fac parte dintre grijile noastre si ne fac sa uitam singura problema autentica, aceea a semnificatiei existentei noastre. Semnificatia existentei nostre este ca traim in uimire si ca suntem facuti pentru moarte. Cel care pune, care traieste aceasta problema se regaseste in metafizica, unde spune: de ce exista ceva, mai degraba decat nimic?(Eugene Ionesco)

Macbett
O satiră după piesa lui Shakespeare. Doi generali, Macbett și Banco, inițiază o rebeliune pentru care li s-a promis de către Arhiducele Duncan pământuri, titluri și bani, dar acesta își încalcă promisiunea. Încurajat de seducătoarea Lady Duncan, Macbett intenționează să-l asasineze pe Duncan și să se încoroneze rege. Dar sângele pe care îl varsă nu îl lasă să fie fericit, fiind vânat de fantomele victimelor sale și descoperind că nici noua sa soție nu este ceea ce pare.
Noul locatar
Vorbăria interminabilă a portăresei unui imobil contrastează puternic cu laconismul locatarului nou mutat. Acesta refuză aproape orice dialog cu semenii, ba chiar se autoclaustrează progresiv de vacarmul care a pus stăpânire pe lumea contemporană. El își crează propria oază de liniște în camera sa, printre mobilele pe care cei doi Hamali le cară necontenit.
Omul cu valize
Omul cu valize se reîntoarce în locurile natale, prilej ca timpul, spațiul și amintirile să creeze un amalgam ce lămurește ambiguitățile și dezvăluie adevăruri profunde.
Pietonul si Furia
Regele moare
Rinocerii
Eroul principal al piesei, Beranger, este singurul care, într-o lume unde toți cei din jurul său se transformă rând pe rând în rinoceri, rămâne păstrător al valorilor umanității. Deși transformarea oamenilor în rinoceri este anormală, prin proporțiile pe care le ia, acest fenomen ajunge să fie sinonim cu normalitatea și, paradoxal, omul ajunge să fie privit ca o ciudățenie.
Tabloul
Despre valoarea operei de artă și condiția artistului, despre adevăr și absurd, comic și tragic,a într-o lume în care banii sunt cei care influențează deciziile, iar produsele artistice sunt considerate inutile. Piesa începe cu povestea unui bătrân iubitor de artă, extrem de zgârcit, care locuieşte cu sora sa, Alice. Folosind abil argumentele, el reuşeşte, să-l convingă pe tânărul pictor venit să vândă un tablou să-i plătească chirie pentru locaţie.
Viitorul e in ouă sau Mare e grădina Domnului!
Părinții din familia Jacques şi familia Roberta, alături de alte rude, fac tot felul de eforturi pentru ca tinerii să perpetueze specia.Un text care te face să înţelegi faptul că viitorul nu va scăpa curând de urmele unui trecut bolnav care apăre când credeai că în sfârşit ai scăpat de el, exact acolo unde te-ai aştepta mai puţin.


Dupa 46 de ani (premiera 6 aprilie 1964), „Rinocerii“ au urcat din nou pe scena Teatrului de Comedie din Bucuresti. De data aceasta, nu ca o productie proprie, ci ca un spectacol-atelier gazduit doar de amintita institutie culturala. Montare experiment care, fireste, nu putea sa scape de comparatia cu aceea a regizorului Lucian Giurchescu, avându-l in rolul lui Berenger pe Radu Beligan, primita extraordinar si de publicul parizian si de criticii de teatru din capitala Frantei, entuziasmati de prestatia românilor in turneul de la mijlocul anilor ‘60. Un moment de referinta din istoria Teatrului de Comedie, care va implini, in 2011, cinci decenii de existenta.
Spectacolul-atelier al Catalinei Buzoianu s-a dezvoltat, in anul centenarului Eugène Ionesco, 2009, din patru experimente cu distributii diferite din România si de peste hotare realizate in Studioul International UNESCO de Teatru „André Louis Perinetti“ din Bucuresti si in cadrul Atelierelor

