Cernăuți

Cernăuţi şi poeţii săi evrei


Pe locul unde se află, azi, Cernăuţi, era cândva o aşezare, Ţeţina, care a fost distrusă de tătarii lui Batâi ( sec.XIII). Actul prin care este atestată existenţa Cernăuţilor este datat la 1408, printr-un zapis al lui Alexandru cel Bun. Aşezarea se afla la răscrucea unor importante drumuri, Polonia, Austria, Moldova, Rusia, fiind interesate de existenţa oraşului. Negustorii din Lemberg (Lvov) au fost cei care a contribuit la dezvoltarea Cernăuţilor în secolele XV- XIX. În anul 1775, Habsburgii impun un guvernator al oraşului, limba germană devine limbă oficială, iar în 1849, Cernăuţi este declarat capitală a Ducatului Bucovinei. Limbile vorbite erau, pe lângă germană, română, idiş, polonă, ucraineană. În 1875 se înfiinţează o Universitate care va atrage numeroşi intelectuali. Populaţia a crescut de la circa 30.000 la începutul secolului XIX, la peste 110.000 la începutul celui de al XX-lea. În 1930, erau circa 43.000 evrei de religie, declarat, mozaică, restul find creştini, romano-catolici, luterani, ortodocşi. La recensământul din 2001, s-au declarat 189.000 de ucrainieni, 26.000 de ruşi, 10.000 de români, 4000 de moldoveni (?), 1400 de polonezi şi 1300 de evrei. Populaţia totală era de 236.0000 locuitori. Importanţa actuală a oraşului nu se compară cu aceea din secolul XIX, din cauza marginalizării sale în cadrul Ucrainei, sub regimul sovietic, dar şi după desovietizare. Dintre personalităţile culturale mai importante care s-au născurt sau avut contact cu Cernăuţi, menţionăm pe scriitorul israelian Aharon Appelfeld ( n.1932), solistul de talie internaţională Joseph Schmidt ( 1904- 1942, a murit într-un lagăr de refugiaţi, în Elveţia), actriţa Sidi Thal (1912-1983), actorul român Grigore Vasiliu-Birlic, poeţii Rose Auslaender (1901-1988), Paul Celan ( 1920-1970), Moişe Fişbein ( n.1947), Alfred Kittner ( 1906-1991), Dan Paghis ( 1930- 1986, Israel), ca să nu-l omitem pe neuitatul Iţic Manger, marele trubadur al idişului, după celebrul Velvl Zbarjer, predecesorul şi inspiratorul său.
Dintre poeţi, vom începe cu Rose Auslaender, pentru că este prea puţin cunoscută, faţă de valoarea ei incontestabilă. „Der Traum hat ofene Augen”, este titlul unui poem şi al volumului apărut şi în România, la Ed. Fundaţiei Culturale Române, anul 2001, în traducerea germanistului George Guţu. „Visul are ochii deschişi”, aceasta este deviza de o viaţă a poetei, dar ea nu poate trece peste oroarea holocaustică- „Ei au venit cu stindarde şi pistoale, au împuşcat toate stelele, şi luna, pentru ca nici o lumină să nu ne mângâie, iar noi am îngropat soarele, a fost o beznă infinită”. Tot ea a scris – „Patria mea a murit, mi-au îngropat-o în foc”. Este vorba de limba germană, faţă de care şi alţi scriitori bucovineni au avut o mare reţinere, după încheierea războiului. Poeta nu a uitat, în pererigrinările sale ( SUA, Germania), locurile natale, Bucovina – „ Molizi, acolo unde ziua a păşit în vale, cu respiraţia unui ecou”... „ Cuib de rândunici sub acoperişul de şindrilă, zboruri, zboruri albastre, în august”. „Sunt o tânără în vârstă de 5000 de ani”, consideră poeta, care s-a stins într-o casă de bătrâni din Duesseldorf.
În acelaşi oraş s-a oprit şi ceasornicul vieţii lui Alfred Kittner, un poet la fel de dăruit, aproape netradus în română ( cunoaştem o ediţie în germană, în colecţia „ Die schoensten Gedichten” – editor, Mariana Şora, redacor Herta Spuhn). Vom reproduce câteva versuri, în traducere proprie – „ Mă-nalţ în mine însumi, eu zbor departe-n larg, eu beau vin cu cenuşă, din mărăcini clădesc cămin, cu umbrele mă schimb în post, cu-amărăciunea fac un pact, iar drumurile trec cruciş, eu merg şi glasul meu e mut”. Nu l-am pomenit pe Alfred Margul Sperber, carte, deşi nu s-a născut la Cernăuţi a fost legat prin multe prietenii şi prin activitatea sa, de acest oraş. A trăit între anii 1898-1967, a scris o frumoasă poezie originală şi a tradus cu măiestrie din Eminescu, poetul care a învăţat la Cernăuţi în primele clase de gimnaziu.
Iţic Manger, originar din Cernăuţi, a locuit în diverse oraşe, a scris minunate poeme în idiş traduse de Nina Cassian şi Israil Bercovici, printre care remarcabil este ciclul „Balada evreului care a ajuns de la cenuşiu la albastru”. Poezia lui Manger este cantabilă, el a scris şi ciclul de scrisori ale vestitului Velvl Zbarjer către iubita sa, Malka. În traducere, farmecul poeziei sale nu se pierde, deşi idişul nu este o limbă uşor de translat în alt grai. „Ai spus că sunt toamnă şi m-am făcut toamnă” ... „ Drum, vânt, prietenii mei”... „Amurg şi nouri – cireadă „ ( se aude vocea lui B. Fundoianu, aici)... „Eu împărat fără ţară” ( evreul rătăcitor ?) ...”Pasărea îşi scutură lumina de aur”.. Unul dintre cele mai emoţionante poeme poeme este „Stă în cale un copac”, care se încheie astfel- „Dragostea-ţi nu-mi dete voie pasăre să fiu”. Este vorba despre mama poetului. Dacă ar fi scris într-o limbă de circulaţie universală, Manger ar fi ajuns să fie cunoscut pe mapamond.
La urmă( dar nu ultimul, ci dimpotrivă, poate cel mai de seamă poet de limba germană din secolul XX) vom vorbi despre Paul Celan. Şi-a pierdut părinţii în Holocaustul transnistrean (da, domnilor negaţionişti, a existat ca parte a Holocaustului european, giganticul lagăr Transnistria). A suferit nu numai din cauza pierderii celor dragi, dar şi a faptului că nu era alături de ei, în momentul deportării. A fost în diverse lagăre de muncă, iar după război s-a angajat la Ed. Cartea Rusă din Bucureşti. În 1947 s-a refugiat în Occident, stabilindu-se la Paris. În 1970, în urma unei suferinţe psihice, de mai mulţi ani, provocată nu numai de traumele Holocaustului, dar şi de calomniile răspândite de văduva poetului Yvan Goll, Paul Celan s-a sinucis, aruncându-se în Sena de pe vestitul pod Mirabeau. Avea 50 de ani, se întâlnise cu Heidegger, care i-a apreciat poezia, dar care nu a regretat, din păcate, colaborarea sa , vremelnică, la aşa zisa educaţie universitară, nazistă. Lui Paul Celan îi aparţin celebrele sintagme „ bem lapte negru” şi „ Moartea este un meşter german cu ochi albaştri”. Andrei Codrescu a reluat acest motiv, adresându-se lui Mircea Eliade, pe care l-a numit un „băiat rău într-un secol rău”. Poezia lui Celan se poate numi „o floare de cenuşă”, după un vers din poemele sale. Dar , tot el scrie – „Închipuie-ţi soldatul din smârcurile Massadei îşi face o patrie de neclintit împotriva tuturor ghimpilor de sârmă”. Publicul din România cunoaşte traduceri izbutite din opera lui Celan, datorate lui Petre Solomon, prietenul său, Ninei Cassian, lui Ion Papuc, Luminiţa Graur, mulţi alţii. Se cunoaşte şi corespondenţa sa cu Ingeborg Bachmann, prietenă sa intimă, cu Ilana Shmueli, din Israel. Celan nu s-a putut elibera niciodată de trecut – de la acel „Lapte negru bem dimineaţa, la amiază şi noaptea” la „suflarea nopţii ţi-e aşternutul, negura se culcă cu tine”...apoi la poeme de dragoste- „ne vom întoarce sus ca să ne-nnecăm acasă”, la poeme aparent ermetice – „în atelajul-şarpe, pe lângă albul chiparos, prin puhoi ei te-au dus”, ş.a. toate poartă amprenta morţii violente. „Trandafirul nimănui” este durerea universală, numai un poet cu o largă respiraţie poate simţi ceea ce milioane nu pot exprima. „Todesfuge”, tradusă ca „Fuga morţii” ( de la Fuga lui Bach) , ca „Tangoul morţii” ( formulă agreată şi de Celan) l-a făcut celebru, s-au scris scenarii, opere muzicale, balete. Despre Celan, Emil Cioran a spus – „ Nu era un om în carne şi oase, ci mai curând o rană care sângerează fără întrerupere”. Nec plus ultra.

Boris Marian.


  | index

Celan

Cui aparţine Paul Celan?

