Farmecul discret al burgheziei

 

Tatăl meu s-a născut într-o familie cu o stare materială bună, aveau bonă, mergeau la băi. Bunicul  a murit în aceeași lună cu tovarășul Stalin, pe care îl detesta. Îi luase tot. Era un om firav ca fizic, dar înțelept. Când a murit nu mi-a venit să cred. Îl cunoșteam puțin, locuia la Rădăuți, dar l-am iubit pentru că mă lua pe genunchi și vorbea cu mine despre orice chestiune. Era religios, practicant fervent.  Bunicul din partea mamei , un zdrahon, negustor cam prăpădit, a fost împușcat în 1942. Istorie. Tata  a studiat la Viena și la Rouen, chimia, s-a atașat de comuniști, a luptat în Spania ca apărător al Republicii, a trăit puțin, s-a stins la vârsta de 50 de ani. Era un comunist moderat, dar principial. De la el am preluat credința în binele  omenirii, o noțiune nebuloasă, nerealizată.  Ce m-a îndepărtat de idealuri a fost propaganda  amețitoare și ilogică, lichelismul aserviților  regimului, de aceea m-am făcut inginer și m-am apucat de scris versuri.  A fost și este o salvare. În 1989, deși nu credeam în fragilitatea sistemului, m-am bucurat că a căzut. Nu știam că  dintr-un cadavru pot ieși atâția viermi. Am început treptat să realizez că  economia de piață este o economie bazată pe furt și corupție. Desigur sunt și oameni care muncesc cinstit, dar cum poți fi cinstit până la capăt într-un nou sistem, moralmente la fel de depravat ca și cel dinainte, mai cinic. Dacă  trăiau Robespierre sau Hebert, multe capete cădeau. Burghezia nouă și-a arătat fundul care seamănă cu fața. Îi înțeleg pe avangardiști, deși nu practic avangardismul, este prea permisiv pentru cabotini. Timpul va readuce pe tapet conflicte majore. Omul nu este un animal dresat. Polarizarea socială este contrară naturii umane, omul nu este nici bestie, nici lup.

 Mă gândesc la Madame Bovary. O sete nebună pentru mărire, înnobilare. Anna Karenina este cu totul altceva. A fost o jertfă a iubirii și a luptei împotriva convențiilor. O luptă inegală. Burghezia iubește convențiile, familia perfectă, discreția perversă, ea este mereu mulțumită cu ce are și va mai obține. Nu fac parte din sărăcime, nu mă simt proletar, dar ceva este rău , fundamental rău  în sistemul capitalist. Cică evoluează, se umanizează. Nici vorbă, crimele se țin lanț. Masacre în toată lumea, bombardarea Belgradului, intervențiile în Afganistan, Irak, presiunile economice sunt niște  porcării. Scuze pentru limbaj, porcul nu este de vină. Este și el o jertfă. Terorismul nu are nicio scuză, dar s-a născut din cauza pauperizării  unei treimi din populația globului, dacă nu mai mult. Oamenii se pervertesc, umilii devin călăi, călăii devin profeți.  Un artist nu poate fi burghez, el este un răzvrătit, Goethe a fost singurul artist cu spirit de curtean , un hibrid  de nobil-burghez. Villon, Rimbaud, Baudelaire, Maiakovski cel tânăr, Esenin,  Silvia Plath ș.a.  nu puteau să nu se răzvrătească. Unii nu-i înțeleg.  „Stați liniștiți, așezați-vă la locurile voastre”, au fost ultimele cuvinte spuse în public de handicapatul Ceașcă. Știa ce spune. Nemulțumiții, agitații nu plac niciunui regim totalitar. Iar democrația  nu este niciodată  cinstită.  Este mereu subminată de  mafioți. Farmecul discret al burgheziei este , de fapt, o duhoare. Cine va curăța grajdurile  lui Augias?

BORIS MARIAN

Cruzime

 

Mai bine să fii  dalmațian, decât cruelă. Omul nu are nevoie de cap. În timpul vieții sufletul stă în cap. El tulbură dreapta judecată, luciditatea. Există capete fără suflet? Poate. Inima este doar un mușchiuleț. S-a creat un mit în jurul inimii. Toate ființele vii au inimă, la ora de zoologie, la școală, am văzut o broscuță  tăiată  pe mijloc, îi bătea inima. Asta spune tot. Acum despre poezie. Autorul trebuie să fie el însuși, să nu se gândească la cititor.  Calofilia, excesul de  metafore, de  sentimente  comune strică. Suntem niște păcătoși, nu suntem sfinți, nici îngeri. Exemplu – Beethoven, Whitman, Esenin, ș.a. Puterea lor stă în sinceritate. Artistul este credibil și atrage prin directețea cu care se exprimă, desigur , fără a părăsi arta.Asta depinde de talent. Mai departe. În viață există sentimentele de prietenie și dragoste. Ele nu se amestecă, dar nici nu se separă. Iubirea este impură , implică atracția sexuală, orgoliul celui iubit, gelozia, trădarea, etc. Prietenia, rară în esență, este mai pură. Înseamnă chiar jertfă. Aici se apropie de dragoste. Dar eu nu am avut un prieten adevărat, poate că este și firea mea devină.   Am pretenția să găsesc pe cineva care să gândească la fel ca mine, în ce privește prietenia. Castor și Pollux. Oreste și Pillade. Nu există. Orice relație ruptă produce răni. Durerea poate fi acută, latentă, de durată. Ochii mei devin violeți, scriu cu cerneală simpatică, dacă mă doare ceva. Majoritatea oamenilor monologhează. Și eu. Dar am firea amerindianului,  fierbinte, iar din romane, îi admir pe Julien Sorel, Fabrice, adolescentul din „Vă place Brahms?”, ș.a. Femeile pot fi dure, de necucerit, trufașe,  viclene, dar pot fi și zeițe, mame, amante extraordinare.  Sunt mai complexe decât noi, bărbații, care suntem uneori niște animale. Iubirea are fragilitatea firului de păianjen. Prietenia este ca un odgon. Cunosc mai bine iubirea, ea îți dă libertate și robie, are savoare. Femeile iubesc stabilitatea. Sunt burgheze. Se cred nobile, pot fi și nobile, dar simțul datoriei este mai puternic. Se tem de aventură. Au motive. Cel mai crud la o femeie este râsul. Râsul îi ucide pe cei slabi. Eu repet după Nietzsche – ce nu mă ucide, mă face mai puternic.

