De la Felix Aderca la H. Zalis

De la Felix Aderca la H. Zalis Pe 8 iunie 2016 ne-a părăsit un istoric literar de marcă, H.Zalis, care a lăsat o moștenire ce merită cunoscută de publicul cititor. În acest scurt articol nu ne vom ocupa decât de una dintre direcțiile de cercetare ale harnicului și generosului istoric – viața și opera lui Felix Aderca, pe care Zalis l-a cunoscut, ca scriitor sub cele mai semnificative aspecte. Henri Zalis.a.publicat. în ultimul deceniu de viață volumul ” F.Aderca –un destin în contrapunct”. Aderca a fost o personalitate controversată și adeseori contestată. Destinul literar alui H. Zalis are unele trăsături asemănătoare. Născut la 25 mai 1932, Henri Zalis este unul dintre importanţii critici şi istorici literari care a păstrat cultul tradiţiei şi respectul pentru înaintaşi. A debutat în 1967 cu volumul „Romantismul românesc”, a publicat în 1968 studiul „Gustave Flaubert” ( avea o bună priză la cultura de limbă franceză), apoi un studiu pe care îl consideră crucial în cariera sa, „Sub semnul realului. Eseu despre naturalismul european”, pentru care a primit în Franţa, în 1987, „Les Palmes academiques” în grad de Cavaler. În 1972 a obţinut titlul de doctor în Litere.În anii 1993 şi 1997 a publicat două studii extinse despre Tudor Vianu, căruia i-a fost fidel discipol, s-a ocupat intens de opera lui Felix Aderca ( poate cel mai avizat istoric în privinţa acestui scriitor uneori marginalizat) şi Mihail Sebastian ( nedreptăţit recent de concluziile pripite ale Marte Petreu) , etc. A tradus din proza unor mari scriitori elveţieni, Ramuz ( este propus la un premiu care poartă numele scriitorului), Fontanet, ş.a.În anii 2005-2006 a publicat „O istorie condensată a literaturii române” ( vol. I şi II), urmată de.„Valorizări”.(Ed.Hasefer), şi-a încercat puterea creatoare, cu succes, în proză (două romane, două volume de proză scurtă),poezie(„Acoladă”),literatură.de.călătorie,memorialistică.La editura HASEFER a apărut recent un nou studiu ( de fapt o antologie de articole) despre Felix Aderca ( 278 pg). Tudor Vianu i-a dedicat lui Aderca frumoase cuvinte – „Prototipul scriitorilor din familia spirituală a lui Heine, discipol el însuși al Regelui David și al lui Voltaire”, iar Perpessicius adăuga – „ Un rar spirit modern și temerar”. H.Zalis trasează un portret în linii precise și bine armonizate, mergând pe un fir conducător – al înțelegerii omului și artistului controversat care a fost scriitorul de care se ocupă. ”Solidar cu verticalitatea”, „un efort constant spre autocunoaștere”, „din unghiul curajului polemic”, „ din perspectiva unei.generații.literare”,„în.numele.realismului.crud”,„revoltatul.tragicomic”,ș.a.Se știe că Aderca a avut în tinerețe simpatii pentru un regim autoritarist, ca și Sebastian, dar nu s-a apropiat de un Nae Ionescu și nici de „ucenicii săi”. În anii regimului comunist a fost marginalizat, condamnat la uitare, dar a apucat să scrie o carte fermecătoare despre Cristofor Columb. Aderca a fost și un bun reporter literar, interviurile sale au fost adunate într-un volum consistent publicat tot la Editura Hasefer în urmă cu circa zece ani . Este o frescă a unei epoci sub aspect literar și politic. Ceea ce realizează Henri Zalis în studiul său merită toată atenția, având în vedere și pasiunea, talentul de cercetător al acestuia. S-au împlinit anul acesta 125 de ani de la nașterea lui Aderca (13.III.1891, Puieşti, j. Vaslui – 12.XII.1962, Bucureşti).Primul dintre cei cinci copii ai Deborei (Dobrişei, n. Iosub) şi ai lui Avram Adercu, primeşte la naştere numele Froim Zeilic. Părinţii, „comersanţi” săraci de religie mozaică, veniţi de prin Cehia, ajung în Moldova. Aderca începe şcoala în Puieşti şi urmează, la Craiova, cursurile Liceului „Carol I”, fiind însă eliminat în ultimul an. Îşi încearcă, fără succes, şansele literare la „Sămănătorul” (1907), „Ramuri” (1909), „Convorbiri critice” (1909), unde trimite însemnări critice iscălite A. Tutova (F. Aderca), dar şi la „Masca” (1911), unde îi apar câteva note critice sub pseudonimul Willy. Aderca va considera că, în presă, debutul semnificativ se produce la „Noua revistă română” (1913), cu poezia Post amorem, dedicată lui T. Arghezi.Cu o slujbă măruntă la o bancă din Craiova, reuşeşte între timp să tipărească placheta de versuri Motive şi simfonii (1910) şi broşura Naţionalism…? Libertatea de a ucide… (1910; ediţia din 1922 va purta titlul Personalitatea. Drepturile ei în artă şi viaţă). Împreună cu soţia sa, Rubina (Rifca), pleacă în 1913 la Paris, unde audiază câteva cursuri la Sorbona, de aici trimiţând pentru „Noua revistă română” articole prosimboliste, precum şi foiletoane care consemnau atmosfera dramatică a epocii, reunite apoi în volumul Sânge închegat. Note de război (1915). Întors în ţară, intră sub arme în septembrie 1914, participând la campaniile din Oltenia, Transilvania şi Ungaria, experienţă care va nutri romanele Moartea unei republici roşii şi 1916.Colaborează la „Seara” cu foiletoane semnate şi F. Adrian, A. F. Craioveanul, V. Simion, incluse ulterior în volumul Idei şi oameni (1922), la „înfrăţirea”, „Versuri şi proză”, „Absolutio”, „Scena”, „Curierul Olteniei”, „Zorile” ş.a. Îi apar alte patru plachete de versuri: Stihuri venerice (1915), Fragmente-Romanţe, Reverii sculptate şi Prin lentile negre, toate în 1916.Se stabileşte la Bucureşti din 1920 şi este, timp de două decenii, funcţionar la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Scrie abundent în presă, fiind prezent la „Ideea europeană”, „Cuvântul liber”, „Izbânda” (semna şi I. Laurenţiu), „Hiena”, „Umanitatea”, „Viaţa românească”, „Avântul”, „Mântuirea”, „Lumea evree” ş.a., apoi la „Contimporanul” (utiliza aici şi semnăturile Regele Solomon, Lix, F. Lix), „Adevărul literar şi artistic”, „Flacăra”, „Cugetul românesc”, scoate revista „Spre ziuă” (1923), unde semna şi Ghiţă Pristanda, Quadroclus, colaborează ori este redactor la „Facla”, „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”, „Cetatea literară”, „Năzuinţa” (Craiova), „Revista română”, „Lumea”, „Omul liber”, „Mişcarea literară”, „Universul literar”, „Viaţa literară”, „Sinteza”, „Adevărul”. În 1928 îl secondează pe T. Arghezi la „Bilete de papagal” (va fi secretar de redacţie în primii doi ani, aparţinându-i şi texte iscălite generic B. de p., Papagalul violet, Papagalul roşu, Papagalul albastru, Papagalul portocaliu, Papagalul verde, Papagalul vioriu). Scrie, de asemenea, la „Radio”, „Tiparniţa literară”, „XX”, „Adam”, „Zodiac”, „Cuvântul”, „Reporter”, „Vremea”, „Realitatea ilustrată” (aici apare, sub pseudonimul Leone Palmantini, prima variantă, X. O. Romanul viitorului, la Oraşele înecate) şi la multe alte periodice.Din 1920, la revista şi cenaclul „Sburătorul”, Aderca, „sburătorist din prima oră”, cum se autodefinea, aflase ambianţa cea mai propice pentru spiritul său prospectiv, independent. În pofida unor tensiuni, rămâne fidel „Sburătorului” şi lui E. Lovinescu (criticul este şi autor al înlocuirii prenumelui Froim cu Felix), încercând să prelungească viaţa cenaclului şi după moartea mentorului (în casa lui Aderca şi a Sandei Movilă, a doua lui soţie, s-au mai ţinut câteva şedinţe).În deceniul al treilea, cel mai productiv pentru el, publică romanele Domnişoara din str. Neptun (1921), Ţapul (1921, intitulat în ediţia din 1932 Mireasa multiplă, iar în 1945, Zeul iubirii), Moartea unei republici roşii (1924), Omul descompus… (1925), Femeia cu carnea albă (1927), Rasputin. Diavolul de la Curtea ţarului (1929), piesa Sburătorul (1923, jucată mai întâi în 1931, iar în 1945 cu titlul Sburător cu negre plete), volumele Idei şi oameni (1922), Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic (1929) şi Mărturia unei generaţii (1929). Le urmează Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor (1932), romanul Al doilea amant al doamnei Chatterley (1934, sub pseudonimul Clifford Moore, ceea ce nu-l fereşte de o anchetă judiciară pentru delict de pornografie literară), volumul (de biografii) Oameni excepţionali (1934), romanele 1916 (1936) şi Oraşele înecate (1936), A fost odată un imperiu… (1939), povestirile Vreţi să descoperim America? (1935) şi Întâia călătorie în jurul lumii (1939).Hărţuit o vreme (este mutat disciplinar la Cernăuţi şi la Lugoj, apoi e demis), nevoit să-şi retragă numele din presă (în 1940 va publica Petru cel Mare. Întâiul revoluţionar; constructorul Rusiei, sub pseudonimul N. Popov), arestat de legionari, se va concentra între 1941 şi 1944 asupra unui curs de estetică predat la colegiul pentru studenţii evrei. După război, primeşte numirea ca director al învăţământului artistic din Ministerul Artelor (se pensionează în 1948) şi, reintrând în presă, reia colaborarea la „Bilete de papagal”, „Lumea”, „Viaţa românească”, scrie la „Curier israelit”, „Jurnalul”, „Democraţia”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Bis”, „Revista literară”, „Veac nou” ş.a. Acum îi apar romanul Revolte (publicat în 1945, dar scris în 1938), monografia C. Dobrogeanu Gherea. Viaţa şi opera (1947), eseul Feeria baletelor. Convorbiri asupra formelor dansului (1947), câteva scrieri cu tezele ideologice ale zilei (Patru ciudate întâmplări, 1957, Jurnalul lui Andrei Hudici, 1958) şi literatură pentru copii (În valea Marelui Fluviu, 1955, Amiralul oceanului, Cristofor Columb, 1957, Un călăreţ pierdut în stepă. Din vremea lui Petru cel Mare, 1961, scenarii radiofonice cu subiecte mitologice). I-au rămas în manuscris o masivă monografie despre Goethe, un Tratat de estetică generală, romanele Casa cu cinci fete şi Mireasa multiplă, o ediţie de autor, dar şi un Jurnal intim, mărturie a debusolării şi oportunismului, dar şi desen în aqua forte al unor chipuri de literaţi de prin anii ’50. Avem un portret expresiv alui Aderca , realizat în peniță de Marcel Iancu. Soarta scrisului inegal, de aspect pluriform, al lui Aderca („literat complet şi nespecializat”, cum îl caracterizează Arghezi) pare să fi fost legată de o antinomie structurală a omului. Sălăşluiesc în firea lui un insurgent, un nonconformist în stare de perpetuă veghe, pledant neostenit al libertăţii individului şi al ideii de personalitate ireductibilă, mişcându-se cu repeziciune şi aplomb spre orice spaţiu de dispută, tentat să dinamiteze coerciţii şi tabuuri, prezumţios, dornic de afirmare belicoasă şi, deopotrivă, un sceptic maliţios, care trăieşte cu intensitate şi obstinaţie sentimentul frustrării, crispat, instabil, nedăruit cu seninătate. Aderca investeşte mai mult şi mai orgolios în prezenţa lui între contemporani decât în elaborarea operei, a propriilor „alcătuiri din hârtie”. Intelectual ubicuu, în pas cu orice noutate — dă, în 1924, cele dintâi pagini în româneşte din romanul lui Marcel Proust -, obsedat de „spiritul de contemporaneitate”, ajunge în preajma majorităţii ideilor mari ale epocii, pe care le interceptează de îndată, cu o intuiţie extrem de sigură, pentru a le anima apoi îndrăzneţ şi tenace. Scriind el însuşi literatură, experimentează neîncetat, fuge „în patru direcţii deodată”, fără să găsească totuşi acea opţiune care l-ar exprima integral.Înaintea generaţiei de mari critici şi scriitori din perioada interbelică, situându-se, apoi, mereu alături de ei, Aderca, „om de baricade” (E. Lovinescu), îşi susţine, prin fronde publicistice şi literare, partea lui de contribuţie la impunerea modernităţii în literatura română. Aderând la autonomia esteticului, el se aşază, în esenţă, sub scutul ideilor lui E. Lovinescu. Pledoaria o face într-o manieră ferventă şi exclusivistă, ca în Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic. Lucrarea însumează, mai întâi, principalele campanii antitradiţionaliste la care participase în deceniul al treilea, după ce în prima lui „bătălie” literară, datată 1914, se războise pentru legitimitatea simbolismului la noi, noua orientare fiind considerată „singurul cort de adăpost în Sahara eminesciană”. Într-o secvenţă a cărţii, eseistul încearcă o — minimală — elucidare teoretică, exersându-şi spiritul disociativ în definirea „frumosului estetic”, demers însoţit de două „pilde”: T. Arghezi şi Marcel Proust.Gazetarul Aderca practică simultan eseul, foiletonul, polemica, interviul şi cronica. Ca şi N. Davidescu, B. Fundoianu, I. Vinea şi alţii, semnalează nume mari ale poeziei modeme româneşti în chiar momentul apariţiei lor. Fără să fie un creator de opinie, el a făcut o critică de întâmpinare şi a accelerat receptarea acestor nume, intervenind de câte ori erau supuse contestării. Versurile din volumul Plumb al lui G. Bacovia ar fi „alături, numai la doi paşi, de cea mai mare poezie”. În aşa-numita „bătălie Arghezi”, Aderca se află într-o campanie permanentă, începând cu anul premergător apariţiei volumului Cuvinte potrivite, când scrie articolul Un nou Eminescu, şi continuând cu seria de riposte adresate lui Ion Barbu şi altora. Mai cu seamă confinii temperamentale îl trimit spre Camil Petrescu (în opera acestuia vede, indiferent de genul literar, „măşti” ale aceluiaşi suflet), în timp ce, cu o admiraţie contrariată, uşor iritată, se îndreaptă spre romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care le apreciază însă subiectiv şi nejudicios. Scrie elogios, fără rezerve, despre importanţa romanelor lui Liviu Rebreanu (considerat un prozator de nivel european, care „depăşeşte orice fel de naţionalitate literară”), dar şi despre opera lui M. Sadoveanu, în care intuieşte dimensiunile mitice (scriitorul ar „înainta înapoi”, mişcare specifică proiecţiei mitice). S-a apropiat entuziast de câştigurile expresionismului, mai cu seamă în dramaturgie şi în arta dramatică (preţuieşte piesele lui Lucian Blaga şi din această raţiune), totdeauna în polemică necruţătoare cu oamenii de teatru mediocri. Nu întâmplător, el compune o piesă de teatru de factură expresionistă (Sburător cu negre plete) şi traduce din Karel Capek piesa R.U.R.Aspiraţia de a găsi cheia unei paradigme, personalitatea umană şi îndeosebi personalitatea creatoare, îşi menţine intactă temelia psihologică, de la o primă lucrare, din 1910, până la Idei şi oameni, Mărturia unei generaţii şi Oameni excepţionali. Inaugurând vârsta modernă a unui gen, Mărturia unei generaţii, carte de interviuri cu scriitori şi oameni de artă români, reconstituie caleidoscopic o epocă de răspântie. Oglinda dublă, aparţinând jurnalistului şi intervievatului, îşi interferează reflexele şi creează efectul de metamorfoză continuă a imaginii. Valoarea documentară, incontestabilă, este sporită de câteva elemente ingenioase, care introduc într-un acelaşi spaţiu scenic: „măştile” lui Marcel Iancu, „rama” portretistică şi scenografică elaborată de Aderca, nervul, libertatea şi consistenţa confesiunilor aduse în dialog. În fine, se cuvine menţionată o preocupare aparte în publicistica lui literară: situat febril în actualitate, el trece în revistă, pe sute de pagini, literatura europeană modernă, de la simbolism până la Proust, Joyce, Celine şi Kafka, într-un proiect în care personalităţile ostracizate de ascensiunea forţelor antidemocratice au un loc privilegiat.De începuturile lui poetice (Motive şi simfonii, Stihuri venerice, Fragmente-Romanţe, Reverii sculptate şi Prin lentile negre), un fragmentarium liric, amalgam de virtualităţi şi de poze moderne, se va dezlega având sentimentul unui experiment de vârstă (va mărturisi că a fost poet în epoca lui „neolitică”). În schimb prozatorul, în permanentă ebuliţie, scrie continuu, enorm, romane îndeosebi, numeroase şi de circulaţie. Acestea au fost primite contradictoriu, amendate chiar ca producte ale unei inteligenţe rele, cu voluptăţi distructive şi pornire spre lubric, ori clasate ca forme de parvenitism literar. S-a mai observat că aerul de bric-a-brac, juxtapunerea unor tehnici de provenienţă diversă ar fi reflectat ba o atitudine estetică (la care trimite şi articolul Descompunerea unui gen), ba o inaptitudine creatoare. Se pare că ştiinţa, opresivă, a artefactului sterilizează pagina. Cu toate că experimentează neobosit, el nu poate asimila substanţial modelul proustian, gidian sau kafkian.În proza lui eterogenă, din care transpar afinităţi cu ideile lui Remy de Gourmont şi urme ale injectării unor puternici germeni freudieni, erosul este figura polarizantă. Pansenzualismul, de fapt pansexualismul, văzut de Pompiliu Constantinescu drept ideologie frecventată monoman de Aderca (altfel, tendinţa, „îmblânzită” şi legitimată estetic, apare la mari scriitori ai epocii), se proiectează alegoric în naraţiune, într-un joc riscat, libertin, care tranşează în favoarea eclerajului crud, nu o dată impur, exhibiţionist. Personajele, oameni neimportanţi, fără ambiţii şi stabilitate socială, anonimi (depersonalizaţi şi la nivelul onomasticii), cu profesii, îndeletniciri erante, se instalează în clipă, consumându-şi vitalitatea frenetic, detaşat şi amar, într-un nesfârşit itinerar al plăcerilor carnale. Nu atât din textul epic, din pulsiunile erotismului vagant, cât din exterior răzbat înţelesuri vorbind despre incomunicare, agonie, „năzuinţă spre spulberare”.Domnişoara din str. Neptun, romanul de debut, se înscrie amăgitor într-o „tematică” tradiţionalistă, dezrădăcinarea, exploatată deopotrivă de sămănătorişti şi poporanişti. Dar mahalaua, lume la care se vor raporta şi I. Peltz, G. M. Zamfirescu, Eugen Barbu ş.a., precum şi victima ei (o fată de la ţară ajunsă curtezana cartierului, înrădăcinată, până la autocondamnare, în acest loc sordid) sunt privite fără lirism, într-un „film” cu derulare alertă, cu secvenţe abrupte, de o ţipătoare concreteţe senzorială. Vocea autorului pus pe filosofare sceptică rosteşte panseuri fals compasive. Cazuistica aceasta se dovedeşte un suport inadecvat pentru ideea de predestinare, agitată pe tot parcursul naraţiunii.Aflat aproape între aceleaşi înzestrări şi limite, Ţapul deschide seria romanelor în care erosul este exclusiv, iar din subsolurile fiinţei instinctualitatea se ridică la suprafaţă, atotstăpânitoare. Distincţia între imoral, amoral şi moral, străină personajelor (ipostaze ale candorii, crede I. Negoiţescu), este trimisă la plimbare şi de autor. Se reiterează în exces, cu tente de rău gust literar, descrierea unor momente de explozie a senzualităţii.Un laitmotiv emfatic trece în prim-plan în Omul descompus…, unde personajul, un frustrat, brutal descurajat de urâciunea celor din jur, caută cu exasperare ceva, fie şi o manie, în jurul căreia să i „se grupeze zilele”; şansa de recoagulare a personalităţii şi de „autentificare” prin sexualitate e iluzorie, golul îl acaparează, iar moartea apare spectral în trupul viu. Glisând, ca de obicei, spre maniere literare în vogă, Aderca exploatează şi aici, destul de superficial, filiera expresionistă ori apelează la tehnica scindării eului, la dezarticularea fluxului cronologic, memorie involuntară etc. Pe de altă parte, într-o mezalianţă pe care nu a putut să o curme nici mai târziu, aduce în text virtuţi pamfletare înrudite cu arta argheziană, dar şi habitudini de gazetar vivace, arţăgos.În romanul Femeia cu carnea albă câştigă teren fibra ludică a imaginaţiei. Reintră în scenă domnul Aurel, personaj recurent, şi el posibil alter ego al lui Aderca Iniţial, în Moartea unei republici roşii, caporal fiind în armata română trimisă în misiune de pacificare a Budapestei, Aurel oscila între „solara zădărnicie” a războiului, utopiile social-politice şi libertina frenezie erotică. În Femeia cu carnea albă, domnul Aurel, negustor de legume, peregrinează prin „grădinăriile” de pe malul Dunării, în încercarea de a-şi potoli mai ales foamea erotică. E un joc ce se vrea iniţiatic, regresiune spre „duhul” primar. Şi, din nou, secvenţe reuşite, aici de o poezie graţioasă, orchestrate cu rafinament senzorial.Ludicul ia proporţii în Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor, parabolă sarcastică, exsanguă a lumii pe dos, mizând pe truvaiuri funambuleşti şi paradoxuri împinse până la absurd, ca la Urmuz. Aceeaşi plăcere a evadării fanteziste, dublată de combustia la rece a speculaţiilor auctoriale, se manifestă, într-o configuraţie insolită, în Oraşele înecate. E o primă performanţă a literaturii Science fiction româneşti, după alte câteva încercări în acest gen, ca, de pildă, Oceania lui Al. Macedonski. Cartea, un „basm futurist” (G. Călinescu), imaginează un timp al răcirii şi morţii soarelui, când omenirea, devitalizată, dar suficient de energică pentru a perpetua conflicte şi vanităţi, se retrage, ca în nişte imense acvarii, în oraşe subacvatice.Într-o carieră de mereu înnoite experimente, subminată şi de o specială dexteritate de a confecţiona când şi când literatură accesibilă, ba chiar literatură de consum (Al doilea amant al doamnei Chatterley, o aşa-zisă continuare a romanului scris de D. H. Lawrence, intră, cu toate pretenţiile livreşti ale „autorului” român, în această categorie, ca şi Rasputin. Diavolul de la Curtea ţarului, apărut în fascicule, în Colecţia celor 15 lei), romanul 1916 dădea semne că Aderca poate renunţa la mişcarea centrifugă. Dar „convertirea” e parţială şi de scurtă durată. Epicul, la început supravegheat impersonal, captat logic, evolutiv, include o dramă morală — un tată îşi asumă vina morţii fiului său, condamnat şi executat pentru trădare —, desfăşurată sinuos pe fundalul unor scene de pe front şi din spatele frontului, care sunt surprinse în flashuri lucide, nervoase. Ficţiunea se frânge însă la un moment dat, fiind înlocuită de marginalii inabil mascate, de trimiteri jurnalistice la actualitatea politică etc. Ultimul roman semnificativ, Revolte, reasamblează bună parte din trăsăturile acestei proze. Scrisă la persoana întâi, cartea face mai vizibil transferul dinspre autor spre personaj. Sexualitatea nu mai este însă echivalată cu o acuplare fără saţiu, antrenând şi stări mai complicate. Dacă literatura lui Aderca, cu deosebire romanele, deşi vulnerabile fără excepţie, suscită totuşi interesul ca un spaţiu deschis experimentului, publicistica lui are o însemnătate remarcabilă, ca ferment al înnoirii, în circuitul de idei al epocii interbelice.În concluzie putem vorbi despre Aderca în următorii.termeni-prozator, poet, estetician, eseist, novelist, dramaturg,journalist, traducător, critic literar, critic de .muzică,critic.de.teatru,profesor,simbolism, expresionism. BORIS MARIAN MEHR Bibliografie -Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic,

