Istoria noului  stat Israel
Regele Fredecric cel Mare al Prusiei  l-a întrebat cândva pe contele Reventlow – „Puteți să-mi aduceți o dovadă de necontestat a existenței lui Dumnezeu?”. La care contele a răspuns – „ Jawohl,Maiestat, die Juden”. Desigur , crearea noului stat Israel nu este o minune de peste noapte, ea este rezultatul jertfei și strădaniilor timp de 2000 de ani a generațiilor de evrei din Diaspora, după distrugerea Celui de al Doilea Templu, în anul 70 e.n. de către Titus,fiul împăratului Vespasian. În cartea  „Les trois glorieuses d”Israel”(Ed. Laffont,  Paris 1963) a lui Zeev Sharef, fost secretar al primului guvern Ben Gurion, ministru timp de ani de zile, acesta amintește că mandatul britanic asupra Palestinei expira la 15 mai 1948.. În fața unor presiuni extraordinare din Orient și în lume, Ben Gurion decide la 14 mai 1948 declararea oficială a Independenței Statului Israel. Cu jumătate de an înainte, la 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală ONU a decis împărțirea Palestinei în două state – arab și israelian. La începutul anului 1948 se activează partide israeliene moderate, Mapai și Mapam și extremist, Heruth. Consiliul de Stat Provizoriu s-a înființat în 14 mai , ziua Independenței. A doua zi cinci state arabe încep ofensiva armată împotriva noului stat – Irak, Transiordania, Egipt, Arabia Saudită, Liban. Motivul era clar - țările arabe beligerante nu acceptau sub nicio formă existența unui stat al evreilor în zonă. Israelul a ieșit învingător, cum va ieși și în 1967, 1973. Primul Knesset ( Parlament) a fost ales în 25 ianuarie 1949, în februarie fiind ales președintele Chaim Weizmann, un savant chimist celebru. La 13 decembrie 1949, Ben Gurion anunță capitala statului – Ierusalim. Nici astăzi acest act nu a fost recunoscut pe plan mondial. la 23 august 1951, SUA și Israel încheie primul tratat oficial de colaborare.Israelul există de 4000 de ani. Istoria biblică se suprapune pe istoria reală și nu vom relua aceste etape. În cei două mi de ani de absență a unei forme statale, au avut loc numeroase cuceriri,arabă (673-1072), selgiucidă ( 1072-1099),cruciații ( 1099-1291), mamelucii ( 1291-1517), otomană ( 1517-1917), mandatul britanic( 1917-1948). Declarația ministrului de externe Balfour din 1917 acorda dreptul evreilor la autodeterminare, dar nu a fost aplicată nicio măsură în acest sens, dimpotrivă, atacurile grupărilor înarmate arabe nu au fost oprite de mandatar,  au pierit civili neînarmați. În timpul războiului cu Germania nazistă , muftiul  din Ierusalim a tratat cu Hitler modul de acaparare a Palestinei. După război, Marea Britanie a sabotat cu cruzime alia – adică revenirea evreilor în Țara Sfântă. Numai URSS ( cu un scop nedeclarat , de a forma un stat socialist) și SUA au susținut cauza Statului Israel. Primii locuitori ai teritoriului actual  au existat cu 2,5 milioane de ani înainte. Nu erau nici evrei, nici arabi. Primul nume al regiunii a fost Canaan, de la numele unor triburi. Alfabetul și limba ebraică au apărut în primul mileniu înaintea erei noastre, dar limba aramaică, provenită din actuala Sirie, a fost chiar mai răspândită. Denumirea de Israeș se regăsește în  documente egiptene din secolul XII î.e.n. După cucerirea romană, o încercare de refacere a statului a fost răscoala lui BarKochba în anii 132-136 e.n. Bizanțul a luat locul imperiului roman, Ierusalimul era un loc de pelerinaj pentru creștini.( 390-634).La începutul sec. XIX, Napoleon, ajuns ăn Orient, a propus evreilor crearea unui stat, dar sfârșitul împăratului a încheiat și acest capitol. Filasntropul Moses Montefiore a început să cumpere pământ pentru așezările evreiești. Un rol pozitiv în Europa l-a jucat Alianța Israelită Universală, dar steagul luptei pentru revenirea în vechiul cămin l-a preluat sionismul. Evreii români au organizat primul Congres sionsit din lume, la Focșani, apoi au plecat în Eretz Israel evrei din Moinești care au înființat așezările Rosh Pina, Zichron Iaacov, ș.a. Theodor Herzl a fundamentat sio nismul politic la Congresul de la Basel din 1897. Istoria secolului XX a fost marcată de |Holocaust.
Din păcate acesta a fost cel mai puternic impuls pentru venirea evreilor Europei în patria strămoșilor. Pentru a avea o imagine a evoluției demografice în Ereț Israel vom prezenta următoarele date--

Anul e.n.
65
100
150
300
550
650
Populație evreiascvă în mii
2,50
1,80
1,20
500
200
100
 
anul
1950
1960
1970
1980
1990
2000
2010
Mii loc.
1,370.1
2,150.4
3,022.1
3,921.7
4,821.7
6,369.3
7,695.1
 
 
Astăzi Israelul este unul dintre cele mai dezvoltate țări din lume sub aspect tehnico-științific , al  sistemul democratic, etc. Pacea cu palestinienii este obiectivul dorit de toți  locuitorii care nu sunt infectați de morbul terorismului/
BORIS MARIAN MEHR
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/f5/Westbank_barrier.png/170px-Westbank_barrier.png

