O scurtă istorie a evreilor în lume

O scurtă istorie a evreilor în lume, până la Holocaust

Privim pictura murală a lui Michelangelo, reprezentându-l pe Profetul ieremia (Irmiahu) și simțim un respect, personajul impune prin înțelepciunea, tristețea, demnitatea pe care le degajă. In anul 1895, orientalistul Hugo Winkler a descoperit pe unele plăci de lut dezgropate de arheologi, o corespondență din vremea faraonilor Amenophis III și IV( sec. XV-XIV î.e.a., undeva la 300 de km. sud de Cairo, lângă locul numit Tel Amarna ( Tel înseamnă deal în limbile semite, iar coincidența a făcut ca în al doilea război mondial, acolo să se desfășoare și o importantă operațiune militară). In această corespondență se vorbește și de un trib Sa-Gaz, pe care Winkler l-a identificat cu Chabiru, denumirea vechilor evrei, numiți uneori și Ibrim sau Ivrim. De unde Sa- Gaz aveau ceva comun cu vechii evrei, numai cercetătorii acelor documente pot spune, probabil, prin corelarea cu alte date. Văile Nilului, Tigrului și Eufratului au oferit arheologilor numeroase dovezi ale trecerii triburilor Chabiru prin acele locuri. Se crede că un trib pornit din orașul Ur și ajuns în Canaan, nu înainte de a face un ocol în Egipt, era condus de un conducător al beduinilor, Abram, numit apoi Abraham („tatăl popoarelor” ). Apoi a apărut un alt conducător Iaacov ( conform Bibliei, el ar fi fost fiul lui Isaac, nepot al lui Abraham, dar istoricii nu au dovezi în acest sens), apoi apere Iosif, care a adus pe evrei în Egipt. Din sclavia egipteană i-a scos Moise ( Moses, Moshe).Toate aceste evenimente au avut loc, aproximativ în șase secole, adică între 2000-1400 î.e.a., In egipterana veche „mesu” înseamnă copil, ceea ce explică terminația„ mes” în numele unor faraoni. Moise, educat ca un prinț egiptean , are totuți , la un moment dat, revelația apartenenței la evreitate, el ia apărarea unui conațional care era bătut de un supraveghetaor egiptean, apoi devine conducător al evreilor, Dumnezeu i se arată și îi vorbește dintr-un arbust în flăcări, care nu mistuiau trunchiul, era un foc divin. Are loc ieșirea din Egipt, după ce faraonul este convins prin pedepsele pe care tot Dumnezeu le abate asupra țării care îi ținea în sclavie pe evrei. Acesta este momentul devenirii poporului evreu ca popor liber, iar sărbătoarea Pesahului este cea mai importantă sărbătoarea a evreilor.Paștele creștin, care semnifică Învierea Mântuitorului coincide aproximativ cu Pesahul evreiesc. Aducându-i pe evrei la marginile viitoarei patrii, Dumnezeu l-a sărutat pe Moise și i-a luat sufletul cu El, în Împărăția Sa. Unii fixează acest moment cam la anul 1220 î.e.a. O țară puțin cunoscută, populații diverse, pământ roditor( clima era altfel față de cea de astăzi),iar evreii erau împărțiți pe 12 triburi, prin cei 12 fii ai lui Iaacov. Gideon este ales rege, un mic rege-șef de beduini. Fiul său, Abimeleh își ucide frații, în număr de 7o spre a ajunge rege, dar este ucis și el de una dintre femeile căreia i se ucisese fiul. Regalitatea, care la popoarele vecine era o instituție cu rol stabilizator, la evrei nu era considerată încă o necesitate. Un om de mare autoritate morală și religioasă, Samuel, după ce își învinse îndoielile s-a hotărât să-l numească pe luptătorul Saul , rege, acesta domnind între 1030-1011 î.e.a. După ce și-l ia ca favorit pe păstorul David, Saul intră în conflict cu acesta, pierde domnia, și pe tronul noului stat vine una din marile personalități, creatorul unui stat puternic, centralizat. David a domnit între 1011-972 î.e.a., la tron urmându-i Solomon cel înțelept, constructorul de palate, al Templului, simbolul și mândria poporului evreu. Dacvă David a rămas în legendă prin victoria asupra lui Goliath, o victorie simbolică a unui popor mic împotriva unor mase care îl depășeau ca număr, Solomon a fost exemplul cârmuitorul pașnic și bun organizator. De la David ne-au rămas Psalmii, expresie a credinței evreilor, de la Solomon Ecleziastul și Cântarea Cântărilor. Mama lui Solomon a fost frumoasa Betsabeea, fosta soşie a hititului Urie, iubita lui Solomon a fost Sulamith.Cântarea Cântărilor este interpretată de teologii creştini ca un imn închinat Bisericii.Solomon a domnit între anii 972-933 î.e.a.El a creat un stat bazat pe autocrație și pe o politică de impozitare masivă,necesară numeroaselor construcții, ca și apărării.La moartea lui Solomon, Jerobeam preia conducerea unui stat desprins din marele regat, numit tot Israel, dar aflat în relații strânse cu Egiptul, căruia îi recunoaște și zeitățile, ceea ce constituia o încălcare a tradiției monoteiste. In paralel se formează un stat nou, Iudeea,care, în ciuda slăbiciunii sale aparente, va rezista cu două secoile mai mult decât