Esoterism iudaic – Moshe Idel

Esoterism iudaic – Moshe Idel Harold Bloom, o personalitate îm viața intelectuală din America, autor al unei lucrări de referință. „Canonul occidental” scria despre Moshe Idel –„Vrând să-mi aflu un Rabin, am ajuns de la Buber, prin intermediul lui Scholem, la Idel. Nu este numai un învățat de talia lui Scholem, dar și o călăuză pentru rătăciții ca mine. Cred că el ne va arăta, în fine, drumul spre cultura evreiască autentică, în posibil de găsit în aceste vremuri tulburi”. Autor a numeroase cărți importante în domeniul esoterismului, Moshe Idel este apreciat nu numai în Israel, dar și în Euroap, America, Asia. Regretatul Ioan Petre Culianu l-a elogiat într-unul din ultimele articole scrise de el în SUA. O antologie de treisprezece eseuri reprezentative a apărut la Editura Hasefer în 2012, după ediția englezp din 2010, la University of Pennsylvania Press- „Lumi vechi, oglinzi noi”. Esoterismul este o ramură a studiului istoriei spirituale a omenirii, o cercetare în domeniul misticii care nu se suprapune teologiei, ci mai mult istoriei religiilor lumii. Mircea Eliade a fost unul dintre savanții de vârf în domeniu. Privit cu mari rețineri de savanții din domenii cu aplicații practice, esoterismul are o istorie de milenii și va dăinui independent de evoluția religiilor. Mai degrabă filozofia și literatura pot beneficia de roadele acestui studiu. Ca orice lucrare a lui Moshe Idel, această carte reprezintă o bogată sinteză a lucrărilor mai vechi și mai noi a multor sdavanți, la care autorul vine cu concluzii originale. El începe cu istoria și tradiția evreiască, plecând de la Arnaldo Momigliani și Gershom Scholem, apoi la Eric Voegelin, George Steiner. Cabala ocupă un loc central, dar referirile la literatura secolului XX sunt incitante – Kafka, Agnon, Buber, filosofia lui Walter Benjamin, Franz Rosenzweig, Herman Cohen, Derrida, Levinas. Nu lipsesc revenirile la gândirea din Evul Mediu, la Leone Ebreo, apoi la creatorul iluminismului iudaic, Moses Mendelssohn. Nu sunt uitate curentele moderne, spirituale, literare, politice –romantismul, simbolismul, anarhismul, marxismul, freudismul, dadaismul, suprarealismul, etc. Moshe Idel este preocupat de o sistematizare strictă în modele de gândire pentru fiecare etapă luată în studiu. El face totodată legături peste timp – Rosenzweig și Iehuda Ha-Levi din sec. XII, Scholem și Reuchlin din sec. XVII, Abraham Heschel și mesianicul hasidist Baal Shem Tov, etc. Menționăm în paranteză că nu toți cei preocupați de mistica iudaică erau evrei, de altfel nici Cabala nu este un monopol al învățaților evrei. Perioade lungi sunt privite cu un ochi sintetic de mare acuitate – de la cabalism, la mesianism, apoi la sionismul născut în secolul XIX. O lucrare citată insistent este cea a savantului creștin Eric Voegelin – „ Israel and Revelation”. Mit și natură, istorie și religie, suflet și misticism, gnosticismul, ritualul, teurgia, multitudinea abordării Divinității, Dumnezeu cel Veșnic în oponență cu Dumnezeu care a murit, nimic nu scapă cercetătorului. Un loc aparte îl are George Steiner, filosof cu un puternic impact în literatură. El este numit – „profet al abstracției”. Limbaj, tăcere, plenitudine – stări spirituale fundamentale. Filosofia lui Kant își găsește și aici locul. De la Tora, la Iisus, apoi la marxismul filosofic. Unii se pot revolta, Marx este ca gânditor politic, dar el reprezintă o etapă în evoluția filosofiei. Chiar și Madame Blavatsky se regăsește în efervescentul secol XIX. Artele plastice sunt amintite, prin Paul Klee, ș.a. Demonism și Holocaust, altă temă. Hieroglife, mistere, chei, Scholem între Molitor și Kafka. În „căutarea cheilor pierdute” – fascinantă travesare prin secoli. Noțiuni încă obscure – linguacentrism și logocentrism. Deconstrucția textului, temă predilectă și pentru literați. Paul Celan și extracția psalmică a poeziei sale. O abordare panoramică a hasidismului ajută la înțelegerea mai curinzătoare a acestui curent existent și azi. Religia ca ritual și exaltare este analizată în cheie esoterică. Cum se apropie Heschel de Abulafia, ne ajută să înțeleg savantul Moshe Idel. De la rabinul din Berdicev, Levi Isaac și hermeneutica post-modernă – un capitol ce merită citit și recitit. Cartea este însoțită de sute de note. Acest semnal reluat după patru ani de la apariția la Hasefer nu are decât rolul de a îndemna cititorii să reia o lectură pasionantă. BORIS MARIAN MEHR