Minirevoluția din ianuarie-februarie 2017

Minirevoluția din ianuarie-februarie 2017 Deși România nu a cunoscut o manifestare la nivel de sute de mii de cetățeni, eu scriu sub rezerva așteptării – minirevoluție. Oamenii vor desfiinșarea corupției. Este frig, dar ei nu obosesc, cum au obosit politicienii noștri bravi, mulți condamnați și în curs de executare a unor pedepse, cred, meritate . Suntem încă „o țară tristă, plină de umor”. Răbufnirea de acum nu are o singură cauză , ci 27 de ani de manipulări pesediste, de la nea Ilici cu minerii săi în haine noi nouțe sau ponosite, cu nenumărați „pușcăriabili” în funcții de deputați, senatori, miniștri, etc. Numai Emil Constantinescu și Klaus Iohannis ( ce reacții șovine a trezit apartenența etnică a unui cetățean român care nu se trage din Decebal) nu au fost pesediști. Iar partidul care se laudă că a câștigat alegerile cu peste 45%, în realitate a obținut abia 18 % din totalul cetățenilor cu drept de vot, pentru că la noi cetățeanul ar trebui să fie obligat să voteze, așa cum plătește impozitele. Vom trăi așa cum votăm. Înainte de 89, un număr foarte mic îndrăzneau să nu meargă la vot sau să voteze contra. Puteai să glumești pe seama geniului carpatin, era singura cale de exprimare, în rest teama era generală. PCR avea peste trei milioane de membri, adivă 15% din populație, plus uteciști și pionieri care cântau de zor prostiile scrise de harnicii poeți și compozitori de curte. Informatori și turnători erau , după cele citite de minbe în presa anului 1990, circa un milion. Securiști activi, angajați erau circa 70.000. Acum SRI are, se spune, mai mulți, dar sarcinile lor nu mai sunt aceleași, deși scandaluri apar mereu. Gruparea venită la putere în decembrie 1989 era eterogenă, dar treptat lucrurile s-au „rezolvat” prin legi, ordonanțe și fărădelegi . Din 1944 până în 1989 foștii „reacționari” au dispărut. Coposu, un venerabil țărănist s-a stins în câțiva ani , fără a fi prea mult ascultat. Liberalul Câmpeanu a jonglat niște idei și s-a retras pe motiv de vârstă. Tineretul a fost fie anihilat, fie manipulat – unii s-au făcut feseniști-pesediști, că treaba merge, alții au ascultat pe bătrânii legionari care i-au mințit în privința trecutului, dar Mișcarea , slavă Domnului, nu a renăscut, iar populația țării a scăzut dramatic prin plecarea a circa trei milioane de cetățeni, unii definitiv. Ca țară europoeană , România a beneficiat de unele.transformări.spre.modernizare,dar.corupția.de partid comunist a devenit o „regulă” a noii economii de piață. Mircea Dinescu pe care îl admir și acum ca poet, a spus profetic –„ne-am bătut joc de socialism, acum o să ne batem joc de capitalism”. Cam ce spunea și Bacovia în altă tonalitate. Ordonanța 13 care a trezit o explozie vulcanică este doar o picătură de benzină peste focul mocnit al nemulțumirii a cel puțin 60% din populație. Dacă întreaga populație mergea la vot, sunt convins că PSD plus prostituata ALDE, nu ar fi obținut nici jumătate din voturile de la ultimele alegeri. Prost este altceva - o opoziție față de PSD, fermă, clară, cinstită nu există. De aceea nu cred în șansele mișcării aș spune chiar eroice a celor din Piața Victoriei. Președintele riscă o suspendare. Cine a citit „Masele și Puterea” de Canetti poate să înțeleagă ce mare distanță este între năzuințele sau iluziile maselor și perversiunea Puterii sub orice formă- comunistă, fascistă, pseudo-democratică. Dar nu sunt înclinat spre disperare. Mi-aș dori ca aceste mase ce vin la demonstrații pașnice în Capitală, în provincie, în Diaspora să găsească pe parcurs soluții viabile, noi forme de organizare, noi partide, noi concepții. Mânia populară nu este creatoare de soluții, ci de distrucții. Unde ne sunt adevărații politicieni? Jurnaliști buni sunt puțini, mă refer la cinste, politicierni noi ? Păi chiar tinerii promovați recent s-au dovedit bolnavi genetic din familii de foști nomenclaturiști sau mici baroni. Occidentul nu ne va da nimic pe gratis. Iar emigrarea în continuare va ruina o țară cu resurse încă viabile. La noi nici bananele nu cresc, poate doar mini-dictatori. BORIS M. MARIAN 12 FEBRUARIE 2017

Liudmila Ulitskaia- una dintre cele mai apreciate scriitoare azi

Liudmila Ulitskaia- una dintre cele mai apreciate scriitoare azi Liudmia Ulitskaia, prozatoare rusă s-a născut într-o familie evreiască la 21 februarie 1943, a studiat la Universitatea din Moscova, fiind cunoscută în special prin volumele - Sonecika , Înmormântare veselă, Medeea și copiii ei, Daniel Stern, traducător, Imago, ș.a. traduse în mai multe limbi, inclusiv în limba română. În 2014 i s-a acordat Premiul Statului Austria pentru Literatură Europeană. Romanul Daniel Stein, traducător este dedicat Holocaustului, dar nu numai , ci și reconcilierii dintre evrei, creștini și musulmani. La începutul carierei a fost secretar literar la Teatrul Evreiesc din Moscova. În prezent locuiește alternativ la Moscova și în Israel. În proza ei, dialogul este puțin prezent, dezbaterile interioare ale personajelor fiind prioritare. Este originală și apreciată de critici ruși, ca și străini. Este preocupată de probleme intercomunitare, rolul intelectualului în societaterolul, poziția femeii ca membru al societății moderne. În 1990-1991 și-a dat acordul pentru scenarizarea unor filme bazate pe proza ei, Surorile Liberty și Femeie pentru toți. Participă la diverse meetinguri, conferințe, scrie în reviste din Rusia și din străinătate. În 1992 , nuvela Soniecika a fost publicată în revista Novy Mir, fiind premiată cu distincția Cartea rusă. În 2001 a primit același premiu pentru Cazul Kukotski, ca și premii în străinătate, în primul rând în |Germania, unde a fost invitată la un interviu pe posturile germane de TV. În perioada 1997-2016 a beneficiat de premii prestigioase - Penne ( Italia), Medici ( Franța), Cavaler al Ordinului Lauri Academici și de Arte & Litere, Legiunea de Onoare ( Franța), Premiul Național ( China), în Coreea de Sud, ș.a.. A publica până acum 12 volume de proză, toate apreciate de critică și de milioane de cititori. La 27 octombrie 2016 a fost prezentă la București , la lansarea romanului ”Imago”( Cortul verde), tradus de Gabriela Russo, la Editura Humanitas. Romanul nu este doar dedicat iubirii, are conotații istorice și filosofice de mare interes și a fost tradus în 18 limbi. Este vorba de o frescă a Rusiei într-o epoca în care teroarea se îmblânzise doar întrucâtva,după moartea dictatorului Stalin dăinuind în diverse forme: un dezgheţ pervers în cultură, o acceptare de faţadă a libertăţii de opinie, sancţionată drastic apoi cu procese şi condamnări. Pe acest fundal apar portretele câtorva tineri care aderă la noile tendinţe artistice, pendulând totodată între idealism şi cinism, curaj şi laşitate, dragoste şi trădare. Destinele lor sunt urmărite cu adâncă înţelegere şi pătrundere psihologică ale marii romanciere, obsedată de condiţia oamenilor într-o lume strâmb croită: „oameni reali, azi dispăruţi, care au stat în spatele personajelor mele, al celor care s-au purtat ireproşabil şi al celor care au călcat greşit, striviţi în maşină de tocat a vremurilor, al celor care au rezistat şi al celor care au cedat, martori, şi eroi, şi victime, a căror amintire va rămâne în veci“.„O saga scrisă cu măiestrie despre destinele retezate a trei prieteni în timpul comunismului. Un superb roman despre fidelitate şi totalitarism.“ (Le Monde)„Frumuseţea şi bogăţia acestui roman, plin de întâmplări şi personaje, în tradiţia marilor prozatori ruşi, constă în zugrăvirea unei lumi contradictorii, care visa la schimbare, dar s-a trezit cu milioane de destine strivite sub o stăpânire întunecată.“ (Îl Mattino). Mai amintim romanele „Minciunile femeilor” (2003; Humanitas, 2005) şi „Al dumneavoastră sincer, Şurik” (2003; Humanitas Fiction, 2008), iar în 2015, „Scara lui Iacov”.Cărţile Ludmilei Uliţkaia s-au vândut până în prezent în peste două milioane de exemplare. Stilul prozatoarei se înscrie pe linia marilor clasici ruși, desigur în manieră modernă, dar emoția, căldura, apropierea de propriile personaje a fac atractivă de la primele pagini de lectură din oricare povestire. Autoarea stăpânește un umor blând, cuceritor - „Din cauza cititului ăstuia neîntrerupt, fundul Soniecikăi s-a făcut una cu scaunul, iar nasul i-a ajuns ca o pară” ( Soniecika). Povestirea parcurge o viață de om fericit/nefericit. Despre „Al dumneavoastră sincer, Șurik”, publicația L”Express spune - ”Un superb roman în care se împletesc farsa și tragedia, ironia și tandrețea”. Romanul are ceva comun cu „Oblomov” al clasicului Goncearov. „În mormântare veselă” se desfășoară în societatea emigranților ruși din America, nostalgiile și surprizele aduse de schimbările din Rusia, în vremurile noastre. „Cei dintâi și cei de pe urmă” este o antologie de opt povestiri, cu personaje feminine, Ulitskaia excelând în analiza psihologică și farmecul narativ cu care este dotată. Nu știu dacă va primi sau nu , cândva Premiul No bel, dar Ulitskaia este un scriitor de talie universală. BORIS M. MARIAN

