Robert Flinker – un kafkian din Cernăuți
Robert Flinker – un kafkian din Cernăuți
Pe scurt – câteva repere biografice. Robert Flinker s-a născut la data de 16 iulie 1906, în orașul Vijnița, în prezent în regiunea Cernăuți, Ucraina. A urmat studiile liceale la Gimnaziu la Cernăuți și apoi facultatea de medicină din Viena, unde a studiat cu renumitul neuropsihiatru Julius Wagner-Jauregg, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (1927).A lucrat o perioadă ca medic neurolog în Germania (1930-1932). Apoi a venit la Cernăuți, unde a fost medic secundar până în 1936. Și-a continuat apoi studiile la Geneva și la Basel, lucrând ulterior la Clinica de Neurologie din Zürich si la Spitalul de boli nervoase din Cernăuți (1940-1941) pînă ce, în urma legilor rasiste, a fost nevoit să-și întrerupă munca și să se ascundă pentru a evita deportarea. În anul 1944 a devenit director la Spitalul Central din București. A publicat lucrări în domeniul medicinei (despre pelagră, neurologie, psihopatologie).Robert Flinker s-a sinucis la data de 15 iulie 1945, în București, în urma unei nefericite povești de dragoste.Viața lui Robert Flinker a fost subiectul cărții El Danubio, de Claudio Magris. Scrierile sale nu au putut fi publicate în timpul vieții. După mai mulți ani de la moartea autorului, fratele său, Ernst Maria Flinker, a reușit pentru prima dată să-i publice parțial opera (poezii, povestiri și romane) la București.Din opera sa - piesa de teatru -Das Gericht (Procesul),Gedichte (volum de poezie),Erzählungen (Povestiri),Biblische Geschichten (Povești biblice),romane -Prăbușirea (Editura Kriterion, București, 1977) (în românește de Adrian Hamzea; prefață de A.I. Brumaru),Fegefeuer ("Purgatoriul").. Deși a fost caracterizat ca un discipol al lui Kafka, Flinker se detașează prin „onirismul” său timpuriu, curent ce avea să apară în literatura română prin Dumitru Țepeneag, ș.a., mult mai târziu. În post-fața volumului apărut la Editura pentru Literatură în 1968, în limba germană, Oscar Walter Cisek face unele paralele cu autori germani – Gottfried Benn, Hans Carossa, Alfred Doeblin. Opera acestui talentat și prea mult ignorat scriitor se constituie ca o luptă permanentă dintre vis și realitate, dintre banal și sublim, speranță și dezamăgire, ceea ce îl include în fluxul marii literaturi. El nu este un „dezertor” din viața timpului său, dimpotrivă, mărturia sa de om suferind, cu o sensibilitate ieșită din comun fiind decisivă pentru întregirea unui tablou ce ar putea aminti și de Hyeronimus Bosch. Personaje stranii care apar și dispar, afirmă adevăruri de netăgăduit pentru ca apoi să dispară în noapte rămân în memoria cititorului de neuitat. Precizia și concizia expresiei îl înrudește cu Kafka, dar tonurile sunt chiar mai sumbre, misterioase, nocturne. Povestirea „ Visul” este o autobiografie în nici douăzeci de pagini, în care apar umbrele părintelui său, ca în himerele lui Hamlet, apoi chipul logodnicei Maria care îl părăsește fugind cu un cavaler ciudat, ce o răpește pe un cal, acțiunea nu este localizată, este „utopică” și totuși, este viața autorului. „ Călătorul”, o narațiune pur fictivă, se prezintă ca o istorie a unui veșnic rătăcitor, care ia locul altui veșnic rătăcitor, o dublare uluitoare care ne pune în fața unui creator extrem de original. Un tren ce nu mai duce nicăieri, pustiul în care se preumblă diverse umbre, limbajul sec și impersonal al acestora, totul pare o halucinație. ”Întâmplare în noapte” pare o continuare a coșmarului, povestitorul este condus de un necunoscut la o sindrofie, acolo o întâlnește pe Lisa, care îl inițiază în tainele vrăjitoriei și spiritismului, pentru ca