Elie Wiesel- o personalitate, un scriitor, un supraviețuitor Medaliat cu Premiului Nobel pentru Pace în 1986,personalitate contestată de mulți care nu înțeleg nici o iotă din tragedia holocaustică europeană,Elie Wiesel a plecat în aceste zile toride de început de iulie lăsând un mesaj uman de necontestat - NU UITAȚI.Născut la 30 septembrie 1928,lângă Sighetul Marmației, a decedat la aproape 88 de ani, în 2 iulie 2016. Scriitor, jurnalist, eseist, profesor și filosof umanist, a lăsat cărți de referință, citite de mulți, inspirate din propriile suferinți, din istoria iudaismului.Scria liber în franceză, engleză,idiș,ebraică.Studii-Universitatea din Paris.Operă de debut -„La Nuit" („Noaptea”) - 1958,opere semnificative -„Toate fluviile se varsă în mare...” (1994) - cuprinde memoriile până în 1969; „...Iar marea nu se umple”, cuprinde memoriile între anii 1969-1999( v. și Ed.Hasefer). A mai fost onorat cu Presidential Medal of Freedom,a fost membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură (1996), a primit Legion Honneur GC ribbon.svg Marea Cruce a Legiunii de Onoare,Steaua României în grad de Mare Ofițer (2002),Star Knight Commander of the British Empire.jpgCavaler al Ordinului Imperiului Britanic în grad de Comandant (KBE) (2006). A publicat 57 de cărți - cea mai celebră fiind «Noaptea», o descriere autobiografică despre viața în lagărele de exterminare naziste. Determinantă pentru cariera sa de scriitor a fost întâlnirea cu Fracois Mauriac, care a îzbucnit în lacrimi ascultând amintirile depănate de tânărul Wiesel, rămas singur, fără familie, rude. În familia sa erau antecesori hasidici, de unde și pasiunea sa pentru acest fabulos domeniu. După Dictatul de la Viena din 1940, prin care guvernul român Gigurtu a cedat nord-vestul Ardealului, regiunea în care locuia familia Wiesel a devenit o parte din Ungaria. Elie (Eliezer), numit în maghiară Lázár Wiesel, s-a înscris la studii gimnaziale în orașul Debrecen și apoi la Oradea, de unde a fost exmatriculat conform legilor antisemite din învățământul public maghiar. În aprilie 1944 familia Wiesel a fost internată într-un lagăr de concentrare și la 16 mai 1944 a fost transportată la Lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau. Lui Elie (avea 15 ani) i s-a tatuat pe brațul stâng numărul A-7713. Femeile au fost separate de bărbați, mama lui Elie Wiesel și sora lui mai mică, Țipora, în vârstă de 7 ani au fost exterminate, iar Eli și tatăl său au fost supuși la muncă silnică în fabrica Buna-Werke, care aparținea de complexul Auschwitz III Monowitz.Când Armata Roșie s-a apropiat de Auschwitz, deținuții evrei au fost trimiși în «Marșul Morții» (Todesmärsche) spre lagărul Buchenwald. În urma acestui marș, tatăl lui Elie Wiesel a murit de extenuare, inaniție și dizenterie. Elie a supraviețuit - la 11 aprilie 1945 a fost eliberat de armata americană - grav bolnav, inanizat și într-o stare depresivă acută, convins că a rămas singur pe lume, total lipsit de un sprijin moral sau material, la vărsta de 16 ani Wiesel considera faptul că a rămas în viață drept un accident. Ulterior, și-a regăsit cele două surori mai mari, Hilda și Beatrice (Bea) într-un orfelinat francez (vezi filmul biografic "Elie Wiesel Goes Home" regizat de Judit Elek și comentat de William Hurt).După 65 de ani, la 5 iunie 2009 Wiesel a revenit la Buchenwald într-o vizită oficială comemorativă însoțit de președintele american Barack Obama și de cancelarul german Angela Merkel.La începutul anilor '50, Wiesel a vizitat Israelul și a primit cetățenia israeliană.Timp de un deceniu de la eliberare, închistat în propria durere, Wiesel a refuzat să discute, sau să scrie despre amintirile sale din lagăr. Ca și pe alți supraviețuitori ai «holocaustului» - sintagmă introdusă ulterior de Elie Wiesel - sindromul post-traumatic l-a împiedicat să-și deschidă inima. Zăgazul a fost rupt în urma unui interviu - continuat cu o strânsă prietenie - cu François Mauriac (laureatul premiului Nobel pentru literatură - 1952). La îndemnul acestuia, Wiesel a scris în idiș 245 de pagini de revărsare necizelată de memorii sub titlul „Și lumea a tăcut” (idiș: Un di velt hot geshvign) publicată de editura unei asociații evreiești din Buenos Aires. Wiesel a rescris în limba franceză o variantă prescurtată, o nuvelă autobiografică de 127 de pagini, La Nuit („Noaptea”) [B] , prefațată de Mauriac și apărută în 1958 la editura „Editions du Minuit” - tradusă ulterior în engleză de viitoarea sa soție și colaboratoare, scriitoarea și traducătoarea Marion Wiesel (Night).Până în anul 2008, Elie Wiesel a scris 57 de cărți.În 1955 a călătorit în Statele Unite, la New York, unde a avut un accident de circulație care l-a imobilizat pentru peste un an de zile, urmat de o lungă convalescență. În timpul șederii în Franța și SUA, Wiesel a aprofundat vreme de ani de-a rândul studiul Talmudului și al patrimoniului iudaic cu dascăli erudiți ca rabinul Mordechai Chouchani din Paris și Saul Liberman din New York. Din 1963 Wiesel, devenit cetățean american, a locuit cu soția sa, Marion, în Connecticut, apoi, între 1972 și 1976, când a fost numit profesor („Distinguished Professor”) la Universitatea Municipală New York s-a mutat cu locuința la New York, în Manhattan, unde a locuit până în ultimele zile.Wiesel a mai funcționat ca profesor de științe umane și de filozofie la institutele: Universitatea Boston (Andrew W. Mellon Professor in the Humanities), Universitatea Yale, Colegiul Eckerd din St. Petersburg, Florida; între 1997 și 1999 a fost profesor-invitat (engleză visiting Professor) de studii iudaice la Colegiul Barnard. La 29 septembrie 2008 Rubel Shelly, președintele lui Rochester College Colegiul Rochester - Universitatea Pepperdine, cu ocazia festivităților de 50 de ani de la înființare, l-a onorat pe Elie Wiesel cu titlul de „Profesor-Invitat de Onoare” [23]. La vârsta de 80 de ani profesorul Wiesel continuă să predea și să conducă la universitatea din Boston Centrul Elie Wiesel pentru studii iudaice (engleză Boston University, College and Graduate School of Arts and Sciences, Department of Religion, Elie Wiesel Center for Judaic Studies).Soții Elie și Marion Wiesel au creat Fundaţia Elie Wiesel pentru Umanitate.Între anii 1978 și 1986, ca președinte a Presidential Commission on the Holocaust (Comisiei Prezidențiale a Holocaustului), numită ulterior Consiliul American pentru Păstrarea Memoriei Holocaustului a activat pentru construirea în Washington, DC a Muzeului American al Holocaustului.În 1988 a organizat împreună cu François Mitterrand, președintele Franței, o conferință care a regrupat 76 de laureați ai premiului Nobel, cu misiunea de a reflecta asupra viitorului plenetei. Această conferință se reunește pentru przentarea de rapoarte și discuții la fiecare doi ani.Wiesel a devenit un orator apreciat în problema holocaustului și a drepturilor omului. În anul 2007 el a ținut discursul principal în fața Adunării Generale a O.N.U. pentru comemorarea holocaustului. Ca un apărător al drepturilor omului el și-a spus cuvântul într-o pluritate de probleme și conflicte, printre care: dreptul de emigrare a evreilor din Uniunea Sovietică și din Etiopia, ocrotirea victimelor apartheid-ului din Africa de Sud, ale terorii (Desaparecidos) juntei militare din Argentina, ale genocidului bosnian, a luat apărarea indienilor Miskito din Nicaragua, a kurzilor din Irak și în september 2006 el a pledat - împreună cu actorul George Clooney - în fața Consiliului de Securitate a ONU contra crimelor de genocid din provincia sudaneză Darfur.A prezidat Comisia de Analiza a Holocaustului. Raportul a fost publicat în 2004-2005 ]n Romania, trezind furia elementelor negationiste. În 2007 „The Elie Wiesel Foundation for Humanity” a inițiat un manifest care condamna campania turcească de tăgăduire a genocidului împotriva armenilor din Turcia. Manifestul a fost semnat de 53 de laureați ai premiului Nobel.În 1988, episcopul catolic Richard Williamson, membru al Societății Sf. Pius al X-lea, fost director al seminarului tradiționalist catolic din Buenos Aires a fost excomunicat (latae sententiae) în urma pozițiilor sale extremiste, ca un cunoscut tăgăduitor al holocaustului și în urma opoziției excesive față de o serie de decizii - considerate de el prea liberale - ale Sfântului Sinod[30][31][32][33]. La cererea a 4 cardinali, papa Benedict al XVI-lea i-a anulat în 2009 excomunicarea[34]. În urma luării de poziție a lui Wiesel (2009), care a dus la un val de proteste în lume Sfântul Scaun a definitivat excomunicarea lui Williamson.Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România a capatat numele„Elie Wiesel” (INSHR). Premii literare: - În 1987 Le Testament d'un poète juif assassiné („Testamentul unui poet evreu asasinat”) a fost încununată cu «Livre Inter».- În 1983 Le Cinquième Fils a primit „Marele premiu parizian de literatură” (franceză le Grand prix de littérature de Paris).- Laureatul premiului Médicis pe 1998, pentru cartea sa Un Mediant de Jérusalem (ed. Seuil, 1968).- În 2007, Elie Wiesel a primit premiul pe viață - Dayton Literary Peace Prize - Lifetime Achievement Award[37].A primit „Premiul de Merit al Centrului Internațional al New York-ului” (The International Center in New York's Award of Excellence).A fost decorat in 1992 cu "Ellis Island Medal of Honor" pentru eforturile depuse în promovarea înțelegereii și acceptării evreilor în lume.În anul 1993 a fost ales președintele Academiei Universale de Cultură. În 1996 a fost primit ca membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură.Președintele Republicii Franceze l-a decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare.Președintele Statelor Unite i-a conferit Medalia Prezidenţială a Libertăţii (engleză : Presidential Medal of Freedom).În 1985 Congresul american i-a decernat Medalia de Aur a Congresului).Din anul 2001 este membru de onoare al Academiei Române.În iulie 2002, Elie Wiesel a făcut o scurtă vizită în România, ca invitat personal al lui Ion Iliescu, președintele României, pentru a inaugura la Sighet Casa memorială Elie Wiesel, casa în care s-a născut și care a fost restaurată de câtre Guvernul Român.Cu această ocazie, Iliescu]] l-a decorat cu cea mai înaltă distincție românească, ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer[38]. La 30 noiembrie 2006 a fost decorat și înnobilat de Regina Angliei cu titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic cu gradul de Comandant (KBE).Universități și institute din lume i-au decernat 136 de titluri de Doctor Honoris Causa (numărul cel mai mare de doctorate H.C. acordate cuiva).În primăvara lui 2006 vedeta televiziunii americane, Oprah Winfrey l-a convins pe Wiesel s-o însoțească la un pelerinaj la Auschwitz, după care el a declarat că aceasta este, foarte probabil, ultima lui vizită în acest loc.În 2007 primul ministru al Israelului, Ehud Olmert a încercat să-l convingă să candideze la postul de președinte al Statului Israel - functie reprezentativă - dar Wiesel s-a eschivat. Ca președinte a fost ales vechiul om politic, laureatul premiului Nobel Shimon Peres.În 2008 Wiesel a prefațat „Scrisoare din infern câtre mama” scrisă după eliberare de Ingrid Betancourt, fosta ostatecă a grupei teroriste Farcs, din jungla columbiană.Pozițiile, opiniile și prestigiul lui Wiesel, au atras animozități, proteste și critici vehemente, mai ales din partea unor adepți ai polilor extremi ai scenei politice și culturale și din partea cercurilor anti-israeliene, antisemite și de negaționiști ai Holocaustului.Dar el nu s-a l[sat intimidat, a fost un lupt[tor pentru adevar,fara a cunoaste ura fata de calalat, conform Decalogului. BORIS MARIAN MEHR