Israel. Anul 722 î.e.a. înseamnă dispariția regatului Israel, Iudeea nefăcând nimic pentru a-l sprijini.In anii de existență a regatului Israel, se remarcă episodul asasinării regelui Ahab și a reginei Isebel, care impuseseră credința în Baal, zeu de origine feniciană. In aceeași perioadă a trăit și profetul Eliahu ( Ilie), care va inspira multe texte, cântece, fiind preluat și de tradiția creștină. Regele asirian Sargon exilează aproape întreaga populație a Israelului, zece triburi dispar, astfel că numai Iudeea , cu cele două triburi va continua să existe ca stat, fiind distrusă în anul 587 î.e.a., de babilonienii lui Nabucodonosor. Acest an marchează Prima Diasporă șoi Prima Distrugere a Templului din Ierusalim. Prima jumătate a mileniului I. î.e.a. este extrem de interesantă atât ca viață politică ,cât și cultuală, Apar profeții, exctaticii ( Neviim), clarvăzătorii, personalități ca Eliahu, Amos, Iesaia, Ieremia, ultimul fiind și presupusul autor al Psalmului 137 – „ La malurile Babilonului am șezut și am plâns,gândindu-ne la tine, Ierusalim”. Se formează o conștiință națională, mai puternică decât ambițiile și lăcomia monarhilor. Iudaismul se spiritualizează, își asigură un viitor pe care statalitatea nu a știut să-l creeze. In anul 538, regele persan Cyrus permite evreilor să revină din Babilon la Ierusalim, considerând că reconstrucția orașului este în favoarea marelui său imperiu. In secolul III î.e..a. Alexandru cel Mare schimbă fața întregului Orient, iar după moartea lui intervin , ca de obicei dezbinările, excesele potentaților locali. In anul 167 î.e.a. preotul Matatias ( Matitiahu) se ridică, împreună cu fiii săi împotriva dominației elino-siriene, care nu le respecta tradiția religioasă. Astfel a apărut dinastia Hasmoneică, iar conducătorii răscoalei au fost numiți Macabei ( de la cuvântul „ciocan” ) . Iuda ( Iehuda) Macabeul a reinstaurat obiceiurile religiei monoteiste a evreilor, a eliminat influențele păgâne, a creat condițiile unei revigorări a vieții politice și religioase a evreilor din Țara Sfântă. In urma unor lupte interne, în anul 37 î.e.a, pe tronul din Ierusalim s-a instalat edumeul Herodes( Irod) numit cel Mare, pentru îndelungata sa domnie, ca și pentru preocuparea pentru fast și construcții. Elenismul și iudaismul au coexistat, prin influențe reciproce și prin respingere, în privința esențelor. Alexandria a devenit un oraș al învățaților, acolo a locuit și a scris Philon, marele filosof al începutului erei moderne ( n.20-?), iar Josephus Flavius, care din fost conducător militar al evreilor a devenit un important istoric, i-a fost contemporan ( 37-110). Anul 7o e.a. este comemorat ca an al distrugerii Celui de al Doilea Templu ( început după revenirea din Babilon, refăcut de Hasmonei și apoi de Irod) și al începerii celei de a doua Diaspore, care se va încheia abia în anul 1948, când s-a declarat Independența Statului Israel. Diaspora de azi coexistă cu prezența pe harta lumii a Statului, în granițe incomparabil reduse față de regatul lui David și Solomon ( acela cuprindea , pe lângă teritoriul actual, Siria, părți din Liban, Iordania, Irak) . In societatea evreilor din timpul ocupației romane, care a înlocuit toate cuceririle lui Alexandru Macedon, existau secte ale fariseilor ( învățați ortodocși) saduceilor ( elita nobiliară, înclinată spre elenism) zeloților ( cei răzvrătiți împotriva oricărei ocupații), ca și o sectp mai puțin cunoscută, a esenienilor ( învățați asceți), din care s-a născut creștinismul. Isus din Nazareth a fost, se pare, un adept al esenienilor, iar după sacrificarea sa, evreul Saul, devenit Paul (Pavel) a recunoscut în Isus pe Mesia ,Mântuitorul și a propovăduit noua credință într-o largă zonă a imperiului roman. Evreii și-au păstrat religia națională , monoteistă, au respins credința în Isus, Treime, etc. , iar creștinismul a devenit o religie transnațională, care apoi s-a bifurcat în catolicism ( mai mult îm Vest) și ortodoxie ( pravoslavnici) în Est. Ulștima încecare de refacere a statului evreu a fost la anii 132-135, când Bar Kochba ( Fiul Stelelor), susținut de Rabi Akiva au pornit o răscoală antiromană înecată în sânge. Se spune cpă evreii au pierdut puterea statală, dar au câștigat în spirit, pentru că secolele I-V au însemnat scrierea celei de a doua Cărți însemnate pentru iudaism, după Tanah ( Biblia ebraică), anume Talmudul ăîn forma sa din ierusalim și cea din babilon, cele două centre cultuale ale evreilor. In schim creștinismul, din religia unor persecutați a ajuns religia de stat pentru aproape toate statele europene, Biserica devenind ea persecutoarea sectanților, „ereticilor” și, evident, a evreilor, care dăruiseră monoteismul și Vechiul Testament.