Unul dintre ciclurile poematice ale lui Paul Celan poartă titlul „Niemandrose”, adică „Trandafirul nimănui”, volum apărut şi în româneşte, în 2007, la Ed. Samuel Tastet, traducerea fiind semnată de Nora Iuga. Firea tragică a poetului a purtat două amprente – autoînvinovăţirea pentru că nu a fost alături de părinţi, când aceştia au fost arestaţi în iulie 1942 şi duşi în giganticul lagăr al morţii numit Transnistria şi aceea a înstrăinării. Născut la 23 noiembrie 1920, la Cernăuţi, tatăl , Leo Antschel, un sionist activ, mama, Friederike, o femeie de cultură germană, cu înclinaţii literare, care i-a deschis gustul pentru literatura în care avea să se afirme drept unul dintre cei mai importanţi poeţi ai secolului XX. După bacalaureatul de la Cernăuţi, studiază medicina la Tours(Franţa) , este un om de stânga, pasionat de soarta republicanilor din Spania cuprinsă de războiul civil.După un an, în 1939, renunţă la medicină şi începe, la Cernăuţi să studieze Filologia română. În timpul războiului, când şi-a pierdut ambii părinţi, Celan a fost trimis în lagăre de muncă în Moldova, Muntenia, iar spre sfârşitul anului 1943 revine la Cernăuţi, reocupat de sovietici, .În 1945 ajunge la Bucureşti, este angajat la Editura Cartea Rusă, datorită cunoaşterii limbii, face traduceri, debutând ca poet în revista „Agora”, în 1947, cu numele cu care va fi consacrat – Paul Celan. În luna decembrie a aceluiaşi an emigrează ilegal, ajunge la Viena, de unde, în iulie 1948, avea să se stabilească la Paris. Studiază asiduu germanistica, publică până la sfârşitul vieţii opt volume de versuri, iar postum i se publică volumul „Parte de zăpadă” (1971). La 20 aprilie 1970, poetul se sinucide aruncându-se de pe podul Mirabeau în Sena, un gest pe care l-au făcut Gherasim Luca (în 1994) şi mulţi deznădăjduiţi poeţi sau nepoeţi..Primul său volum de versuri este intitulat „Nisipul din urne”, poetul fiind marcat de Holocaust, de ideea vinovăţiei, desigur, nejustificată. O întâlnire nefericită a fost aceea cu Yvan Goll .şi cu soţia acestuia, Claire, o femeie dezechilibrată, care, după moartea soţului l-a acuzat pe Celan de plagiat şi de agresiune. Se pare că scandalul iscat i-a afectat mult psihicul, deşi în acelaşi an, 1950 se căsătorea cu Giselle Lestrange. În timpul şederii la Viena a avut o legătură intimă cu Ingeborg Bachmann (1948), cu care a păstrat o lungă corespondenţă. Traduce din Jean Cocteau ( Celan era un poliglot superdotat, cunoştea bine germana, româna, rusa, franceza,ivrit,idiş), participă la publicaţiile Grupului 47 din RFG, este un adept al suprarealismului, versul său este adesea criptic, dar aprecierea criticii este cu totul entuziastă.Volumul „Maci şi memorie” se bucură de un succes deosebit. În 1960 i se acordă Premiul Georg Buechner , unul dintre cele mai importante premii literare din Germania.In 1969 vizitează Israelul, dar nu îşi împărtăşeşete public impresiile. Nu se ştie dacă avea sau nu intenţia să revină, să se stabilească acolo, revine la Paris unde comite suicidul, prin care o voce a literaturii universale dispare, continuându-şi numai în postume existenţa.Ne-a rămas un schimb de scrisori cu poetul israelian Yehuda Amihai. A avut întâlniri cu Heidegger, în 1964, îl admira , dar îl şi detesta pentru că filosoful nu s-a dezis niciodată de ataşamentul pentru naţional-socialism, deşi renunţase la funcţii oficiale încă în vremea lui Hitler. În privinţa modului său de abordare a poeziei, Jacques Derrida scria că era o încercare de „deconstruire a limbii germane”, era unul dintre cei mai valoroşi germanişti şi totodată un „revoltat” în acest domeniu. Uneori Celan este intraductibil chiar pentru buni cunoscătoru ai limbii germane. A fost comparat cu Weber în muzica modernă. Despre el au scris, au tradus în română din creaţia lui--- Petre Solomon, prieten apropiat, Maria Banuş, Lucian Raicu, Ov.S. Crohmălniceanu, Zigu Ornea, Petre Stoica, Szasz Janos, Şt. A. Doinaş,Ion Pop, Marcel Aderca, Ion Caraion, Veronica Porumbacu, Magda Cârneci, Andrei Corbea- Hoişie , Grete Tartler, Matei Călinescu, Felicia Antip, George State, Geo Şerban, S. Damian ş.a. Un poet care se apropie oarecum de maniera lui Celan, la noi, ar fi Nichita Stănescu, prin „Necuvintele” sale. O corespondenţă pasionantă , îmbogăţite cu poeme este aceea cu scriitoarea austriacă Ingeborg Bachmann, corespondenţă publicată în Austria şi tradusă fragmentar la noi, în revista „Lettre Internationale”. În 2008 a apărut un volum „Paul Celan – dimensiunea românească”, semnat de Petre Solomon, cu o postfaţă de Nina Cassian (Ed. Art) care a şi tradus câteva poeme. Cioran a spus despre Celan că „nu era un om în carne şi oase, ci mai curând o rană care sângerează fără întrerupere”. În anul 2004, la Ed. Suhrkamp a apărut un volum de corespondenţă a poetului cu Ilana Shmueli, cu care se cunoştea din tinereţea cernăuţeană, îi fusese elevă pentru limba franceză. S-au revăzut în 1965 la Paris şi în 1969 la Ierusalim.Inainte de a face pasul în neant, el i-a scris Ilanei – „ Tu ştii ce sunt poeziile mele- citeşte-le şi eu voi simţi asta”. George Steiner a scris că poezia sa a fost una dintre „cele mai profunde şi înnoitoare lirici din literatura occidentală”. Creaţia sa a fost tradusă în numeroase limbi, inclusiv în japoneză. La Bucureşti, în 1947, cel care l-a încurajat şi i-a tradus primele poeme, în română a fost Alfred Margul Sperber. Sintagmele „ lapte negru”, „ floare de cenuşă” au intrat în circuitul criticii literare în lume şi aparţin liricii „ nepereche” ( folosim sintagma lui Nichita) a lui Celan.Fiul lui Petre Solomon, regizorul Alexandru Solomon a realizat un documentar „Duo pentru Paoloncel şi Petronom”, care s-a bucurat de interes, fiind un omagiu adus prieteniei dintre doi poeţi.La festivalul Enescu din 2009, compozitorul Peter Ruzicka a oferit opera „Celan”. La Editura Hasefer a apărut în anul 1996 o antologie alcătuită de Ţicu Goldstein, „ De la Colibi Moise la Paul Celan”.
Dintre personalităţile europene şi-au exprimat opiniile , printrea alţii, Henri Michaux, Jean Starobinski. În anul 2000 a apărut la Editura Crater o ediţie bilingvă, germană-română, „Poeme” de Paul celan, în traducerea Luminiţei Graur şi lui Ion Papuc. O ediţie elegantă, reprezentativă, deşi numărul poemelor este destul de restrâns. În final, fără a oferi aici o analiză a creaţiei lui Celan, nici nu ne-am propus un asemenea laborios demers, am putea să răspundem, numai din datele bio-bibliografice, cui aparţine Paul Celan ? Poeziei germane? Literaturii germane, române? Europei, lumii, cărui curent literar ar putea să aparţină? Răspunsul este unul şi foarte general – Paul Celan, ca şi Benjamin Fondane-Fundoianu a fost un om, ca şi noi, dar talentul, geniul i-a făcut universali.