Războiul Civil Spaniol- 80 de ani

Războiul Civil Spaniol- 80 de ani Războiul Civil Spaniol, care a durat de la 17 iulie 1936 până la 1 aprilie 1939, a fost un conflict în care forțele franchiste sau naționaliste, conduse de generalul Francisco Franco au învins forțele Republicane sau Legaliste – cuprinzând liberali anticlericali, socialiști, comuniști, anarhiști și autonomiști – ale celei de a doua Republici Spaniole.Republicanii au obținut sprijinul Uniunii Sovietice și al Mexicului, iar naționaliștii au fost susținuți de Italia fascistă, Germania nazistă și de Portugalia vecină.Războiul a crescut tensiunile din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial și a fost văzut ca o confruntare indirectă între Uniunea Sovietică comunistă și axa fascistă germano-italiană. S-a recurs la tancuri și la bombardamente ale orașelor, cum avea să se întâmple și în cazul conflagrației mondiale ulterioare. Mass-media au atras un nivel de atenție fără precedent asupra conflictului, mari scriitori precum Ernest Hemingway și George Orwell scriind despre acesta. Războiul a rămas în istorie pentru pasiunile și conflictele politice pe care le-a angajat, dar și atrocitățile comise de ambele tabere. Ambele părți au masacrat numeroși civili pentru convingerile lor politice, și, după terminarea războiului, republicanii au continuat să fie persecutați de naționaliștii învingători.În război au participat din ambele părți circa un milion de oameni, din care au murit zeci de mii, poate sute. Din România au fost 8oo de voluntari –comuniști, printre care comandantul militar Valter Roman, comisarul Petre Borilă, soții Hermina și Leonte Tismăneanu (care și-a pierdut o mână în luptă), frații Constantin Burcă ( căzut în război) și Mihail, devenit după război ministru adjunct la Apărare, Mihail Boico (Rosner), general după război, tatăl meu,Iacob Mehr, fiul unui om de afaceri din Rădăuți, care și-a întrerupt studiile de chimie la Rouen, pentru a lupta pentru dreptate socială. Personajul emblematic era Dololores Ibaruri ( și-a pierdut doi fii în război), iar Bateria Ana Pauker era cunoscută de republicanii combatanți. Stalin a trimis mai mulți consilieri, NKVD-iști care urmăreau pe troțkiști, anarhiști cu scopul direct de a-i executa. Puțin după ce republicanii au pierdut războiul, același Stalin a încheiat perversul acord Molotov –Ribbentrop.Este curios faptul că dictatorul Franco nu a participat la războiul dus de Hitler în Est decât cu o divizie, iar mii de evrei refugiați din fața pericolului nazist au tranzitat Spania franchistă spre continentul american. Se spune că strămoșii lui Franco erau evrei-marani ( convertiți formal).După război mulți voluntari comuniști au fost marginalizați, deportați, izgoniți din țările socialiste, iar Gheorghiu-Dej și Ceaușescu îi tratau ca pe niște aventurieri. Desigur, meritele deranjează. O atitudine rușinoasă au avut guvernele francez și englez care s-au declarat neutre, până când Hitler a început să-și arate intențiile reale. Războiul a avut mai multe cauze, multe dintre acestea fiind tensiuni existente de multă vreme și care au escaladat de-a lungul anilor.Monarhia lui Alfonso al XIII-lea a durat din 1887 până în 1931, dar, după 1923, a fost susținută de dictatura militară a lui Miguel Primo de Rivera. În urma înlăturării lui Primo de Rivera în 1930, monarhia nu a mai putut păstra puterea și în 1931 a fost declarată a doua republică spaniolă. Această republică a ajuns în curând să fie guvernată de o coaliție de centru-stânga. Au fost adoptate mai multe reforme printre care și legea agrară din 1932, prin care s-a împărțit pământ țăranilor săraci. Milioane de spanioli trăiau sub limita sărăciei sub controlul strâns al aristocraților proprietari de pământuri într-un sistem cvasifeudal. Aceste reforme, împreună cu alte legi împotriva clerului, și cu reforme (cu reduceri de personal) în domeniul militar, au creat o opoziție puternică.Constituția Republicii Spaniole din 1931 a fost adoptată la data de 9 decembrie 1931 de către Curtea Constituțională, după alegerile generale spaniole din 1931, care a urmat proclamării celei de-a doua republici, și a rămas în vigoare până la sfârșitul războiului civil din Spania în 1939. Alegerile din 1931 au avut ca rezultat o victorie răsunătoare pentru republicanii-socialiști.La alegerile din 1936, rezultatele extrem de strânse au adus victoria unei noi coaliții de socialiști (Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania), liberali (Stânga Republicană și Partidul Uniunea Republicană), comuniști, și diverse grupări naționaliste regionale. Frontul Popular a obținut 34% din voturi, iar guvernul CEDA, în exercițiu, a primit 33 de procente. Acest rezultat, coroborat cu refuzul socialiștilor de a participa la formarea noului guvern, a dus la o teamă generalizată de revoluție. Largo Caballero, supranumit „Lenin al Spaniei” de Pravda, a anunțat că țara este în pragul revoluției. Această afirmații au avut doar rolul de a îndepărta toți moderații din coaliția sa. Din punctul de vedere al Cominternului, stânga din ce în ce mai puternică, deși fragmentată și dreapta slăbită constituiau o situație optimă. Scopul său era ca, sub acoperirea instituțiilor democratice legitime, să scoată în afara legii organizațiile de dreapta și să transforme statul într-o „republică populară” de factură sovietică, dominată totalmente de stânga comunistă, scop declarat nu doar în cadrul instrucțiunilor Cominternului, ci și în declarațiile publice ale PCE (Partidul Comunist din Spania).Aceasta a fost o perioadă de creștere a tensiunilor. Conform surselor oficiale ale perioadei, 330 de oameni au fost asasinați și 1.511 au fost răniți în acte de violență pe motive politice; arhivele relevă 213 tentative eșuate de asasinat, 113 greve generale, și distrugerea (de regulă prin incendiere) a 160 de edificii religioase.Unii militari protestau împotriva a ceea ce ei considerau a fi escaladarea terorii antireligioase, exproprierilor, și reformelor agrare pripite, pe care le considerau de natură bolșevică și anarhistă. În schimb, ei susținea înființarea unui stat corporativ și declarau că un un astfel de stat trebuie să fie fascist. La rândul său, liderul comuniștilor, Dolores Ibarruri, cunoscută sub denumirea de La Pasionaria, ar fi jurat că discursul lui Calvo Sotelo avea să fie ultimul pe care acesta urma să-l țină în Cortes.În aer plutea pericolulu unei revolte sau unei lovituyri de stat. Franco era un jucător-cheie din cauza prestigiului său ca fost director al academiei militare și ca cel care stinsese revolta socialistă din 1934.El a fost exilat în Insulele Canare. La 17 iulie 1936, complotiștii au dat semnalul declanșării loviturii de stat trimițând fraza codată, „În toată Spania, cerul este senin.” Un agent de informații britanic de la MI6, maiorul Hugh Pollard, l-a dus apoi pe Franco în Marocul spaniol.Republicanii (denumiți și loialiști spanioli) au primit arme și voluntari din Uniunea Sovietică, Mexic, de la Internaționala Socialistă și de la Brigăzile Internaționale. Republicanii erau o alianță largă, cuprinzând de la centriști care susțineau o democrație liberală capitalistă moderată până la revoluționari anarhiști și comuniști; baza lor umană era mai ales urbană și seculară, dar conținea și țărani fără pământ, și era deosebit de puternică în regiunile industriale ca Asturia și Catalonia. Țara Bascilor, regiune conservatoare, catolică, împreună cu Galicia și cu Catalonia, care înclina mai mult spre stânga, doreau o autonomie mai largă sau chiar independența de guvernul central de la Madrid.Naționaliștii, în schimb, se opuneau mișcărilor separatiste, dar scopurile lor erau definite în primul rând de atitudinea anticomunistă și de teama de divizarea Spaniei, ceea ce a coagulat mișcări diferite sau chiar dușmane ca falangiștii și monarhiștii. Liderii lor proveneau dintre moșierii monarhiști, mai conservatori, și susțineau centralizarea puterii în stat. Germania nazistă și Italia fascistă, precum și mare parte din clerul romano-catolic, i-au susținut pe naționaliști, Estado Novo din Portugalia le-a furnizat suport logistic. Forțele lor se adunaseră în „Ejército Nacional” sau „Armata Națională”. Naționaliștii basci, sub umbrela grupării conservatoare Partidul Naționalist Basc, susțineau moderat guvernul republican, deși naționaliștii basci din Álava și Navarra au fost de partea rebelilor din aceleași motive care îi influențau și pe conservatorii catalani.Din altă perspectivă, naționaliștii aveau de partea lor majoritatea clerului catolic și a catolicilor practicanți (din afara Țării Bascilor), elemente importante ale armatei, majoritatea marilor proprietari de pământuri, și numeroși oameni de afaceri. Republicanii aveau de partea lor majoritatea muncitorilor din orașe, majoritatea țăranilor, și mare parte din clasa de mijloc cu educație, mai ales aceia care nu erau întreprinzători.Unul dintre motivele principale invocate de naționaliști era confruntarea cu anticlericalismul regimului republican și apărarea Bisericii Romano-Catolice, care fusese ținta atacurilor, și pe care mulți din cei din tabăra republicană dădeau vina pentru relele din țară. Chiar înainte de război, edificiile religioase fuseseră incendiate și clericii uciși fără ca autoritățile republicane să ia vreo măsură de prevenire. Ca parte din revoluția socială ce avea loc, alte biserici erau transformate în Case ale poporului. La fel, numeroase dintre masacrele comise de republicani aveau ca țintă clerul catolic. Trupele marocane musulmane ale lui Franco au considerat și ele acestea niște acte respingătoare, și în mare parte au luptat cu loialitate și adesea cu ardoare de partea naționaliștilor. Articolele 24 și 26 ale Constituției Republicii interziceau mișcarea iezuită, fapt ce a jignit pe mulți dintre conservatori. Revoluția din zonele republicane de la începutul războiului, unde au murit 7.000 de clerici și mii de mireni, au constituit ceea ce Stanley Payne denumea „cea mai extinsă și mai violentă persecuție a catolicismului din istoria occidentală, în unele feluri mai intensă chiar decât Revoluția franceză”, împingându-i pe catolici, care nu mai aveau alternative, de partea naționaliștilor într-o mai mare măsură decât ar fi fost de așteptat.După declanșarea loviturii de stat, furia împotriva bisericii și rolului său în viața politică spaniolă s-a reaprins. În afara aspectelor religioase, naționaliștii basci, care erau aproape în întregime de partea republicii erau, în mare parte, catolici.Simpatizanții republicani au proclamat lupta între „tiranie și democrație”, sau între „fascism și libertate”, și mulți tineri care nu erau de origine spaniolă, revoluționari și reformiști s-au alăturat Brigăzilor Internaționale, crezând că Republica Spaniolă era linia întâi a războiului împotriva fascismului. Susținătorii lui Franco, însă, au prezentat lupta ca una între „hoardele roșii” ale comunismului și anarhismului de o parte și „Civilizația creștină” de cealaltă parte. Ei afirmau și că luptau pentru protejarea Establishmentului și pentru aducerea securității și sensului în ceea ce ei considerau o societate neguvernată și lipsită de lege.Republicanii erau și ei împărțiți. Stânga nu era de acord în multe aspecte cu naționaliștii conservatori basci sau catalani. În Cortes (parlamentul spaniol) erau reprezentate în 1931 16 partide. Când s-a acordat autonomie Cataloniei și Țării Bascilor în 1932, s-a încercat o lovitură de stat naționalistă, dar aceasta a eșuat. Unei tentative a comuniștilor de a prelua controlul i s-au opus anarhiștii, ceea ce a avut ca rezultat masacrarea a sute de rebeli și un război civil între anarhiști și comuniști în Catalonia.La războiul civil spaniol au participat numeroși cetățeni străini, atât în lupte cât și pe posturi de consilieri politici. Guvernele străine au contribuit cu ajutor financiar și militar la forțele conduse de Generalísimo Francisco Franco. Forțele ce luptau de partea celei de-a doua republici spaniole au primit și ele ajutor limitat, dar acesta a fost împiedicat de embargoul impus traficului de arme de către Franța și Regatul Unit.Acest embargo nu a fost foarte eficient, și mai ales Franța a fost acuzată că a permis ajungerea unor transporturi masive la republicani—deși acuzațiile au venit mai ales din partea Italiei, ea însăși implicată de partea naționaliștilor. Se considera în general la acea vreme că acțiunile clandestine ale diferitelor puteri europene riscau un alt „Mare Război”. Rebelii au fost puternic susținuți în război cu trupe și armament de Italia fascistă și de Germania nazistă. De asemenea, grupări naționaliste din alte state au oferit suport, cum ar fi gruparea irlandeză „Cămășile albastre”. De asemenea, membri ai Mișcării Legionare din România au participat la conflict de partea rebelilor, membrii acesteia Ion Moța și Vasile Marin, morți