•
NN. Datele de mai sus sunt preluate din enciclopedii.
x x x x x x x x x x x x x x x x x
Am în față volumul „ Eu” ( Ed. Echinox – Cluj ,1990). Citim din „Elegii pentru ființe mici” – „ Un mic soare, Doamne/ pentru sufletul meu” …„ Cineva rupea din el/câte puțintel/l-a lăsat decolorat/și cvutremurat”…„ Prietene, să plângem/ o lacrimă pentru frunza galbenă”…„ În țara aceea nu deosebești piatra/ de pasăre sau duh”…” A murit de congestie pulmonară/ păpușa, madonă de ceară”.
Din proza și eseurile publicate în periodice –„ A lupta pentru drepturile tale înseamnă de fapt a nedreptăți pe altul” …„ Am o adâncă silă pentru tot ce este vital, biologic instinctual, specific”…„ Suprema noblețe, să te rușinezi să lupți pentru viață, să te lași ucis, cu ai tăi, de asasini” …” Puricoșii care pun viața deasupra tuturor lucrurilor, imbecilii care cred în supraom”…„ Din slăbiciune respect durerile. Sunt politicos cu florile, cu câinii, cu pietrele” …„ Iubesc numai înfrânții, urăsc victorioșii…Sp fim umili față de umili …sunt totdeauna gata să pactizez cu dușmanul… furia mea cea mai vehementă nu poate rezista în fața unui surâs, fie fals, al dușmanului” … ”Eram scăldat într-o baie de suferință, nimic pentru setea mea de bucurie, era de ajuns o mână să mi se întindă, un deget, o voce blândă”…„Am descoperit că arta este superioară științei, filosofiei, faptei”… „ Viața este bestialitate”…
Despre VICTOR HUGO - „Deficiențele spirituale ale lui Victor Hugo i-au constituit talentul… El nu a fost un poet, ci un orator…El a influențat nu prin ideile sărace, ci prin metaforizarea ideilor sărace… Nu știa că metafora poate fi o condiție a poeziei, dar nu poezia însăși…Torentul lui Hugo nu este, de fapt, decât o o găleată vărsată, paie și ape murdare…Să nu se confunde un poet cu un om talentat. Un om de talent este un om social… Destinul adevăraților poeți este să nu aibă succes niciodată… Hugo a fost un om mare, tipic…A știut să fie nici al lui, nici al lumii… A fost de o mediocritate exemplară…Prefețele sale erau revoluționare, pentru că revoluția era la putere ( n.n. EXTRAORDINAR!)… A vrut glorie, avere, putere , le-a avut pe toate… A început să scrie poezie numai pentru a avea gloria unui Chateaubriand, pe care apoi l-a disprețuit…Cât a trăit , a scris despre iertare, bunătate și nu și-a uitat niciodată criticii, i-a insultat ( Nissard, Merimee, Montalambert)…Se credea bun și nu era… Știa despre relația soției sale Adele, cu Saint Beuve și a acceptat-o cu condiția ca prietenul său să continue să-i facă reclamă . Când acesta l-a refuzat, l-a dat afară și a înșelat-o pe Adele până la moarte…Hugo nu a înțeles nici poezia, nici sufletul soției sale…După Napoleon a fost regalist, după căderea regelui a fost republican… La moartea fiicei sale a scris sute de poezii, a consumat cantități imense de hârtie, soția sa suferea în tăcere, el îi cerea părerea asupra poemelor sale…Avea nevoie de suferință…Francezii doreau prin Hugo să aibă un Goethe al lor, dar sufereau că nu așa stăteau lucrurile…Admirația lui Hugo era facilă, îl admira și pe regele Ludovic Filip, care îl lingușea …
Despre „Journale en miettes” - ar trebui citate pagini întregi, dar rezumăm, cum ne pricepem. Binele este anost. Dracul este inteligent, Dumneze este … simplu. „La cinema m-a iritat înfrângerea intrigantului” … „ Răutatea este bunătatea exasperată…Posteritatea nu e niciodată dreaptă…. De ce să nu-mi complic viața? Ce am altceva de făcut? … Chietudinea plană seamănă cu moartea …Am oroare de înțelepți și de moraliști …Superioritatea omului stă în gratuitate ( citat din Gide)…Există po inițiere dificilă în nebunie- poezie, idei, religie, politică… dar ești prins, nu mai scapi…Poiezia pare o scrânteală, burghezului cu mult stomac umplut de înțelepciune… Chelule, ai cumințenia prudă a vacii…Omul inventează sensuri, care să-i justifice existența…Prefer coșmarul, acestei vieți insipide, prefer chinul, morții…Sufăr când par mai puțin inteligent decât alții…Înainte de a fi celebru eram un ins mult mai simpatic…Critica este un joc futil, neimportant…Viața este plină de lucruri inexplicabile, dar cel mai mult este plină de mine …Uneori mi-e frică de oameni” …
„Cântăreața cheală” ( „Englezește fără professor”) – prima scenă – se discută despre mâncare, pește, salată, untdelemn,supă, despre băcanul din colțul străzii, apoi umează absurdul – iaurtul este bun pentru rinichi … și apoteoză, doctorul conștiincios trebuie să moară cu bolnavul, bolnavul seamănă cu un vapor, au boli asemănătoare, de ce nu se dă în ziar vârsta noilor născuți și numai a morților ( butadă),
a murit Bobby, care avea același nume cu al soției, Bobby, iar deosebirea dintre ei a devenit mai evident prin faptul că Bobby – soțul murise, hârtia este pentru scris, pisica este pentru șoarece, iar brânza este pentru zgâriat, ș.a.m.d. Ionescu a recunoscut că a scris această piesă, una dintre cele mai cunoscute piese absurde după Jarry, consultând un manualde engleză „fără profesor”.
Nu ne-am propus o analiză a operei ionesciene, care , la fel ca și în cazul lui Caragiale, nu are o mare întindere, dar este inepuizabilă în esență. Dacă lectorul nu este „ipocrit”, poate spune, cel puțin în sinea lui – „ Ionesco c”est moi”. Credem că literatura slătineanului, devenit parizian get-beget, Eugen |Ionescu este opera unui geniu.
BORIS MARIAN