la sfârșit toți să dispară, eroul nostru se află pe un pod, nu se știe ce vrea să facă, să se sinucidă, să meargă mai departe. ”Vocea ” face parte din același lanț de „povestiri fioroase” ( v. Valery-Larbaud), Stefan este chemat să participe la un concert, apare și polițistul care nu poate descoperi ce este cu vocea aceea din noapte, iar în final se constată că vocea era chiar a personajului Stefan. „Absalom” este reluarea unei povestiri de dragoste incestuoasă din Biblie, se citește cu interes, bogăția de nunațe și întâmplări putând fi nucleul unui roman. Gregor Husum este personajul central din „Purgatoriul”, un miniroman care îl apropie cel mai mult pe Flinker de Kafka, însușii numele, Gregor, fiind preluat din „Metamorfoza”. Etapele acțiunii amintesc de „Procesul”, o vizită în noapte, tatăl, sora de caritate Lydia, percheziția, discuția cu profesorul, judecătoria de jos, călătorie în noapte, povestirea egipteanului, arestul, marele judecător fiind elemente aproape kafkiene. Dar Gregor nu este ucis de niște necunoscuți, el se sinucide, deși nu are nicio vină și nu are ce să-și reproșeze. Este cinstit până la capăt. Cutremurător , deși l-am cititpe Kafka. Robert Flinker nu este un epigon, are geniul său propriu.
Boris M. Marian
Mai 2016
Ascuns între copaci
Ascuns între copaci
Ascuns între copaci, în inima pădurii, mă uit înfrigurat la trupul tău, ești toată dezvelită, o zeiță supusă doar păcatului etern, noi ne iubim? Întrebi în somn, nu pot răspunde, căci eu sunt treaz și tu- în somn adânc, aud șoptirea ta, vino, iubite, spre tine vin , cu sărutări ne-acoperim, un foc ciudat. Așa spune povestea, cine știe ce este adevărat și ce e basm, trec căpriori în liniștea subțire, se-opresc privind și ei l-acest popas. Un iepure străbate-n goană pacea, e diavolul sau un trimis din rai? Tu te trezești, mă chemi cu glas de vise tulburi, eu îți răspund, crăiasă ești, sunt crai. Iar zorii vin cu lungi trompete roșii, iar din pădure nici un ram nu a rămas. Scriu orb, aud fără un sunet, te simt adânc, mă simți și tu? Nu știu. Povestea se repetă ca-ntr-o carte pe care o citesc și-o scriu cutremurat. Oprește noaptea, spune o voce, însă noaptea se duce-n zări fără hotar și fără timp. Astfel ne prelungim viața, o clipă, precum Faust eu mă rog. Erai, ai fost, mai ești, vei fi, nimeni nu-mi spune, soarele vesel râde ca un drac.
BORIS MARIAN
Democrația și antisemitismul
Democrația și antisemitismul
Din capul locului nu voi spune că nu sunt anti-democrat. Dar am constatat un fapt indubitabil – democrația nu elimină antisemitismul și corolarul său, antisionismul. Așa cum noi evreii din Diaspora, inclusiv din România, suntem preocupați de situația fraților noștri din Statul Israel, așa cred că israelienii mai tineri sau mai vârstnici nu pot ignora anti-evreismul din afara Țării Sfinte. Nu voi analiza cauzele antisemitismului, ne-am putea întinde pe zeci de pagini, începând cu neștirbita convingere în „trădarea lui Iuda”, apoi cu „jertfirea pruncilor” pentru azimă, terminând cu „Protocoalele Înțelepților Sionului”, care funcționează ca un „argument” nociv și astăzi în mai toată lumea, ca teorie conspiraționistă veșnic alimentată de noi falsuri. Nu, eu mă voi referi la o recrudescență a cultului neo-legionar, vizavi de o antipatie crescândă față de orice se numește antifascism. Se pare că anticomunismul a rămas singura problemă a psihologiei de masă, deci legionarii au devenit automat eroii neamului. Legea 217 /2015, care a preluat textul unei ordonanțe guvernamentale mai vechi și care nu s-a aplicat cam niciodată și nicăieri , în România, a despărțit pe o perioadă nedefinită intelectualitatea cu vederi