la Majadahonda, fiind înmormântați cu mult fast la București. Atât Italia fascistă, cât și Germania nazistă, au trimis trupe, avioane, tancuri, și alte arme în ajutorul lui Franco.Circa 75.000 de italieni au luptat în Spania. Forțele germane au numărat aproximativ 12.000 de oameni la momentul de maxim. Republica a trebuit să plătească armele sovietice cu rezervele de aur al Băncii Naționale Spaniole. Armele au fost de multe ori de proastă calitate și în plus au fost vândute la un preț deliberat exagerat. Costul armelor sovietice a fost de peste 500 de milioane de dolari americani, două treimi din rezervele de aur de dinainte de război ale Băncii Naționale Spaniole.Brigăzile Internaționale au reprezentat cel mai mare contingent de trupe de luptă pentru republicani. Aproximativ 30.000 de cetățeni străini, probabil, din 53 de țări au luptat în diferite brigăzi. Cele mai multe dintre acestea erau formate din comuniști sau din sindicaliști, aproape toți voluntari, și au fost organizate și conduse de comuniști aflați sub controlul Moscovei.Republica Mexicană a susținut public partea guvernului republican de la Madrid. Mexicul a refuzat să accepte propunerile franco-britanice de neintervenție, recunoscând imediat marele avantaj pe care acestea îl ofereau insurgenților. În dezacord cu Statele Unite, Mexicul nu a simțit că neutralitatea între un guvern ales democratic și o juntă militară ar fi o politică potrivită. Atitudinea Mexicului a adus mult confort moral Republicii, mai ales deoarece principalele guverne latin-americane—cele din Argentina, Brazilia, Chile, și Peru—simpatizau mai mult sau mai puțin fățiș cu insurgenții. Dar ajutorul mexican putea avea doar o mică însemnătate practică, întrucât granița cu Franța era închisă, iar dictaturile din Europa erau libere să alimenteze insurgenții cu o cantitate de arme de calitate mult peste puterile Mexicului. În lucrarea sa recentă și actualizată privind istoria războiului civil din Spania, Antony Beevor „consideră că «teroarea albă» a lui Franco a dus la moartea a 200.000 de oameni. «Teroarea roșie» omorâse deja 38.000.” Julius Ruiz trage concluzia că „deși cifrele rămân disputate, s-au făcut cel puțin 37.843 de execuții în zona republicană, și maxim 150.000 de execuții (inclusiv 50.000 după război) în Spania Naționalistă.”. Un judecător spaniol a deschis o anchetă privind 114.266 de oameni executați și dispăruți în timpul războiului civil spaniol și în perioada franchistă, între 17 iulie 1936 și decembrie 1951. Printre acestea se numără moartea lui Federico García Lorca.Atrocitățile comise de Bando Nacional erau ceva obișnuit și erau adesea ordonate de autorități pentru a eradica orice urmă de stângism în Spania; multe asemenea fapte au fost comise de grupări reacționare în timpul primelor săptămâni de război. Printre acestea s-a numărat execuția profesorilor (din cauza eforturilor Republicii de a promova învățământul laic și de a înlătura Biserica Catolică din sistemul de educație prin închiderea școlilor religioase, ceea ce a fost considerat de Bando Nacional un atac la adresa Bisericii); omorurile în masă comise împotriva civililor din orașele capturate; execuția persoanelor nedorite (inclusiv non-combatanți cum ar fi sindicaliștii și simpatizanții republicani cunoscuți). Un exemplu de astfel de tactici ale taberei naționaliste a fost masacrul de la Badajoz din 1936. Tabăra naționalistă a efectuat și bombardamente asupra orașelor din teritoriul republican, mai ales cu ajutorul voluntarilor Luftwaffe din Legiunea Condor și al aviatorilor voluntari italieni din Corpo Truppe Volontarie (Madrid, Barcelona, Valencia, Guernica, și alte orașe). Cel mai cunoscut exemplu de bombardamente în scop de instaurare a terorii a fost bombardamentul de la Guernica.Actele de violență asupra civililor și asupra bunurilor din partea Republicanilor au constituit teroarea roșie. Atacurile republicanilor asupra Bisericii Catolice, puternic asociate cu susținerea acordată de aceasta vechilor monarhiști au fost deosebit de controversate.Aproximativ 7.000 de clerici au fost uciși și biserici și mănăstiri au fost atacate. Aproximativ 13 episcopi, 4184 de preoți de dioceză, 2365 de bărbați catolici (dintre care 114 iezuiți) și 283 de călugărițe au fost uciși. Relatări neverificate afirmă că unii catolici au fost obligați să înghită mărgele din rozariu și/sau aruncați în mine, ca și preoți obligați să-și sape propriile morminte înainte de a fi îngropați de vii. Papa Ioan Paul al II-lea a beatificat câteva sute de oameni uciși pentru că erau preoți sau călugări, iar Papa Benedict al XVI-lea a beatificat încă aproximativ 500 la 28 octombrie 2007. Alte acțiuni represive ale taberei republicane au fost comise de anumite facțiuni, cum ar fi NKVD-ul stalinist (poliția secretă sovietică).Franco a fost ales comandant general al forțelor naționaliste la o întâlnire a principalilor generali la Salamanca la 21 septembrie 1936. În octombrie, trupele franchiste au lansat o ofensivă majoră înspre Madrid, ajungând acolo la începutul lui noiembrie și lansând un asalt al orașului la 8 noiembrie. Generalul Mola a declarat că cele 4 coloane ale armatei sale din afara orașului vor fi susținute de o a cincea aflată înăuntru. Guvernul republican a fost obligat să se mute de la Madrid la Valencia, într-o zonă liniștită, la 6 noiembrie. Totuși, atacul naționaliștilor asupra capitalei a fost respins după lupte grele duse între 8 și 23 noiembrie. Un factor care a ajutat apărarea republicană a fost sosirea Brigăzilor Internaționale, deși doar 3000 dintre membrii acestora au participat la luptă. La 18 noiembrie, Germania și Italia au recunoscut oficial regimul lui Franco, și la 23 decembrie, Italia a trimis voluntari pentru a lupta de partea naționaliștilor.După căderea Guernicăi, guvernul republican a început să riposteze mai eficient. În iulie, s-a făcut o încercare de a recuceri Segovia, forțându-l pe Franco să retragă trupe de pe frontul de la Madrid pentru a le opri avansul. După aceasta, Franco a recâștigat inițiativa, invadând Aragónul în august și apoi ocupând orașul Santander. Trupele republicane au lansat o contraofensivă în Aragón, dar Bătălia de la Belchite (24 august-6 septembrie) oprește recucerirea Zaragozei. După capitularea armatei republicane din Țara Bascilor și după două luni de lupte acerbe în Asturia (Gijón a căzut în octombrie) războiul a luat sfârșit pe frontul de nord cu victoria lui Franco.Între timp, la 28 august, Vaticanul l-a recunoscut pe Franco, iar la sfârșitul lui noiembrie, când trupele lui Franco se apropiau de Valencia, guvernul a trebuit să se mute din nou, de această dată la Barcelona.Bătălia de la Teruel a fost o importantă confruntare între trupele naționaliste și cele republicane. Orașul aparținea naționaliștilor la începutul luptei, dar republicanii l-au cucerit în ianuarie. Trupele franchiste au lansat o ofensivă și au recuperat orașul la 22 februarie. Totuși, pentru a face aceasta, Franco a trebuit să se bazeze mult pe susținerea aeriană germană și italiană, răsplătindu-i pe aceștia ulterior cu drepturi în minerit. La 7 martie, naționaliștii au lansat Ofensiva Aragon. Până la 14 aprilie, avansaseră până la Mediterana, rupând porțiunea deținută de guvernul republican în două. Guvernul republican a încercat să ceară pace în mai, dar Franco a cerut capitularea necondiționată, iar războiul a continuat. Armata naționalistă a pus presiune spre sud de la Teruel și de-a lungul coastei spre capitala republicană de la Valencia dar a fost oprită după lupte grele de-a lungul liniei fortificate XYZ.Guvernul republican a lansat apoi, cu toate resursele, o campanie de reconectare a teritoriului, cu Bătălia de la Ebro, începând cu 24 iulie până la 26 noiembrie. Campania nu a avut succes, și a fost subminată de pacificația franco-britanică certificată prin acordul de la München prin care Cehoslovacia era lăsată la discreția lui Hitler. Aceasta a distrus practic ultimele urme ale moralului republicanilor punând capăt tuturor speranțelor pentru o alianță antifascistă cu puterile occidentale. Retragerea de la Ebro practic a determinat rezultatul final al războiului. Cu opt zile înainte de anul nou, Franco a contraatacat cu forțe masive într-o invazie a Cataloniei.Franco declară sfârșitul războiului. Mici grupuri de insurgenți încă mai luptau la acea dată.Trupele lui Franco au cucerit Catalonia într-o campanie-fulger în primele două săptămâni ale lui 1939. Tarragona a căzut la 14 ianuarie, urmată de Barcelona la 26 ianuarie și Girona la 5 februarie. La cinci zile după căderea Gironei, restul rezistenței din Catalonia a fost înfrântă.La 27 februarie, guvernele Regatului Unit și al Franței au recunoscut regimul Franco.Forțele republicane mai păstrau doar Madridul și alte câteva bastioane. Apoi, la 28 martie, cu ajutorul forțelor profranchiste din interiorul orașului (nu atât de eficiente cât erau descrise de generalul Mola în mesajele sale propagandiste din 1936 prin care făcea referire la așa-zisa „a cincea coloană”), Madridul a căzut în mâinile naționaliștilor. A doua zi, Valencia, care rezistase sub tunurile acestora aproape doi ani, s-a predat și ea. Franco și-a proclamat victoria într-un discurs la radio la 1 aprilie, când s-au predat și ultimele forțe republicane.După sfârșitul războiului, au urmat represalii dure împotriva foștilor dușmani ai lui Franco, mii de republicani au fost închiși și cel puțin 30.000 executați. Alții au estimat numărul morților între 50.000 și 200.000. Mulți alții au fost puși la muncă forțată, în construcția de căi ferate, asanări de mlaștini, săpături de canale (La Corchuela, Canalul Bajo Guadalquivir), construcția monumentului Valle de los Caídos, etc. Sute de mii de alți republicani au fugit din țară, mai ales în Franța și Mexic. Aproximativ 500.000 au fugit în Franța.De cealaltă parte a Pirineilor, refugiații erau ținuți în tabere de refugiați ale celei de-a treia republici franceze, cum ar fi Tabăra Gurs sau Tabăra Vernet, unde 12.000 de republicani erau ținuți în condiții grele.După proclamarea de către Mareșalul Pétain a regimului de la Vichy, refugiații au devenit deținuți politici, iar poliția franceză a încercat să-i prindă pe cei care plecaseră din tabăra de refugiați. Împreună cu alți „indezirabili”, ei au fost trimiși în lagărul de la Drancy înainte de a fi deportați în Germania nazistă. Aproximativ 5.000 de spanioli au murit astfel în lagărul de concentrare Mauthausen. Poetul chilian Pablo Neruda, numit de președintele chilian Pedro Aguirre Cerda consul special pe probleme de imigrație în Paris, a primit responsabilitatea pentru ceea ce el a numit „cea mai nobilă misiune pe care am îndeplinit-o”: trimiterea a peste 2.000 de refugiați spanioli, care fuseseră găzduiți în Franța în tabere de refugiați, spre Chile pe o veche navă comercială, Winnipeg. După sfârșitul oficial al războiului, luptele de gherilă au continuat neregulat, până în anii 1950, reducându-se treptat prin pierderea susținerii din partea populației extenuate și prin înfrângeri militare. În 1944, un grup de republicani veterani, care luptaseră și în rezistența franceză împotriva naziștilor, au invadat Val d'Aran în nord-vestul Cataloniei, dar au fost învinși după 10 zile.În zonele controlate de anarhiști, Aragón și Catalonia, în plus față de succesul militar temporar, a existat o revoluție socială vastă prin care muncitorii și țăranii au colectivizat pământul și industria, și au înființat consilii paralele cu guvernul republican paralizat. Această revoluție a întâlnit atât opoziția comuniștilor susținuți de sovietici, care își primeau ordinele de la biroul politic al lui Stalin (care se temea să nu piardă controlul), cât și a republicanilor social-democrați (care se temeau să nu piardă drepturile de proprietate privată). Colectivele agricole au avut un succes considerabil în pofida lipsei de resurse, cauzată de faptul că Franco ocupase deja zonele cel mai bogate în resurse naturale. Pe măsură ce războiul a progresat, guvernul și comuniștii s-au folosit de accesul la armament sovietic pentru a restaura controlul guvernului asupra efortului de război, atât pe căi diplomatice, cât și prin forță. Anarhiștii și Partidul Muncitoresc al Unității Marxiste (Partido Obrero de Unificación Marxista, sau POUM) au fost integrați cu armata regulată, în ciuda rezistenței; POUM a fost scos în afara legii și denunțat fals ca unealtă a fasciștilor. În Zilele din Mai din 1937, sute de mii de soldați antifasciști s-au luptat între ei pentru controlul punctelor strategice din Barcelona, situație relatată de George Orwell în Omagiu Cataloniei.O pagină însângerată, în care dreptatea socială a fost pentru unii un crez, pentru alții un motiv de genocid. Personal am tot respectul pentru cei ce au crezut în eliberarea de sub umilința a sute de veacuri. BORIS MARIAN MEHR

