Tenebrosul mareșal Antonescu și războiul contra URSS

Tenebrosul mareșal Antonescu și războiul contra URSS

Dacă nu aș fi evreu de cetățenie română, ci român sadea, nu cred că aș avea motive să-l laud pe mareșalul Antonescu, omul care a venit la putere cu legionarii lui Sima, a încercat să realipească Basarabia, dar a pierdut nu numai puterea într-o aventură care a costat armata română peste o jumătate de milion de militari, a nimicit prin ordinele date circa 300.000 de evrei din România, Bucovina, Basarabia, Ucraina pe care i-a deportat în imensul lagăr Transnistria și prin execuții nemotivate, mințind populația că evreii ar fi bolșevici cu toții, etc. Am văzut de multe ori secvențe de la procesul-surogat din 1946, execuția sa, când și-a scos pălăria ca un „cavaler al speranței”. Este curios că PCR a eludat multe aspecte ale istoriei reale, nu a prezentat corect și complet nici procesul, deși Antonescu a fost deținut la Liubianka, sediul KGB din Moscova, aproape doi ani, iar la Nurenberg nu a fost chemat, cu toate că putea da multe amănunte. Marin Preda a încercat , la îndemnul PCR , o înălbire a portretului mareșalului, dar nu a încheiat romanul „Delirul” și nu se știe dacă moartea sa nu a fost provocată din motive politice. Se repetă de către cei ce mai cred în virtuțile lui Antonescu că a fost un mare patriot, un om al ordinei și cinstei, dar Hitler nu a considerat armata română ca pe un aliat sigur, nu a susținut-o, având nevoie mai mult de petrolul românesc, pe care, se zice, l-a plătit. Dacă Stalin nu ar fi smuls Basarabia, Bucovina de Nord, Herța, slăbind propriile granițe, nu cred că Antonescu ar fi fost chemat la conducerea țării. Regalitatea era într-adevăr erodată de corupția generală și a lui Carol II , în special, legionarii visau o conducere proprie, în alianță cu Hitler, iar venirea generalului, autoproclamat mareșal a fost considerată o soluție temporară. Fost atașat militar în Vest, fost membru al Statului Major în Primul Război Mondial, o personalitate fără calități strălucite, un tip cazon și antisemit feroce, Antonescu și-a pierdut puterea și viața, deși începuse tratative secrete cu aliații, chiar și cu URSS, care l-a refuzat categoric. Dacă Hitler ar fi știut, Antonescu ar fi avut soarta lui Horthy, dar firea sa aventuroasă l-a trădat mereu, iar trecerea Nistrului a fost o eroare fatală, deși Maniu i-a prezis un risc major. Nimeni nu va înțelege politica sa antievreiască, când el a refuzat implicarea SS-ului și a lui Eichmann în exterminarea evreilor, preferând să creeze iadul transnistrean. Nici azi nu este bine cunoscut acest iad, în care se murea de foame, frig, boli, oamenii fiind de toate vârstele, neprezentând niciun pericol pentru România. Astfel România a ajuns în tabăra celor care au participat la Holocaust. Ce spun azi ignoranții sau istoricii lipsiți de onoare și cinste se numește negaționism. Ceaușescu era și el un negaționist și un admirator ascuns al mareșalului, ceea ce spune ceva și despre falsitatea unor mituri. Dacă în Ungaria se încearcă insistent reabilitarea unor criminali pro-naziști, acest lucru în România ar fi la fel de neonorabil și inuman. Crimele sunt crime, niciun scop nu justifică uciderea nevinovaților. Este adevărat că un număr mic de evrei au fost lăsați să plece din țară pe vase cumpărate de filantropi, dar două vase, Struma și Mefkure au fost scufundate , se pare , de sovietici, ceea ce pune sub semnul derizoriului așa zis umanismul mareșalului, care își putea imagina riscul trecerii pe mare a unor nefericiți, în condiții de război. A-l pune pe acest militar lipsit de omenie și de calități profesionale alături de eroii neamului, de la primii voievozi la eroii din cele două războaie mondiale este o eroare dezonorantă.