ZOLTAN TERNER/ JURNALUL 26 IAN. 2017

Zoltan Terner Un poet integral: Boris Marian-Mehr Când am publicat, în urmă cu ani,în „Minimum”, o scurtă recenzie la o plachetă semnată de Boris Marian-Mehr, nu îi cunoșteam încă, decât vag, adevărata anvergură lirică. Dar i-o bănuiam a fi mare. Acest volum intitulat „Ca o rugăciune” ( Editura „Astralis” – București, 2016) confirmă din plin prezumția mea de atunci. Ni-l prezintă într-o lumină egală, pentru mine, cu o revelație. Am descoperit un poet interesant, valoros. În poemele sale, avangarda se întretaie cu libertatea stilistică totală a postmodernismului. Unele poeme sunt integral jocuri suprarealist-dadaiste cu nonsensurile născătoare de mister sau de sens...secund. Acest poet nu rămâne însă la simplul joc de-a absurdul. Ne revelează mereu câte ceva din iraționalul și paradoxalul sau absurdul existențial, rezultante ale amestecului, ale hazardului, ale asocierilor aleatorii din lucruri și fenomene, din trăirile omenești, în stări de veghe sau de vis : “Numele numelor este ascuns, / Atotprezentul nu l-ai pătruns, / Tu te desprinzi de tine, ca ins, / Devii mai tulbure și mai distins, / Ești străființă manifestă, / părăsește poema livrescă, / Oricum n-ajungi prea departe /.../ Desăvârșirea se atinge-n Niimic, / Ochi sunt ficși ca la pisic, / Apoi îl cauți pe Tao, / De nu te calcă un VW maro.” În unele versuri simțim vagi înrudiri cu Tristan Tzara: „Un măr și o coadă de mătură / Se iubeau pe un colț de pătură, /../ Iubita mea cu liceu terminat, / moralmente m-a maltratat, / O vedeam aievea și-n vis, / O pierdeam mereu în abis...” Uneori Boris Marian-Mehr se dovedește un urmaș de soi al lui Urmuz. Alteori este când ermetic din spița lui Ion Barbu, când metaforist al abstracțiilor, amintind de Nichita. Unele poeme tind spre dicteul automat suprarealist. Dominantă este totuși năzuința de a comunica. Multe dintre poeme clocotesc de energie comunicativă și reflexiv-interogativă : „De unde să încep ? /.../ Prea multe am de spus, / Despre prietenie, singurătate, destinul prea este brutal, / Norocul e un șarpe, un șacal, se duc eroii, ața este scurtă. / Noi suferim de infinit, îl vrem, nu-l vrem, el ne primește.” De remarcat varietatea tonalităților lirice. Poetul trece cu nonșalanță de la un registru stilistic la altul. Sare pe neobservate de la joaca sprințară, (aparent)frivolă, la jocul grav, esențial. Își comută stilul cu aceeași ușurință, de la sobru la grațios, de la fantezia jucăușă la frământul lăuntric sau sensibilitatea temperamentoasă. E când metafizic, când trivial, când cotidian, când eternal-celest. E mereu altfel, rămânând pretutindeni, el însuși. E o admirabilă unitate în diversitate. Poemele oscilează între halebardă și floare. Jucărie sau scalpel. Există până și poem în poem. Iată un admirabil catren încastrat într-un poem cu o altă direcție lirică: „Iubito, tu ești doar femeie, / Femeie, tu ești doar un om, / Iubire, tu ești doar scânteie, / În ochii Creatorului – atom.” Jocul asemănărilor în sonoritatea cuvintelor duce uneori la o muzicalitate de flașnetă argheziană sau poate de ermetism barbian: „Precum e bradul e și bardul, / străfulgeră precum smaraldul, / sublimă, încă genuină, / Din curcubeu ne dă lumină, / Din versuri împletind coroană.” Simpla joacă a cuvintelor apropiate ca sonoritate, chiar și acolo unde nu comunică nimic, are darul de a crea o atmosferă ludică de tip “ala bala portocala.” Bogăția și varietatea lexicului prilejuiește neașteptate treceri de la prețiozități intelectuale sau neologisme de ultimă oră ori sintagme în limbi străine, la cuvinte sau expresii ale graiului popular, ale vorbirii străzii sau chiar ale argoului de mahala. Chiar și atunci când insolitul asociațiilor pare doar non-sens, aceste poeme în adâncul lor, poartă idei, trimit la sensuri, adeseori esențiale. Rareori apare gratuitatea pură, arta pentru artă. Adeseori, poemele spun mai mult decât par să spună. Spuma e doar un văl înșelător al miezului. Coerența se naște, paradoxal, ca dimensiune a incoerenței. Fără să bagi de seamă plenitudinea sensului se compune din aparentul gol sonor al cuvintelor. La acest poet, sarcasmul se învecinează cu tandrețea. Existențialismul decepționist conviețuiește cu simpla și fireasca dragoste de viață. Strecoară câte o undă de zâmbet hâtru menit să atenueze patetismul: „Un prim sărut ca la Facerea Lumii, / Să faci ceva ce n-a văzut Parisul, / Un muzeu cu meduze vorbitoare, / Dar a venit un pistolar, i-a scos ochiul, / E un semn de moarte, a spus baba Crina...” În aceste poeme nu găsim prețiozitate sau pedanterie. Neastâmpărul și urgența frământului lăuntric și ale interogației lirice nu lasă loc nici reveriei romantice, nici contemplării visătoare a naturii. Tonalitatea lirică trece de la familiar, anecdotic, cvazi-comic, la tensionat, asertiv, categoric, declarativ, proclamativ. Poetul nu umblă, calofil, la finețuri estetice dar accede fără a o căuta, la frumusețea unor metafore ale gândirii și ale simțirii. Cultivă versul autoscopic, dialogal-confesiv. Se adresează când sie-și, când unui interlocutor fictiv sau livresc: „Apollinaire, pe tine te-a iubit cineva ? / Este iubirea monedă de schimb pentru viața de apoi ? / Ți-au despicat craniul pentru păcatele cui ? / Tu cunoșteai legile nobleții, precum Orfeu...” Tonul adresativ, vocativ, devine o cale către dramatizarea câte unei idei. Versurile dobândesc calități scenice. Nu rareori și filmice. Unele idei sunt direct dramatizate: „Tu evadezi, evadezi, până unde? / Vei ajunge oricum în fața plutonului de execuție. / Eu voi fi doar o salcie, un martor