Boris Marian


  | index

Moscova

Patru ani la Moscova

Sosirea mea la Moscova, ca student, a coincis cu scoaterea lui Stalin, adică a mumiei lui Stalin din Mauzoleu şi înmormântarea sa în spatele Mauzoleului. Unii au scris că el a fos depus sub formă de cenuşă, într-o urnă, în zidul Krmlinului. Nu este aşa, mormântul său este alături de cel alui Voroşilov, Jdanov, ş.a. în spatele marelui Lenin.
Normal el nu trebuia să aibă nici un mormânt, pentru moartea de zeci de milioane de oameni de toate categoriile sociale, profesionale. Dar în 1961 mai gândeam destul de frumos despre bietul Koba, cum îi spuneau prietenii, unii împuşcaţi din ordinul său. Koba a fost un haiduc gruzin şi lui Stalin îi plăcea să fie considerat haiduc. Sufletul său era de tâlhar şi, în tinereţe,, a jefuit trenuri, transporturi cu bani pentru a-i da partidului bolşevic. Era un bolşevic mai fanatic decât Lenin şi semăna , la concepţii mult, cu intelectualul Troţki, pe care îl invidia şi îl ura.Dar să ne întoarcem în Piaţa Roşie. O mulţime de foşti combatanţi, unii mirosind a vodcă, era frig, venise iarna, vorbeau cu voce tare că Hruşciov l-a aruncat pe Stalin din Mauzoleu şi va plăti pentru asta, ceea ce s-a şi întâmplat. În octombrie 1964, la un an de la asasinarea lui Kennedy, Hruşciov a fost asasinat politic, a fost chemat la Kremlin i s-a citit un rechizitoriu şi a fost poftit să plece unde vrea. Unde vrea, vorba vine, în urma lui era o echipă de filatori şi paznici. Pe Hruşciov l-am văzut o singură dată, nu mi-a făcut o impresie deosebită, era foarte robust, plin de el. Nu mi-a plăcut nici scena pe care a făcut-o la expoziţia pictorilor de la Manej ( fosta clădire pentru caii împăratului). A strigat la artiştii înmărmuriţi de frică, pe Ernest Neizvestnyi l-a acuzat că a expus un corp de WC. Tot Neizvestnyi, refugiat în SUA, avea să-i facă după moarte un bust minunat , la cimitirul Novodevici, unde se află o veche mănăstire şi sunt îngropaţi cei din eşalonul doi al puterii, primului eşalon fiindu-i rezervat zidul Kremlinului. Zidul Kremlinului este plin de foşti secretari din diverse partide comuniste, unii ucişi chiar la Moscova, militari, ucişi tot de Stalin, înalţi funcţionari. Despre Kirov nu ştiu nimic, doar că era gata să-i ia locul, prin vot democratic lui Stalin, dar votul a fost falsificat, iar Kirov a murit de mâna „duşmanului”. Stalin aproape că plângea ( de bucurie?). ... Primele ţigări fumate la Moscova erau BELOMORKANAL, amintind de lagărul unde au fost forţaţi zeci de mii de deţinuţi politici să construiască, în condiţii inumane acel proslăvit canal dintre Marea Albă şi Leningrad. Canalul a avut,totuşi ,
un rol strategic important în al doilea război mondial. Ţigările erau proate, papiroase de fapt, aşa că am trecut la ţigări bulgăreşti, ŞIPKA, era pasul muntos unde au luptat partizanii bulgari împotriva nemţilor, dar , acolo au trecut şi trupele ruseşti în 1877, alergând după otomani sau invers. Cu studenţii bulgari am avut contact, erau veseli şi puţin neserioşi, carte puţină, fete multe. Cei mai slabi erau studenţii arabi, nota trei era de trecere şi aproape toţi aveau nota trei. Aveau între ei un kurd din Irak, omul părea coborât din munţi, înalt, solid şi puţin şcolit. Foarte serios, nu era prieten cu arabii. În schimb , la arabi, toţi erau „dorogoi” ( dragă), semănau cu gruzinii la comportament, între ei era şi un armean, un student strălucit, care a rămas în URSS, prin căsătorie. Ungurii erau mai diferenţiaţi. Eu am stat cu unul care se declara participant la revoluţia din 1956, de fapt el spunea că a fost elev în şcoala militară şi că trebuia să tragă în manifestanţi. Spunea că nu a tras. Extrem de harnici, chinezii, mâncau puţin, cedaseră o jumătate de bursă ca să mărească numărul de studenţi. Am avut un coleg moscovit, care m-a introdus în minunata moştenire muzicală, clasică – Ceaikovski, Borodin, Rahmaninov, ş.a. Mi-a lăsat cadou, la plecare, pick-up-ul ( se numea „Kazan”, unde se fabrica, era capitala republicii tătare), multe plăci. Prima fată care mi-a trezit o admiraţie totală a fost o coreeancă, un bibelou de fată, dar era măritată cu un rus. Era fiica unui combatant din Coreea, se pare, un general. Apoi, mi-a plăcut o rusoaică solidă, cu ochi de culoarea cerului, puţin holbaţi, buze pline, voce adâncă, îi spuneam contesa, ceea ce o enerva, nu ne-am înţeles, cred că se temea de complicaţii cu „străinii”. De altfel, cred că unele camere din cămin erau ascultate, odată am spus cu voce tare că l-am văzut din apropiere pe Hruşciov, era puţin după asasinarea lui Kennedy, am adăugat că puteam să trag în el, colegii au îngălbenit şi au ieşit din cameră. De atunci n-au mai vorbit cu mine, de parcă eram un potenţial asasin. Dar cu KGB-ul am avut un contact interesant. In vara lui 1963 m-am hotărât cu un amic din Ungaria să facem împreună o excursie în Caucaz, am ales un traseu şi ne-am dus să obţinem aprobare la OVIR ( oficiul de înregistrare a vizelor pentru străini). Ajunşi în oraşul Ordjonikidze ( numele unui prieten al lui Stalin, „sinucis” de băieţii tătucului), astăzi Vladikavkaz ( vechea denumire), capitala Osetiei de Nord. Ne-am cazat la hotelul oraşului, frumos aşezat, cu faţa la munţi. Recepţionera ne-a întrebat unde mergem mai departe, i-am spus , ca nişte fraieri, uitând că localitatea nu era trecută în aprobarea primită de la OVIR. Dimineaţa ne-am urcat într-un autobuz, ne-a dus până în inima munţilor, unde ne-a lăsat, de acolo circulau numai localnici, pe măgăruşi. Am găsit un localnic care a sporovăit tot drumul, într-o rusească aproximativă, iar măgăruşul său ne căra rucsacele. Ne-am oprit într-o tabără de tineri, era seara, am adormit imediat. Dimineaţa , a venit comandantul taberei, un civil, care ne-a rugat să nu plecăm nicăieri că trebuie să vină cineva să ne legitimeze. Am înţeles abia atunci că am greşit. Mi-am adus aminte că în Caucaz sunt baze, exploatări miniere, nu se ştie ce scot de sub pământ. Nu a trecut mult timp, am primit un ceai , salam, pâine, am mâncat cu poftă, a apărut un Jeep, desigur rusesc, ne-a luat cu el, ne conducea un tip bărbos, civil , semăna cu Fidel Castro, cred că îl imita ( l-am văzut pe Fidel la Moscova, circulând în maşină deschisă, cu Hruşciov, era o frumuseţe de bărbat, iar , alături de bondocul Nikita, era în avantaj total). Omul care ne însoţea era pus, cred, să ne ameţească vorbind fără pauză. În Caucaz , oamenii sunt vorbăreţi, probabil că nu se văd prea des între ei. O singură dată am văzut nişte copii , în nişte văgăuni, numite locuinţe, pentru ei şi pentru animale de casă, copiii nu scoteau un cuvânt de parcă erau consemnaţi. Cred că nu ştiau ruseşte, erau îmbrăcaţi în nişte zdrenţe, muştele acoperindu-i, harnice, de sus până jos. Peste tot mirosea a baligă. Am ajuns cu jeepul la sediu, o clădire cu un etaj. Am fost introduşi într-o cameră cu portretul lui Dzerjinski, un tip în cizme, haine militare, fără epoleţi ne-a primit zîmbind, ne-a oferit ţigări, ca în filme, ne-a pus să stăm jos,ne-a interogat cu blândeţe şi în amănunt, de la naştere până la zi, tot ce am făcut, nu a notat nimic, probabil că se înregistra totul, apoi ne-a spus – „Băieţi, vă întoarceţi la Ordjonikidze, luaţi autobuzul la Tbilisi, de unde aţi venit, apoi la Suhumi şi acasă, conform itinerarului aprobat, aici nu aveţi ce căuta, maşina mea vă duce la Ordjonikidze, şi fără întrebări. Dacă mai veniţi pe aici, nu mai aveţi de a face cu mine şi nu vă sfătuiesc” Eram fericiţi că am scăpat şi că nu ne-a bruscat nimeni. Acesta era KGB-ul local. Recepţionera de la hotelul din Ordjonikidze ne turnase, altfel mergeam pe jos prin munţii de o frumuseţe sălbatică. Dar pe muntele Kazbek apucasem să urcăm în tenişi. Ne însoţise un călugăr rătăcitor, mai erau în Rusia asemenea specimene. Omul părea puţin nebun, se ruga tot timpul şi ne vorbea într-o limbă bisericească. Kazbek are peste 5500 de metri, noi am ajuns doar la 4000, mai departe era doar gheaţă. In anul cinci de facultate am făcut practica în preajma munţilor Urali, într-un oraş cu nume straniu, Sterlitamak, în republica Başkiria, dar despre sărăcia lucie de acolo, altă dată.