BORIS MARIAN

Arthur Koestler – omul contradicțiilor

Arthur Koestler – omul contradicțiilor

 

Criticat, combătut, admirat și cunoscut în lume, Koestler a rămas pentru unii autorul tezei despre originea parțial hazară a evreilor din estul Europei, care de fapt nici nu i-a aparținut și are și o bază istorică. Dar biografia și opera sa nu se rezumă la acest amănunt neesențial. Un american a spus despre acest gen de personalitate că este născut pentru a trezi dezbateri și confruntări teoretice. Orwell îl ironiza pe Koestler că ar reduce fenomenele revoluționare la impulsuri primare, sexuale. Biografia lui Koestler are unele tangențe cu Manes Sperber, contemporan cu el și prieten. Amândoi au susținut proiectul numit Congresul Libertății  Culturii, din 1950, în Berlinul de Vest. A fost unul dintre cei care au criticat decolonizarea rapidă și trecerea la o globalizare care a provocat numeroase conflicte. A trăit 78 de ani ( 1905- 1983)  sfârșind prin a se sinucide împreună cu soția sa. Născut la Budapesta, a trăit o perioadă la Viena, s-a afiliat mișcării comuniste , de care s-a dezis la vârsta de 35 de ani , devenind un anticomunist  perseverent și uneori obsesiv. A participat șa Războiul din Spania republicană, a scăpat de o execuția prin spânzurare, fiind grațiat de Franco.  În 1931 făcuse  o vizită în URSS, care nu l-a entuziasmat. Era pasionat de psihologia lui Freud, Adler, dar i-a și criticat. Mulți ani s-a ocupat cu jurnalismul, fiind totuși un prozator apreciat. În anii 1926-1927 a fost în Palestina, îl aprecia pe Vladimir Jabotinski. Oscilațiile sale de la marxism la sionism, la anticomunism i-au creat o faimă ambiguă, dar inteligența l-a salvat mereu.În 1949 a publicat  o carte „ Promisiune și împlinire – Palestina”, dar ulterior s-a referit mai puțin la Israel. Pe mulți, teza despre hazari îi irita, fiind o armă a anti-israelienilor. În 1937 scrisese „Testamentul spaniol”, într-un spirit critic apropiat de Orwell. Într-o carte din 1941 a evocat   detenția din lagărele franceze pentru foștii voluntari spanioli, a mai scris „ „Săgeata în albastru” , „Scrierea invizibilă”, „Dumnezeu care a greșit” ( 1949) , ca și următoarele „ Lunatecii”, „În interior și în afară”, „Actul creației”, „ Fantoma din mașină”, „ Drumurile coincidenței”, ș.a, sunt autobiografice și cuprind multe aspecte puțin cunoscute din frământările unui om în căutarea adevărului istoric. Se mai adaugă „ Yogi și comisarul”, „Trădarea dinozaurului”, ș.a. A fost o fire neliniștită, patetică, o conștiință a veacului, iar „ Întuneric în amiază ” este celebră. A locuit în diverse orașe, Berlin,  Paris,  Londra, New York, era cunoscut peste tot. Englezii nu l-au agreat pentru patetismul său.La Paris, Simone de Beauvoire l-a antipatizat,  dar sentimentul era reciproc. De fapt Sartre și Beauvoire au fost în continuare marxiști, în timp ce Koestler s-a rupt categoric de iluziile prosovietice. În viața particulară era extrem de dezordonat și chiar violent, deși era mic de statură. Nici față de problema evreiască nu era consecvent. Romanul „Întuneric în amiază”  este una dintre prozele de referință în combaterea terorii staliniste și Koestler merită elogii.

BMM

MANES SPERBER

 

Manès Sperber - filosoful imaginativ

 