natural. / Auzi cum geme salcia în vânt, auzi?” Sau: „Am întâlnit pe o insulă pustie o celebritate. / Cine spune asta ? Întreabă respectivul. / Avea dreptate. Semăna izbitor cu Homer, / dar era un biet pacient fugit dintr-o detenție.” Defilarea asociativă aleatorie a ideilor redă parcă întregul vălmășag de gânduri din jurul unei stări sau al unei idei. Cu un înșelător aer de amuzament, poetul survolează nori de esențe grave și adânci. O face cu o ușurință demnă de invidiat. Poet cu imaginație debordantă, adeseori funambulescă, vervă ludică, spumă de comediograf. Totuși, una din dimensiunile definitorii, de maxim interes, ale acestei lirici, pare a fi reflexivitatea cu miez filozofic. Marile neliniști existențiale fac obiectul câtorva poeme remarcabile. Densitatea aforistică a acestei lirici e, pe alocuri, uimitoare. În poemul “Chibzuieli” fiecare vers este un aforism. Niciunul banal, niciunul plat sau inept. În fiecare lucește câte un ciob de înțelepciune. Unele sunt simple și monumentale, par cioplite în marmură: „Pomul Cunoașterii nu este și Pomul Iubirii.” Există în scrisul acesta o rafinată lipsă de rafinament. În ciuda lucidității tăioase nu se poate spune că, în structura sa, acest poet e doar cerebralitate rece. Dincolo de suprafața “solidă” a acestor poeme simțim un temperament liric de o frustă și robustă...fragilitate. Si căldură. Și fior liric. Poetul Boris Marian-Mehr e și un intelectual rafinat, tobă de carte. Dar cultura nu-i slujește ca depozit sau ornament. Eruditul ca și poetul din el sunt mereu în ebuliție creatoare. El mărturisește: „Iubesc, învăț, n-am încetat nicicând, / Până voi fi cenușă ori pământ, / Iar prin iubire-nvăț de două ori, / primind lumina sunt luminofor.” Poetul invocă asociativ-ludic mari nume sau imagini emblematice din trecutul cultural al omenirii: „Vom naviga fără dureri, departe de noi înșine, / Precum un Sindbad, Don Quijote, Magellan / sau Olandezul Zburător fără de moarte. /.../ Moartea lui Labiș. Ar fi avut acum 80 de ani, / Hoelderlin a stat în turn o viață, nebun.” Mitosul e demitizat parodic, familiar, cotidian: „Mi se spune Icarus, iar mătușii Dedala. / A fost detronată pentru lipsă de autoritate. În locul ei a fost pus un administrator de bloc. / Dar eu cu fata tot m-am însurat.” Motivele biblice nu lipsesc, firește, din jocul liric-reflexiv al poetului: „Mă văd crucificat ca evreul Iisus, / ... / unde-i rubinul iubirii de aproapele tău, frate Cain ? / ... / Credem în Domnul ? În altceva nu poți crede.” În versuri de o frumusețe simplă și pură, verbul poetic e prezentat ca o cale de accedere la înalturile Cerului: „Cum să ajung fără scară la Tine, Doamne? / Astăzi m-am apropiat de Tine cu un cuvânt, / mâine cu încă un cuvânt, / Cartea este scara pe care urc, / până în ziua când mă voi înfățișa Ție, Doamne.” Revin, mereu altfel, admirabile definiții metaforice ale poeziei și ale poetului: „Cuprins de vrajă și de verb, / poetul e o frunză, herb, / între nervuri și între nervi, / o rază ca-n meduză, cerb./.../ Ca să dureze scrisul tău, trebuie să te zidești în el.” Și în „Casa mea ezoterică”, găsim un fragment confesiv privind scrisul: „Cum mi-a venit scrisul ? Ca un fluture în plină iarnă, / Apoi s-a așezat în cămin și a aprins focul. / Un fulger nu poate să țină mai mult de două secunde. / Totuși e o viață.” Autentic, substanțial și mereu surprinzător, condeier neobosit, Boris Marian-Mehr e un poet integral. În lirica actuală românească este o prezență pe care o văd și o cred pe deplin demnă de remarcat și de valorizat critic așa cum se cuvine. Se utilizează 1,91 GB (12%) din 15 GB Administrează Condiții - Confidențialitate Ultima activitate în cont: Acum 1 minut Detalii Zoltan Terner Blocat Afișează detaliile
Ițhak Ben -Zvi, cel mai popular președinte al Israelului Se vorbeșt puțin despre primii președinți ai Statului Israel. Cel mai popular a fost Ițhak Ben-Zvi (1884-1963). A murit la puțin timp după ce a fost ales a treia oară, fapt neobișnuit pentru succesiunea peședinților. S-a născut la Poltava, oraș istoric, în Ucraina, a studiat la Kiev, s-a implicat în activități sioniste , a fost unl dintre fondatorii organizațuiei Poalei Sion, alături de Ber Boroșov, a mișcării pentru autoapărarea evreilor în fața pogromurilor. În 1907 a emigrat în Palestina, unde a găsit prieteni, cel mai apropiat fiind Ben Gurion. A fost fondator al asociației Hașomer Hațair, în scopul autoapărării. În timpul Primului Război Mondial se află în SUA, împreună cu Ben Gurion. În 1917 se înrolează în Legiunea Evreiască din cadrul armatei britanice. În 1920 participă la înființarea sindicatului evreiesc Histadrut, ca și a partidului socialist Ahdut ha-Avoda. Între 1931-1944 a fost președinte al Consiliului Național Vaad Leuni, de ajutorare și asiestență multiplă a noilor comunități din viitorul Israel. În războiul care a dus la Independența Statului, moare fiul său, Eli. Ales deputat în noul Parlament, îi urmează la președinție lui Chaim Weizman, fiind în funcție timp de un deceniu, 1953-1963. Ben-Tzvi a fost extrem de preocupat de soarta noilor veniți, de a minoritarilor, de ex. a samaritenilor, alte minorități, a deschis poarta propriului sediu pentru cetățenii țării. În 1957 a publicat o lucrare de interes - Exilații și mântuiții, la o editură din Philadelphia. A înființat un institut care îi poartă numele pentru cercetarea istoriei evreilor din Orient.Soția sa, Rahela i-a fost alături, la fel de activă , iar în 1963, imediat după moartea ptreședintelui a publicat o carte de memorii - Întoarcerea acasă. O personalitate ce va rămâne în istoria Statului Israel. BMM