adevărat democratice de intelectualitatea și ne-intelectualitatea noastră iubitoare de patrie și națiune. Naționalismul a avut și mai are un rol pozitiv în faza de afirmare a popoarelor subjugate timp de secole. Globalizarea nu a arătat numai părțile bune, ci și pe acelea mai puțin bune. Această antagonie se reflectă în gândirea unor oameni chiar și de bună credință. Scandalul de la Opera Română din București , în care, slavă Domnului, nu au fost implicați evrei, a demonstrat gradul de frustrare a multor cetățeni față de „binefacerile Occidentului”. Deși nu prea aveam mari simpatii pentru candidatul republican la Președinție , David Trump, vorbele sale m-au tușat – „ Pentru Statul Islamic am un simplu mesaj – orele voastre sunt numărate”. Ceea ce și Churchill spunea în 1941 – „ Nu ne vom opri până nu îl vom distruge pe inamicul nazist în bârlogul său”. Profetice cuvinte. De ce noi, evrei sau români, cu adevărat democrați să iubim trecutul plin de crime al Mișcării Legionare și al politicii etnocidare a mareșalului Antonescu. Legea 217 nu interzice nicio scriere de valoare, chiar creații ale unor foști membri sau simpatizanți ai Legiunii – Eliade, Cioran, Vulcănescu, Gyr, ș.a. Dacă insipida carte a lui Hitler, „Mein Kampf” se vinde în multe țări europene, ca și în lumea arabă, de ce să ne speriem de scrierile pro-legionare? Dar chestiunea nu se oprește aici. Marele Eminescu a fost un jurnalist de orientare naționalist-șovină, să nu mă înjure nimeni, pot cita pagini pe care nu cred că le-ar fi scris acum. Poezia ”Doina”, „Scrisoarea III”, zeci de articole îndeamnă cititorii la xenofobie, evreii sunt „invitați” să plece în Rusia, Austro-Ungaria, Germania, etc. Dar era alt context. Evreii au venit în sec. XIX în număr mare din Imperiul țarist, în special, unde situația lor era de potențiale victime ale unui șir de pogromuri, la care se adăuga și înrolarea în armată pe 20 de ani. Boiernașii și mica burghezie românească s-au speriat de concurență. Monarhia a fost mai apropiată de spiritul european, spre deosebire de liberali, total duplicitari în chestiunea evreiască. Antisemitismul din sec. XIX a devenit în secolul XX – cuzism și codrenism. Nu facem aici istoria crimelor anti-evreiești din sec. XX. Dar atacurile la persoana lui Alexandru Florian , directorul general al Institutului Național de Studiere a Holocaustului din România, la legislația anti- legionară se întețesc. Este și o mare vină a istoricilor români care nici acum nu știu să clameze îndemnul – sine ira et studio. Lipsește orice dialog între puținii evrei din România și personalitățile care formează nucleul valoros al țării. Tăcerea este somnul rațiunii. Nimeni nu va interzice Istoria Religiilor lui Eliade, opera lui Cioran, alte opere. Dar să lăsăm și istoria să ne spună nu numai ce au făcut comuniștii evrei care ar fi adus comunismul, de parcă tancurile sovietice nici nu au existat. Să reluăm și istoria crimelor regimului legionaro-antonescian. Uitarea ascunde fie indolență, fie ură. Mulți care defăimează Legea 217 ar trebui să o citească, iar ca să fie citită, ar trebui difuzată mot-a-mot de mass media. Dar mass media se ocupă de divorțuri, avorturi și accidente rutiere, nu prea mai au timp de probleme de psihologie socială, de problemele economice ale pauperilor. Pentru că întotdeauna ura interetnică are și rădăcini economice. Și cu tot regretul trebuie să spun că în campania legitimă a DNA de asanare a societății, mai apr și nume de oameni de afaceri israelieni. De ce, fraților? Nu, mie corupții nu-mi sunt defel frați. Iubesc democrația pe baze legale.
Boris Marian Mehr
2016-05-04 BUCUREȘTI .
Abonați-vă la:
Postări (Atom)