Boris Marian


  | index

*Biblia lui Borges (1899-1986)

*Biblia lui Borges (1899-1986)

Intâlnirea cu Borges a fost un şoc, în urmă cu ani, iar relecturarea scrierilor sale o obligaţie dintre cele mai plăcute şi utile. Bogăţia citatelor care se pot extrage din opera sa ar umple pagini întregi. Mă voi rezuma la cele mai apropiate de preocupările mele.
Memoriile sunt uneltele poetului. Sunt un discipol al trecutului , prezentul îmi este necunoscut.Rescriem mereu aceleaşi cărţi.
Spune-mi cine ţi-a spus să nu citeşti poezie, trebuie să-l cunosc, este un exemplar demn de studiu. Am spus destul, cred că nu mai este nevoie de mine. Nu pot accepta ideea că Dumnezeu l-a creat pe om, apoi l-a creat pe Isus, pare imposibil. Un scriitor nu scrie ceea ce intenţionează la început să scrie. O poezie trebuie citită cu voce tare, altfel ea nu poate fi autentificată. Eu nu vorbesc cu publicul, ci cu fiecare om în parte. Unul dintre cele mai grave păcate ale mele a fost că nu am cunoscut fericirea. Etica este o ştiinţă care a dispărut din lume. Nimic nu este mai frumos ca o poezie de Heine. Amintirile copilăriei mele sunt cărţile citite. Viaţa poate deveni cel mai lung citat. Eu nu caut subiecte, ele mă caută. Când nu simţim ceva, murim în acea clipă. O bucurie totală este imposibil de suportat. Proza şi limbajul oral nu au nimic comun. Poezia se ocupă cu lucruri stranii. De nu am avea fiecvare un destin, viaţa ar fi foarte plictisitoare. Existenţa ţărilor este o greşeală a istoriei. Priviţi păsările. Intre Homer şi Whitman nu cunosc alţi poeţi mai mari. Ştiu ce este timpul, nu-l pot explica. De fapt eu sunt timpul. Săracul posedă realitatea fără intermediere. Eu am remuşcări şi înainte de a greşi. Aceasta , după o lungă experienţă. Să construieşti pe nicip, ca şi cum nisipul ar fi stâncă. Viaţa mea este o enciclopedie de greşeli. Nu cred în şcoli, viaţa este singura şcoală. Poezia ar trebui să fie anonimă, ea nu poate aparţine cuiva. Sunt convins că în rai este multă tristeţe.Minciuna poate deveni operă de artă, dar este nevoie de artist. Nu poţi pierde decât ceea ce nu ai avut niciodată. Nu contează ceea ce se scrie, ci doar ce se citeşte. Intelectul se manifestă şi prin morală, imbecilitatea prin răul făcut.Viaţa mea a fost o bibliotecă.
BORIS MARIAN

Einstein

A avut dreptate Einstein? Nu am de gând să supun analizei teoria relativităţii, restrânsă şi generalizată a fizicianului Albert Einstein. Mulţi ştiu, probabil, că Premiul Nobel nici nu i-a fost acordat pentru aceste teorii, considerate „elucubraţii” la începutul veacului XX, ci pentru descoperirea fenomenului foto-electric, care a permis dezvoltarea unei importante ramuri a automaticii industriale, casnice, etc. Dar Einstein nu a fost numai un fizician de geniu, el a avut o minte strălucită care i-a permis să înţeleagă lumea în care trăia mai profund decât mulţi dintre contemporanii săi. O întreagă anecdotică, în bună parte falsificată, este pusă pe seama răspunsurilor lui Einstein. Dar el era un om, în fond, foarte serios, adică profund. „Un om deştept rezolvă problema, un om şi mai deştept o evită”... „Este mai uşor de sfărâmat un atom, decât o prejudecată”... ”Singurii oameni de ştiinţă serioşi sunt cei profund religioşi” (Einstein a declarat că el crede în Dumnezeul lui Spinoza, adică era panteist)... ”Dumnezeu este subtil, dar nu rău intenţionat”... „Imaginaţia este mai importantă decât erudiţia” (extraordinară declaraţie a unui om de ştiinţă)... „Valoarea unui om rezidă din ceea ce el dă şi nu din ceea ce primeşte”... ”Realitatea este o iluzie” (aici îl auzim şi pe Eminescu)...” „Două lucruri sunt infinite–universul şi prostia omenească, dar eu mă mai îndoiesc de primul”... „teoria descrie ceea ce noi putem observa”...” Singura modalitate de a nu greşi niciodată este de a nu avea idei noi”... „Orice prost poate şti. Scopul este să înţelegi”... ”Mă interesează ce gândeşte Dumnezeu, restul sunt detalii”. Născut la 14 martie 1879, la Ulm, în Germania, Einstein a murit în SUA, la Princeton, la 18 aprilie 1955, în plină glorie, singurii săi duşmani, paradoxal, fiind dogmaticii religioşi, conaţionali cu el. În 1933, când a părăsit ţara natală, sovieticii au încercat să-l atragă, ba, se spune că a existat şi un plan de răpire a savantului, dar el a preferat ţara cea mai democrată, la acel moment, stabilindu-se în America. A fost unul dintre partizanii fabricării armei atomice, pentru a distruge regimul nazist, dar a regretat mai târziu, fiind conştient că a fost deschisă o cutie a Pandorei. Einstein nu a participat la realizarea acestei arme, nici nu avea pregătirea tehnică necesară, dar prestigiul său de savant şi studiile sale au slujit proiectului. Germania nazistă se pregătea să obţină şi ea această armă, îi mai trebuiau un an-doi, se spune, cum se afirmă şi că savanţii germani ar fi sabotat propriul proiect, fiind oponenţi ai nazismului, dar ipoteza nu este verificabilă. Einstein s-a dovedit un elev indisciplinat, nici ca student nu a arătat o mare iubire pentru cursurile unor profesori, de altfel, eminenţi. Dar geniul are căile sale proprii de a se afirma. Matematica o avea, cum s-ar spune în sânge, încă din copilărie, dovedea o mare putere de concentrare, de sinteză, fizica nu a avut secrete pentru el. Autocaracterizându-se, a spus că pentru el important este ceea ce gândeşte şi cum gândeşte, nu ceea ce face sau simte. O viaţă închinată „bucuriei de a gândi”. Dispreţuia confortul, solemnităţile, fericirea lumească, averea, succesul de faţadă. A fost nedrept cu prima soţie, părăsind-o, apoi şi-a găsit o parteneră, poate mai potrivită, îi plăcea să cânte la vioară, să corespondeze, să discute cu oameni de nivel apropiat cu al său. Profesorii nu l-au iubit nici când le-a fost elev, nici când au văzut că faima sa trece graniţele Germaniei, Elveţiei, unde a locuit un timp, dar au fost şi personalităţi care i-au înţeles imensul rol în revoluţionarea ştiinţelor, chiar a filosofiei. Einstein a fost pasionat de poezie clasică, muzică simfonică (Beethoven, în special), dispreţuia orice interpretare din afara fizicii. Tatăl său era om de afaceri, dar avea un unchi inventator, de la care , probabil a preluat talentul şi imaginaţia. Şi-a făcut stagiatura într-un birou de invenţii, la Berna. Era o perioadă în care fizica şi tehnica se dezvoltau vertiginos. De la Galilei şi Newton, bazele fizicii erau neatinse, criza unei stagnări în concept era în plină desfăşurare. Maxwell a început să „sape” fundamentele, iar Einstein a preluat şi desăvârşit lucrarea. Aşa cum Lobacevski şi Bolyai au dovedit că liniile paralele se pot întâlni, că suma ungiurilor într-un triunghi nu trebuie să fie obligatoriu 180 de grade, la fel şi Einstein a afirmat că nici un fenomen nu este sesizat identic de doi observatori. Importantă este poziţia şi viteza de deplasare a obiectului în raport cu viteza de deplasare a observatorului, pentru că nu există observator care să aibă viteza zero. Poate Dumnezeu. Asta spunem noi. Această revoluţie nu a avut echivalent în istoria fizicii, poate că o asemenea revoluţia a avut loc în astronomie, când teoria geocentrismului a lui Ptolemeu a fost respinsă de Giordano Bruno şi de Galileo Galilei. Astăzi, oricine poate înţelege că una este să priveşti un peisaj stând pe o bancă şi alta să fii în avion şi să priveşti în jur. Avionul pare nemişcat, iar peisajul „se mişcă” cu o anumită viteză. Aceasta este teoria relativităţii ,restrânsă, exprimată în termeni elementari. Expresia matematică a formulat-o acelaşi Einstein. El a introdus ca factor de referinţă viteza luminii. Astăzi nici această referinţă nu mai este sigură. Einstein a încercat să dezvolte şi o teorie generalizată a relativităţii, dar a dat peste dificultăţi insurmontabile, din lipsa unor date experimentale. Expansiunea Universului, curbarea razelor de lumină au fost descoperite târziu. Originea gravitaţiei nu este nici astăzi lămurită. Un susţinător al teoriilor lui Einstein, din anul 1909 a fost Max Planck, cel care a impus teoria cuantelor în fizică, dar drumurile celor doi savanţi s-au despărţit, sub aspect ştiinţific, teoria relativităţii generalizate nu accepta existenţa energie sub formă de cuante, iar sub aspect politic, Planck a fost un fanatic naţionalist, astfel că nici executarea fiului său, ca participant la un complot împotriva lui Hitler nu l-a determinat să renunţe la susţinerea regimului. Formula lui Einstein de punere în ecuaţiei a energie şi materiei E = m.c la pătrat, în care c este viteza luminii, explică matematic posibilitatea transformării materiei în energie. Unii cred că aceasta este teoria relativității. Este cu totul altceva, aplicațiile practice fiind bomba atomică și centralele nucleare. Einstein a fost, probabil, cel mai cunoscut fizician al secolului XX , ca şi unul dintre cei mai importanţi din istoria ştiinţei, deşi tot ceea ce a lăsat moştenire a fost permanent completat, dicutat, combătut şi reluat în alţi termeni. Statul Israel şi l-a dorit ca prim preşedinte, dar el a refuzat categoric, deşi era în cele mai bune relaţii cu liderii sionişti, Weizmann şi Ben Gurion. Chimistul Chaim Weizmann, savant la rândul său, a acceptat funcţia onorifică din noul stat evreiesc. Din lumea artistică, Einstein s-a bucurat de admiraţia şi dragostea lui Charlie Chaplin şi Marilyn Monroe. În lumea ştiinţifică, aproape că nu există laureat cu Nobel, în fizică, să nu amintească de Einstein în discursul de recepţie, o expresie sinceră a admiraţiei acestora. El a inspirat literatura SF, umoristică, artele plastice moderne, ş.a. Spaţiul quadridimensional, în care timpul este a patra dimensiune a devenit o noţiune obişnuită, la fel cu înţelegerea relativităţii noţiunilor de timp şi spaţiu. Astfel ajungem la acea noţiune respinsă timp de secole de ştiinţă, anume de Creator Absolut, de Dumnezeu, chiar dacă Einstein nu s-a preocupat de teologie şi nu credea în ea. În caz contrar am cădea în eroare că „din nimic se naşte ceva”, ceea ce este imposibil. Latinii aveau dreptate, ex nihilo nihil . Atomiştii, în frunte cu Niels Bohr, Oppenheimer i-au fost recunoscători, ca şi preşedinţii Americii, Truman, Eisenhower, deşi nu acceptau pacifismul declarat al lui Einstein, adversitatea sa faţă de războiul rece. Stephen Hawking, marele savant englez, încearcă să găsească punţi între teoriile lui Einstein şi mecanica cuantică, dar, se pare, fizica nu poate evolua fără crize, astfel că ne găsim într-o nouă criză a acestei minunate ştiinţe. Chiar dacă nu eşti mereu de acord cu el, frazele sale sunt mereu surprinzătoare. Întrebarea – dacă a avut sau n-a avut dreptate Einstein, este acum superfluă - era prea critic faţă de sine însuşi, prea lucid şi modest, ca să nu aibă dreptate. Boris Marian   | index Acest text îţi aparţine: Poţi edita/corecta acest text.
	Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri.

poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice   Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Creația artistică

Creaţia artistică ( patru modalităţi)


Creaţia artistică nu este limitată de nici un fel de tematică, dar se pune întrebarea- după toate grozăviile prin care am trecut, cum este cu putinţă ca un scriitor să se ocupe azi de întâmplări imaginare? Vremea fanteziei geniale, a inspiraţiei divine a trecut.
Se spune că un om şi-a vândut sufletul diavolului. Era foarte zgârcit. El a visat într-o noapte că s-a îmbolnăvit şi familia nu a îndrăznit să cheme un doctor pentru ca bolnavul să nu facă scandal pentru cheltuielile necesare. Omul a visat că a murit. Familia s-a gândit că nici banii pentru înmormântare nu mai meritau să fie cheltuiţi, astfel că au trecut câteva zile şi cadavrul a început să miroasă. Omul visa şi se îngrozea şi nu putea să se trezească. „Chemaţi un preot să mă îngroape”, strigă el în plină noapte.”Ce ai, dragă?” , întrebă nevasta neliniştită. „A, n-am murit”, oftă omul mulţumit şi adormi la loc.
„Într-o dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul său, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspământătoare”. Toată lumea ştie de unde citez.
A făcut tot posibilul şi imposibilul ca punţile să fie rupte. A reuşit... Să nu ameninţi pe nimeni. Să nu dispreţuieşti pe nimeni...Animalele ştiu foarte bine să se facă temute sau iubite. Oamenii nu.
Ceas de noapte, dormi iubito, ceas de moarte, dormi, iubito, mâine nu voi fi pe lume, vei fi tu şi restul lumii, voi veni pe înserate, voi cânta încet pe strune, te-am iubit, dar n-a fost vreme,te-am iubit, dormi, nu te teme, ceasul bate ca o toacă, dormi, iubito, dracii joacă şi îşi râd de noi, de toate, dormi, iubito, sfântă noapte, dormi, încet mă voi preface într-un zburător din nouri, voi veni cu visul paşnic, te voi lua zburând în stoluri spre o altă mare caldă, unde sunt îngemănate inimile care caută, părăsind singurătatea.

Boris Marian


  |

Porumbelul

Porumbelul

 

Lângă mine zace un porumbel mort.

Era cândva purtătorul mesajelor mele

Către iubită. Iubita s-a evaporat,

A înghețat, s-a transformat

Într-un stâlp de sare.

Dar ce vină are nevinovata pasăre?

În fața mea strălucește pustiul,

Marea Moartă se întinde lenevos,

Apele ei sunt dense,

Porumbelul  a murit de mult.

Oare, de când?

 

Pe câmpul de luptă, negru de fum,

Cădeau soldații, unul câte unul,

Morți paralele, departe

Cavalerii Apocalipsei  trăgeau după ei

Tunurile  din  secolul trecut,

Noi, copiii, habar nu aveam, așteptam

Avioanele să arunce cutii cu lapte condensat,

Ca daruri ale cerului. Un cap s-a rostogolit

Pe un plan înclinat, calculați viteza ,

Vă veți trezi în lumina stelară.

 

 

Nu veți reuși să-mi treziți ura,

Nici mila nu o pot oferi,

Dragoste, dragoste, unde-s  Tablele, sura,

Nobili, poeții sunt nu cunosc moartea,

Așa o fi, yofi, o fi?

Nu sunt celebru, nu ești celebru,

Dar ne iubesc tigrul și cerbul,

O, Valery, o, Pasternak,

Când urile urlă, muzele tac.

BORIS MARIAN

   

 

Nu vei reuși

Nu  vei reuși

 

 

Nu vei reuși,  să-mi trezești ura, nici mila nu ți-o dăruiesc. Puteam să  facem comerț cu umorul nostru, dar de unde?  Reacționezi normal în situații anormale și invers. Oamenii cu nasul lung și coroiat ca al meu sunt fie vicleni, fie inteligenți, dar nu este o regulă. În antichitate toți aveau acest nas, în Orient, desigur. Mai departe. Despre versificare- o cupație nobilă, la fel de antică, poți , de pildă săcânți la vioară ca Paganini, dar să rămâi necunoscut. Celebritatea este adesea un joc al zarurilor. Ea nu adaugă valoare, nici nu o scade. Marele Nichita, cine nu îl iubește, chiar și cei care nu-l înțeleg, a preluat instrumentele suprarealismului, ca  și ale matematicii  poetului Paul Valery, la care a adăugat umorul balcanic. DACĂ SE NĂȘTEA ÎNAINTE DE RĂZBOI, SOARTA SA AR FI FOST ALTA.  Putea să rămână necunoscut, îl înghițeau suprarealiștii. Dar , după două secole de proletcultism, poezia sa a redat demnitate poeziei române. Labiș era mai dotat, fără îndoială, a fost , se pare ucis. Marii poeți, la noi, după Eminescu au fost Arghezi și Ion Barbu. Eu aici mă opresc. Bacovia, Blaga sunt pe a doua treaptă. În ce te privește, nefiind poetă, doar cititor, ai o privire oarecum în fantă, iar complexul de superioritate , lăudăroșenia cu  marea acumulare de cultură provine din fosta nomenclatură. Nu poți să înțelegi. Cine a stat în cartierul de nord, al primăverii, fost Jdanov-Kalinin, nu prea cunoaște viața din copilăria proprie. Eu nu am fost sărac,  am trăit în plin centrul Bucureștiului, am văzut săraci și  burghezi-comuniști, milițieni, securiști, etc. Tatăl meu era un comunist naiv și lucid totodată, greu de explicat, a suferit efectiv când a aflat despre crimele staliniste, mai cu seamă că în anii războiului am fost în fosta URSS.  A fost și beștelit de ai săi tovarăși, de ce venit în România, care era patria lui. A fost incinerat la ordinul Com Partid al Capitalei, eu ca fiu, familia nu aveau nici un cuvânt. Mama a rămas toată viața îndrăgostită de Țara Sfântă în care a ajuns doar în vizită,  eu am rugat-o să nu rămână acolo, nu puteam să plec, din motive personale. Frații ei au construit Noua Țară, așa că să nu-mi dea mie cineva lecții de sionism. Știm cine. Acum e bine, în 1925 era un pustiu acolo. În ce mă privește nu am ce spune. Am trăit cum am putut, idealul meu a fost și este să scriu, indiferent de este bine sau rău, numai cine nu scrie crede că este simplu. De aceea nu pun preț pe opinii ale unor out-sideri, chiar și ale unor critici.Eu pot juca brutal, ca la box sau fotbal, dar nu lovesc sub centură, dumneata lovești. De asta nu te iubește nimeni. Așa cred. De fapt nu te deosebești de majoritatea semenilor. Ești o persoană perfect normală.