Ziua Marii Uniri- 1 decembrie 1918 La 14 august 1916, România intra în război, alături de Antanta, ceea ce a avut ca pricipal rezultat formarea României Mari, un deziderat secular, marcat de Adunarea de la Alba Iulia din ziua de 1 decembrie 1918. Regele Ferdinand devenea primul monarh al acestui stat. Transilvania era declarată parte constitutivă alături de Moldova, Muntenia, Basarabia, Bucovina, Dobrogea. Răsboiul cel mare, în care au murit milioane de oameni din toate > continentele pământului, a produs o schimbare enormă și în viața poporului român.Evreii au participat în mare număr la Războiul de Întregire a României, direct, ca militari de la soldați la ofițeri superiori, dar și cu suport material, activitate dfiplomatică pe plan european. Una dintre urmările > acestui război a fost căpătarea de drept a cetățeniei române pe care pașoptiștii au promis-o, domnitorul Cuza și el, dar numai la presiunea Occidentului, Constituția regală din 1923 a inclus un articol privind la acest drept. România a fost una dintre ultimele țări , din păcate, din cauza tergivertsării liberalilor, care s-au opus o jumătate de secol și mai bine după acordarea acetui drept în majoritatea țărilor europene. Maghiarizarea forțată a românilor ardeleni, persecuțiile suferite de românii din Bucovina au luat sfârșit. Sfatul Țării din Basarabia hotărî la 9 aprilie 1918 ( textual), „că Basarabia ruptă de Rusia acum 106 ani (la 1812) din trupul vechei Moldove... De azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, Ro¬mânia”. . Jertfele armatei române au fost uriașe,în lupte și în spitale au murit în anii 1916–1919, circa 300 mii de oameni. Printre ei, mii de evrei care nu avea încă nicio cetățenie.Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2. . Ziua Marii Uniri- 1 decembrie 1918 La 14 august 1916, România intra în război, alături de Antanta, ceea ce a avut ca pricipal rezultat formarea României Mari, un deziderat secular, marcat de Adunarea de la Alba Iulia din ziua de 1 decembrie 1918. Regele Ferdinand devenea primul monarh al acestui stat. Transilvania era declarată parte constitutivă alături de Moldova, Muntenia, Basarabia, Bucovina, Dobrogea. Războiul cel mare, în care au murit milioane de oameni din toate continentele, a produs o schimbare majoră și în viața poporului român.Evreii au participat în număr de 23.000 la Războiul de Întregire a României, direct, ca militari de la soldați la ofițeri superiori, dar și cu suport material, activitate diplomatică pe plan european. Una dintre urmările acestui război a fost căpătarea de drept a cetățeniei române pe care pașoptiștii au promis-o, domnitorul Cuza și el, dar numai la presiunea Occidentului, Constituția regală din 1923 a inclus un articol privind acest drept. România a fost una dintre ultimele țări , din păcate, din cauza tergiversării liberalilor, care s-au opus o jumătate de secol și mai bine după acordarea acestui drept în majoritatea țărilor europene. Maghiarizarea forțată a românilor ardeleni, persecuțiile suferite de românii din Bucovina au luat de asemenea sfârșit ( la acea dată). Sfatul Țării din Basarabia a hotărît la 9 aprilie 1918 ( textual), „ Basarabia ruptă de Rusia acum 106 ani (la 1812) din trupul vechei Moldove... de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”. . Jertfele armatei române au fost uriașe,în lupte și în spitale au murit în anii 1916–1919, circa 300 mii de oameni. Printre ei, mii de evrei care nu avea încă nicio cetățenie.Abia prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2. Stabilitrea datei acestei sărbători a născut diverse controverse pe care nu le discutăm aici. Participarea evreilor la Războiul de Întregire se explică nu numai prin dorința de încetățenire, dar și prin atitudinea Casei Regale, începând cu Carol I, care nu a decis să declare războiul, dar a fost adesea favorarabil doleanțelor etnicilor evrei din Principate, la fel și Ferdinand I. Apoi , numeroase acorduri și relații comerciale dintre România și firme evreiești din Occident. Amintim că la Cernăuți, în 1924, a fost sponsorizat un monument dedicat Unirii, cu contribuția evreilor. Dinainte de MARELE RĂZBOI, evreii s-au organizat formând în 1909, la 27 decembrie, Uniunea Evreilor Pământeni, prezidată de dr. Adolphe Stern. În perioada ianuarie-septembrie 1919, la Conferința de la Saint Germain-Paris, prin care s-au stabilit noile granițe ale țărilor participante la război, dar și statutul minorităților din aceste țări, au fost prezenți evrei din mai multe state, printre care și din România. Un rol de seamă l-a avut evreul liberal W. Filderman. Anul 1918 a fost pentru evreii din România extrem de important, prin numeroase inițiative privind emanciparea, memorii semnate de Saniel Labin, din partea UER, intervenții la premierul - interimar Marghiloman, se inițiază o lege de înpământenire, care este parțial sabotată, intervenții la premierul francez Clemenceau. Federația Națională a Evreilor din Ardeal, constituită în decembrie 1918, se va afilia în 1920 la Organizația Mondială Sionistă. În toate provinciile din Vechiul Regat și din zonele alipite se formează organizații care vor avea încă multe piedici de întâmpinat pe ntru dobândirea reală a cetățeniei române. Constituția din 28 martie 1923, promulgată prin decret de Regele Ferdinand, reia textele din Decretul –lege din decembrie 1918 și Decretul-lege din mai 1919, cu privire la „încetățenirea evreilor”. S-a născut greu acest drept natural și nu au trecut 15 ani , ca el să fie călcat în picioare de guvernul Goga-Cuza , sub domnia lui Carol II. BORIS MARIAN MEHR