Cruzimea este de gheață, gheața se topește, nu rămâne nimic. Adevărul este din diamant. Cred că arta ar trebui să slujească adevărul, iar frumosul să-i fie subordonat. Ghiocelul crește din pământ. Ghiocelul artificial nu valorează nimic.

BORIS MARIAN

 

Aiureli de  print

 

Nu se poate vorbi. Lucrurile stau diferit. Cu capul în jos. Ne răspândim gândurile, ca pe viruși. Nu a existat niciodată un singur gând. Totul pare mai complex B. Chestie de măsură.  Ta-ta-ta, până la DADA. Incontestabil   este că s-a ucis. Orice se explică, numai iubirea mea pentru tine, nu. Sunt oameni care vor răspunsuri exacte. Ei bine, nu se poate. De aceea este un Dumnezeu. Mai este și premoniția și muniția, municipalitatea, muncile lui Hercule, neplătite. O picătură în ocean, o fi cianură? Scriitorul știe, nu spune. În plin deșert, în drumul spre Canaan, oamenii  păreau uniți. Căutări, destine, destinde , dragă, arcul, doare.  Tangențe, tangaje, Tanathos. Azorel moare, dar nu se predă. Nu manipula frazele, peștele oricum vine la musca artificială.  Permiteți-mi să corectez câteva neadevăruri. Doar o clipă. De fapt , nu știu ce să răspund. Să spună clownul, el este  Cel Mare. Țineam cartea lipită de piept, degetele în buzunar. Mă fur singur. Adam devine un personaj după ce plonjează pe Pământ.

Natura este desăvârșită, tu ești strâmb. Fii  binecuvântat din înalturi și de pe pământ. Amin. Supravegheați scena cu ochi bănuitori, mai știi? Să revenim, să ne revenim, reverență, maestre  Gaga. Rătăciții nu au nevoie de călăuză, rătăcirea este un dar. Cine nu știe, să încerce. Acestea sunt cuvintele unui bărbat. Binele este de partea ininteligibilului. Înțelepciunea, cumințenia, dreptatea, sfințenia se aseamănă, de aceea fugim de ele. Integrismul etic este numai o iluzie pioasă. Vă sărut, doamnă, frumos și pe față și pe dos, mă scuzați că sunt vulgar, dar mă trag din vechi barbari ce străbăteau stepele călare pe iepele albe precum laptele. Din copaci cad coaptele capete de regi și prinți, ispitit sunt de dorinți ca Sfântul Antonie din cea Macedonie. Simetrie – mister, act sexual. Sensurile trec, întrebările petrec la banchet,  perechi, perechi.

Nu există erori pure. Pygmalion a creat o femeie, a uitat să o îmbrace, să-i dea educație. În toată lumea există statui, statui de femei goale. Ce-i cu obsesia asta?  La ce folosește,  întreabă cerșetorul. Intensitatea pasională a contemplării. În Univers, omul constituie rezerva de libertate. Dar această libertate îl poate și distruge. Spre deosebire de orice altă ființă, de orice alt obiect, omul are de ales. Nimeni nu alege în locul său. Riscul este al nostru. Dumnezeu privește, el nu este nici educatorul, nici temnicerul nostru.  Faust a ales, nimeni nu l-a obligat. A ales dragostea, bogăția, a pierdut totul. O noapte-ntreagă soarele mi-a râs în vis. Asta nu este o alegere. Mai înțelegi ceva?

BORIS MARIAN

DADA  sau  nu

 