Un loc special îl ocupă în istoria poporului evreu sefarzii, adică evreii stabiliți la începutul ocupării Peninsulei Iberice de către romani. Evreii au venit în această peninsulă înainte de cea de a doua Diasporă, deci înainte de anul 7o e.a., fapt dovedit de arheologi. Ulterior numărul lor a crescut, a urmat ocupația vizigotă care nu i-a favorizat, în special după creștinarea cuceritorilor, iar în anul 711 e.a. arabii pun stăpânire pe o parte a Spaniei, cuceririle lor în zonă durând câteva secole, până la refacerea regatelor creștine. Relațiile evreo-arabe au fost incomparabil mai rodnice și mai apropiate decât cele evreo-creștine, arabii fiind mai toleranți sub aspect religios, iar cultura lor, parțial preluată de la elinismul antic era superioară cuceritorilor creștini, veniși din diverse zone ale Europei. Unul dintre înțelepții evrei care au contribuit la convertirea khazarilor de pe Volga la iudaism a fost Chasdai ibn Chaprut, care a intrat în corespondență cu Bulan, regele acestui popor de origine turcomană. Imperiul khazar a fost distrus în secolele X-XI de cnejii ruși împreună cu bizantinii. O parte din khazarii mozaici au fost asimilați de evreii europeni. A spune că unii evrei sunt pur și simplu khazari este o aberație. De altfel nici un popor nu se poate considera „pur” etnic. Ar fi o teorie rasistă de care s-au folosit în special naziștii.
Revenind la Spania, în ciuda convertirii unei părți a evreilor la creștinism (maranii”), ca și a contribuției majore a intelectualității, finansiștilor, comercianților evrei la civilizația țării, contribuție recunoscută de mai mulți regi și principi creștini, biserica catolică, în special Inchiziția a dovedit o intoleranță absurdă și anticivilizatorie. In 1492, când maranul Cristofor Columb pleca în Indiile de vest, descoperind America, evreii din Spania, apoi cei din Portugalia ( după patru ani) au fost nevoiți să plece din aceste țări, care le erau patrii, numai pentru motivul că nu s-au convertit la creștinism. Maranii rămași au avut și ei de suferit, fiind permanent supuși acuzației de erezie. Țările de Jos, Imperiul otoman au oferit găzduire, spre folosul lor și ăn defavoarea Spaniei, care timp de secole a pierdut tot mai mult din strălucirea de altădată, în ciuda aurului și altor bogății aduse din America. Totodată America de Nord și cea de Sud au devenit noi patrii ale evreilor. Noul Amsterdam, numit destul de curând după apariția englezilor pe continentul american, New York s-a transformat într-un nou Ierusalim, așa cum au fost Salonic(Grecia), Vilna ( Lituania), Amsterdam (Olanda). Intoleranța a fost, fără voia Inchiziției, un motor care a funcționat în favoarea „descurcăreților” evrei rătăcitori. In Germania, unde catolicii și apoi lutheranii și-au impus propriile reguli de viață, în Polonia și Ucraina unde samavolnicia era o „lege” pentru potentații locali, antisemitismul ( mai corect, antievreismul) a făcut ravagii.
Arderea pe rug, pogromul, convertirea cu forța, jafurile, schingiuirile erau la ordinea zilei, cel mai mare masacru datând în anul 1648, sub conducerea cazacilor de către hatmanul Hmielnițki. In Europa, în scopul autoprotejării , dar și al izolării s-au înființat ghetouri, originea cuvantului fiind italiană de la „borghetto” ( orășel). Alți autori consideră că primul ghetou a fost înființat la Veneția în apropierea unei turnătorii, de unde și numele așezării. In Rusia, țarul Nicolae I a înființat o linie de demarcație, care separa zona de acces a evreilor ( Ucraina de vest, Polonia de Est, Bucovina de Nord ) de Rusia propriu zisă. Astfel a apărut, de fapt preexista, evreul galițian ( denumirea de Galiția provine de la un vechi stat Haliciul, al slavilor din Ucraina de Vest), așa cum îl mai vedem și azi caricaturizat în diverse jurnale de culoare antisemită.
Dacă Moses Mendelssohn a adus Haskala, adică iluminismul evreiesc, ieșirea dintr-un ghetou spiritual, în secolul XVIII , în secolul XIX, în anul 1807, împăratul Napoleon convoacă Marele Sanhedrin , la Paris, prin care evreii sunt recunoscuți drept cetățeni ai Franţei cu drepturi egale cu ale celorlalţi . După optsprezece veacuri, Diaspora evreiască primea o primă reparație morală. Izolarea și autoizolarea evreilor s-a datorat nu numai antievreismului din diverse țări și zone geografice, dar și tendinței multor păstori spirituali, rabini, conducători de comunități de a anu accepta nici o „abatere”, nici o idee nouă. Victime celebre au fost Uriel Da Costa, care s-a convertit la creștinism, a revenit, a fost batjocorit de proprii conaționali și apoi s-a sinucis, iar Baruch Spinoza a fost excomunicat de rabinii din Amsterdam, pentru ca astăzi să fie considerat unul dintre marii filosofi ai lumii. Spinoza a încercat o „aducere” a ideii de Dumnezeu pe pământ, idee aparent eretică ( panteismul), dar Tratatul său despre etică rămâne o mostră strălucită de gândire iudaică.
Emanciparea evreilor a dus la adevăratul antisemitism. Dacă Biserica era singura adversară a iudaismului , sub aspect ideologic și ... practic ( sub privirea Mântuitorului au fost ucişi mii și zeci de mii de evrei absolut nevinovați), antisemitismul se ideologizează pe baze proprii prin Wilhelm Marr și H.G.Chamberlain, ginerele lui Richard Wagner, iar Protocoalele Ințelepților Sionului, pornind de la un pamflet antibonapartist scris în vremea lui Napoleaon III, ajunge un „act” atribuit liderilor sioniști adunați la Congresul de la Basel, în 1897, unde numai despre dominația mondială nu era vorba, ci dimpotrivă, despre stabilirea evreilor într-o patrie istorică. De aici, Ohrana țaristă, printr-un provocator Serghei Nilus, monah, „crează” Protocoalele care și azi se vând, se difuzează în cercurile neo-naziste, în lumea islamică, numai cu scopul de provoca antisemitism, mai exact antiiudaism, teamă față de evreii „complotiști”. Criza actuală, mondială le este atribuită, ei fiind , prin doi-trei escroci din SUA, „părinții” crizei mondiale. Dar criza din 1929 nu era provocată de cineva anume și s-a ajuns la Hitler. Atunci evreii nu erau de vină. Antisemitismul existpă și va exista din ... cauza rezistenței evreilor la asimilare. In momentul când ei se vor asimila total sau vor muri până la unul, o altă etnie va veni să le ia locul în jocul urii care nu poate lipsi, din păcate din viața terestră. Că vor fi romii dsau altă etnie, nu se știe. Cine mai vorbește azi de semidispariția populațiilor amerindiene, din cele două continente aflate între Atlantic și Pacific? Cel mai mare popor, ca număr, din lume, chinezii nu sunt antisemiți. Este o întrebare, de ce ?