O serie de dictatori

O serie de dictatori Dictatori au fost și vor fi încă. Istoria , spun unii se mișcă în cerc ori în spirală. Fie. La editura Săptămânalului Financiar a apărut în 2009, o carte semnată de Tim Ambrose ( absolvent al Universității din Dublin, autor a mai multor cărți de succes,jurnalist). „Despoţi şi dictatori - de la Nero la Saddam Hussein” începe cu generalul Pinochet, „un dictator tipic pentru țările latino-americane”. Nu ascund faptul că îl admiram pe Salvador Allende care a preferat să moară luptând decât să cedeze atacului generalului Pinochet. Deşi judecat, dictatorul a murit în patul său. De la Caligula, Nero, la Ivan cel Groaznic, apoi în zilele noastre, Saddam Hussein ş.a., o serie lungă de despoţi-dictatori s-au perindat fiind ucişi sau doar izgoniţi, după ce au terorizat milioane de oameni. Caligula era un psihopat, Ivan cel Groaznic –un fanatic, dar a știut să centralizeze puterea statală, fără a avea noțiuni clare de politică și istorie. Vlad Țepeș, care ajunsese să fie admirat de acel țar moscovit, era poate mai școlit. Alexandru cel Mare, un geniu militar și politic a fost un exemplu pentru mulți monarhi ambițioși. Printre ei – Iuliu Caesar. Frederic cel Mare al Prusiei a fost în sec. XVIII un despot luninat, adică avea cultură. Ludovic XIV a încurajat artele, fără a aduce personal o contribuție. Ludovic XVI a ajuns pe eșafod aproape nevinovat. Era dominat de soție și de amante. Napoleon Bonaparte a ajuns în culmea puterii prin calități personale, dar și prin caracterul său extrem de dur și calculat. Nicolae Ceaușescu a luat exemplul lui Kim Ir sen, dar a terminat carierea lângă zidul garnizoanei din Târgoviște. Era viclean, dezechilibrat totodată și dominat de soția sa. Saddam Hussein a calculat greșit șansele de a fi recunoscut un lider al lumii islamice. Slobodan Miloșevici a fost un ucenic al lui Tito, dar cu totul inflexibil și arogant. Despoții apar în orice societate, în momente de derută politică și decădere socială. Niciunul nu învață lecțiile istoriei. Disprețul pentru viața oamenilor, care la Idi Amin s-a transformat în canibalism, i-a caracterizat aproape pe toți, chiar Lenin nu mai judeca limpede când semna mii de condamnări la moarte. Nu mai vorbim de Stalin, un fost seminarist și fost jefuitor de trenuri pentru partidul bolșevic. Rar s-a adunat într-un om atâta perversitate și ură față de om. Hitler era în mod cert bolnav psihic și totodată complexat pentru nereușitele din tinerețe. În cazul mai tuturor dictatorilor se pun câteva întrebări – cum de rezistența în fața ascensiunii lor ( v. piesa lui Bertolt Brecht) este atât firavă, cum de oamenii luminați nu au reușit să catalizeze mase de oameni împotriva pericolului terorismului unui singur om, apoi, sunt necesarii despoții-dictatorii în anumite momente? Churchill a spus că democrația nu este bună, dar altceva mai bun nu există. Dar apar mereu acești purtători de rău, factori maligni pentru popoare întregi. Există un răspuns- din adâncă vechime oamenii, precum haitele, astfel spune Canetti simt nevoia unui conducător care să le preia responsabilitatea și autoritatea. Canetti nu poate fi bănuit a fi adeptul niciunei dictaturi. Între mase și putere există o atracție magnetică, Machiavelli a încercat o modalitate de a justifica și a perfecționa mecanismul de dominație al Principelui. Primii care au reușit să ocolească stadiul de turmă supusă unui dictator omnipotent au fost foștii coloniști ai Americii de Nord. Democrația s-a născut pe cale naturală, dar violența nu a putut fi ocolită. În Războiul de Secesiune au murit milioane de oameni. Lăcomia și prejudecățile au fost extrem de pernicioase. În rest fiecare țară a avut istoria ei, exceptând Israelul care a luat exemplul SUA. Masele pot fi seduse prin demagogie, încurajarea invidiei și turnătoriei ca boli sociale, găsirea unor țapi ispășitori, implicarea prejudecăților religioase, înlocuirea religiei cu un cult al personalității conducătorului, apariția unei culturi articiciale, mai bine zis unei anti-culturi, întărirea aparatului de represiune și urmărire, v. romanul lui Orwell, multe alte metode de implementare a despotismului. Dacă personalități pfrecum Lev Tolstoi, Mahatma Gandhi ar fi reușit să aibă puterea istoria a r fi fost alta. Dar există o incompatibilitate între dorința unui om de a-și respecta semenii și setea de putere. Anarhiștii aveau pe undeva dreptate, dar practica a dezmințit caracterul lor pașnic. Viitorul ne va aduce multe surprize. BORIS MARIAN MEHR