La primul Târg internațional  DADA de la Berlin, în 1920 se putea citi – „ Arta a murit, trăiască noua artă mecanică a lui Tatlin”, „ DADA este de partea proletariatului revoluționar”.Declarându-se  antiburghezi, dadaiștii se aliniau politic bolșevismului, din dorința de a face valuri în vest. Nu conta faptul că în războiul civil din Rusia muriseră milioane de oameni. De la început, această mișcare a pornit, cum se spune cu „stângul” și la propriu și la figurat.  Dar în artă orice înnoire poate fi binevenită. Printre părinții DADA-ismului nu se numărau proletari, dimpotrivă, erau fii din familii burgheze – Tristan Tzara, Marcel Iancu , originari din România, alături de mulți alți artiști din Occident. În anul 1916, la Zuerich , unde a apărut acest curent, la Cabaretul Voltaire veneau refugiați politic, printre care și Lenin. Dar între bolșevici și DADA nu a fost nicio legătură, iar realismul socialist impus mai târziu a respins orice tendință avangardistă. Jean Arp scria în 1920 – ”Tapa tapa tapa/pata pata/Maurulam katapultilem i lamm/haba habs tapa/Mesopotaminem masculini/Bosco & belachini/haba habs tapa/Woge du welle/haha haha”. Este o doză de schizofrenie în această „compunere”.  Artiștii plastici se iau la întrecere în a realiza colaje aiuritoare. Erau respinși atât cubiștii, post-simboliștii, post-impresioniștii, etc. DADA   este denumirea căluțului de lemn cu care se joacă , se pare, copiii, așa explică francezii. Inventatorul denumirii acestui curent este Hugo Ball. Nimeni nu neagă dorința inițiatorilor de a aduce ceva nou în literatură și în arte plastice. Dar riscul de a fi ridicol și anti-artistic este mare. DADA-ismul și-a făcut loc și în lumea dansului, al muzicii. Au fost căutate simboluri africane,  explicații mistice, teorii matematice. Orice era bun pentru a construi o „nouă artă”. Raoul Hausmann este unul dintre inovatori. Marcel Iancu creează măști. Sophie Taeuber scrie o lamentare onomatopeică. Unul dintre sloganurile grupului era – „ Fiți prudenți, evitați orice emoție”. Richard Huelsenbeck, student în medicină, dermatologul Walter Serner se manifestă și ei zgomotos. La fel Hans Richter, Otto Flacke. Jean Arp se refugiază în Elveția spre a scăpa de armată și simulează nebunia. „Îmi place să calculez încet și fals”, scrie el. Părintele DADA-ismului, care a redactat și revista , a organizat expoziții, conferințe a fost, desigur Tzara ( Rosenstock).Manifestul DADA apare în 1918,  la 28 iulie, seara, când curentul era deja cunoscut. „Împreună se pot face acțiuni opuse”, era alt slogan. În 1916 apăruse „ Prima aventură  celestă a domnului Antipyrine”, a lui Tzara. Hazard, „fiecare, individual, cu nebunia lui”, astfel se prezentau  dadaiștii. „  Capul mecanic” al lui Hausmann face furori la Berlin. Apare și fotomontajul cu crâmpeie din mișcările  de stradă ale revoluției din Berlin. În februarie 1918 apare Johannes Baader, autoproclamat Președinte al Societății Națiunilor Telurice Supradadaiste. Într-o vitrină , Baader apare gol pușcă ,  spre spaima burghezilor din cartierul Steglitz. Alte nume - Hanna Hoch și Georg Grosz, acesta din urmă, un artist autentic.Huelsenbeck editează Almanahul DADA, acesta ajunge și în |Japonia. Poetukl Schwitters publică –„ Anna Blume are o sămânță/Anna Blume e roșie/ Ce culoare are sămânța?/ Albastru e culoarea părului tău galben/ Roșul îți gângurește sămânța de pasăre verde”. Nu suntem departe de versuri publicate și azi de diverși autori de pe la noi și din alte zone. Apar noi curente – Merz ( de la Komerz), Anti-DADA, dar tonul este același. Deci – colaje, texte absurde, montaje, picturi, texte și ilustrații împreună, acestea sunt armele curentului dadaist.  Uneori intervine poliția, dar nu se știe pentru ce. Franța, Germania, Anglia sunt cuprinse de furia unor fanatici dadaiști. Totuși ei sunt pașnici, uneori pornografici, adeseori inventivi. Cine caută un substrat filosofic nu îl va găsi, totuși DADA a contribuit la evoluția artei, literaturii. Nu se știe când s-a stins, se pare că instalarea dictaturilor  în Rusia, apoi în Germania, izbucnirea celui de al doilea război mondial,  Holocaustul, masacrele, genocidul, perioada postbelică de schimbare a sferelor de influență au înăbușit acest protest pornit dintr-un imbold tineresc și  legat de nume de valoare  ale culturii europene și universale . Dăm doar o scurtă listă – Aragon, Arp,Ball,Breton, Picabia, Duchamp, Eluard, Max Ernst, Grosz, Hausmann, Huelsenbeck, Huidobro, Marcel Iancu, Man Ray, Satie, Soupault, Tzara, ș.a.

BORIS MARIAN   

A fi scriitor

 

Bine a zis prietenul meu că toată lumea scrie. A fi scriitor este un chin. Nu trebuie să fii nici cel mai deștept, nici cel mai cult, ești scriitor pentru că nu poți trăi fără scris. Mai mult, cauți să scrii ceva cu credința că nu scrii numai pentru tine, pentru tragediile tale intime. Scrisul este o parte a culturii, dacă nu crezi că aduci ceva nou în literatură, scrisul tău este un joc de amator. Amatorismul nu aduce nimic bun în nicio profesie- medicină ( vai!), economie, tehnică, știință. Ca să construiești arme nucleare și să fii amator, ce spuneți? Am sări în aer cu toții. Unii se autointitulează scriitori. Desigur nu trebuie să fii neapărat membru al unei Uniuni, Ligi, asociații, grup literar, aș spune că nici publicarea unor cărți nu te atestează drept scriitor, de pildă Kafka a vrut să-și ardă toate manuscrisele, Eminescu nu a apucat să publice nici o treime din ceea ce a scris. Când te consideri scriitor profesionist, nu geniu, pentru că geniile sunt copiii Norocului, ai Divinității, trebuie să fii CONVINS că scrisul tău este necesar și altora. Jurnale și poezii de inimă albastră scriu mulți. trebuie să ai o structură de scriitor, la fel ca în muzică, pictură, artiștii. Am întâlnit destui care se autointitulează scriitori , fără a fi decât  grafomani. Grafomania este o boală atât la scriitori, cât și la nescriitori. Diferența este că scriitorul știe să fie original, interesant, valoros. Valoarea literară nu este ușor de evaluat, dar sunt critici, cititori avizați care pot aprecia valoarea. În cariera mea, care este obișnuită, am avut parte de respingeri și din partea unor buni cunoscători de literatură. Gustul este ceva subiectiv, apoi nu orice scrie un autor „consacrat” ( adică profesionist) este valoros. Anticii spuneau  că , uneori, și Homer doarme. Unele piese ale lui Shakespeare sunt mai slabe, de aceea se crede că nu le-a scris el.  Poeziile lui Eminescu , scrise la 16 ani nu sunt toate la înalt nivel artistic, geniul său a evoluat  spre înălțimi. Mai este ceva. Ambiția vanitoasă, orgoliul nu ajută pe nimeni, nici pe scriitor, nici pe nescriitor, le face doar rău. Pot face rău și altora, se nasc disensiuni, se distrug prietenii. Numai munca și talentul te fac scriitor, iar talentul este ceva înnăscut, nu se poate cuantifica, unii au mai mult, alții mai puțin, alții deloc. Este greu să conștientizezi cât talent ai, dar cu multă luciditate te poți controla. Nici modestia exagerată, umilința nu te ajută, dacă știi că  ai o anumită valoare. Sunt talente care se autoignoră și este păcat. Îndemnul lui Heliade Rădulescu – scrieți băieți, numai scrieți – era  bun când literatura română nu avea scriitori. Acum sunt mai mulți „scriitori” decât cititori. De ce se caută scriitorii străini mai mult decât cei români? Pentru că  străinii au trecut prin verificări de tiraje, de popularitate. Există scriitori români extrem de valoroși, dar necunoscuți în străinătate. Nu este vina lor. Iar acum, succes, scrieți fete și băieți, numai nu-mpărțiți scaieți.