Boris Marian Mehr

Valery Oișteanu

Valery Oișteanu revine

Titlul pare a fi un anunț din trecute timpuri, când celebrul Krateyl revenea în București, cu frumoase dansatoare, elefanți obosiți de drum, dar binevoitori, directori plesnind din bici.Nu. Valery este un poet serios, daer crede în Zen, în DADA ți în tot ceea ce a lăsat avangardismul, mai mult decât în orice. Părăsind țara în care cenzura era a doua putere după PCR, de fapt o dependință a clădirii CC, și-a făcut un drum în SUA, a chemat pe toți post-avangardiștii lumii, a chemat umbrele „clasicilor” avangardei și a creat reviste, școli, festivaluri, dar, mai important o operă proprie. Ne-a mișcat tandrețea cu care se adresa maestrului Gellu Naum, unul dintre ultimii mohicani ai strălucitului apus avangardist. La Editura „Paralela 45”, i-au apărut „Poeme din exil”, scrise între ani 1967-1997, din care vom cita atât cât cititorul să prindă poftă spre a devora întregul volum, nu de alta, dar un tablou al lui De Chirico sau Dali nu poate fi privit de după colț sau prin fumul unei țigări, e mai bine să te postezi în fața lui să cazi în extaz sau să-l ... înjuri. „ Dintre conducte retezate/ curg torsuri albe de femei/și cad infantele uzate/ pe dale fildeșii, pe chei” ( Sonet IV din ciclul „ Viața ilegală”)...„ Prin barba geodezică a savanților/ Veniți să viziteze/ mormântul ultimului cuvânt”...Titluri provocatoare de mirare și ciudă ... la ignoranți – „ Proteza totală”, „ Scrisoare către Flaubert”, „ Căutătorii întunericului”, „ Femeia olfactivă„ ( „ Cadavrele stau prinse-n portjartiere„)„ Omul mai puțin vizibil” ( influență din Tzara),ș.a. Poemul „ Partea cealaltă” este dedicat lui Gellu Naum, poet ținut, nu se știe de ce, în culise, deși este o figură de primă mărime a poeziei românești interbelice și postbelice. „ Gellu Naum antrenează fluturii uriași” ( poemul „ Sfântul Naum”) . Un poem politic, căci Valery Oișteanu este pasionat de zona aceasta mereu „răvășită” este „Unde ne sunt bicicliștii” , merită citit și recitat în public, este expresiv, convingător.Ne oprim aici, spre a nu răpi citiorului potențial al cărții ( întrebați la Editura Paralela 45) plăcerea unei lecturi neinfluențate de ... indicații. Dezaprobat de propriul unchi, despre care Vladimir Tismăneanu scria că a fost „perfectul acrobat”, Valery Oișteanu a găsit drumul spre exprimarea .liberă, nu și-a pierdut timpul, încrederea, a construit o moperă cu care , credem, va înfrunta nemilosul timp.Îi dorim succes, ca și revederi mai dese pe aici, prin Cetatea lui Bucur.

BORIS MARIAN

De la Sebastian la Steinhardt

Postumitatea lui Sebastian a înregistrat uluitoare schimbări de receptare din partea cercetătorilor și cititorilor români și evrei. Jurnalul său, publicat abia la cinci decenii și mai bine de la accidentul mortal din 1945 a fost primit ca o revelație, deși se știa destul de mult despre trecutul legionar al unei generații de strălucitori intelectuali. Nu se știa prea bine despre relațiile strânse dintre Sebastian și colegii săi de generație, ca și despre fascinația pe care a exercitat-o Nae Ionescu asupra tânărului venit din Brăila și lansat în lumea jurnalistică și scriitoricească a Bucureștilor. Marta Petreu scrie un studiu pertinent și deloc părtinitor, „ Diavolul și ucenicul său – Nae Ionescu și Mihail Sebastian” ( Ed. Polirom-2009). Șochează două aspecte – Nae Ionescu apare ca Diavolul, ceea ce ni se pare o supralicitare, dar poate fi acceptată, apoi concluzia, în fond firească, îmbrățișarea ideilor extremiste de către „necoptul” jurnalist Mihail Sebastian. Pentru cei care știu că fasciștii italieni au avut pană la un moment dat susținători și chiar membri evrei, așa zisul „fascism” al lui Sebastian nu mai apare ca un element de surpriză. Mussolini a fost tolerant cu evreii din Italia până prin anii 1938-1939, când Germania nazistă a devenit o putere dominantă în Europa. Nici dictatorul Franco nu a dus o politică antisemită, iar Spania a oferit o șansă de salvare multor evrei refugiați din Germania și din teritoriile ocupate. Problema se pune cu antisemitismul mișcprii legionare, astăzi negat cu vehemență de falșii istorici ai mișcării. Sebastian ca evreu nu putea să aibă ceva comun cu această mișcare și nici nu a avut. Ruptura cu mentorul său, din 1934 se explică și prin acest aspect, deși replica lui Sebastian nu se referă la legionari. El scrie „De două mii de ani” pentru a-și clarifica problema identitară, prin respingerea antisemitismului, care la nae ionescu era teoretizat de pe poziții creștin-ortodoxe. Nu putem să-l acuzăm pe Sebastian că și-a iubit binefăcătorul care l-a ajutat la început, l-a introdus într-o lume a dezbaterilor , dar nici nu-l putem lăuda. Slăbiciunile sunt omenești , dar nu pot fi luate ca exemplu. Suferința sa a fost de două ori mai mare. Ca evreu și ca evreu refuzat de propria dorință de a se asimila unor idei care nici nu erau democrate. Gabriel Liiceanu a scăpat din vedere două aspecte , când a spus, „Sebastian, mon frere”. Liiceanu nu a iubit ideile comuniste, deci a avut de suferit ca intelectual care refuza totalitarismul. In al doilea rând, el nu s-a născut ca adversar al comunismului, în timp ce Sebastian avea , conform legilor rasiste, un stigmat din naștere.Mare diferență. De ce îl punem pe Sebastian alături de Nicolae Steinhardt? Apreciat pentru talentul și cultura acumulată, inyeligența indiscutabilă, adulat în mod exagerat numai pentru că a devenit monah, ceea ce ar duce la ideea că toți monahii sunt sfinți, Steinhardt a ajuns mai departe decât Sebastian. El s-a înfrățit nu numai cu credincioșii creștini, ceea ce nu este prima oară pentru evrei, ar fi de amintit mii și mii de cazuri de-a lungul istoriei și în multe țări , cu atât mai mult că Biblia creștină are la bază Tora, alte două cărți, iar Evangheliile fiind, ca număr de pagini, sub cele al Vechiului Testament, cam de cinci ori mai puține. Steinhardt s-a înfrățit, din cauza terorii din închisorile comuniste cu legionarii care, în libertate, nu credem că ar fi fost atât de toleranți cu evreul Steinhardt. Să nu fi știut Steinhardt de pogromul de la București,din ianuarie 1941, de propaganda antisemită a mișcării din anii 3o? Nu credem. Că vin falșii istorici și afirmă pe dos , nu ne interesează. Ideologia mișcării era extremist-naționalistă, iar cei vizați ca „alogeni” ce trebuiau să părăsească țara erau în primul rând evreii. Deci, Steinhardt, cu bună știință a închis ochii și a spus, probabil, comunismul este mai rău, legionarii sunt mai buni. Nu putem înțelege acest mod de gândire. Serbastian nu a ajuns la acest mod de compromis.Nimeni n-ar spune „ Steinhardt, mon frere”, pentru că monahul de la Rohia a murit „fericit”. Nu putem aprecia sentimentele sale, dar nu le admirăm. Mă refer la evrei. Una dintre cauzele antisemitismului este, indubitabil, refuzul evreilor de a se lăsa asimilați, nici cu binele, nici cu forța. Desigur, asimilarea ca fenomen a existat, există. Dar evreii nu au de gând să dispară, în timp ce sute de popoare mici și mari au dispărut prin exterminare, asimilare.