Din istoria spirituală şi politică a lumii de ieri până azi

Din istoria spirituală şi politică a lumii de ieri până azi În sec. V î.e.a. au fost puse bazele democraţiei în Grecia antică. Era o formă necunoscută până atunci. Desigur, această democraţie era limitată la oamenii liberi, sclavii nu erau consideraţi cetăţeni. Platon nu era de acord cu acest principiu. La Roma democraţia a avut un drum mai sinuos. De la monarhie la puterea patricienilor, apoi la civismul lui Cicero- o cale etapizată, marcată de tensiuni şi confruntări. Răscoala lui Spartacus a lăsat urme peste care nu se mai putea trece uşor. Pentru stabilizare şi evitarea unei decăderi care a caracterizat Grecia antică, Roma s-a îndreptat spre forma de guvernare imperială. Aceasta a permis şi extinderea Romei pe mari zone ale Europei, Asiei şi Africii. O formă de comunicare și de influențare a cetățenilor, care s-a păstrat până astăzi a fost și este retorica. De la greci a trecut la romani ș.a.m.d. O revoluția în gândirea omenirii a fost apariția filosofiei, al cărei părinte a fost Socrate care nu a scris , se pare, decât niște versuri, înainte de a muri. Cel care a încercat să reconstituie discursurile și dialogurile lui Socrate a fost Platon. Pitagora și Parmenide erau , de asemenea, urmași ai lui Socrate. „Alegoria peșterii” a fost un simbol al ieșirii din necunoaștere. Ca și „alegoria celor trei paturi”. Creatorul metafizicii , dar și al dialecticii a fost Aristotel, care a dominat gândirea europeană până spre finalul epocii feudale. Un rol proeminent l-a avut Epicur, au apărut dilemele moralei, apoi vin cinicii. Mitologia antică abundă în episoade eroice, sângeroase, pline de contradicții – lupta între zei, ca și între zei și eroi, episodul troian, etc. Și astăzi personaje din mitologia greco-latină se regăsesc în literatura de ficțiune, filozofie, psihologie. Cel mai des amintit este Oedip, la care a apelat și Freud. Dintre zei sunt contrapuși Apollo și Dionisos, vezi Nietzsche în referirile sale. Autorii de teatru antic se regăsesc în literatura ultimelor secole. Frazer, Malinowski, Dumezil, Levi-Strauss, Mircea Eliade, ș.a. au găsit surse de inspirație în scrierile lor. Una dintre personalitățile cele mai impunătoare din Antichitate este cea a lui Moise, numit de evrei Moșe Rabeinu, adică Moise Învățătorul nostru. El a adus lumii Decalogul pe care îl urmează, cel puțin în rugăciuni, circa jumătate din omenire. Morala iudiacă și cea creștină se bazează pe Legile mozaice. Chiar și Islamul, fondat de Mohamed în sec VII, recunoaște această personalitate numindu-l Musa. Moise întruchipează și lupta pentru eliberarea de sub robie, iar civilizația actuală nu se poate despărți de etica Decalogului. Talmudul este rodul celor care au interpretat Vechiul Testament, începând cu ultimele cinci secole dinainte de Christos și apoi în următoarele cinci secole ale noii ere. Iisus Christos este pentru creștini întruchiparea lui Dumnezeu pă pământ, crucificarea Sa fiind punctul de plecare al creștinismului cu o morală universală, în care apartenența etnică nu mai are importanță. De aici a rezultat răspândirea creștinismului pe toate continentele, ca și despărțirea evreilor de noua credință. Diaspora evreilor a durat circa 2000 de ani, în 1948 căminul evreiesc devenind Statul Israel. La începutul mileniului al doilea se produce marea schismă – biserica catolică și biserica ortodox creștină separându-se, Roma devine centrul catolicismului reprezentat prin papă, considerat urmaș al Apostolului Petru, cu sediul la Vatican ( o scurtă perioadă , la Avignon) , iar ortodocșii, la început reprtezentați de Patriarhul de la Constantinopol, apoi divizându-se în biserici autocefale, pe țări și etnii. Armenii, creștini încă din primele secole ale erei noastre, sunt de rit orodox, dar sunt asociați ai Vaticanului. La fel și greco-catolicii din Transilvania. Secolul XVI aduce o nouă diviziune prin Martin Luther, fondatorul protestantismului luteran, Calvin fondează calvinismul, ambii refuzând autoritatea Vaticanului. Regele Angliei Henric al VIII-lea se desparte și el de Vatican, proclamându-se capul bisericii anglicane. Ulterior au apărut multe alte culte cu un număr variabil de aderenți. Despre India , China, Japonia se poate vorbi pe multe pagini, credințele orientale devenind obiecte importante de studiu și de adeziune, în special în secolul XX – budismul, shintoismul, variantele lor, etc. Multe credințe din Asia, Africa, Australia, Extremul Nord sunt pe cale de dispariție prin exterminare sau diminuarea demografică. Din păcate credințele religioase nu au condus la pacea universală visată, ci dimpotrivă, Evul Mediu și timpurile moderne au cunoscut masacre incredibile. Dictaturile din Rusia sovietică și din Germania nazistă au adus cu ele în sec. XX masacre genocidare, cu zeci de milioane de victime în rândul civililor, respectiv Gulag-ul și Holocaustul ( Shoah). La fel și cele două războaie mondiale din sec. XX. Astăzi extremismul islamic devine un nou pericol pentru civilizația lumii. Spiritul european a cunoscut evoluții și involuții de la gnosticism, arianism, nestorianism, la absurdele cruciade pornite la eliberarea Mormântului Sfânt, care au adus numeroase jertfe inutile și au deschis calea conflictelor dintre civilizațiile creștine și islamism, apoi crearea universităților din Evul Mediu, Inchiziția, pogromurile, înflorirea artei arhitecturale, creșterea și descreșterea imperiului bizantin, înlocuit apoi cu imperiul otoman, iconoclastia, augustinismul, tomimsmul, umanismul și Renașterea, Reforma și Contrareforma. Nume precum cel al lui Erasmus, Descartes, au creat centre de emulație spirituală pregătind iluminismul din secolul XVIII. Ajungem în secolul XIX care este caracterizat prin revoluții, dar și prin progresul științelor exacte și umaniste. De fapt , fără revoluțiile anterioare, din Țările de Jos, din Anglia și Franța, secolul XIX nu ar fi putut să se înscrie ca o etapă de reală înflorire. Apare un nou participant la civilizația lumii, creat prin luptă și muncă asiduă – Statele Unite ale Americii, devenit o atracție pentru toți năpăstuiții Europei și nu numai. Matematica, medicina,astronomia,tehnica, artele, literatura ajung la cote uluitoare după o lungă perioadă de temporizare din cauza diverselor prejudecăți de ordin religios și politic.Copernic, Galileo Galilei,ș.a. au demonstrat falsitatea geocentrismului, Dumnezeu nu mai este o „proprietate” a omului, ci se suprapune ideii de Univers infinit. Medicina iese din empirismul medieval și devine o știință exactă, la fel chimia, fizica. Apariția lui Einstein este pregătită de o lungă serie de cercetători și gânditori moderni. Realul devine relativitate, timpul este și el o coordonată alături de spațiul tridimensional, secolul XX devine secolul rachetelor cosmice. Psihanaliza, alt domeniu greu accesibil, apoi adiptat, apoi respins, se datorează lui Sigmund Freud. Se fac pași mari în lingvistică, nume printre multe altele – Ferdinand Saussure, Noam Chomsky, ș.a. În tehnologii descoperirile și inovațiile sunt nenumărate - de la țeserea mătăsii la reactoarele nucleare . Tehnologia are două fețe – una dedicată progresului, alta – distructivă. Pe lângă poluarea mediului, riscul unor conflicte militare cu arme moderne ar putea distruge civilizația actuală. În ideologie,filozofie, sociologie își fac loc revoluționarismul marxist, pozitivismul, pragmatismul, politica de stânga, de dreapta, dar, extremismele se numesc fascism și comunism leninist-stalinist, născut din Manifestul scris de Marx și Engels. Efectele dezastruoase sunt cunoscute, dezbaterile continuă. Artele cunosc și ele revoluții specifice, modernism, suprarealism, abstracționism, etc, atât în arte plastice, în muzică, în literatură. Naționalismul și democrația în politică se suprapun sau se combat. O serie de dictatori se nasc și mor fie în pace, fie executați. Se modernizează noțiunile ce țin de drept individual, național și internațional. Cunoașterea și analiza critică a istoriei readuce în discuție nume de rezonanță din Antichitate, Evul Mediu, Renaștere, revoluțiile burgheze. Revoluția din Rusia, din februarie 1917, apoi lovitura de stat bolșevică din octombrie, au divizat lumea, la fel ca și venirea lui Hitler la putere în Germania , în 1933, prin alegeri libere. Astăzi ne confruntăm cu amenințările extremismului islamic, ca și cu tensiunile dintre marile puteri. Istoria , vorba lui Shakespeare „este o scenă, iar noi suntem actorii ei ”. Unii sunt doar spectatori. BORIS M. MARIAN