BORIS MARIAN  

calendar

DE AVUT IN VEDERE

OCTOMBRIE  2014

  1 oct. 1934 - n. I. Schechter - scriitor

 5 oct. 1974 -m. Zalma Shazar , fost preşedinte al Statului Israel

 7 oct. 1944 - Revolta din  lagărul de la Birkenau-Auschwitz

 8  oct. 2004 -m.Jacques Derrida - filosof

 14 oct. 1914 - m. Oscar Lemnaru - scriitor

 17 oct. 1924 - n,.Miriam Răducanu - dansatoare, coregraf

 23 oct. 2004- m. Alexandru Vona - scriitor

 23 oct. 1924 - n. Sergiu Fărcăşan, scriitor, publicist

 24 oct. 1974- m. David Oistrah - violonist

 24 oct . 1784 - n. Moses Montefiori - filantrop, fondator al unor  aşezări evreieşti în Palestina

 NOIEMBRIE 2014

 - 4 noiembrie 1995 - m. Yitzhak Rabin - prim-ministru al Statului Israel -

 - 4 noiembrue 1930 - n. Horia Aramă - scxriitor

 -  8 noiembrie 1920 - m. S. Anski -  dramaturg

 - 16 noiembrie 1924 - n. Chaim - Bar-Lev - general de armată, diplomat izraelian

 -20 noiembrie 1924 - n.Maia Pliseţkaia - balerină

 -23 noiembrie 1914 - n. Alice Saragea , microbiolog, a colaborat cu acad. N. Cajal

 -23 noiembrie 1920 - n. Paul Celan

 - 24 noiembrie 1994 - m. George Almosnino - poet

 - 30 noiembrie 1945  - n. Radu Lupu - pianist

 

 >DECEMBRIE 2014

 - 9 decembrie 1924 - n. Tania Lovinescu - poet, prozator

 - 13 decembrie 1204 - m. MAIMONIDE

 - 21 decembrie 1804- Benjamin Disraeli, om politic britanic

 - 31 decembrie  1904 - n. Nathan Millstein- violonist

 - 31 decembrie 1914- n. Nell Cobar - grafician, caricaturist

IANUARIE 2015

 - 4 ianuarie 1975- m. Carlo Levi - scriitor, supravieţuitor al Holocaustului

 - 7 ianuarie 1895- n. Clara Haskil - pianistă

 - 12 ianuarie 1925 - n. Laurenţiu Profeta - compozitor

 - 12 ianuarie 1925- n. H. Yvonne Hasan - pictor

 - 26 ianuarie 1925 - n. Paul Newman - actor

 - 27 ianuarie 1985- m. Ioan Massoff

 -27 ianuarie 1945 - Eliberarea lagărului  de la Auschwitz - Ziua

 Mondială a Holocaustului

 FEBRUARIE 2015 -

 - 2 februarie 1915- n. Abba Eban - lider politic izraelian

 - 8 febr. 1935 - m. Max Liebermann - pictor

 - 14 febr. 1895 - n. Max Horkheimer - sociolog

 - 15 febr. 1925 - n. Petre Solomon- poet, prieten cu Paul Celan

 MARTIE 2015

 -  1 martie 1925 - n. Solomon Marcus- filosof, academician

 - 1 martie 1855- n . Elias Schwartzfeld - filolog, publicist

 - 2 martie 1895 -n. Eugen Relgis - scriitor

 - 5 martie 1915 - n. Franz Auerbach - fost director al TES, regizor

 - 7 martie 1875 - n. Maurice Ravel - compozitor

 - 14 martie 1905- n. Raymond Aron - filosof, publicist

 - 21 martie 1995 - m. Ionel Jianu - critic de artă,  publicist

 - 22 martie 1985--m. Mirel Ilieşiu - regizor film

 - 23 martie 1925 - dr. Alexandru Elias - fondator al psihiatriei geriartrice

 -  28 martie 1985 - m. Marc Chagall

 - 31 martie 1885 - n. Jules Pascin - pictor

 APRILIE 2015

 - 1  aprilie 1925 - Înfiinţarea Universităţii Ebraice din Ierusalim

 -  1 aprilie 1995 - Înfiinţarea revistei REALITATEA EVREIASCA( în

 locul Revistei Cultului Mozaic)

 - 5 aprilie 2005 - m. Saul Bellow - prozator

 - 10 aprilie 1990 - Înfiinţarea Asociaţiei Culturale de Prietenie România-Israel

 - 16 aprilie 1945 - n. dr. Irina Cajal, membru al Conducwerii FCER

 - 29 aprilie 1885 - n. Egon Erwin Kisch - scriitor, publicist

 MAI 2015

- 1 mai 1895 - n. Ury Benador - scriitor

 - 5 mai 1905 - n. Elly Roman- compozitor

 -  6 mai 1930 - n. Dorel Dorian- scriitor, publicist

 - 20 mai 1915 - n. Moshe Dayan - ilustru militar israelian , om politic

 - 20 mai 1930 - n. Geo Şerban - istoric literar

 -  26 mai 1875 - n. Stan Golestan - compozitor

 IUNIE 2015

 - 5 iunie 1940 - m. Constantin Graur - publicist

 - 10 iunie 1915 - n. Saul Bellow - scriitor

 - 13 iunie 1965 - m. Martin Buber - iudaist, scriitor, filosof

 - 18 iunie 1970 - m.  Iaacov Mordechai Zalman - rabin, promotor al

 învăţământului iudaic

 IULIE 2015

 - 3 iulie 1905 - n. Moni Ghelerter - regizor

 - 3 iulie 1935 - m. Andree Citroen- constructor auto şi industriaş

 - 8 iulie 1885 - n.Ernst Bloch - filosof

 -25 iulie 1905 -n. Elias Canetti- scriitor

 AUGUST 2015

 - 4 august1940 - m. Vladimir ( Zeev) Jabotinski- lider sionist

 - 9 august 1850 -  n H. Tiktin - filolog, folclorist

 - 11 august 1980-  m. I. Peltz - scriitor

 - 21 august 1940 - m. Lev Trotzky- lider antistalinist

 -  27 august 1930 - n. Zigu Ornea - istoric literar

 -30 august  1860 - n. Isaac Levitan - pictor  peisagist

BMM

Fericiți cei săraci cu duhul, dar bogați în

subconștient, acesta este talentul.

* Lecție de modestie – ce importanță are dacă

Homer sau Shakespeare au existat sau nu?

* Dacă mieii, vițeii, purceii nu trezesc mila, de

unde mila pentru om?

* Ați privit ochii unui copil bătut?

* Cuvântul poate fi pumnal, glonț, otravă, dar

și panaceu.

* Pe cel rău, binele îl înrăiește mai mult. O știu

din experiență.

* Cruzimea din texte face bine, dar nu acesta

este adevărul căutat.

* Adevărul este iubire.

* Iubirile nu mor, se transformă.

* Poți cunoaște un om în câteva minute sau niciodată.

* Ura se hrănește din orice, chiar din ea însăși.

* Femeia și bărbatul au aceleași drepturi, dar

fiecare le înțelege altfel.

* Nu există un labirint mai greu de străbătut

decât sufletul femei, dar merită.

* Cavalerii, cu legile de acum, ar fi fost toți la

închisoare, pentru omor calificat.

* Adevărul nu este urât, urâți putem fi noi,

uneori.

* E bine să ascultăm femeile, dar apoi să judecăm

la rece.

* Laudele pot fi letale pentru artiști.

* Nu lăudați soarele, el există și fără noi.

* Trăncăneala este salvare pentru cei ce nu gândesc.

* Fii circumspect față de anii ce vin.

* A fi sau a nu fi nu este o întrebare, ci două, iar

răspunsurile sunt nenumărate.

* Să fii cinstit și să te cheme Brutus?

* Ca să rupi un trandafir îți trebuie fie curaj, fie

pasiune.

* În timpul vieții, poeții nu sunt luați în serios,

iar după moarte sunt uitați. Unii.

* A greși este omenește, a nu regreta este iar

omenește, a repeta, tot omenește este, dar ce nu

este omenește?

* Minciuna nu are picioare lungi, dar poate alerga

în patru labe.

Grupul editorial Cervantes-Inspirescu:

 Manager grup Cervantes-Inspirescu: George Terziu (editurainspirescu@gmail.com)

 Director editură: Liliana Terziu (gliliana920@gmail.com)

 Redactor şef: Emil Lungeanu (lungeanu@yahoo.com, Bucureşti);

 Redactori: Mihail Grămescu; Nicolae Rusu (rsncl48@gmail.com, Chişinău); Liliana Terziu

(gliliana920@gmail.com); Camelia Pantazi Tudor (camipantazi2010@yahoo.com, Bucureşti); Victor Martin

(mar_vic_2005@yahoo.com); Ştefan Doru Dăncuş (dorudancus@yahoo.com, Târgovişte), Patricia Lidia (patricia_

lidya@yahoo.com, Timi şoara); Florin Grigoriu (grigoriu.florin@gmail.com, Bucureşti); Constantin

Kapitza (kapitza_costel@yahoo.com, Bucureşti); Boris Marian (boris.mehr@gmail.com, Bucureşti)

 Redactor extern: Lidia-Jeni Caciora (lidia.jeni@yahoo.com)

 Redactor corector: Rodica Cuc

 Tehnoredactare: Natalia-Carmen Sfâra, (firmapromovare@g.mail.com

LIBERTATE - DEMOCRAȚIE

Libertate - democrație

Dați clic pentru a instrui Gmail că această conversaţie este importantă.