Boris Marian Mehr

Asimetrie

Asimetria comunism- fascism

Vor trece secoli și comparația comunism-fascism nu se va șterge din memoria urmașilor. Oare? Nu va apărea altceva? Dar poate fi comparat comunismul cu fascismul? Pentru unii da, pentru alții nu, pentru alți alții nu are nici o semnificație comparația. Ei bine, personal nu am cunoscut fascismul decât din auzite și citite, iar ceea ce am parcurs între anii 1945- 1989 nu mi s-a părut a fi comunism , mai cu seamă că mentorii în materie ne spuneau că „ socialismul este o fază premergătoare comunismului, obligatorie și fără o graniță precisă”. In comunism urmau să dispară banii, națiunile, statele, fericirea popoarelor fiind generală, universală. Eu nu inventez, aceste cuvinte aparțin clasicilor, desigur, puțin schimbate. Comunismul nu s-a instaurat deci nicăieri, iar socialismul a avut o fază premergătoare , la rândul lui, democrația populară în țările ocupate de armata sovietică, în 1944-1945. In Rusia sovietică a fost altfel – după războiul civil, când a existat un „comunism de război” ( ciudat, nu se vorbește mult despre această absurditate), a urmat NEP ( „noua politică economică” în traducere din rusă), în timpul căruia nu s-a încercat nici colectivizarea, nici naționalizarea micilor intreprinderi. Lenin, care a fost unul dintre cei mai duri revizioniști ai teoriei marxiste, renunțând la „revoluția proletară mondială”, ca și la orice formă pașnică de preluare a puterii de către „clasa muncitoare”, care a echivalat „dictatura proletariatului” cu teroarea poliției secrete ( CEKA, apoi GPU, NKVD cu unități speciale, apoi KGB, după moartea lui Stalin), a văzut NEP ca pe o perioadă de lungă durată, pentru a permite o stabilizare a economiei cu mijloacele producției capitaliste controlate de stat, desigur,.fără a renunța la ideea naționalizării totale, ulterior. Stalin, a cărui incompetență în plan economic și militar pune sub semnul întrebării credibilitatea întregului sistem de valori în dictatura de tip sovietic, a introdus factorul politic și setea de putere personală ca principii fundamentale în conducerea unei țări-gigant. Rezultatul a fost – înfometarea a milioane de țărani, în special în Ucraina și sudul Rusiei, apoi decapitarea armatei de o conducere profesionistă, ca și a culturii, redusă la scopuri propagandistice. Nicăieri, în afară de sistemele fasciste ( în Italia și apoi în Germania), politica nu a trecut înaintea oricărei alte activități. Marx ar fi fost împușcat, pentru că el ar fi opinat pentru dezvoltarea economiei, cu atașamentul politicului, dar nu invers. Stalin a început teroarea în 1929, prin executarea unui mare lot de ingineri – specialiști din diverse domenii, acuzați că sabotau economia socialistă, când el, Stalin era principalul sabotor. Desigur, decăderea socialismului în URSS și apoi în țările satelite nu trebuie pusă doar pe incapacitatea conducătorilor, dimpotrivă sistemul dictatorial este cel care ucide inițiativa, gândirea creatoare. Cum s-a salvat URSS de la dezastrul din anii 1941-1942 ? Datorită Occidentului democratic, care a ales între nazism și stalinism, stalinismul. De ce a făcut-o? Din motive economice, nu morale. URSS era o țară bogată, Rusia este bogată, dacă Germania punea mâna pe URSS, nimeni nu mai putea sta în calea celui de al Treilea Reich, de o mie de ani. Japonia s-ar fi implicat direct în războiul cu URSS, dar soarta războiului s-a jucat prea repede pentru judecata generalilor niponi. SUA au fost un factor subestimat.

Cum vin comuniștii la putere într-o țară oarecare ? De obicei, prin puci, mai rar prin alegeri democratice.Cum vin fasciștii la putere – cam la fel, Hitler a fost ales în mod democratic, datorită din nou, a orbirii politice a lui Stalin, care i-a asmuțit pe comuniștii germani împotriva social-democraților. Deci , atât comuniștii, cât și fasciștii vin la putere când sărăcirea populației devine tot mai greu de suportat, iar democrația se dovedește incapabilă să controleze economia, justiția, toate pârghiile puse la dispoziție de sistemul democrat. Dictatorul poate fi un imbecil, populația va aplauda orice grup și lider care promite ieșirea din sărăcie. Comuniștii au ales ca slogan „lupta contra burgheziei”, fasciștii au început cu același slogan dar apoi l-au părăsit, nefiind interesați în reforme sociale reale, trecând apoi la fanatismul etnic(nazismul) , religios ( legionarismul), tradiționalist–istoric( mussolinialismul, horthysmul, antonescianismul) . Stalin a început, după 1945 o politică etno-centristă, rusofil-extremistă, ceea ce l-a făcut cu totul asemănător defunctului Adolf. Holocaustul pus la cale și executat la o scară incredibilă și totuși reală, de naziști și de aliații lor, ce nu trebuie absolviți de vină ( Antonescu, Tiso, Salasy, Pavelici, Quisling) a avut ca efect trezirea sentimentului național în rândul evreimii din Europa ( câți au rămas în viață) și în lume. Sionismul nu ar fi adus atâți evrei în Palestina – Ereț Israel, de n-ar fi fost Holocaustul. Deosebirile dintre comunism și fascism constau în atitudinea față de etnii și față de reforma socială. Dar amândouă se bazează pe dictatură, iar dictatura este dușmana oricărei dreptăți, democrații sociale, etnice, etc. Evreii nu pot iubi dictatura, se știe din vechime. In ce privește dreptul la existență al Statului Israel, el nu poate fi pus în discuție. Nimeni nu poate garanta că undeva, cineva nu va deveni un dictator periculos pentru omenire și, ca de obicei, printre primele ținte ar fi evreii. Iar evreii singuri nu vor crea și nu vor aduce nici comunism, nici fascism nicăieri, de asta nimeni nu are a se teme, indiferent de calomniile vehiculate cu mare perversiune de AȘA ZISĂ STÂNGĂ DE AZI.