BORIS MARIAN

Moshe Idel – contemporanul nostru cabalist

 

„Vrând  să-mi aflu un rabin, am ajuns la Buber, prin intermediul lui Scholem, la Idel. Am rămas la la Moshe Idel. Nu este numai un învățat  de talia lui Scholem, dar și o călăuză pentru rătăciții ca mine. Cred că el  ne va arăta, în fine, drumul  spre cultura evreiască autentică, încă posibil de găsit în aceste vremuri scăpătânde”, scrie  Harold Bloom, la rândul său o somitate în lumea academică americană.  Editura Hasefer a publicat recent volumul „Lumi vechi, oglinzi noi”, redactor  Andreea Soare, traducere de Alina  Cârâc, din originalul apărut la University of Pennsylvania Press, 2010. Moshe Idel, pentru cei care nu cunosc, este născut în 1947,  la Târgu Neamț,filosof și cercetător al Cabalei, îndeplinește funcția de profesor de gândire iudaică la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Are peste zece volume publicate, în mare parte traduse în limbi de circulație, sute de articole-studii, conferințe, au apărut patru monografii despre opera sa. În introducere , autorul  pune în evidență complexitatea studiului Cabalei, etapele și zonele de răspândire,  existența unei Cabale creștine, paralel cu cea iudaică, contradicțiile ce au apărut și apar în diverse interpretări, tendințele de fragmentare și de unificare a studiului cabalistic, rolul elitelor în evoluția studiului cabalistic, interferența Cabalei cu literatura beletristică ( ex. Franz Kafka, ș.a.), rolul iluminismului, al filosofiei în acest domeniu, multitudinea de întrebări, critici, etc.  Cartea cuprinde 13 capitole, de fapt eseuri care se pot lectura ( studia) în mod autonom, dar autorul a grupat aceste capitole în patru părți – Conceptualizări intelectuale ale iudaismului, Scholem și conceptualizările Cabalei, Cabala și unii gânditori ai secolului XX, Înțelegerea hasidismului.

 Desigur sunt destui cititori care nu știu ce înseamnă Cabala , ce rost are. Cabala este o tradiție veche, ce s-a născut acum 5770 de ani( după concepția religioasă). Termenul „Cabala” derivă de la cuvântul ebraic kabbalah, care înseamnă primire, receptare. De fapt, limba ebraică, considerată una din limbile sacre, a fost dezvoltată în mod special de către și pentru cabaliști, pentru a-i ajuta să comunice despre chestiuni spirituale. Accesul larg la esoterismul Cabalei este realizat de abia la sfârșitul secolului XII, prin Cartea lui Zohar. Sinele în Cabala este chiar Dumnezeu manifestat în om, și are un corespondent în inima spirituală. Trezirea punctului din inimă și apoi împlinirea completă a acestui punct până la desăvârșire, este scopul pe calea spirituală a Cabalei. Mistica, filosofia, literatura, muzica, artele plastice, ș.a. fac parte din cultura și civilizația lumii. Fiecare este liber să aleagă domeniul predilect.

În eseurile cuprinse în volum , autorul se oprește la nume mai mult sau mai puțin cunoscute, precum Arnaldo Momigliano,Gershom Scholem, Eric Voegelin, George Steiner, Kafka, Franz Rosenzweig, Abulafia, Walter Benjamin, Derrida, Paul Celan ( cu „Psalmul” său), Buber, Heschel, Levi Isaac din Berdicev , oameni din diferite epoci, dar și la Ioan Petru Culianu, pe care l-a cunoscut personal, Umberto Eco, volumul fiind completat  cu aproape 800 de note ale autorului. Fără a încerca o analiză a acestui op, am putea, totuși, reține câteva preocupări ce se reliefează în demersul lui Idel – moștenirea tradițională, opera opera mentorului său, cu care și polemizează postum, Gershom Scholem, importanța hasidismului în mistica evreiască și literatura artistică, în special a lui Kafka și Celan. De ce este actual Idel și studiul său cabalistic?  Pentru că  în cultură totul evoluează, dogma este eliminată și jocul superior, rațional poate numai să ajute inteligența umană. Fără inventivitate, imaginație, joc al spiritului, am fi rămas în peșterile omului primitiv. Pragmatismul fără spirit este sterp, omul își depășește condiția prin forța spiritului său ,  fie că este credincios, fie că se pretinde ateu.

BORIS MARIAN MEHR

 

   

Din bătrâni

 

În mintea mea  este forța mea, dar nu pot evita accidentul.

Clipele de nefericire, absurditatea  porților închise,

Francois Villon suspendat definitiv,  ce ar mai râde,

Acolo, în ștreang ar scrie despre zăpezi, la feminin,

În fața mea e un ocean,  sunt o picătură, un fir de nisip,

Totodată sunt în centrul Pământului,

Să scriu despre moarte?  Ea este oriunde, ca aerul.

Muza mea nu se împacă nici cu moartea, nici cu nemișcarea.

Omnia fluunt. Miracolul este mișcarea petalelor, genelor, astrelor.

Iubirea le pune-n mișcare. Nimic nu este necesar.

Totul este-n închipuirea noastră. Chiar și acest poem,

El există pentru că eu l-am botezat astfel.

Iar tu ești perechea.

Pentru că la donna e mobile, Manole

A închis-o pe Ana în inima sa, a stat femeia

Un timp, ca Iona în burta balenei, apoi

i-a șoptit lui Manole idei ciudate,

a început Manole să-și ia câmpii,

s-a făcut haiduc, l-a omorât pe Manea

slutul și-arțăgosul, i-a prins pe ciobanii asasini,

a luat-o pe Miorița la el în gospodărie,

dar  Ana s-a revoltat, Miorița a trebuit să plece ,

s-a întors Manole la uneltele lui, dar zidarii  fugiseră.