Trakl - 125

Trakl sau tânguirea mierlei- 125


„Trecu și aurul acestor zile/culoarea brună și albastră/ sunetul flautului de departe”…” cade o ploaie neagră”…„o lumină risipită de vânt” …„nimfele s-au ascuns în codrii de aur/ ne îngropăm prietenii”…„ peste ruine , ochiul de aur al Domnului se lasă trist”… „ un înger de plumb, un înger palid/ pășește fiul în casa pustiită a Tatălui”…Acestea sunt tânguirile poetului austriac Georg Trakl, cu glasul său de mierlă divină. Ciclul care îl reprezintă cel mai bine este ”Sebastian im Traum” ( Sebastian în vis- 1915). Este o „revedere” a copilăriei și adolescenței, cu un an înaintea morții. „ În liniște locuia copilăria”. ..„ Și-a dus pruncul o mamă în lumina lunii”… Ceea ce îl apasă pe Trakl este seara, amurgul, appoi toamna, iarna. El trebuia să trăiască în Sudul veșnic luminos, la Tropice. A mai prins și Primul Război Mondial. Dar și vara el aude pașii „negri” venind din pădure. „ În grădina brună se aude clopotul”. Scrie șapte „cântece” despre moarte. „Au îngropat ciobanii soarele-n pădure”… „ De sub scoarța copacului iese îngerul negru”…Are și numeroase proze scurte – poeme adevărate.
Născut la 3 februarie 1887 , la Salzburg, absolvă în 1908 o școală de farmacologie, apoi obține și masteratul , la Viena în 1910. Deja, în 1906, își încearcă talentul literar în dramaturgie, scrie două piese scurte – „ Ziua morții” și „Fata Morgana”. Deși Trakl a distrus manuscrisele, Ibsen și Maeterlinck știau despre aceste încercări, chiar le-au folosit tematica. Se pasionează apoi de poezie, sub influența lui Buadelaire și Verlaine, citiți în original. Își face serviciul militar în anii 1910-1911, deși nu era prea robust, putea să obțină o scutire. Lucrează ca farmacist, ca funcționar de administrație, circulă în diverse orașe, se stabilește în 1912 în Tirol, pe care îl descoperă ca pe o patrie a „ lenei” de care avea nevoie pentru scris. |Este susținut de un om cu stare, devenit prieten, Ludwig von Fickers, care va scrie o biografie a poetului încă necunoscut publicului larg. Acesta îi și publică o serie de poezie, îl pu ne în legătură pe Trakl cu K. Kraus, Kokoschka, Else Lasker- Schueler, o mare poetesă, mai târziu. La izbucnirea războiului, în 1914, este trimis ca asistent cu medicația, în Galiția. Moartea a nouăsprezece răniți într-o singură noapte , la spitalul de campanie unde se afla, îi produce o criză nervoasă cumplită. Încearcă să se sinucidă, este trimis la un spital din Cracovia, unde ia benevol o supradoză de cocaină și moare în noaptea de 3 spre 4 noiembrie 1914 . Avea 27 de ani și era una dintre primele jertfe ale Primului Război Mondial ce avea să producă peste 20 de milioane de morți – combatanți. Trakl s-a războit cu moartea însăși. A devenit cunoscut abia în interbelic , scrierile sale au fost traduse în principalele limbi de circulație, inclusiv, rusă. În limba română a apărut în 1881, la Ed. Facla, o versiune în traducerea poetului Petre Stoica, bănățean, bun cunoscător al limbii germane. Încadrat la post-simboliști, expresioniști, Trakl își păsttrează un loc aparte, prin sensibilitatea exacerbată, iubirea pasionată de natură, de viață, respingerea morții violente și a ideii de moarte, deși a cultivat angoasa maladivă care îl măcina. Opera sa nu cuprinde mai mult de circa o sută de poeme, scrieri dramatice, eseistică, corespondență. Pentru cei care și-au umplut rafturile cu zeci de titluri de volume cu poeme proprii, Trakl este un rău exemplu.
Dar ce înseamnă un poem de Trakl, Rilke ș.a. din literatura germană, ca exemplu, față de poemele unor efemeri autori? „ Sera când umblăm pe cărări întunecate/ ne răsar în față palidele noastre făpturi”.
Cităm în încheiere, din poemul „Occident” dedicat Elsei Lasker Schueler- „ În copilărească liniște/în câmpul cu grâne, unde o cruce se înalță mută/ celui ce ne privește/ în suspine/ îi apare umbra și trecerea”.

BORIS MARIAN