Boris Marian

Ana Pauker

Ana Pauker – un itinerar ciudat

„Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji”, auzeam când , venit la București, umblam prin centru, în vara lui 1946 . În 1946, secretar general al PCR era Dej, dar rima cerea ca numele său să fie pe locul trei. Nu numai. Nici azi nu se știe – a vrut Ana Pauker să conducă efectiv PCR, ca secretar general, sau a refuzat, cum se spune, sub motivele exprimate chiar de ea în fața lui Molotov – era evreică și femeie, ceea ce „la popor” nu mergea. S-a scris enorm despre această femeie, care nu era o frumusețe, dar nu i s-au negat inteligența, ca și fanatismul, ceea ce nu prea se leagă cu o minte foarte ascuțită. Fie.Se spune că , aflând despre moartea lui Stalin, abia în 1954, a început să plângă, la care Moghioroș, care o vizita ( și o supraveghea, evident) i-a spus – „Plângi ca o proastă, dacă trăia tătucul erai de mult împușcată”. Născută în 1893, în județul Vaslui, Hanna Rabinsohn, fiica unui evreu sărac, nepoată de rabin, s-a angajat în „lupta de clasă”, a fost arestată, împreună cu soțul , Marcel Pauker, în 1923, a avut o viață aventuroasă, ca și tovarășul ei de viață, pe care l-a înșelat adesea, cum a procedat și el, a avut , se spune trei-patru copii proprii, doi înfiați, s-a despărțit de Marcel Pauker, acesta fiind lichidat în 1938, iar se spune , cu participarea Anei, deși unii biografi , precum Robert Levy, Gh.Brătescu ( ginere) susțin contrariul. Foarte posibil, dar fanatismul Anei a făcut ca ea să nu renunțe la „idealurile” comuniste, deși putea să știe destule despre asasinatele politice care au presărat „drumul victorios”. al stalinismului în URSS. După îndepărtarea de la putere a grupului „ fracționist” Pauker-Luca- Teohari Georgescu( tendențios numit „evreu” de revista lui CVT), Anei Pauker i s-au adus învinuiri care de care mai fanteziste și perverse – sionism, spionaj, încurajarea legionarilor ( era o indicație a NKVD, ca legionarii, considerați adversari ai lui Antonescu, să fie încurajați să intre în PCR, ca apoi să fie urmăriți mai lesne), aplicarea colectivizării cu forța ( ea s-a opus exact metodei de colectivizare forțată, spre a evita o reacție vio,lentă din partea țăranilor). Este demn de a fi reluată lectura unui interogatoriu la care un slugoi precum Ion Vințe a supus-o pe Ana Pauker, în 1956 ( material publicat de Stelian Tănase în „Sfera Politicii”, după 1989), în care acest semianalfabet o numește pe fosta demnitară comunistă „trădătoare””, la care Ana Pauker răspunde – „Cum pot fi eu considerată membru al Partidului care mă consideră totodată trădătoare?” . Derizoriul era evident, dar cine să-l sesizeze? Acum , numeroși critici ai regimului comunist se rezumă la pomenirea numelor evreiești – Pauker, Nikolski-Grinberg, Răutu-Oighenstein, la care, cum am arătat sunt adăugați prin „uz de fals” T.Georgescu, Gogu Rădulescu, Vasile Luca ș.a. care nu erau nicicum evrei, unii fiind căsătoriți cu evreice. Nimeni nu neagă aportul unor evrei la edificarea regimurilor comuniste din estul Europei, din URSS, dar, vorba fostului Sef Rabin dr. Moses Rosen, în China cine a adus comunismul? Un „bun prieten” de la revista lui CVT spune, „Păi de aia, acolo, socialismul a reușit”. Ei, asta este, prostia nu are nici lățime nici lungime.. In privința lui Ion Gheorghe Maurer, Ana Pauker a avut o vină de a-l fi marginalizat, nu se știe din ce motive, pentru că nici Maurer nu era antisemit, nici Pauker nu și-ar fi permis să atace un român ( Maurer avea , totuși, origine mai „impură”, dar ce contează), fiind o internaționalistă 100%. Gheorghiu – Dej avea motive să se ferească de Pauker, poziția ei în PCR era solidă, ea a fost trimisă în URSS în schimbul unui naționalist basarabean, Ion Codreanu, numai pentru a conduce secțiunea română din cadrul Internaționalei moscovite, devenită apoi, COMINFORM. In plus, deși nu era lipsit de anumite abilități intelectuale, Dej era incult, nu cunoștea nici o limbă străină, era un necunoscut pe plan extern, singura calitate pe care Stalin a și apreciat-o fiind originea muncitorească ( plus apartenența etnică, română). Ana Pauker a pățit ceva asemănător cu Lev Trotzki, doar că a murit de cancer în 196o și nu a fost lovită cu ranga precum Trotzki , în Mexic, iar la noi Ștefan Foriș, de către șoferul lui Pantelei Bodnarenko., general de Securitate, mort în pace și bunăstare peste mulți ani.. Am văzut-o , prin anii 5o pe Ana Pauker, într-o lojă a Teatrului Evreiesc de Stat, era singură, o femeie cu un păr bogat, alb, desigur păzită cu grijă. Pentru ce o păzeau? Probabil că se aștepta un ordin, oricând, să fie lichidată. Dar Dej nu a avut îndrăzneala s-o facă. Hrușciov nu era Stalin, asasinatele nu-i erau atât de la îndemână, deși a fost și el un dictator, doar că vorbea și râdea mult, iar GULAG-ul i se părea inutil, sub aspect economic.