BORIS MARIAN

Să presupunem

 

Să presupunem că eu aș fi murit de mult. Cam de trei zile. Încep să mă descompun. Prietenul meu Popey  zice, vai, tocmai voiam să-l invit la o  șuetă.  Vino, drag prieten, vei vorbi cu muștele.  Apare Stănică Pățitul – ce rău îmi pare, dar nu foarte, am pățit eu altele mai grozave. Desiree plânge într-un colț, spre disperarea lui Floricel. A murit, gata, ce mai vrei? Îl vreau pe Cyranoooooooooo. Desiree este de neconsolat. Țeapănă apare  artista Martinica, face o schiță a mortului și pleacă. O să aibă ce expune. Lina- Bulina  nu scoate un cuvânt. Se gândește la vulcanii noroioși  din Vrancea.  Amintirile ei vor fi publicate în curând. Dar cel mai trist este  Gardian  post-avangardistul- pe cine mai înjur eu acum? Cui îi scot eu dinții? Nu are dreptate, se pot scoate dinții și celor morți. Mai cu seamă dacă sunt din aur. Eu zăceam în apartamentul prost aerisit, procurorii încă nu sosiseră,  editorii se îmbulzeau, scotoceau prin sertare, iar eu nici nu puteam să-i ajut. O ediție de opere complete era posibilă după multă muncă, cine să o facă? A fost chemată o fată din Bistrița, era o mai veche cititoare de a mea. S-a pus pe treabă și au ieșit cam cinci volum pe hârtie  subțire, de biblie. Literă mică, nici eu nu aș fi putut să o citesc. M-am trezit din somn, nici o ediție, niște cărți acolo, niște notițe prin sertare, ceva poeme pe site-uri. Am dat lumea afară, le-am spus că sunt viu, nu prea mă credeau, doar Gardianul a murmurat – cabotinul, iar m-a păcălit, dar mă bucur, cel puțin trăiește. Popey făcea fețe-fețe. Să-l primesc la mine, să nu-l primesc. Jamais. Prea m-a jignit, mi-a creat atmosferă. Așa, așa, a strigat triumfător părosul de Money. Cămașa roșie se cam uzase, dar talentul nu îl părăsise defel. Ce-ar fi , totuși să-l omorâm, cel puțin rezolvăm situația. M-am speriat și am fugit în pijama afară din casă. Și uite așa, am ajuns la nebuni. Stau în pat, citesc, scriu, nimeni nu mă tulbură, arunc foile pe fereastră, dimineața totul este strâns. Cine să le mai citească? Poate Dumnezeu.

BORIS MARIAN   

Interferențe

Lasă ceasul să meargă

 

Lasă ceasul să meargă, zice Richard,

Urechile îi ard, dar lasă ceasul să meargă,

Poeții scriu de zor poeme,

Niciun ceas nu se oprește la vreme,

Toate ceasurile merg, chiar și pentru morți,

Că moartea-i numai umbra unei porți.

Dacă iubești,  iubește mai departe,

Dacă exiști,  încrede-te în soartă,

Totul e scris și socotit  și  judecat,

Întru sfințenie sau  chiar în plin păcat,

Eu  cred în avataruri, cred c-am fost

Un fulg căzut din ceruri, fără rost,

Acum mă nalț  precum un prunc  umblând prin timp,  

Iubito, scrie-mi, până nu mă schimb.

BORIS  MARIAN

Omnia fluunt

                                    Pentru Tania Saiciuc( decembrie 2012)

 

O poetă a murit singură într-o casă goală

Ca o coajă de nucă,

Avea o voce șoptită, de izvor,

Vorbea numai despre iubire ,

Despre iubirea pe care nu o avea,

Pe care o pierduse  în codrii  noștri cei  adânci,

toate trec,  Paul Celan trece nepăsător printre valuri,

fluviile sunt nămoloase precum indiferența noastră,

toate trec, nimic nu se schimbă,

poți muri de o mie de ori,

nu te aude nici pasărea,

totul este scris în procese verbale de constatare,

un elev deschide carte, se freacă la ochi,

 se întreabă, cine-i acesta?

A fost un om, zicea Fundoianu,

Se poate gaza un om și prin indiferență,

Prin uitare, că doar omenească este uitarea,

Doar moarta își face cu mult respect datoria.

BORIS MARIAN

Virusemie

 

Iei un virus , îl pui în apă,

Se mișcă la fel ca un spermatozoid,

Unul vine din Adriatica, precum împăratul lui Yourcenar,

Iau virusul, îl izolez, ies doi, trei, așa s-a născut omul.

Șapte ani am fost suspendat de un fir de păianjen,

Deasupra mării, vine  un delfin păros , spune,

Băi, bacterie sau virus, ce ești, că nu știe diferența,

Marea muge ca vaca, dar eu iubesc mările,

Din fluvii s-a format marea, pornesc înot ca o amoebă,

Artista Nin încearcă un incest, o casă ezoterică în Vest,

 Cochilia artistului, înconștiență bătută de rumoare și cadență,

Înlătura artistul, îngrijise grădina albă de narcise,  atașament,

 Dar ce contează-n timp?  Ananis Nin pe tine nu te schimb.

La Londra erai una, la New York te preschimbai în virtualul rock,

Durere din cuptorul de dorinți, Anais Nin ești nudă și colinzi

Prin sufletul bărbaților-femei, ai fost mereu în patru sau în trei,

Sau un a singură, Ofelia lângă tine este un rai perfect pentru jivine.

BORIS MARIAN

 

Grădina japoneză

 

Pe pleoape mi se topește zăpada de primăvară,

Metaforic,este vorba de iarnă,

Nepoții conduc mașini complicate,

Visez uneori războiul ruso-japonez,

O fi  fost un bunic pe acolo?

Mii, sute de mii de soldați s-au dus în pământ,

Copii uciși, violuri în lanț,

Iar eu scriu versuri, mă numesc simbolist, avangardist,

Postmodernist, cui, ce-i pasă?

Poezia este un medicament exprirat?

Ne îmbătăm cu xanax și whisky,

Hackerii își fac de cap,

Sexul înlocuiește literatura,

Dar  nu mi-e silă, știu să apreciez o grădină japoneză.