Manes Sperber a avut un caracter greu de definit, mereu supus îndoielilor, insuficient cunoscut, dar un vizionar demn de interes. A scris cu precădere în germană și uneori în franceză. S-a născut la Zablotow , în Galiția, la 12 decembrie 1905 și a murit  la Paris în 5 februarie 1984. Familia era religioasă, hasidică, s-au stabilit la Viena în 1916, tânărul Sperber apropiindu-se de Hashomer Hazair , tinerii sioniști cu orientare de stânga. A devenit apoi un ucenic al lui Alfred Adler, fondatorul psihologiei individuale,  dar a fost atras și de marxiștii –comuniști.Experiența și deziluziile sale s-au regăsit în memoriile apărute cu un an înaintea morții sale, în 1983. A încercat să îmbine, fără success, concepțiile marxiste cu psihologia individual, o experiență aproape unică. Desigur nu a fost singurul „rătăcit”  între cele două concepții contrarii. În 1933, la o lună după venirea lui Hitler la putere , este arestat, riscă o condamnare la moarte, este amnistiat cu ocazia zilei de naștere a Fuehrurului și  i se cere să părăsească Germania. În 1934 se află în Iugoslavia, apoi se stabilește la Paris, fiind solicitat de comuniștii francezi, pentru a crea un centru ideologic. Este unul dintre fondatorii Frontului Popular. Procesele din URSS, din anii 1937-1938 l-au convins să părăsească definitiv  comunismul Stalinist. A fost unul dintre primii care au comparat totalitarismul  hitelrist cu cel Stalinist și a prevăzut prăbușirea  celor doi dictatori. Din păcate a avut dreptate mai mult cu Hitler, care s-a sinucis în aprilie 1945. A publicat un studiu despre totalitarism, cu mult înaintea altor analiști post-belici. În 1939 s-a înrolat în Legiunea Străină, dar a renunțat stabilindu-se în sudul Franței, împreună cu iubita sa, Jenia, ulterior, a doua soție. . În 1942 s-a refugiat în Elveția. După război a lucrat la editura Calman –Levy, la Paris. A colaborat cu Andre Malraux, Raymond Aron, a scris articole pentru germanii din zona de Vest, sub sloganul „reeducării”. Împreună cu Arthur Koestler, cu care avea afinități  spirituale a organizat în Berlinul de Vest un Congres pentru Libertatea Culturală, finanțarea provenind din SUA. Devine mai cunoscut ca autor al trilogiei în proză – „ Ca o lacrimă în ocean”(1949), cu referiri la Europa și Palestina.A fost înmormântat la Cimitirul Montparnasse, fiind recunoscut ca o personalitate. Opera sa este destul de densă –„Șarlatanul și timpul său”( 1924),Alfred Adler – OMUL ȘI ÎNVĂȚĂTURA SA” (1926), „Analiza tiraniei”(1939), „Călcâiul lui Achile” ( 1960), eseuri despre Dostoievski,alți autori, studii de caz, social-politice, în românește foarte puține  fiind traduse, parțial.  A fost onorat cu premii din Germania, Austria, Israel. Întreaga operă a lui Sperber este marcată de propria biografie și de personalitățile care l-au influențat , în primul rând Adler, apoi  Koestler, ca și intelectualii de frunte din Franța. Ceea ce este demn de interes, în concepțiile sale despre epoca pe care a trăit-o este și explicarea poziției unor evrei din Europa, care, prin laicizare au crezut că aderarea la communism le va aduce  încrederea într-un fel de mesianism politic-osocial – egalitatea și fraternitatea dintre oameni. Mare le-a fost dezamăgirea. Se pot discuta multe aspecte din viața și scrierile acestui gânditor care nu s-a subordonat niciunei idei impuse de alții.

BORIS MARIAN   

De la stânga la dreapta

De la stânga la dreapta

Motto - Într-o clasă frumoasă, fără portrete, numai băieți și fete, zise unul, cirip- cirip,  aș vrea să mă fac  circar, cum zise , așa se făcu, în curte se afla un circ. Cu balerine urcate pe frânghii, picioare subțiri, grațioase. Zise altul – ham-ham,  aș vrea să mă fac brahman, nu termină că India era la picioarele lui, cântece, dansuri, se termină cu un foc bengal. Cizmar aș vrea să fiu, precum mi-au fost strămoșii, dar  duhul rău îl făcu vultur peste Carpați, apoi toți tăcură și scena se scufundă în beznă. Aplauze de peste tot, părinții lăcrimau, flori zburau de peste tot și nimeni nu observă că  personajele din piesă deveneau păsări  pe care le împușcau niște vânători abia sosiți în oraș. Toate cercurile deveniră moi, sângele curgea din cer de parcă nu mai exista apă. Cu ochi tulburi noii sosiți își făceau datoria. Lașitate? Îndrăzneală? Ciort znaiet, înjură unul. Numai o pereche de îndrăgostiți se refugie în constelația Vega.

( autor anonim)

 