Citind stenogramele discuțiilor la nivelul conducerii de partid, după 1953, anul morții lui Stalin , surprinde starea de derută, de tratare la modul de bârfe și răfuieli personale, care domnea în interiorul acesteia, vechii staliniști se luptau cu neo-staliniștii, Valter Roman, Petre Borilă, Gh. Apostol, N.Ceaușescu, Dej se credeau îndreptățiți să vorbească în numele unei democrații interne , de fapt, inexistente, într-o .manieră „conspirativ- divagantă”, delațiunea fiind la ordinea zilei. Ana Pauker și cei care o susținuseră lipseau, se putea spune orice despre ei, actul de la 23 august 1944 era considerat un merit al PCR, după ce Moscova îl considerase o „trădare”( Stalin dorea să elibereze cu armata sovietică Bucureștiul, pentru a impune de la început un regim prosovietic). Este adevărat că Ana Pauker susținuse punctul de vedere moscovit. Se spunea că a avut relații personale cu Molotov, Voroșilov, iar salvarea ei de la moarte ar fi venit din partea acestora. La un moment dat, Dej a dispus arestarea fratelui Anei, Zalman Rabinsohn, cu scopul de a o implica pe fosta sa rivală într-un proces antisionist, dar planul a dat greș, iar Zalman a ajuns în Israel. In 1968, Ceaușescu a reabilitat-o în mod demagogic pe Ana Pauker și pe alte „victime ale abuzurilor lui Dej” cum s-a exprimat noul șef al partidului unic, deși în momentul excluderii Anei Pauker din conducere nu scosese un cuvânt,cu toate că era membru supleant al biroului politic.La fel de oportuniști au fost și Gh.Apostol, Miron Constantinescu, deveniți pe loc, în 1968 foarte înțelegători față de soarta defunctei .Pauker, care nu avea cum să le „mulțumească”. Oarecum mai consecvent a fost Moghioroș, care s-a abținut mereu în a o condamna pe „deviatoare”. Se știe că Ana Pauker a fost un idol pentru voluntarii comuniști români din Spania ( 1936-1939), pentru comandanții diviziilor românești organizate pe teritoriul sovietic din prizonieri de război ( Tudor Vladimirescu, Horia , Cloșca și Crișan).

Literatura legionară postbelică, apărută în Vest o compara pe Ana Pauker cu Elena Lupescu, comparație cu totul absurdă, cu substrat net antisemit. Aceeași literatură îi pune în seamă uciderea unei activiste legionare, anticomuniste, Ecaterina Gata, faptă pe care Ana Pauker nu avea cum să o comită, pentru că nu se ocupa cu cercetări penale. Nu se știe de ce , în revista „ Time” a fost reprodus prin anii 9o un articol cu titlul „ Ana Pauker cea mai puternică femeie a lumii”. Cu totul rizibil, niciodată Ana Pauker nu a fost „pumnul de fier” al regimului comunist din România, iar România nu a fost cea mai mare putere a lumii, de unde o asemenea „gogoașă”? Că a fost colaboratoare apropiată a NKVD, a conducerii moscovite, fără doar și poate. Era convinsă și a murit cu convingerea că URSS este ”bastionul” comunismului, care comunism este singurul „garant” al fericirii omenirii. Am găsit într-un număr din „Dosarele istoriei” un portret al graficianului G.Loewendal făcut tatălui Anei Pauker – „ Herș Rabinsohn”. Un bătrân cu barbă mare, cu ochi de înțelept, un evreu, se pare, credincios și fără porniri revoluționare. Cum a ajuns fiica pe baricadele iacobinismului leninist-stalinist știe doar Dumnezeu. Poate că în alte împrejurări ale vieții drumul ei ar fi dus-o în Tara Sfântă, ar fi fost, poate, o personalitate bună/rea în Orient? Eșecul Anei Pauker în viață, în politică este o pildă a unui eșec de mari proporții al internaționalismului marxist, utopic și pernicios în final.

BORIS MARIAN

Mentalități

Mentalități, metehne și maniere în presa culturală românească

Sunt un vechi cititor, devorator de presă culturală, pot spune de prin 1958, când aveam doar 17 ani . Din 1993 sunt și membru al obștii scriitoricești , ceea ce m-a apropiat mai mult de presă. Incep prin a spune că numărul publicațiilor a crescut în progresie geometrică ceea ce este și bine și rău. Bine egal democrație. Rău egal impostură. Aproape oricine știe a scrie și a citi poate să publice aproape ce vrea. Cenzura politică imprima o anumită prudență, secretul lui Polichinelle, motanii Arpagic erau „gustați”, acum ce haz mai au? Fiziologia omului, în special a femeii a devenit un „bun public”, poezia nu are nici un complex, de asta este poezie, apoi sângele, crima închipuită, decapitările „pe bune”, misterele care sunt mai mistere decât în bachanalele vechilor închinători romani, totul mustește a sex și abuz de sex. Nu-i vorbă, există și asceți, se aud murmure de abstinență chinuită, apoi citate din toți filosofii cunoscuți și necunoscuți, misticismul este la vedere, Biblia a devenit loc comun, deși unii autori ar trebui să mai buchisească la diverse cărți și capitole. Proza a devenit și ea un câmp de bătălie a ezotericicilor, a etericilor, a istericilor, încifrarea este la mare căutare ( desigur, nu la cititori). Se uită că au existat un Proust, Faulkner, Joyce, Canetti, Kafka, totul se redescoperă. Se spune că uitarea este pedepsită prin repetiție. Trecând la eseul politic și literar, interbelicul a năvălit cu o vigoare pe care nici autorii din acea vreme nu o visau. Este drept că aparatul ideologic pecerist a „ras” mult, foarte mult din valorile culturale interbelice. Dar elogiile exagerate aduse unor autori numai pe criteriul că erau de dreapta și de extremă dreapta nu par a fi de bun augur. Nu dau exemple, spre a nu abate atenția de la ideea în sine. Altă șea care se bate cu furie, șeaua unui cal mort, este „holocaustul comunist”. Satanizarea unor personaje din anii 1944-1989 este o sursă de inepuizabile voluptăți, interesant, la tineri care de abia erau la grădiniță prin anii 80-90. Desigur, numai prin această afirmație am și produs o regrupare în tabăra anticomuniștilor de toate nuanțele. Nu sunt un nostalgic, prieteni, nu am dus-o mai bine decât voi, nici acum nu o duc mai rău decât voi. Satanizarea este un procedeu propagandistic vechi, din vremea Inchiziției. Exorcismul nu este metoda menită să elimine ideile comuniste. Oricine poate să înțeleagă pur și simlu, că dictatura unui grup numit CC, Birou Politic, Securitate plus CC, etc. nu poate fi numită socialism , nici comunism. Ele nu au existat, aceste forme de egalitarism. Inainte de a încheia mă voi referi la ceva personal, dar care ține de un mental mai puțin individual. Puterea redactorilor șefi de publicații culturale ( nu mă refer la cotidiene) este , uneori, discreționară, prin nu știu ce mecanisme oculte. Cineva mi-a spus că nu mă publică pentru că sunt bătrân, iar eu am „abia” 67 de ani. Alt redactor șef ( nomina odiosa) , nu spun nici sexul, că nu contează, mi-a spus că pe motivul unor critici aduse publicației nu numai că mă taie de pe lista colaboratorilor, dar mi-a anulat un contract de publicare a unei cărți la editura pe care o conduce, de parcă un contract este o hârtie pe care o poți confunda cu un rulou de ... scuzați ... grup sanitar. Nu , poți veni și cu avocații. Nu. Este o persoană care se pretinde multiculturală, iubitoare de interetnicitate, etc. Dacă PCR, Dumnezeul să-l ierte, că mulți pui ne-a lăsat, îi ținea pe redactorii șefi pe coridoare , la coadă, la raport, acum publiciștii, scriitorii trebuie să facă sluj, să laude orice mic tiran la locul de muncă. Despre alte metehne, altă dată.