BORIS MARIAN

Maldoror

 

Duioșia este un act de agresiune, viclean,

Urăște-mă, diavole, nu mă accepta,

Eu sunt mereu același,  neîmblânzit ca lupul ,

Liber ca vulturul,

Fratele lipitorii, al șarpelui pândesc,

Vor să vorbească, ei vor striga,

Între noi se află omul umil.

Cine  e acea ființă divină.  Ce taină caută?

E  Maldoror, nu l-ați recunoscut?

Privirea lui este blândă și adâncă.

Pleoapele lui însoțesc adierea.

 

BORIS MARIAN

Abrupt

 

Drum abrupt, nedrept de abrupt,

înțeleptul îl ocolește,

poetul nu este un înțelept,

smârcuri pustii exprimă plictisul,

astfel se rup prietenii,

legături de rudenie,

numai iubirea preferă înălțimile.

Gloria este doar la buza prăpastiei,

Eu prefer buzele tale, iubito.

 

BORIS MARIAN

Eroarea unor dascăli

 

Tot mai des întâlnesc  la  unii dascăli, fie de nivel  liceal, fie  universitar și chiar academic, ca să nu vorbesc de „istoricii” de ocazie, din mass media, tendința de edulcorare și chiar de glorificare a unor personalități care și-au înscris numele  pe pagini sângeroase ale ISTORIEI acestei țări. Mă voi referi la Corneliu Zelea Codreanu și mareșalul Antonescu. Este limpede că prăbușirea comunismului a creat un vid,  aceasta ar fi prima eroare, dispariția dictatorului NC fiind privită  din punte de vedere diferite, în locul  cultului nemeritat al acestuia, fiind înălțate figuri care merită atenție, dar nu admirație. Am să mă explic. Codreanu a fost un personaj carismatic, avea o tendință spre mesianism politic, credea în menirea sa de mântuitor, a tras cu pistolul în prefectul de la Iași, ucigându-l, a fost achitat, a organizat și încurajat mișcări de stradă cu caracter ultranaționalist, a scris o „Cărticică a șefului de cuib” , de un primitivism  și o ură față de alte etnii, nedemnă pentru un veac ce se dorea civilizatoriu. De mișcarea legionară s-au atașat vremelnic sau mai consecvent, tineri intelectuali, străluciți prin pregătirea lor, fapt explicabil prin  situația jalnică în care se scufundase România interbelică, politicianismul și corupția  aduse până în vârful statului, ceea ce ne amintește și de situația de astăzi. Ucis de regele Carol II, Codreanu a fost urmat de un avocat mai puțin carismatic, dar mai crud, Horia Sima, răspunzător pentru masacrarea a 60 de demnitari români la Jilava, în octombrie 1940, a savanților Iorga și Madgearu, de jafurile din cartierul evreiesc și de Rebeliunea și Pogromul din ianuarie 1941. Sima a fost ținut în  lagăr, în Germania, ca piesă de șantaj împotriva mareșalului Antonescu. A murit liniștit în anii 90, în străinătate.

Poziția lui Ion Antonescu este mai DIFICIL de analizat. Lozinca sa de eliberare a Basarabiei și Bucovinei a deșteptat în sufletele românilor speranțe deșarte. El nu a cerut oficial înapoierea Ardealului de Nord, spre a nu-i supăra pe nemți și pe unguri. S-a aliat cu una dintre cele mai sinistre personaje ale istoriei, Hitler, comparabil ca bestialitate numai cu Stalin, sperând să câștige un război în care însăși existența civilizației europene și a lumii erau puse în  pericol. Este straniu la un om de pregătirea lui Antonescu un asemenea grad de cecitate. Dacă Napoleon nu a înțeles de la început absurditatea unei campanii în vastele zone ale Rusiei euro-asiatice, ciudat este că Hitler și Antonescu nu au reținut nimic. Înșiși Mussolini, Franco,Horthy, Mannerheim   s-au ferit să se angajeze într-un conflict care le putea aduce pieirea. În Rusia au pierit sute de mii de militari români, rezultatul fiind  intrarea tancurilor sovietice în România, cu toate urmările acesteia. Nu mai vorbim aici de crimele făptuite împotriva unor evrei nevinovați, femei, copii, bătrâni(  din biografia mea, dau exemplu pe bunicii din partea mamei) acuzați a fi bolșevici.  

Vreau să fiu bine înțeles. Eu nu vorbesc aici ca un evreu răzbunător, obsedat de Holocaust, deși tema este cumplit de obsesivă, ci de fapte la fel de reale, obiective.  Nostalgia pro-legionară, pro-antonesciană nu are nici un temei.  Chiar aderenți  sau simpatizanți ai Legiunii precum Nichifor Crainic, Emil Cioran, ș.a. s-au dezis categoric de crimele Legiunii, pe care o admirau la început. Pe unele site-uri apare Cioran lăudând Legiunea, dar se omite ce a spus în anii de după război, Cioran fiind un iubitor al Franței, un clasic al literaturii franceze.

BORIS MARIAN 

Așa grăit-a Zara…

 

Am părăsit ținutul și lacul ce tăcut,

Urcat-am sus, la munte pe drumul nebătut,

Trăiam din poezie și din seninul blue,

Trecut-au ani și secoli, trăiam ori, poate, nu.

 

Din poezie pură nici Dumnezeu n-ar fi

Mai mult decât o rimă la factorialul psi,

Poetul este vultur și șarpe totodat”,

El este ANDROGINUL,  femeie și bărbat.