Jung și Freud

Carl Gustav Jung și Sigmund Freud În secolul XX psihiatria a cunoscut o amplă evoluție, prin contribuția unor cercetători iluștri. Pe primele locuri se află Sigmund Freud și Carl Gustav Jung, care s-au cunoscut,au colaborat, iar apoi Jung, mai tânăr fiind ( nu numai prin numele său) și-a ales o cale proprie de cercetare și aplicație științifică. În ordinea nașterii vom începe cu Freud( 6 mai 1856-23 septembrie 1939), psihanalist – fondator al acestei ramuri a psihiatriei, neurolog, eseist, profesor universitar,onorat cu Premiul Goethe în 1930.Tezele sale fundamentale se referă la dezvoltarea umană, înțeleasă prin schimbarea zonei corporale de gratificare a impulsului sexual,aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual și agresiv, acestea fiind conservate în sisteme de idei inconștiente,conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se manifesta în vise, acte ratate și simptome,conflictele inconștiente și sexualitatea reprimată sunt sursa nevrozelor.Preocupările sale s-a axat pe dezvoltarea psihosexuală, psihosocială, ego și super-ego, libido, interpretarea viselor, ș.a. A publicat Interpretarea viselor (1899),Psihopatologia vieții de zi cu zi (1901),Trei eseuri despre teoria sexualității (1905),Dincolo de principiul plăcerii (1920),Ego și Id (1923), multe alte articole, conferințe. Celebritatea sa nu a cunoscut granițe din Europa, SUA, Asia, fiind chemat de diverse universități. . Freud a fost un copil precoce din punct de vedere intelectual și deosebit de silitor. Șase ani la rând a fost primul din clasă, iar la terminarea școlii avea nu numai cunoștințe temeinice de greacă, latină, germană și ebraică, ci învățase și franceza și engleza. A studiat medicina la Universitatea din Viena. În cursul celui de al treilea an de studii a început să lucreze în laboratorul de fiziologie, sub conducerea lui Ernst Wilhelm von Brücke, fiind în special preocupat de funcțiunea Sistemului Nervos Central. El s-a lăsat atât de mult absorbit de această activitate, încât a neglijat celelalte discipline, terminând facultatea abia în 1881, cu o întârziere de trei ani. Dorind să câștige experiență practică, după doi ani începe să lucreze ca medic în spital, în secțiile de psihiatrie și dermatologie. În 1885 obține un post de docent în neuropatologie la Universitatea din Viena și - având o bursă din partea statului austriac - petrece 19 săptămâni la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière, condusă de Jean Martin Charcot. Charcot trata anumite tulburări nervoase prin hipnoză. Sub conducerea lui, Freud începe să studieze isteria, fapt care i-a trezit interesul pentru psihopatologie.În 1886 Freud deschide la Viena un cabinet privat de psihiatrie, specializat pe tulburări cerebrale și nervoase. Din cauza faptului că aplica metodele și concepțiile lui Charcot, socotite neortodoxe de către corpul medical vienez, Freud s-a lovit de dificultăți din partea colegilor. Aceasta explică și faptul că, mai târziu, teoriile lui asupra nevrozelor au fost acceptate cu multă reticență.Fugind de persecuția nazistă din Viena în 1938, Freud s-a refugiat la Londra, unde a petrecut ultimul an al vieții sale. Casa situată la Maresfield Gardens nr. 20 în zona Hampstead din Londra, care a aparținut familiei până la moartea din 1982 a fiicei cele mai mici a lui Freud, Anna Freud, a fost ulterior transformată în muzeu. În muzeu se păstrează și mobila lui Freud, printre care se numără și celebra sa canapea. A murit, după o boală îndelungată, prin eutanasiere voluntară. Prima lucrare publicată de Freud, Zur Auffassung der Aphasien ("Concepții asupra afaziei") (1891), trata problema tulburărilor de vorbire apărute în urma unei leziuni organice a creierului. După o nouă lucrare în domeniul neurologiei, Die infantile Cerebrallähmung ("Paralizia cerebrală infantilă") (1897), Freud s-a dedicat cu exclusivitate cercetărilor privind explicarea tulburărilor psihice pe baze psihologice, ceea ce a dus la elaborarea conceptului de "psihanaliză" (1896). Freud explică apariția manifestărilor nevrotice, în special ale isteriei, datorită refulării unor traume emoționale, ascunse în inconștient. Ca tratament recomandă transpunerea pacientului în stare de hipnoză, cu ajutorul căreia trăirile emoționale refulate sunt din nou aduse la suprafața conștiinței și în felul acesta, conflictele, prelucrate în mod conștient, nu mai provoacă tulburări psihice. Între 1895 și 1900 Freud a formulat cea mai mare parte a concepțiilor sale, care formează nucleul psihanalizei în teorie și practică. El renunță la metoda hipnozei, preferând expunerea spontană de către pacient a amintirilor sale, încă din perioada copilăriei, în timpul ședințelor de psihanaliză, sub forma așa zisei "asociații libere". În felul acesta psihanalistul îl ajută să-și clarifice conștient experiențele conflictuale, care stau la baza tulburărilor nevrotice. Cu ajutorul asociațiilor libere găsește calea de pătrundere către procesele petrecute în inconștient, ceea ce l-a condus și la explicarea semnificației viselor și a actelor ratate ("lapsusuri"). Prin interpretarea viselor a ajuns la formularea conceptului de sexualitate infantilă și a "complexului Oedip", care ar sta la baza legăturilor erotice inconștiente ale copilului cu părintele de sex opus. Aceste puncte de vedere din concepția freudiană au fost și rămân foarte controversate. În 1902, Freud este numit profesor la Universitatea din Viena. În jurul său s-a format un cerc de discipoli, ca Alfred Adler, Eugen Bleuler, Carl Gustav Jung și Ernest Jones, care i-au preluat și i-au dezvoltat mai departe teoriile. În 1910 a fost creată Societatea Internațională de Psihanaliză, cu extindere în special în America. Pe baza reprezentărilor sale, Freud a încercat să explice și unele fenomene sociale și culturale, ca religia, mitologia, arta și literatura.Opera sa întâi în patru volume la Editura Științifică, apoi s-a reeditat în 17 volume, OPERE COMPLETE. Este unul dintre cei mai bine reprezentați savanți psihiatri, în România. Ca și în cazul lui Einstein, teoriile sale au fost mereu supuse contra-argumentației altor savanți, în timpul vieții și până astăzi. Unul dintre cei care l-au criticat și s-a despărțit de școala sa a fost Carl Gustav Jung ((n. 26 iulie 1875, Keswil, cantonul Thurgau, Elveția – d. 6 iunie 1961, Küsnacht, Elveția), medic, psiholog și psihiatru elvețian, fondatorul psihologiei analitice. A făcut studii de medicină generală și psihiatrie la Basel, a fost profesor la Facultatea de Medicină din Zürich și medic-șef la clinica psihiatrică universitară Burgholzli. Este cu precădere interesat de psihoterapia clinică și, concomitent, de cercetarea experimentală și teoretică. Între 1907 și 1912 colaborează intens cu Freud, acesta având o influență decisivă asupra lui Jung. Este atras in special de cercetările acestuia legate de isterie și de vise. Ruptura cu Freud este marcată de apariția lucrării Wandlungen und Symbole der Libido (1912), în care Jung încearcă o lărgire a orizontului de interpretare freudian și o implicită critică a acestuia. Această ruptură îl va duce la elaborarea unui sistem propriu de interpretare psihanalitică, axat pe reintroducerea culturii ca dimensiune fundamentală a omului și pe un ansamblu de concepte noi, deduse din experiența clinică.Între 1921 și 1938 întreprinde călătorii de studii în Africa de nord, în lumea arabă, la indienii pueblo din Arizona și India.În 1935 este ales președinte al „Societății elvețiene pentru psihologie și domeniile conexe“.În 1944 se creează la Basel catedra de „psihologie medicală“ al cărei titular este Jung. În 1948, la Zūrich, se înființează institutul Carl Gustav Jung, iar in 1958 „Societatea internațională de psihologie analitică“, având drept temă teoriile jungiene. Își petrece ultimii ani de viață la Bollingen, lângă Zūrich, unde își redactează memoriile. La câteva luni după moartea lui apare Erinnerungen, Träume, Gedanken (Amintiri, vise, reflecții) consemnate și editate de Aniela Jaffe.În România au apărut de asemenea 17 volume din opera lui CG Jung, „Cartea roție” fiind cea mai citită. Spre deosebire de Freud, Jung nu era ateu, făcea adesea referințe la Dumnezeu ca pe un protector suprem.El și-a lărgit mult orizontul spiritual prin contactul cu ezoterismul oriental, în special hindus. „Lumea nepieritoare a irumpt în lumea noatră trecătoare”, afirma Jung. Era preocupat de viața de după moarte, credea în ea și încerca să lege punți.Bunicul din partea tatălui a fost Mare Maestru al unei lojă masonice. Se spunea că era un fiu natural al lui Goethe. Tatăl său a fost pator protestant , dar cunoștea atât latina, cât și ebraica veche. Socrul lui CG Jung se ocupa cu spiritismul care se răspândise mult în sec. XIX. Parapsihologia era la începuturile ei și l-a influențat și pe tânărul Jung. El vedea viața omului ca pe o plantă, partea de deasupra pământului fiind pieritoare, iar rădăcina fiind perenă. Pentru cunoștințele sale în domeniul parapsihologiei a fost numit doctor honoris causa la o universitate din SUA. Colaborarea cu Freud nu a durat mult, Jung nefiind de acord cu primordialitatea instinctului sexual, iar inconștientul în concepția sa având mai mult aspecte. Jung a introdus noțiunea de inconștient colectiv, unul dintre adepții acestuia fiind scriitorul Elias Canetti. Totuși Jung a păstrat un mare respect pentru Freud, pe care l-a apreciat pentru faptul că acesta a luat în considerare psihicul omului ca pe un sistem demn de o cercetare cît mai atentă. El considera că Freud a făcut mult bine multor pacienți și a adus psihiatria la rangul pe care îl merită. Cu cât s-a adâncit în studierea fenomenelor oculte, pe atât Jung s-a îndepărtat de activitatea pedagogică, fără a întrerupe practica de terapeut. El însuși avea o fire nevrotică din copilărie ( a trăit în condiții precare), a trecut prin etape dificile. Împreună cu fizicianul Wolfgang Pauli a încercat să elaboreze o teorie a sincronicității fenomenelor, ceea ce ne amintește și de unele preocupări ale lui Einstein. A petrecut lungi perioade de izolare în munți, a meditat asupra originii Universului, propunea o autoconștientizare a umanității. În urma unui infarct, fiind în comă, a avut viziunea Pământului privit din cosmos. După nouă ani a murit împăcat, fiind încredințat că există o viață viitoare. A fost un om extrem de dăruit și demn de a fi cunoscut de generațiile care i-au urmat. BORIS MARIAN MEHR

M-a pictilit

M-a pictilit M-a pictilit logica, blogica, iugbind Gofgica, Aerul, fraierul, istoria, isteria, destul am pâlns, Un câteriu al inestreticii este să nu sicrii bunal, Mirtarea bate uiluirea, mila de aur zidrul pretunde, Le moi est haissable, cabluri și rable, În ajunul creației s-au consumat cârnații, Un fir de nesip a provocat un hit, Spui parabulă, treci în clasa lui dr. Bulă, Expir, dear Shakespeare, porumb, știri noi, Harabescuri cu ești și escuri, punt și de la kaput, Discobolul părăsește proctocolul, Vrei un pragraf de logică? Ia gagică, relicvă. BMM