BORIS MARIAN
IUNIE 2009 București ( valabil și pentru provincie)

Civilizație și artă iudaică

O privire asupra istoriei civilizației și artei iudaice

Când evreii au ajuns în Canaan erau un popor nomad. Profeteasa Debora se adresa poporului ca unor nomazi ce umblau pe măgăruși , în loc de șei având niște covorașe. Nici vorbă de așezări, de artă decorativă. Vasele pentru mâncare erau din lut, apoi au apărut cele din lemn. Civilizația a evoluat în paralel cu construcția unor așezări, Meggido, Lachis, Jericho, Beth-Shean , ș.a. Podoabele din casele de locuit au luat locul obiectelor făcute fără nici un simț artistic.In al doilea mileniu al erei premoderne ( e.a.), două imperii au influențat evoluția evreilor – Egiptul și Imperiul Hitit. Cuceritorul faraon Tutmes al III-lea a luat în stăpânire cea mai mare parte a Canaanului. O influenă asupra artei timpurii a evreilor a avut-o și cultura cretană. In interiorul Moscheei Omar din Ierusalim se află pietre din vremea când nu era încă un stat organizat, în Canaan. La fel și în Iericho. Un tezaur important s-a descoperit la Meggido – lei sculptați, în miniatură, scarabei auriți, la Beth Shemesh au fost găsite vase din ceramică, artistic executate. Un salt în viața culturală și artistică s-a produs în epoca regilor, în special sub Solomon, constructorul Templului. Un model de templu, în lut a fost descoperit în Cipru. Lemnul adus din Liban ( cedru) a fost folosit la multe construcții. Tot în Cipru a fost găsit un car în miniatură, din bronz. Decorațiunile interioare ale locuințelor din Eretz Israel se complicau cu trecerea timpului, s-a găsit scaune sculptate, împodobite cu figuri de lei înaripați ( de tip babilonian). La Nimrud, în Siria a fost dezgropat un vas de bronz de o mare frumusețe stilisticică. Meggido a fost un loc de asidue cercetări și descoperiri ( sigilii, capiteluri de locuințe, vase pentru diverse folosințe) din timpul primelor secole ale mileniului I î.e.a. După secole de războaie, umulimnțe, dinastia Macabeilor au readus o parte din strălucirea primilor regi ai Iudeei și Israelului.Ruinele palatelor construite în secolele II și I î.e.a. aduc nărturie despre acele vremuri, la fel ca și palatele ridicate de Irozi ( dinastie edomită).Pe Arca lui Titus din Roma apar obiecte de cult în basorieful executat cu măiestri, cine știe, dacă nu de meșteri evrei. In Samaria au fost găsite ruinele unei basilici contruite de evrei. La Kefar Birim, resturile unei sinagogi prezintă frumoase decorațiuni arhitectonice. La fel la Meron, la Kefar Naum ( Capernaum), Siloh ( Silon). Mormântul lui Antagoras dovedește nivelul estetic atins de construcțiile de la începuturile mileniului I e.a. Obiecte de cult di acea vreme au ajuns în muzeele din Berlin, Londra, Siracusa, un mozaic din Malta îi înfățișează pe Samson și Dalila.In Grecia, la Delos, există ruinele unei vechi sinagogi.Milet, Priene au adăpostit sinagogi construite după distrugerea celui de al doilea Templu. Apoi urmează perioadele romană și hispanică. In catacombele Romei se află destule mărturii ale artei meșterilor evrei. In Muzeul Lateran din Roma se pot vedea carcofage din perioada timpurie a așezărilor evreiești. Obiecte de valoare se găsesc și în Muzeul Vaticanului. Arta maură care a înflorit în Spania a influențat construcția sinagogii din Toledo, sute de ani fiind apoi folosită drept biserică, Santa Maria la Blanca. Sinagoga lui Abulafia, din Toledo a devenit biserica El Transito.

Un alt domeniu artistic a fost împodobirea cărților sfinte cu miniaturi, ornamente, artă care a evoluat ca și la execuția cărților creștine. Numeroase muzee ale Europei, în special la Londra, posedă asemenea obiecte. Un exemplu ilustru este Haggada din Sarajevo. Psaltirea lui Ludovic cel Pios, regele Franței, conține ilustrații biblice. La Muzeul din Cluny ( Franța) dispune de mobilier sinagogal, de sute de veacuri. Veneția, Padova au adăpostit vestite sinagogi, împodobite artistic. Remarcabilă este sinagoga din Worms, atât interiorul,cât și portalul de la intrare. In Praga era vestită sinagoga Altneuschule. Sinagoga din Regensburg era construită în stil gotic. La Budaspesta, Nuernberg sunt păstrate, în ciuda distrugerilor din al doilea război mondial, obiecte artistice din patrimoniul evreiesc.Ilustrațiile din Mahzor ( carte de rugăciuni) formează o întreagă galerie de prestații artistice, reprezentând viața comu nităților din diverse epoci. Din secolul XVI ne parvine o iluistrație a interiroului marii sinagogi portugheze din Amsterdam.
Pietrele tombale sunt surse de cercetare în domeniul istoric și artistic. Toată Europa cunoaște prezența vechilor cimitire evreiești, cu excepția celor distruse în secolul XX de barbaria nazistă și de cea sovietică ( din păcate).Unul dintre cimitirele cele mai interesante este cel din Praga.
In secolul XIX apar pictorii evrei, Haskala dându-le șansa de a ocoli interdicția din Decalog „ Să nu-ți faci chip cioplit”. Astfel – Eduard Bendemann, Moritz Oppenheim, Max Liebermann, Joseph Israels,Camille Pissarro, Leonid Pasternak, Isaac Levitan( genial peisagist rus),Lesser Ury, E.M.Lilien, Hermann Struck, după care, în secolul XX, o întreaga pleiadă de moderniști, Modigliani, Chagall, sculptori, arhitecți.

Boris Marian