 

BORIS MARIAN  

Spune, Materie Primă Chipuri după asemănarea noastră, Ne uităm la noi în fereastră, Este și asta o strategia, ... Spune prof.dr. Ilie. Protagonistul este ascuns, Citește din Scott și Duns, Nici un Barthes, Genette, băieți buni Pentru-ncărcat cărbuni. Pasăre prizonieră în cer, Trăim într-o eră de fier, Tăcerea – un mod de-a muri, Balerina nu mă iubi. Turnul Eiffel se înclină Exact ca o balerină. Așteptăm doar roade și recoltă, Frumusețea noastră unde e? Trandafirii se ridică, boltă Peste dezmățările de ieri. Iară tu te dărui trup și suflet, Din risipă trecem în neant, Cine ar putea să se disculpe Când în zori dispare un berbant? Iară seara vine înc-o umbră, Uneori nici moartea n-are preț, Clipa ta se face tot mai scumpă, Dar poetul a citit „ P…..”. ( n.n. volum apărut la o editură serioasă) Spune, Materie Primă, Ia aminte, Alma Mater, și cu spaimă și cu stimă, o, mein Gott, mein Vater. Nu vă speriați, cavaleri, Rotiți cheile-n broască, Am ierbivori niște veri, știu să fac țuică din boască. Degete trei i-au crescut Într-o ureche mistrețului, Decât mort pe un scut, Dați-mă hrană nevestelor. Lepră- nobil flagel, Galben ca ochiul pisicii, Sună din vârf Clopoțel, Așa-l porecliră amicii. BORIS MARIAN

 

Uneori

 

Uneori ne ascundem în noi,

Ne ghemuim în noi,

Cu orgoliul disperatului,

Napoleon  pe insula  Sf. Elena,

Alteori ieșim cu pieptul gol,

Curajoși ca spartanii,

Dar primim  zoaiele indiferenței,

acum , prietene, înțelegi de ce

mă dedic  unei vechi meserii,

sunt un scrib  al  furtunilor ,

pescăruș peste valuri,

plimbăreț pe o punte-n tangaj

ori o scoică pe fundul oceanului.

Înaintez doar în mine,  progresez doar în mine,

Cine vrea, mă poate culege din valuri.

 

BORIS MARIAN

  

 

Corabia

 

Deci, spune povestitorul, deci,

Se făcea că eram pe corabia argonauților,

Corabia cititorilor în stele,

 Căpitanul Popaiason mă primea

Cu mare pompă, mă adula,

 Eram prieteni de-o viață,

Nu știu de unde apăru duhul rău,

Valurile străluceau, nu prevesteau nimic,

Se mai învârtea pe acolo un pește ciudat

Mâncător de calcar  și mâl,

Multă ură avea dumnealui, multă ură

 Fără de miez și călcâi,

Acum eu ce să zic,  am scos paloșul de la brâu

 și în val l-am aruncat,

Popaiason  se supără, mări, se supără,

m-a izgonit de tri ori de pă corabia aceea 

și eu tot mă urcam, că ploua tare cu ouă de struț,

asta de la Popaploaie se trage, zise adevăratul Iason,

m-am trezit în ocean, de departe bietul slujbaș

Robinson îmi făcea semne.

Nu striga, i-am răspuns,

Nu eu sunt Vineri, dar nici departe nu sunt.

Așa am ajuns eu la voi, dragii mei.

Mă-ntrebați ce-i cu Popaiason, nu știu,

 Că parcă un chit uriaș l-a-nghițit ca pe Iona.

 

BORIS MARIAN

Dezintoxicare

 

 

 

 

O victorie inexplicabilă,

Omul devine zeu,

Ierți, otrava devine miere ,

Cuțitul –biberon,

Blestemul- cântec de leagăn.

Ești un zeu?

 

 

Se spune că unii au fost puși,

Nevinovați, pe scaunul electric.

Ce au făcu ei|?

S-au scuturat, au scos nițel fum,

Au troznit și sufletul lor electrizat

s-a dus la Domnul.

Întrebare – ai fost poet?

Da, spune timid sufletul.

 

 

Unui profesor de istorie

i-a căzut fata în prăpastie,

colegii au uitat s-o mai scoată.

Profesorul a plâns.

 

 

Un politruc citea macianii,

În loc de maniacii războiului rece.

Pe piatra funerară scria-

Subofițer Maciani.

 

 

Când Stalin a fost scos din Mausoleu,

Cineva a strigat – Trăiască  Stalin,

Jos Hrușciov. Discret, doi civili l-au ridicat

și l-au dus drept în Siberia.

 

 

Nu ești fericit, îmi spune

o cărămidă din zidul vechi,

mă gândesc că este bine să trăiești,

să nu-ți vină o cărămidă în cap,

să ai un scop în viață,

dar care scop?

 

 

Voi scrie un tratat de fericire,

despre bucuria de a te trezi,

de a te bucura de soarele de vizavi,

de a înota într-un iaz

cu apă limpede,

ați văzut bucuria câinilor

când își zăresc stăpânul?

Stăpânul este Domnul nostru.

Poate scrisul nostru.

Iar despre fericirea

 celor plecați în altă lume,

voi scrie altădată.

 

 

 Boris Marian

 

 

 

Cuvântul lui Don Quijote

 

Don Quijote nu este un anarhist, dar  un mare apărător al individualismului. Am să încerc să vorbesc în numele său.  De multe ori în viață am auzit cuvintele – colectiv, societate,  echipă, comando, etc. Mi-au fost urâte în context.  Cele mai importante decizii în viață  le-am luat în mod individual, chiar dacă mă consultam cu părinții, prietenii, iar de însurat  m-am însurat numai de capul meu. În privința  religiei, din cauza atracției ei pentru mase nu mi-a plăcut niciuna, dar niciuna. Și totuși nu sunt păgân. Eu dialoghez cu Dumnezeu ca   Abraham, Moise, Iov, Iisus,  care la creștini este Mântuitorul și  pentru mine este un exemplu de puritate sufletească. Acum  am să revin la oile noastre. Pionierii aveau grupe, detașamente, unități, după modelul militar, partidul avea organizații de bază, ad. Generale, comitete, tot tacâmul. Don Quijote a dus-o greu cu birocrația de partid. Guvernul are o echipă, e nevoie de echipă, statul major al armatei are și el o echipă, o întreprindere, o firmă au și ele  echipă. Fiecare site are și el o echipă. Un singur lucru am de obiectat – nimic nu strică  în creația artistică decât sentimentul de echipă.  Eu nu doresc  nici zâzanii, nici nu vreau să provoc disensiuni, dar NICIODATĂ DISCIPLINA NU A CREAT NIMIC ÎN AFARĂ DE DISCIPLINĂ. Actul creației este atât de intim ca și actul sexual. Când  pe un site se află unul- doi- trei , poate mai mulți creatori autentici, iar alți o mie sunt aspiranți, unii cu mult talent, alții fără, de ce nu se crează o protecție pentru unii „aleși”? Lăsați-i să treacă pe roșu, dacă mașinile îi calcă, este actul lor individual, nu le dați la cap cu regulamente. Secole de Inchiziție, despotism, teroare m-au învățat că masele nu fac istoria, cu indivizii care gândesc liber. Sună demagogic, priviți în sufletele voastre. Când un anume G.Re dădea cu ghioaga în mine pe RoLit, la reacția mea  venea cu „colectivul”, el voia să-și  atribuie rolul de inchizitor manipulând colectivul.  Mai am și alte exemple, nu le pomenesc, or fi și cititori care nu-mi dau dreptate. Să fie sănătoși și la ce vor ei – groși. Punct.