 

 Libertatea și democrația sunt două noțiuni ce se intercondiționează
dar nu se identifică. Ambele au fost adeseori  doar paravane pentru
sisteme și  campanii de teroare , totalitarism. Revoluția franceză a
lansat cunoscuta lozincă, triada iluzorie, dar s-a înecat în sânge și
numai dictatura lui Napoleon  a mai potolit în interiorul Franței
spiritele, pornind în schimb un  război pe plan european.  Revoluția
bolșevică a preluat multe din formele fără fond ale revoluției
franceze, încercând să împace marxismul cu iluminismul francez. A
rezultat un război civil cu peste cinci milioane de morți, apoi o
dictatură care a durat circa 70 de ani cu zeci de milioane de jertfe.
Democrația socialistă a devenit  o noțiune  absolut vidă de conținut,
iar libertatea s-a transformat în despotism de tip antic. În paralel,
capitalismul  văzut de Marx s-a  „perfecționat”,  proletariatul  ca
segment social a dispărut, în schimb a apărut lumea a treia și,
probab,l a patra, adică lumea săracilor din Asia, Africa, America
Latină. Socialismul ca sistem nu a dispărut, el există cu mari
cosmetizări în China, probabil și în țări mai mici. Economia de piață
sau capitalismul nu va rezolva problemele sărăcimii. Lumea stă pe un
butoi cu pulbere. Extremismul islamic se bazează pe inconștiența
sărăcimii, care nu poate fi neglijată. SUA și-a luat un rol , ca și
UE, pe care nu-l vor juca până la capăt. Economia este încă  un
domeniu ale cărei legi sunt  prea puțin cunoscute. Desigur , prima
condiție a oricărui progres real este democrația. Dar nu și libertatea
absolută. Libertatea este ceva iluzoriu. Această contradicție dintre
democrație și libertate bazată pe legi democratice. este încă un
mister ca o ecuație  matematică irezolvabilă în prezent. În cănu au
apărut nici profeții, nici teoreticienii geniali. om muri și om vedea.

BORIS MARIAN

Născut la 19 noiembrie 1941, în Rusia, regiunea Stavropol ( Caucazul de Nord). A venit în România, în 1945, a absolvit liceul Sf.Sava, din București, în 1959, apoi studiile inginerești, în 1965, la Moscova. A debutat cu versuri la „România literară”, în 1968, cu girul lui Geo Dumitrescu, apoi la „Luceafărul” ( prezentări de Grigore Hagiu, Ilie Constantin), a publicat șapte volume de versuri, la editurile Litera, Cartea Românească, Albatros, Ed.Nouă (Asociația Scriitorilor din București), lectori fiind, respectiv, Radu Albala, Florin Mugur, Georgeta Dimisianu, Horia Gârbea.Despre Boris Marian au scris Cornel Regman, Alex.Stefănescu, Gh.Grigurcu, ș.a. fiind prezent în Dictionarul Literaturii Române ( Editura Academiei), sub redactia acad. Eugen Simion, în Dicționarul Scriitorilor Români, al lui Aurel Sasu, în istoriile literaturii române scrise de D. Micu, Marian Popa, Henri Zalis. A mai publicat trei volume de eseuri despre personalități și momente din istoria evreilor, la editurile Hasefer, Ed Nouă. Dintre cărțile publicate menționăm – „Numele profesorului” (1986), „Profesorul de fericire” ( 1989), „Vocea profesorului”(1993), „Mers în pustiu sau căutarea lui Dumnezeu”(2005),”Dicționar sentimental”( 2006), ”Adesea între ore solitare”, „154 de sunete”, „Bazar oriental” ( p.I, p.II), „A bis sau a șaptea poartă” ( 2008) - Ed. Nouă- Asociația Scriitorilor din București, „ 154 de Sunete” ( 2009) - Ed. Granada, „Infernul de toate zilele” (2011) Ed. Granada, antologii  colective
Diverse ( în România, Franța)
Colaborează la reviste din țară și din străinătate.

Ref. critice - Dicționarul General al Literaturii Române - Ed. Academiei ( coord. Eugen Simion) – 2008
                   -Dicționarul Scriitorilor Români  - Cluj - autor Aurel Sassu
                   -Dicționarul  scriitorilor români de azi - Iași, 2011 - Boris Crăciun, Daniela Crăciun
                   -Istoriile literare ale lui  D. Micu, H. Zalis, Marian Popa
                   -Articole în reviste - Alex Stefănescu ( Flacăra), Gh. Grigurcu ( Steaua), H. Zalis  (Contemporanul), s.a.

Dicționarul General al Literaturii Române –Academia Română ( coord. Eugen Simion)- Editura Univers Enciclopedic ( literele L-O)-2009
„Poezia lui Boris Marian cultivă un umor discret, reținut, asociat acidității asumate, într-un stil direct, ca într-o radiografie a trăirilor”

La primirea în USR a fost recomandat de Geo Bogza, Maria Banuș, D. Micu:


Dumitru Micu – istoric literar – recomandare de intrare în USR ( 1990)
„Impresia provocată de parcurgerea tuturor poemelor este categoric favorabilă, natură elegiacă și reflexivă, Boris Marian se comunică într-o formulă proprie, interesantă”

Geo Bogza – poet – recomandare în 1990
„Boris Marian se dovedește un poet adevărat, pe care l-am citit cu interes și mari satisfacții estetice”.

Maria Banuș - recomandare 1990
„ Am citit cu emoție și plăcere volumele de versuri ale lui Boris Marian, este o poezie autentică,  de factură modernă, de o limpede expresivitate, adeseori aforistic-parabolică”.

Alex. Ștefănescu – istoric și critic literar – revista FLACĂRA/aprilie 1990 –
„ De ce nu se scrie despre Boris Marian?”

Gh. Grigurcu – scriitor – revista STEAUA -  nr.3/1990

Premiul Cenaclului Nichita Stănescu - 1987

Ziua Ierusalimului - 38 28 Iyar este Ziua Eliberării oraşului vechi al Ierusalimului, Muntelui Templului şi Zidului de Apus, în timpul războiului de şase zile... În afară de luna renaşterii, data proclamării Statului Israel, care a avut loc la 5 Iyar 5708 (1948), Ziua Indepedenţei statului evreu, mai există încă o dată la care a avut loc un eveniment important pe drumul relizării „Începutului mântuirii” generaţiei noastre. Ea este 28 Iyar, Ziua Eliberării Ierusalimului, proclamată pentru totdeauna ca „Ziua Ierusalimului”. Consiliul Superior Rabinic al Israelului a stabilit ca în această zi, rugăciunea să cuprindă psalmii de laudă („Halel”), care trebuie citiţi în sinagogi. Există obiceiul de a veni în aceeaşi zi la Ierusalim, în amintirea pelerinajului care avea loc odinioară, precum şi ca expresie a autoidentificării cu capitala Israelului şi cu speranţa reconstruirii Templului. După 19 ani de la întemeierea Statului, conducătorii statelor arabe l-au ameninţat cu un război distrugător. Ei au concentrat forţe militare uriaşe lângă graniţele de nord, de est şi de sud ale ţării. Zahal (Armata de Apărare a Israelului) nu a avut altă posibilitate decât să înceapă un război preventiv de apărare pe aceste trei fronturi, cu scopul de a sparge centura de sufocare şi de înconjurare. Cu ajutorul lui Dumnezeu, care a venit în ajutorul fiilor săi, aşa cum a venit în toate războaiele Israelului, Zahal a reuşit să distrugă principalele centre de forţă ale duşmanului pe cele trei fronturi. După 6 zile de lupte crâncene a avut loc o victorie strălucită, Israelul înfrângând duşmanul în Peninsula Sinai, Platoul Golan, Iehuda şi Şomron. Zahal a ajuns la o culme istorică în ziua de 28 Iyar 5727 (1967), când trupele noastre au pătruns în oraşul vechi al Ierusalimului, aflat în mâinile duşmanului – şi l-au eliberat, ajungâng în interiorul său, la Zidul de Apus, rămăşiţă a Tempului. În anul 5708 (1948), gânduri multe au năpădit asupra poporului evreu. Atunci am reuşit să obţinem independenţa Israelului, statul poporului evreu, dar n-am reuşit să primim Ierusalimul. El a rămas împărţit, tăiat în două. Un zid despărţea între noi, pe de o parte – şi oraşul vechi şi Muntele Templului pe de alta. Era un zid în inimă şi un zid fizic, rreal. Încercările repetate de a elibera Ierusalimul nu au reuşit. Ce s-a întâmplat? De ce în cel mai sfânt război care a avut loc în Ereţ Israel, au rămas în afara Statului Israel nou creat, tocmai Ierusalimul dintre ziduri, oraşele Beit Lehem, Hebron şi altele, tocmai aceste locuri? Poate că războiul de independenţă ar fi fot o aventură? Poate că Dumnezeu nu este mulţumit de acest lucru? Pecetea de sus, din cer, care a venit să pecetluiască soarta acelui război, „vasul de ulei” care să ne justifice calea, este războiul de şase zile. Am intrat în Ierusalim şi am reuşit să-l eliberăm, în 2-3 zile. În timpul războiului de şase zile am văzut dovezi de unitate şi dragoste între evrei. A fost instaurat un guvern de unitate naţională, s-au prăbuşit paravanele şi barierele, cca prin farmec au dispărut toate acele lucruri care îi depărţeau pe evrei între ei. Chiar şi evreii depăstaţi, asimilaţi, care nu ştiau nimic despre iudaism, s-au trezit în acel moment. În mintea şi inima lor s-a aprins o scânteie. În Israel cu toţii s-au oferit voluntari. Îmi amintesc bucuria manifestată de evrei ş experimentată de ei în sinagogi şi la întâlniri particulare în România. S-a realizat o unitate completă, totală. Prin forţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu am eliberat Ierusalimul. Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim. Nu există poezie, nu există cântec, nu există fapt şi lucru care să poată exprima ceea ce simte cineva atunci când pronunţă cuvântul „Ierusalim” (Yerushalayim). Acest cuvânt cuprinde totul. Rabi Şmuel Ha-Naghid a spus: „Dacă cineva a scris chiar 5.000 de poezii, dar nu a scris nici o poezie despre Ierusalim, este ca şi cum n-ar fi scris nimic. Dar dacă el va scrie o singură poezie, despre Ierusalim, în această poezie el va exprima totul, pentru că este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim”. M-am gândit în sinea mea că generaţia noastră a avut norocul de a cunoaşte şi a primi ceva care nu au cunoscut şi nu au primit alte generaţii. Acest ceva de care am avut parte, acest dar bogat şi frumos pe care l-am primit, se datorează şi celor care nu au uitat Ierusalimul şi au fost ataşaţi de el totdeauna trup şi suflet, de-a lungul mileniilor care s-au scurs de la dărâmarea Templului. Deşi nu l-au văzut niciodată, ei l-au simţit drept oraşul lor, drept capitala lor. Acesta este un lucru minunat, de care n-a avut parte nici un alt popor. Sentimentul lor a fost exprimat în rugăciuni şi obiceiuri, în zile de bucurie şi în zile de durere. Rabinul învăţat Malbim, care a fost rabinul comunităţii evreieşti din Bucureşti timp de 6 ani (1858-1864), împarte jurământul pentru Ierusalim, depus de evreii din Babel (Irakul de astăzi) în trei feluri de jurăminte, diferite între ele. Primul dintre aceste jurăminte este: „Dacă te voi uita Ierusalime, să-mi fie uitată dreapta”. Acest jurământ apar şi situaţiei, în care evreii puteau şi trebuiau să apere oraşul, să lupte pentru el. Într-o asemenea perioadă, dacă un evreu se mulţumea cu vorbe şi poveşti, dar nu făcea nici o fapt şi nu-şi punea în acţiune mâna dreaptă, oricum el îşi călca jurământul „dacă te voi uita Ierusalime, să-mi fie uitată dreapta”, respectiv mâna dreaptă cu care putea lupta, care trebuia să apere Ierusalimul dar nu făcea aceasta. De aceea, urma să-i fie uitată dreapta. Dar au fost perioade şi situaţii în care evreii nu puteau să lupte, iar în acest caz ei erau obligaţi să respecte cel de-al doilea jurământ, respectiv să se roage pentru Ierusalim, să înveţe despre Ierusalim – iar dacă nu făcea acest lucru încălcau jurământul: „Să mi se lipească limba de cerul gurii”. Era vorba despre acea limbă cu care evreul trebuia să se roage, să înveţe şi să povestească despre Ierusalim, iar dacă nu făcea acest licru, limba urma să i se lipească de cerul gurii. Dar mai sunt perioade şi situaţii şi mai grele, aşa cum a fost în Rusia, situaţii in care evreul nu putea nici să se roage, nici să înveţe. Dar şi în acest caz el este obligat să-şi amintească de Ierusalim. La nuntă, când bucuria este în toi, se sparge un pahar de sticlă. Atunci când un evreu îşi văruieşte locuinţa, el lasă un colţ nevăruit, în amintirea Ierusalimului. Dacă nu făcea acest lucru, călca jurământul „Dacă nu vom putea înălţa Ierusalimul în culmea bucuriei noastre.” Prin puterea acestor trei jurăminte depuse şi făcute de-a lungul mileniilor atât de noi cât şi de strămoşii strămoşilor noştri, în orice situaţie şi oerioadă istorică, generaţia noastră a avut norocul să ajungă la ziua eliberării şi unirii Ierusalimului. Învăţaţii noştri ne arată că după o victorie apare pericolul cel mai mare. După ce am reprimit regiunile Iehuda şi Şomron, după ce am reprimit Platoul Golan (Ramat Ha-Golan) şi după ce am reprimit Ierusalimul întregit, Bunul Dumnezeu trebuie să vină în faţa noastră şi să ne spună din nou: „Nu te teme. Eu te voi apăra”. În război, Dumnezeu ne-a făcut o minune mare, minunea salvării noastre. Acum, noi avem nevoie de o nouă minune, cea a salvării acelei minuni. Prin această minune, Ierusalimul reunit, reîntregit, reunificat ca oraş, să rămână al nostru pe vecie. Dumnezeu va face pace şi va face în aşa fel încât să avem parte de a vedea unirea de la inimă la inimă, unitatea poporului, aşa cum s-a reunit Ierusalimul – şi să avem parte de a vedea revederea întregului popor evreu în Ereţ Israel, în curând, în zilele noastre. Amin.