Trăim un început de veac, după un altul care a fost cel mai sângeros în istorie. Judecăm trecutul, căutăm soluții, vorbim despre dreapta, stânga, democrație, totalitarism, părerile sunt diverse precum constelațiile pe cer.  Imigranți, teroriști, globaliști, nostalgici  fascițti ori comuniști, religioși, mistici, atei, etc. Social-democrația europeană, laburismul britanic, pragmatismul american, neo-imperialismul rusesc, islamismul extremist, câte soluții, câte erori? Despre centrismul radical al lui Tony Blair s-a discutat cu multă și justificată ironie. Dar nici alte variante nu au venit cu soluții. În Franța, Italia oscilațiile de la stânga la dreapta și înapoi au fost periodice și fără efecte majore. Statul intervenționist în economie, cultură, sănătate publică este încă de dorit, dar finanțele au ultimul cuvânt. Problemele sociale revin cu tot mai multă intensitate. Nu știm în ce măsură Primul Război Mondial  a fost provocat de chestiunea socială, dar al Doilea Război  a avut un substrat social greu de ignorat. Nu s-a rezolvat nimic, nazismul și apoi comunismul ca sisteme politice s-au prăbușit la un interval de circa jumătate de secol. De fapt totalitarismul  nazist și comunist s-au compromis , se pare, definitiv. Iar democrația este un câmp larg cu multe lumini și umbre. America pare mai stabilă ca sistem democratic, însă problemele sociale sunt mereu la ordinea zilei. Apoi  xenofobia, cu corolarul ei, antisemitismul ( antievreism, anti-iudaism, anti-israelism) sunt prezente și tot mai agresive, ceea ce denotă un fapt cunoscut,  lecțiile istoriei – oricât de sângeroase – nu se învață în profunzime. Războiul rece despre care s-a crezut că a fost depășit, revine cu alte arme – tehnica avansată, cibernetica sofisticastă , șantajul venit de la state sau grupări ce păreau slabe. Aproape în fiecare zi, undeva apare un atentat, de multe ori nu se cunosc nici autorii reali, nici jocurile ascunse ale marilor puteri. Astăzi Henry Kissinger,  poatre unul dintre cei mai abili politicieni în domeniul extern, în urmă cu decenii,  nu mai este un exemplu, iluziile compromisurilor se spulberă treptat. Pericolul  unei confruntări directe americano- sovietice ( ruse)  devine tot mai îndepărtat, alte forțe se intercalează, comuniștii – agenți secreți în SUA, în alte țări, au fost înlocuiți cu aslte tipuri de „cârtițe”, iar  extremismul islamic  își creează propriile mijloace de subminare.  Secularul spectru creat   de antisemiții „clasici” cu „complotul mondial evreiesc” este tot mai puțin credibil, devine o caricatură ce amintește de propaganda lui Goebbels. Statul Israel ,  existența sa și modul de a se apăra sunt doar false motive de „mobilizare”, în fond  - antiamericană. De aceea Rusia sprijină pe față și camuflat multe grupări extremiste antiamericane. China și Japonia sunt interesate mai mult de dezvoltarea propriilor economii, politica este doar un mijloc, nu un scop de dominație. Căderea blocului sovietic  a avut și are efecte de lungă durată – unele state, cum este și România, mai au mulți pași de „alergat” pentru a intra în plutonul de mijloc. Blocul sovietic a mascat oarecum gravele probleme economice și sociale din țările membre. Cuba așteaptă , probabil, o revigorare, Coreea de Nord se apropie de o catastrofă iminentă sau de o izolare totală. Despre Mongolia, Vietnam nu se știu prea multe, cel puțin subsemnatul nu am informații. În Europa  de Vest și Centrală, Germania dă tonul, este cea mai activă în mai toate domeniile, urmată de Franța care suferă de  vechi traume lăsate de cele două războaie mondiale, ca și de asimilarea imigrației din lumea fostelor colonii și acum din multe țări asiatice și africane.  Ca un ultim refugiu  teoretic al acestei scurte intervenții, mă voi referi la soarta marxismului, această „stafie” născută din Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și Engels.  Marxismul nu este nici religie, nici știință, este o sinteză a unor idei cumulate de-alungul istoriei, chiar dinainte de creștinism, cu care are unele tangențe istorice. Dacă fascismul este un avorton al secolului XX, marxismul, tot un „copil”  handicapat, și-a propus rezolvarea revoluționară a tuturor problemelor sociale, economice,  culturale .  Absurditatea  Manifestului amintit constă în  alegerea proletariatului ca factor de realizare a obiectivelor majore propuse, mai mult, nu pe căi democratice, deși ulterior a fost inventată noțiunea hilară de democrație socialistă ( populară) , ci prin dictatură. Iar orice dictatură numai despre normalitate nu amintește. Este identică ori similară cu tratare unui bolnav prin înlănțuire sau schingiuire. Și așa a și fost. Comuna din Paris, apoi revoluția bolșevică, stalinismul și toate dictaturile de acest tip au adus uriașe jertfe umane pe care nici politica genocidară – holocaustică a nazismului nu le-a egalat ca număr de victime. Citind  pe Soljenițîn, Șalamov, care au trecut prin Gulag, apoi pe teoreticienii anticomuniști și antifasciști, Hanna Arendt, Furet, Koestler, Kolakowski, Semprun, Souvarine, Manes Sperber, mulți alții din secolul XX, înțelegem că „banalitatea răului”  este o parabolă genială formulată de Arendt – un călău nu este nici prost, nici inteligent, este o „creație”  sau autocreație fără legătură cu o finalitate logică. În anumite condiții, o ființă umană, apoi o masă umană ( v. și Elias Canetti) pot deveni unelte în mâna unui „vrăjitor”  nevăzut. Nu vrem să fim mistici, dar  multe crime întrec orice imaginație normală, deși asasinii pot fi , aparent, foarte banali. Sperăm că istoria nu ne va mai confrunta cu asemenea „condiții”  și specimene.

BORIS MARIAN