BORIS MARIAN  

Despre dictatori și alte morminte

 

În spatele unui adevăr se ascunde altul și în spatele acestuia, iar altul. ș.a.m.d. până ce ajungem la o mocirlă numită istorie , unde un crocodil ne învață ce este morala.

Mă uit la poza lui Augusto Pinochet. Încrezut, dur, a murit fără a mai plăti pentru asasinarea liderilor sindicali și a multor oameni nevinovați în Chile. Zice-se că a combătut pe socialistul-comunist Salvador Allende. O fi.  Saddam Hussein, cam de aceeași formație, un om care a suferit mult în copilărie și s-a răzbunat în cursul vieții pe mulți. Se spune că nu trebuia înlăturat, că era o chestiune a Irakului. Mă rog. Mussolini a fost un dictator oarecum comic. Cine știe câți oameni a avut pe conștiință, dar tot comic rămâne. Un exemplu de dictator nebun a fost Caligula, supus perversiunilor lui Tiberiu, unchiul său, care l-a lăsat, totuși urmaș. Așa unchi, așa nepot. Nepotul lui Caligula  a fost un alt nebun, Nero. Nici primul, nici al doilea nu au pierit de moarte naturală.  Vlad Țepeș a trecut prin multe în tinerețe, fratele său, Radu cel Frumos era iubitul sultanului. Umilit, Vlad  s-a răzbunat pe boieri, pe solii turci,  dar a pedepsit și pe tâlhari. Dorea independența Țării Românești. Trasul în țeapă a devenit o metodă aplicată și de țarul Ivan cel Groaznic  după aproape un secol. Hitler a cunoscut multe privațiuni , dezamăgiri, umilințe, tatăl său îl bătea, nu se știe dacă era chiar tatăl său, la fel ca și în cazul lui Stalin. S-au răzbunat  amândoi pe toată lumea.  Lucrau în simultan, în 1934, Stalin îl lichida pe „prietenul” său , Kirov, Hitler îl termina pe  Ernst Roehm, cel căruia îi datora multe.  Hitler nu a vizitat nici un lagăr de exterminare, nu a fost niciodată pe linia frontului. S-a sinucis cu mare greutate. Era un  laș, ca și Stalin, de altfel, care  se temea și de umbra sa. Nepotul dictatorului Ceaușescu, Daniel trăiește în anonimat, a fost în Israel, SUA cu mama sa, acum este cu noi, dar ce reprezintă  el, dacă bunicul nu mai este?

Idi Amin a fost unul dintre cei mai sadici dictatori, a murit în liniște, în Arabia Saudită. Rușinos pentru toată lumea. Muammar Gaddafi a fost mare și tare până când l-au bombardat americanii, în 1986. De atunci s-a cumințit, dar l-au ucis conaționalii sau agenții francezi, nu se știe. Ce s-ar putea spune despre Mao Tze Dong, Pol Pot ? Au  trecut peste munți de cadavre, se pretindeau  profeți. Ambii au murit nejudecați de nimeni, poate de morți. Ceaușescu a murit oarecum eroic, a crezut în steaua lui de lider comunist absolut, a creat mari necazuri propriului popor. Actorul Florin Călinescu a jucat rolul tânărului NC în serialul „Lumini și umbre”, l-a jucat prea bine.  Acum același FC este bogătaș, grăsuț, zâmbitor. De ce nu ar fi?  Este cel mai puțin duplicitar personaj din galeria post-decembristă. Mă uit la el și nu pot să nu mi-l închipui pe dictatorul NC  înjurând în surdină.

Despoți și dictatori, .luminați și întunecați. Sunt ei necesari în istorie? Nu știu. Cert este că masele acceptă cu ușurință  despotismul sau dictatura, cu condiția să nu se treacă peste anumite limite – crime de proporții sau înfometare, sărăcie , frig,  nesiguranță. Dar nici atunci nu  se găsesc  temerari decât foarte puțini, care să înfrunte  pe cel cocoțat în vârful piramidei, înconjurat, vorba lui Mandelștam, de  semi- oameni.  Seducerea maselor. Vai! Pervertirea culturii , a unei părți a intelighenției. Propaganda asurzitoare,  secretomania și asasinarea din întuneric, lagărele, tot arsenalul fricii și teroarei. Primii teroriști sunt dictatorii, deși par a fi părinții nației. Sunt ei nebuni? Poate. Nu toți. Există excepții care să confirme legitimitatea dictaturii? Da, în vreme de război, dar este războiul legitim? Când? Deci tot la jertfe umane se ajunge. Dictatura nu poate dura fără jertfe, fără cruzime, chiar cu zâmbetul pe buzele unsuroase ale dictatorului. Există o genă a dictaturii? Da. În lumea animală, în haitele de lupi, de lei, etc. există un șef nemilos. Viitorul nu ne dă un răspuns despre umanizarea treptată a societății. Mulți se visează lideri absoluți. pe unii bogăția îi potolește.

Pe alții sărăcia îndurată îi  cheamă spre porțile puterii. Puțini reușesc. Dar vai de semeni. Nici socialismul , nici capitalismul nu pot pune stavilă dictaturii. Nu știu la ce se gândea Marx când vorbea de dictatura proletariatului, el , care nu a cunoscut îndeaproape nici un proletar. Cred că îi disprețuia, așa cum o fac unii intelectuali. Om trăi și om vedea .

BORIS MARIAN