Robert Flinker – un kafkian din Cernăuți

Robert Flinker – un kafkian din Cernăuți Pe scurt – câteva repere biografice. Robert Flinker s-a născut la data de 16 iulie 1906, în orașul Vijnița, în prezent în regiunea Cernăuți, Ucraina. A urmat studiile liceale la Gimnaziu la Cernăuți și apoi facultatea de medicină din Viena, unde a studiat cu renumitul neuropsihiatru Julius Wagner-Jauregg, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (1927).A lucrat o perioadă ca medic neurolog în Germania (1930-1932). Apoi a venit la Cernăuți, unde a fost medic secundar până în 1936. Și-a continuat apoi studiile la Geneva și la Basel, lucrând ulterior la Clinica de Neurologie din Zürich si la Spitalul de boli nervoase din Cernăuți (1940-1941) pînă ce, în urma legilor rasiste, a fost nevoit să-și întrerupă munca și să se ascundă pentru a evita deportarea. În anul 1944 a devenit director la Spitalul Central din București. A publicat lucrări în domeniul medicinei (despre pelagră, neurologie, psihopatologie).Robert Flinker s-a sinucis la data de 15 iulie 1945, în București, în urma unei nefericite povești de dragoste.Viața lui Robert Flinker a fost subiectul cărții El Danubio, de Claudio Magris. Scrierile sale nu au putut fi publicate în timpul vieții. După mai mulți ani de la moartea autorului, fratele său, Ernst Maria Flinker, a reușit pentru prima dată să-i publice parțial opera (poezii, povestiri și romane) la București.Din opera sa - piesa de teatru -Das Gericht (Procesul),Gedichte (volum de poezie),Erzählungen (Povestiri),Biblische Geschichten (Povești biblice),romane -Prăbușirea (Editura Kriterion, București, 1977) (în românește de Adrian Hamzea; prefață de A.I. Brumaru),Fegefeuer ("Purgatoriul").. Deși a fost caracterizat ca un discipol al lui Kafka, Flinker se detașează prin „onirismul” său timpuriu, curent ce avea să apară în literatura română prin Dumitru Țepeneag, ș.a., mult mai târziu. În post-fața volumului apărut la Editura pentru Literatură în 1968, în limba germană, Oscar Walter Cisek face unele paralele cu autori germani – Gottfried Benn, Hans Carossa, Alfred Doeblin. Opera acestui talentat și prea mult ignorat scriitor se constituie ca o luptă permanentă dintre vis și realitate, dintre banal și sublim, speranță și dezamăgire, ceea ce îl include în fluxul marii literaturi. El nu este un „dezertor” din viața timpului său, dimpotrivă, mărturia sa de om suferind, cu o sensibilitate ieșită din comun fiind decisivă pentru întregirea unui tablou ce ar putea aminti și de Hyeronimus Bosch. Personaje stranii care apar și dispar, afirmă adevăruri de netăgăduit pentru ca apoi să dispară în noapte rămân în memoria cititorului de neuitat. Precizia și concizia expresiei îl înrudește cu Kafka, dar tonurile sunt chiar mai sumbre, misterioase, nocturne. Povestirea „ Visul” este o autobiografie în nici douăzeci de pagini, în care apar umbrele părintelui său, ca în himerele lui Hamlet, apoi chipul logodnicei Maria care îl părăsește fugind cu un cavaler ciudat, ce o răpește pe un cal, acțiunea nu este localizată, este „utopică” și totuși, este viața autorului. „ Călătorul”, o narațiune pur fictivă, se prezintă ca o istorie a unui veșnic rătăcitor, care ia locul altui veșnic rătăcitor, o dublare uluitoare care ne pune în fața unui creator extrem de original. Un tren ce nu mai duce nicăieri, pustiul în care se preumblă diverse umbre, limbajul sec și impersonal al acestora, totul pare o halucinație. ”Întâmplare în noapte” pare o continuare a coșmarului, povestitorul este condus de un necunoscut la o sindrofie, acolo o întâlnește pe Lisa, care îl inițiază în tainele vrăjitoriei și spiritismului, pentru ca la sfârșit toți să dispară, eroul nostru se află pe un pod, nu se știe ce vrea să facă, să se sinucidă, să meargă mai departe. ”Vocea ” face parte din același lanț de „povestiri fioroase” ( v. Valery-Larbaud), Stefan este chemat să participe la un concert, apare și polițistul care nu poate descoperi ce este cu vocea aceea din noapte, iar în final se constată că vocea era chiar a personajului Stefan. „Absalom” este reluarea unei povestiri de dragoste incestuoasă din Biblie, se citește cu interes, bogăția de nunațe și întâmplări putând fi nucleul unui roman. Gregor Husum este personajul central din „Purgatoriul”, un miniroman care îl apropie cel mai mult pe Flinker de Kafka, însușii numele, Gregor, fiind preluat din „Metamorfoza”. Etapele acțiunii amintesc de „Procesul”, o vizită în noapte, tatăl, sora de caritate Lydia, percheziția, discuția cu profesorul, judecătoria de jos, călătorie în noapte, povestirea egipteanului, arestul, marele judecător fiind elemente aproape kafkiene. Dar Gregor nu este ucis de niște necunoscuți, el se sinucide, deși nu are nicio vină și nu are ce să-și reproșeze. Este cinstit până la capăt. Cutremurător , deși l-am cititpe Kafka. Robert Flinker nu este un epigon, are geniul său propriu. Boris M. Marian Mai 2016

Ascuns între copaci

Ascuns între copaci Ascuns între copaci, în inima pădurii, mă uit înfrigurat la trupul tău, ești toată dezvelită, o zeiță supusă doar păcatului etern, noi ne iubim? Întrebi în somn, nu pot răspunde, căci eu sunt treaz și tu- în somn adânc, aud șoptirea ta, vino, iubite, spre tine vin , cu sărutări ne-acoperim, un foc ciudat. Așa spune povestea, cine știe ce este adevărat și ce e basm, trec căpriori în liniștea subțire, se-opresc privind și ei l-acest popas. Un iepure străbate-n goană pacea, e diavolul sau un trimis din rai? Tu te trezești, mă chemi cu glas de vise tulburi, eu îți răspund, crăiasă ești, sunt crai. Iar zorii vin cu lungi trompete roșii, iar din pădure nici un ram nu a rămas. Scriu orb, aud fără un sunet, te simt adânc, mă simți și tu? Nu știu. Povestea se repetă ca-ntr-o carte pe care o citesc și-o scriu cutremurat. Oprește noaptea, spune o voce, însă noaptea se duce-n zări fără hotar și fără timp. Astfel ne prelungim viața, o clipă, precum Faust eu mă rog. Erai, ai fost, mai ești, vei fi, nimeni nu-mi spune, soarele vesel râde ca un drac. BORIS MARIAN

Democrația și antisemitismul

Democrația și antisemitismul Din capul locului nu voi spune că nu sunt anti-democrat. Dar am constatat un fapt indubitabil – democrația nu elimină antisemitismul și corolarul său, antisionismul. Așa cum noi evreii din Diaspora, inclusiv din România, suntem preocupați de situația fraților noștri din Statul Israel, așa cred că israelienii mai tineri sau mai vârstnici nu pot ignora anti-evreismul din afara Țării Sfinte. Nu voi analiza cauzele antisemitismului, ne-am putea întinde pe zeci de pagini, începând cu neștirbita convingere în „trădarea lui Iuda”, apoi cu „jertfirea pruncilor” pentru azimă, terminând cu „Protocoalele Înțelepților Sionului”, care funcționează ca un „argument” nociv și astăzi în mai toată lumea, ca teorie conspiraționistă veșnic alimentată de noi falsuri. Nu, eu mă voi referi la o recrudescență a cultului neo-legionar, vizavi de o antipatie crescândă față de orice se numește antifascism. Se pare că anticomunismul a rămas singura problemă a psihologiei de masă, deci legionarii au devenit automat eroii neamului. Legea 217 /2015, care a preluat textul unei ordonanțe guvernamentale mai vechi și care nu s-a aplicat cam niciodată și nicăieri , în România, a despărțit pe o perioadă nedefinită intelectualitatea cu vederi adevărat democratice de intelectualitatea și ne-intelectualitatea noastră iubitoare de patrie și națiune. Naționalismul a avut și mai are un rol pozitiv în faza de afirmare a popoarelor subjugate timp de secole. Globalizarea nu a arătat numai părțile bune, ci și pe acelea mai puțin bune. Această antagonie se reflectă în gândirea unor oameni chiar și de bună credință. Scandalul de la Opera Română din București , în care, slavă Domnului, nu au fost implicați evrei, a demonstrat gradul de frustrare a multor cetățeni față de „binefacerile Occidentului”. Deși nu prea aveam mari simpatii pentru candidatul republican la Președinție , David Trump, vorbele sale m-au tușat – „ Pentru Statul Islamic am un simplu mesaj – orele voastre sunt numărate”. Ceea ce și Churchill spunea în 1941 – „ Nu ne vom opri până nu îl vom distruge pe inamicul nazist în bârlogul său”. Profetice cuvinte. De ce noi, evrei sau români, cu adevărat democrați să iubim trecutul plin de crime al Mișcării Legionare și al politicii etnocidare a mareșalului Antonescu. Legea 217 nu interzice nicio scriere de valoare, chiar creații ale unor foști membri sau simpatizanți ai Legiunii – Eliade, Cioran, Vulcănescu, Gyr, ș.a. Dacă insipida carte a lui Hitler, „Mein Kampf” se vinde în multe țări europene, ca și în lumea arabă, de ce să ne speriem de scrierile pro-legionare? Dar chestiunea nu se oprește aici. Marele Eminescu a fost un jurnalist de orientare naționalist-șovină, să nu mă înjure nimeni, pot cita pagini pe care nu cred că le-ar fi scris acum. Poezia ”Doina”, „Scrisoarea III”, zeci de articole îndeamnă cititorii la xenofobie, evreii sunt „invitați” să plece în Rusia, Austro-Ungaria, Germania, etc. Dar era alt context. Evreii au venit în sec. XIX în număr mare din Imperiul țarist, în special, unde situația lor era de potențiale victime ale unui șir de pogromuri, la care se adăuga și înrolarea în armată pe 20 de ani. Boiernașii și mica burghezie românească s-au speriat de concurență. Monarhia a fost mai apropiată de spiritul european, spre deosebire de liberali, total duplicitari în chestiunea evreiască. Antisemitismul din sec. XIX a devenit în secolul XX – cuzism și codrenism. Nu facem aici istoria crimelor anti-evreiești din sec. XX. Dar atacurile la persoana lui Alexandru Florian , directorul general al Institutului Național de Studiere a Holocaustului din România, la legislația anti- legionară se întețesc. Este și o mare vină a istoricilor români care nici acum nu știu să clameze îndemnul – sine ira et studio. Lipsește orice dialog între puținii evrei din România și personalitățile care formează nucleul valoros al țării. Tăcerea este somnul rațiunii. Nimeni nu va interzice Istoria Religiilor lui Eliade, opera lui Cioran, alte opere. Dar să lăsăm și istoria să ne spună nu numai ce au făcut comuniștii evrei care ar fi adus comunismul, de parcă tancurile sovietice nici nu au existat. Să reluăm și istoria crimelor regimului legionaro-antonescian. Uitarea ascunde fie indolență, fie ură. Mulți care defăimează Legea 217 ar trebui să o citească, iar ca să fie citită, ar trebui difuzată mot-a-mot de mass media. Dar mass media se ocupă de divorțuri, avorturi și accidente rutiere, nu prea mai au timp de probleme de psihologie socială, de problemele economice ale pauperilor. Pentru că întotdeauna ura interetnică are și rădăcini economice. Și cu tot regretul trebuie să spun că în campania legitimă a DNA de asanare a societății, mai apr și nume de oameni de afaceri israelieni. De ce, fraților? Nu, mie corupții nu-mi sunt defel frați. Iubesc democrația pe baze legale. Boris Marian Mehr 2016-05-04 BUCUREȘTI .

Marc Chagall Marc Chagall (7 iulie 1887 – 28 martie 1985), a fost un celebru pictor, născut în apropiere de Vitebsk ( Belarus), devenit la Paris unul dintre cei mai importanți pictori ai secolului XX. Este considerat ultimul mare pictor modernist din perioada actuală. Este autorul unor vitralii de mare valoare, executate la Spitalul Hadassa din Ierusalim, la catedralele din Reims și Metz, ca și pictura de pe plafonul Operei din Paris. Înainte de Primul Război a locuit la St. Petersburg, a fost comisar cu artele în Vitebsk, apoi s-a refugiat în Occident. În 1922 s-a stabilit la Paris. A practicat modernismul, la început cubismul, post-simbolismul, fauvismul, surrealismul . A fost apreciat deopotrivă de Matisse și Picasso pentru expresivitatea culorilor pe care le experimenta. Nostalgia târgului evreiesc Vitebsk l-a urmărit toată viața, aflându-se și sub influența lecturilor timpurii din Shalom Alehem. După al Doilea Război Mondial nu a rămas nimic din vechiul Vitebsk, astfel că picturile lui Chagall pot fi utile și ca document istoric. Copilăria sa a fost marcată de sărăcie, într-o familie de nouă frați, tatăl era vânzător de pește, mama-casnică și mai ajuta la băcănie.Religios și foarte harnic, tatăl avea grijă ca hrana copiilor să fie asigurată. Biografia scrisă de Chagall la o vârstă înaintată este interesantă, atât sub aspect documentar, dar și artistic. În mediul ghetoizat al Vitebskului se păstra tradiția hasidică, se studia Cabala. La vârsta de 13 ani, mama sa îl dă la o școală rusă, mituind învățătorul, care avea dispoziția să nu primească evrei. Chagall cunoștea deja ebraica și citea Biblia. La îndemnul u nor prieteni începe să copieze ilustrații de cărți, ceea ce îi produce o mare satisfacție.În 1906 participa la lecții din studioul pictorului Iuri Pen, apoi a lucrat cu Lisitzki, Zadkin, profesioniști în pictura realistă. Chagall a ales ficțiunea, realismul, academismul nu l-au atras. Era și influența legendelor hasidice. Unul dintre primii profesori ai lui Chagall, la Petersburg a fost maestrul în domeniul teatrului, Leon Bakst, dar , în curând va fi atras de creațiile pictorilor francezi, în special de Paul Gauguin.În 1910 se află la Paris, îi cunoaște pe Apollinaire, Cendrars, poezia modernă fiindu-i sursă de inspirație.În 1912 pictează celebrul tablou „ Violonistul”, care va deveni un simbol, redenumit „Scripcarul pe acoperiș”, motiv reluat în teatru, în viitoare filme. Delaunay și Leger sunt admirați de Chagall, dar el își păstrează personalitatea. Un rol important în viața sa îl va avea Bella, soția sa pe care a venerat-o . Vizitează des Louvre, îi studiază pe Rembrandt, Chardin, Van Gogh, Renoir, Pissarro, Matisse, Gauguin, Courbet, Millet, Manet, Monet, Delacroix, ș.a. Suprarealismul nu-l ocolește, însă esența picturii sale se află în amintirea Vitebskului natal. Este mult apreciat de Andre Breton.Are o expoziție la Berlin. În 1915, revine în Rusia,iar după 1917, este numit comisar pentru arte la Vitebsk, unde înființează o școală de arte și un muzeu.Este prieten cu Malevici, ujn alt pictor important, care va emigra ca și Chagall din cauza dogmatismului care începe să se impună sub noul regim, bolșevic.Înainte de a părăsi Rusia sovietică a fost activ ca scenograf la Teatrul Evreiesc, nou înființat la Moscova. În 1923 revine la Paris, definitiv. Este deja un pictor recunoscut, Ambroise Vollard devine principalul său achiziționer. Se inspiră din Biblie, din creația lui Gogol, LaFontaine, ș.a. Devine cunoscut și în SUA. Este îndrăgostit de sudul Franței, de Italia, vizitează Olanda, apoi Palestina, Țara Sfântă a Bibliei. Instaurarea regimului nazist în Germania duce la eliminarea artei și artiștilor dedicați suprarealismului. Franța se oferă pentru mulți, ca o nouă patrie. După ocuparea Franței, viața oricărui evreu este în pericol, astfel că în vara lui 1941, după un refugiu în teritoriul neocupat, Chagall pleacă în SUA , în cadrul acțiunilor intreprinse de consulul Varian Fry.Se întâlnește cu Mondrian, Breton. Pierre Matisse, fiul marelui pictor Henri Matisse este cel care îl va ajuta să-și facă publice lucrările.Participă ca scenograf la montări ale trupelor de balet din SUA, din repertoriul rusesc ( Ceaikovski, pe librete de Pușkin).Aertiștii mexicani, Diego Rivera, Orozco salută apariția lui Chagall. Tematica lucrărilor lui Chagall cuprinde atât motive iudaice, dar și cristice.La 2 septembrie 1944 moare soția sa , Bella, Chagall întrerupe orice activitate, este disperat. El asociază această pierdere cu moartea milioanelor de evrei în lagărele naziste, de care doar auzise.Se căsătorește cu Virginia Haggard cu care va avea un fiu, David Mc Neil, unul dintre marii săi admiratori și biografi. Chagall duce dorul Parisului. În 1946 i se organizează o mare expoziție la New York, iar în 1947, la Paris. În perioada 1948-1985 trăiește la Paris.În 1952, noua sa companioană de viață este Vava Brodsky, care îl ajută în ultimii săi ani de viață.Muncește enorm, pictează, face mozaicuri, vitralii, tapiserie, artă murală, decorează vase de ceramică. O mare popularitatea îi aduce realizarea plafonului ilustrat al Operei din Paris. Andre Malraux este cel care îl susține, în calitate de ministru al Culturii. Inaugurarea se face în sunetele Simfoniei Jupiter de Mozart. Chagall devine unul dintre cei mai elogiați pictori din lume, criticii consideră că el a știut să îmbine arta muzicii cu fantezia creatorului de mister și personaje mistice ( „Bestiarul și muzica”). Nici arta circului nu-l lasă indiferent. Statul Israel îi este recunoscător pentru vitraliile de la Sinagoga Noului Spital Hadassa din Ierusalim, unde a reprezentat cele 12 triburi pe cele 12 vitralii. Ceremonia inaugurării a avut loc în 1962.În 1964 realizează o lucrare pe sticlă ( vitraliu) la sediul ONU, în memoria fostului secretar general Dag Hammarskjold, decedat într-un accident de elicopter în Africa, în 1961.În 1967, Rockefeller îi comandă o lucrare similară la New York, la sediul Unuion Church of Pocantico. A mai realizat vitralii la catedrale din Mainz (Germania),din Zurich(Elveția), Tudely ( Anglia), Reims ( Franța). Knessetul ( parlamentul israelian) a primit trei tapițerii concepute de Chagall. Ultima sa lucrare a fost o tapițerie intitulată ” Iov” pentru un Isntitut din Chicago. Poate că este un fapt semnbificativ, Chagal a fost un Iov fericit, a suferitr și a dăruit, a fost un artist și un om genial, cu valențe umane incredibile. În mormțântat în Franța, are un bust în Polonia, la Kielce, un muzeu la Vitebsk , în Belarus, a lăsat mii de lucrări în toate genurile artelor plastice, a îmbogățit muzee și a adus lumii bucuria creației sale. Albume cu ilustrații din lucrările sale se află în întreaga lume. BORIS MARIAN . | index