Main | Frofil | Scopul Asociatiei | Noutati | Publicitate | Luati legatura

Cadavrul  viu
    Prietenilor mei EP, DI, EV

Degetele lui erau bufante,
Colonelul  părea-mbătrânit, fost infante,
el se hrănea cu celulele mele
moi și mustoase, boabe prea grele.
Palid reflectă furculița de-argint
lumina lui Jupiter din fostul Olimp,
eu m-am  schimbat la față, tu, ba,
tu nu ai față, o canava,
te voi vopsi ca în Tahiti,
să fii și tu sexy și pretti,
te-ai fript, îți spune policemanul,
ia povestește-ne crima și șmenul,
un act de milă este un ac,
atâta simți , de nu ești drac.
Pocnetul sec al ușii trăsurii,
este măsura iubirii și urii,
slăbănog, tu, un clovn sperios,
astfel te crede un  șef lunecos,
unde e inima de mărgean?
Unde-i oceanul pacific?  Lighean.
Dar cerul, terra  dăruie lesne,
nu pentru sine, doar contra beznei,
Ființa Veșnică , nedobândită
se mai reflectă într-o pepită.
De te-ntâlnești cu un nume celebru,
gândește-te ce faci pe Elba, pe Ebru.
Să nu vă-mbătați cu Netul, ascetul,
nu vor dispare  cartea, carnetul,
ca și orhestrele ce nu se tem
 de electronica manelelor ghem.
Litera grea, așternută pe piatră,
apoi pe piele de vită, de capră,
apoi pe hârtie, ca Biblia, Cartea,
cine s-o șteargă, virușii, noaptea?
Bune sunt saiturile, de-s buni gospodarii,
cine-i scriitor stă la fruntarii,
Toți se suspendă,  stăm suspendați,
precum Villon, de-un simplu laț.
Prietene, ia, tipărește, oricum,
Nu ești Socrate, Țuțea, la drum
către tiparul de neînvins,
nu sunt domnici, popi cu păr lins,
nu sunt viclene macedolene,
bun este saitul, tipărește poeme.

BORIS MARIAN 

Un film mai mult decât istorie, o rană deschisă

„ Valea curajului”, filmul izraelian  prezentat de Radu Gabrea la Cinematograful Union al Cinematecii Române, , ar fi trebuit să mă reconforteze psihic și totuși, am plecat cu o anumită tristețe. Mi-am amintit de rudele mele din partea mamei, plecate imediat după |Primul Război Mondial  în Palestina britanică și am înțeles că nu le-a fost ușor. Mai greu îmi pot imagina ce a însemnat exodul evreilor de prin anii 80 ai secolului XIX, acei eroi disperați , unii din Rusia pogromurilor, alții din România  prejudecăților și ieșirii din feudalismul târziu, din Polonia, ș.a., care au ajuns într-o țară deșertică, administrată de o Putere care nu avea nici un interes să dezvolte economia zonei, locuită de  arabi cu mentalități  rămase  din Evul Mediu. O femeie tânără din Rusia , care își poartă în brațe fetița născută după un viol nenorocit al unui pogromist-cazac, vine cu unchiul ei și începe o viață de ocnaș, cară pietre pentru a desțeleni un pământ degradat de sute de ani de o climă aspră și de inactivitatea unei populații care creștea doar cămile. Dragostea unui evreu stabilit mai devreme o ajută, ea își reface viața, mai bine zis deschide drumul unei noi vieți în Palestina ce avea să devină patria imigranților din Moineștii României,  din Rusia, Ucraina, Polonia, alte țări. Așa a renăscut Statul Israel, din eroismul munci, nu al războaielor provocate de vecini care nu au făcut nimic sute de ani ca în Vechiul Canaan să înflorească o economie normală. Acesta este mesajul extraordinar al unui film de mare impact pentru cei ce vor să înțeleagă începutul unei istorii în Orientul Apropiat. Regizorul este Dan Wolman ( n. 28 oct.1941), fiul unui imigrant, el însuși  apărător al țării sale, artist recunoscut în Israel, premiat în India, China, Franța, Germania, Elveția, România ( 2011), ș.a.  Cartea are la bază romanul scriitoarei  Shulamit Lapid,( n. 9 sept. 1934)la Tel Aviv, fost președinte al  Uniunii Scriitorilor Israelieni, soție și mamă a unor politicieni Josef Lapid și Iair Lapid., originară din Etiopia, a studiat la New York, are la activ cărți de succes. Actorii sunt excelenți profesioniști - Tamat Alkan, Zion Asckenazi, Yaacov Boda, Levana Finkelstein, Ezra Dagan, Rotem Zusman. Au participat ES Ambasadorul Statului Israel, dl. Dan Ben Eliezer, Președintele CEB și Vicepreședinte al FCER ing. Paul Schwarz, secretar general al FCER ing. Albert Kupferberg, consilier  cultural ing. Jose Blum, un public format în mare parte din tineri, studenți, ca și membri ai comunității. Înaintea prezentării filmului, Klezmer Band Orchestra CEB a susținut un scurt concert cu participarea unor soliste, repertoriul fiind atât idiș, cât și izraelian. Filmul a fost prezentat în mai mute  comunități evreiești din țară.
BORIS MEHR