Demnitatea umană nu poate fi ucisă

Demnitatea umană nu poate fi ucisă Deși am citit multe cărți pe tema Holocaustului, nu pot ascunde uimirea, impresia dureroasă pe care mi le-a produs cartea scrisă de doi jurnaliști israelieni – Yehuda Koren și Eilat Negev, „În inimile noastre eram niște uriași” (Extraordinara poveste a piticilor din Rozavlea) apărută la Editura GRINTA din Cluj –Napoca, în traducerea Petruței Șerban, cu un cuvânt înainte semnat de Vasile Gogea. Cartea era cunoscută în variantele engleză și franceză, înainte de a ajunge în 2015 la noi, pentru uzul cititorului din România. Rozavlea este o localitate din Maramureș, iar numele provine de la Rozalia, strămoașa piticilor din această comună. Apariția piticilor de etnie evreiască în Maramureș este pusă sub semnul unei legende cu largă circulație din Evul Mediu timpuriu. Din multe surse este cunoscut faptul că evreii veniți din Est în secolul X-XI erau de fapt hazari mozaici, iar populația autohtonă i-a numit uriași pentru statura lor impresionantă. Roza Rozalina , se spune, s-ar fi îndrăgostit de o ființă minusculă, umană iar Dumnezeu i-a apropiat ca statură la nivelul liliputanilor, despre care noi știm că scria și Swift în romanele sale despre Gulliver. Primul pitic evreu cunoscut se numea Shimshon ( numele unui erou biblic) Eizik Ovitz (Ovici), iar urmașii au alcătuit o comunitate și o trupă de artiști ce au circulat în Europa și au avut succes. După ocuparea Nordului Ardealului de către trupele horthyste, ei au ajuns la Auschwitz. De la mitologie la realitate s-a ajuns prin apropierea de o istorie a Shoahului , a catastrofei umane numite și Holocaust. S-a scris apoi despre „Cei șapte pitici de la Auschwitz”, parafrazând motivul unui basm german cu Frumoasa Adormită. Celebrul călău dr. Mengele s-a ocupat personal de acești pitici, care printr-un joc al sorții au supraviețuit. Ultima urmașă, Perla Ovitz, a murit în 2001 în Israel. Autorii cărții au reușit să o viziteze și să discute cu ea despre un trecut greu de imaginat. Prologul cărții redă această întâlnire. Istoria reală începe cu anul 1866, în Maramureș, unde tradiția s-a păstrat și anual s-a ținut Festivalul Roza Rozalinda în localitatea ce a preluat numele mitologicei eroine, care mai are 7000 de locuitori, țărani români. În acel an, 1866 s-a născut primul pitic în familia lui Leib și Frieda Ovitz, care a confirmat, am putea spune, miezul legendei expuse mai înainte. În zonă mai trăiau circa 200 de evrei, iar Shimshon a găsit o mireasă pe potrivă. Talmudul nu acceptă rabini cu deformații fizice, astfel că piticii s-au grupat separat în propria comunitate. Pentru a susține realitatea celor expuse, autorii au apelat la numeroase surse, începând cu Arhivele de la Yad Vashem, Ierusalim, de la Muzeul Auschwitz, Polonia, din Germania, Muzeul Holocaustului din Washington, o seride lucrări științifice și beletristice de diverși autori, despre Auschwitz, despre Mengele, articole, zeci de interviuri cu martori supraviețuitori, experți, specialiști, translatori, cercetători. Este anexată genealogia familiei Ovitz pe două secole. Cartea a apărut cu sprijinul și la inițiativa primarului comunei Rozavlea, Vasile Mârza. Notele din subsolul paginilor explică terminologia din idiș, din alte limbi, din istoria biblică și modernă a evreilor. O lucrare monumentală despre oameni –giganți la suflet, fizic mai mici decât noi. Mulțumiri autorilor și editurii. BORIS MARIAN MEHR

Pe langa cele 10 porunci biblice, ne-a fost oferita o prezentare scurta, dar cuprinzatoare, a celor zece nevoi umane realizata de catre Solomon Marcus, matematician roman, de origine evreiasca, membru titular al Academiei Romane.

Pe langa cele 10 porunci biblice, ne-a fost oferita o prezentare scurta, dar cuprinzatoare, a celor zece nevoi umane realizata de catre Solomon Marcus, matematician roman, de origine evreiasca, membru titular al Academiei Romane. 1. Nevoia de a da un sens vietii, la nivel elementar: suna complicat, asa-i? Nu este! Cel putin o data pe zi ar trebui sa fim recunoscatori pentru simplul fapt ca s-a intamplat sa existam si e o minune ca traim si suntem sanatosi. 2. Nevoia de improspatare. Aceasta improspatare nu implica doar utilizarea apei si a sapunului. Este mai profunda, se necesita o improspatare a mintii, un gand pozitiv, o noua emotie sufleteasca. 3. Nevoia de intrebare, de cunoastere: copiii au acea etapa a vietii in care pun o multime de intrebari. Dornici de cunoastere, acestia tind sa enerveze adultul deja atotstiutor. Din pacate, pentru noi, suntem departe de acest statut; iar daca nu mentinem vie aceasta dorinta de cunoastere, ajungem sa ne izbim incet, dar sigur, de pragul ignorantei. 4. Nevoia de indoiala. A te indoi si a fi nehotarat, face parte din natura noastra. Este ceva firesc si normal sa nu fim de acord cu absolut tot ceea ce se petrece in noi, in jurul nostru, iar dascalii ar trebui sa fie cei care sa ne sadeasca acest instinct primar, de a cauta mai mult si de a nu ne multumi cu putin. 5. Nevoia de esec. Nu ne nastem invatati! Desi multi pretindem ca stim asta, putini aratam. Ne este teama de esec, vrem sa credem ca noi nu gresim. Nimic mai neadevarat. Este omenesc sa gresim, insa este de condamnat o stagnare la acest nivel, de a repeta greseala la infinit. 6. Nevoia de joc. Universul ludic este primul pe care il descoperim, treptat nivelul de „joc” avanseaza. Iar de la un simplu joc de fotabal sau „de-a v-ati ascuns” ajungem la o descoperire interna. Incercam sa ne descoperim pe noi insine, iar apoi sa cercetam terenul necunoscut al persoanei pe care o iubim. 7. Nevoia de identitate. Cine sunt eu? Intr-o lume care se afla sub efectul globalizarii, intr-un stat in care sunt mai multe etnii si in conditiile in care zi de zi interactionez cu oameni de orice fel, identitatea mea este mai greu de gasit. Potrivit lui Solomon Marcus: „tensiunile existente intre diferite identitati ale fiecarei persoane si intre identitatile unor persoane diferite sunt, in ultima instanta, la radacina multor conflicte si razboaie ; aici isi afla radacinile si terorismul existent la scara mondiala.” 8. Nevoia de omenesc si de omenie. Doua cuvinte mari. Daca nu ai fost invatat din copilarie sa fii om, nu este nicio problema, mai ai timp, trebuie doar sa vrei. Iar de la omenesc la omenie este doar un pas. Este atata nevoie in lume de bunatate si generozitate…ia aminte! 9. Nevoia de cultura. Oare cat timp alocam pe zi culturii? Omenirea detine o conglomeratie de elemente culturale, de natura filosofica sau matematica, logica sau muzicala; indiferent de ce fel, sufletul trebuie hranit la fel ca si trupul. Avem nevoie sa depasim nivelul de ignoranta. 10. Nevoia de transcedenta. Etimologic, „trans” inseamna dincolo iar verbul latinesc ce i se alatura, s-ar traduce prin a te catara. A depasi ceea ce iti este permis si ceea ce este considerat ca fiind normal.

Celebrii Guggenheim

Celebrii Guggenheim Teoriile conspiraționiste, asezonare cu false Protocoale ale Înțelepților Sionului, referiri la grupul Bildenberg, francmasonerie, ș.a. au un frumos contra-argument prin activitatea exemplară a unor evrei bogați precum familia Guggenheim. Începem cu Meyer și Daniel Guggenheim, primul născut în Elveția în 1828, iar fiul, în SUA, în 1856. Dezvoltând o rețea minieră în toată țara, Meyer a acumulat o avere impresionantă, a trecut și la import de broderie elvețiană, principalul moștenitor și continuator al acestor întreprinderi fiind Daniel, unul dintre cei șapte fii ai lui Meyer. Au fost înființate topitorii, rafinării, fabrici de prelucrare a fierului, astfel că industria americană a beneficiat de talentul organizatoric și tehnic al unei generații de entuziaști deschizători de drumuri. În 1919, Daniel Guggenheim era director al unor companii cu sedii în mai multe țări ale lumii. A fi bogat prin munca și talentul tău și al colaboratorilor este o virtute și nu un blam , cum ne-au „aburit” marxist-leniniștii. În 1925 a fost înființată Fundația Memorială John Simon Guggenheim care oferea burse de studii artistice în SUA și în Europa. Fundația Solomon R. Guggenheim a început în 1937 să administreze cunoscutul Muzeu de Artă din New York și Colecția din Veneția, care le poartă numele. Actualul Muzeu Guggenheim din New York a fost construit în 1956-1959 și este adăpostit într-o clădire de concepție arhitectonică originală, în formă de spirală ascendentă, fără decorațiuni, în afara de operele unor pictori de cea mai însemnată valoare. Spațiul este luminat de un dom de sticlă pe o structură de oțel inox. Peggy ( Marguerite) Guggenheim, nepoata primilor întreprinzători, născută în 1898, la New York, decedată în 1979, s-a ocupat de colecționarea unor opere valoroase de artă, după peregrinări prin Europa, mai des la Paris, apoi Londra. În 1941 s-a căsătorit cu pictorul suprarealist Max Ernst, a adunat în jurul ei numeroși artiști, iar după război s-a stabilit la Veneția. La Bilbao, în nordul Spaniei s-a înființa în 1997, cu participarea unui arhitect de talent, Frank Gehry, s-a înființat un nou muzeu Guggenheim, într-o clădire învelită în titan. O investiție enormă ca preț, unde sunt aduse expoziții de artă din toată lumea. Iată, pe scurt, ce se poate realiza prin muncă și dragoste pentru frumos, fără conspirații și false protocoale. BMM