ANDREI CODRESCU

Andrei Codrescu – creație, bucurie, luptă Andrei Codrescu a acordat recent un intereviu Doinei Ioanid pentru OBESRVATOR CULTURAL. El este poet, romancier, jurnalist bine cunoscut în America și nu numai. În perioada 27 septembrie-13 octombrie, Andrei Codrescu s-a aflat într-un turneu de lectură prin România, prilejuit şi de apariţia recentă a volumului bilingv The Art of Forgetting / Arta uitării, tradus de Alexandru Oprescu şi apărut la Caiete Silvane. În acelaşi timp, Andrei Codrescu a participat la Festivalul Internațional de Carte Transilvania, de la Cluj (4-9 octombrei), ediția a IV-a. În interviu el a declarat că la început a scris „ poezii românești cu masca de engleză pentru că erau scrise în spiritul poeziei române, pe care-l găsisem în gîndirea și educația mea de la Sibiu”…”.Nu exista nici o ruptură între inceputurile mele în limba română și poeziile mele în engleză: am adăugat pur si simplu o dimensiune românească poeziei americane”…”Poeziile noi, traduse splendid de Alexandru Oprescu, îmbogățesc, sper, poezia română, un dar reciproc peste o jumatate de secol.”…„ Acest ecou, analizat bine de George Steiner, aparține unui substrat lingvistic cu care ne naștem toți. Eu cred că toți avem posibilitatea de a vorbi toate limbile, pentru că există un tunel sub toate limbile, care le co-nectează. Intrările și ieșirile în și din acest tunel se fac prin poezie, așa cum se fac, evident, în muzică și pictură”…„ În cazul meu se întîmplă – cînd se întîmplă – o spargere violentă a clișeelor în care ne întemnițează retorica școlii și a Statului. Cînd simt profund dezgustul pentru politică, de stat sau de gașcă literară, împreună cu o înduioșare și o simpatie fața de natură și față de oamenii asupriți de retorica oficială, îmi vine să scriu poezie”…”Meșteșugesc mai degrabă scule de sabotaj împotriva poliției lingvistice, fie ea „literară“ sau naționalistă…. O poezie nouă, despuiată de eternele șmecherii de metaforă și subterfugiu în obscuritate, mi se pare posibilă în ambele limbi”. „. Poezia lui Gherasim Luca sau cea a lui Tristan Tzara mi-au fost aproapre”..„Acești poeți, dar și poeți francezi, englezi au zis acel „nu“ despre care vorbeam. Nici unul dintre ei nu a făcut „literatură“ ca un funcționar. Ei au văzut în poezie o participare serioasă la societate și la lume, o participare revoluționară, care nu a fost o ideologie sau un sistem de suprimare ca leninismul, ci un protest creativ, care năștea forme și idei noi.”…”. Mizerabilul secol al XX-lea a fost o confruntare crîncenă între poezie și ideologie, exact cum am conceput-o în Ghidul dada postuman: Tzara și Lenin joacă șah (ediția primă, la Princeton, 1999, ediția în română de Ioana Avădani, la Curtea Veche, în 2003). Tristan Tzara, evreu român impregnat de secole de asuprire și de religia cărții, a luat cu el, din România, liricul basmului și umorul unei societăți pururi în decădere. Lenin, un revoluționar ratat, în 1905 era murat în amărăciune și vise de răzbunare. Amîndoi au fost ultragiați de injustiție. Pentru Tzara, drumul spre libertate trecea prin artă, pentru Lenin, prin uciderea în masă. La început, a cîștigat Lenin. În anii ’90, Tzara a devenit ascendent și se pare că secolul al XXI-lea o să fie dadaist sau n-o să fie, cum zicea Malraux despre altceva”. Ne oprim din citate și prezentăm pe scurt personalitatea lui Andrei Codrescu autor a numeroase de volume de proză savuroasă, poezie modernă, eseuri, etc. . Andrei Codrescu (nume original: Andrei Perlmutter, n. 20 decembrie 1946, Sibiu, România) s-a născut într-o familie evreiască din Sibiu. A debutat ca poet de limbă română iar după emigrarea în SUA (1966) s-a afirmat ca scriitor în limba engleză.. Este colaborator la National Public Radio. În 1989 s-a întors în țara natală ca să transmită Revoluția Română în direct pentru programul de știri ABC's Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema). A descris această experiență în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) desemnată de suplimentul literar al ziarului New York Times drept Notable Book of the Year. Romanul său, Contesa sângeroasă (The Blood Countess) (Simon and Schuster, 1995), a devenit best seller în America de Nord. Un al doilea roman, Mesi@ a avut aceeași soartă. Volumul de versuri se numește Alien Candor: Selected Poems. 1970-1996 (Santa Rosa; Black Sparrow Press, 1996). Toate volumele au fost traduse în limba română.A publicat în The Baltimore Sun, The Chicago Tribune, Playboy Magazine și The New York Times.Predă cursuri de creative writing la Louisiana State University în Baton Rouge, Louisiana, și editează revista de avangardă poetică Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life. Locuiește în New Orleans. Este căsătorit și are doi fii.Este autorul a treri volume de poezie, cincisprezece volume de eseuri( netraduse în română),cinci romane, mai multe antologii de poezie americană. În română au apărut Domnul Teste în America (1993), antologia bilingvă de poezie Alien Candor / Candoare străină. Poeme alese 1970-1996 (1997), Prințesa sângeroasă (1999), Mesi@ (1999, 2006), Casanova in Boemia (2005) și Scrisori din New Orleans (2006).A obținut o seamă de premii National Endowment for the Arts Fellowship;Premiul pentru poezie Big Table; premiul pentru literatură acordat de Towson State University;Premiul ACLU Freedom of Speech (1995); premiul Mayor's Arts (New Orleans, 1996);Premiul pentru literatură al Fundației Culturale Române (București, 1996).Este inclus în enciclopedia Români în știința și cultura occidentală (Academia Româno-Americană de Arte și Științe, Davis, 1992) și în Contemporary Authors, Autobiografic Series. A fost citat sau recenzat de Gabriel Stănescu în România literară, 13-14/1999;Andreea Deciu în România literară, 35/1999;Iulian Băicuș (Observator cultural, 21/2000);Andreiei Oișteanu (Revista 22, 17 iunie 2008);Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Polirom, Iași, 2010. Autor original, prea puțin prețuit la noi, cunoscut în lume. BORIS MARIAN MEHR

David Ben Gurion- făuritor al noului stat – Israel( 130 de ani de la naștere)

David Ben Gurion- făuritor al noului stat – Israel( 130 de ani de la naștere) Existența statului Israel, ca și a capitalei acestui stat, Ierusalim este și acum contestată, la aproape șapte decenii de la declararea Independenței. Mișcarea sionistă, născută în sec.XIX, efectul Shoah-ului în care a pierit o treime din populația evreiască a globului au avut contribuții esențiale în făurirea căminului evreiesc pe locul anticului stat ( parțial). David Ben Gurion a fost cel care a citit Declarația de Independență și a condus ca șef de guvern politica acestui stat în prima perioadă a consolidării structurilor administrative și a poziției internaționale ale Israelului.Născut la 16 octombrie 1886, la Plonsk(Polonia), el a decedat după o viață dăruită cauzei evreiești, la vârsta de 87 de ani, la 1 decembrie 1973, fiind înmormântat la Tel Aviv. Spre sfârșitul carierei era numit „leul deșertului”, datorită aspectului, dar Israelul nu mai este un deșert. A condus mult timp mișcarea sindicală, înainte de Independență, a fost două zile președintele Noului Stat, fiind urmat de Chaim Weizman, a ocupat diverse funcții, în afară de opt ani de șef de guvern, ministru al apărării, transportului, alte funcții, a condus Partidul Mapai ( social-democrat de dreapta) , Rafi, Lista Națională, avea diplome de absolvent al Universității din Varșovia, Istanbul, a fost o orat cu Premiul Bialic, a format o serie de oameni politici care i-au urmat în funcții. Adeseori criticat pentru stilul autoritar, s-a dovedit un politician consecvent principiilor de drept, cât și ale iudaismului în care a crescut de tânăr. A fost o personalitate cunoscută în întreaga lume, prin voința și competența sa de reprezentat al Statului Israel. A condus mulți ani Agenția Evreiască din Ierusalim, care avea ca sarcină aducerea evreilor în Țara Sfântă. A apărat cu hotărâre autoritatea statului creat și a reprimat din fașă încercări de dreapta și de stânga de a prezerva entități militare alternative armatei naționale unice (cazul Altalena, Palmahul). Această viziune l-a făcut să hotărască în ajunul Războiului de Independență al Israelului dizolvarea forțelor de apărare paramilitare evreiești Haganá (inclusiv Palmah), Irgun (Etzel) și Lehi (Grupul Stern) și înființarea armatei israeliene (Tzahal).A acceptat divizarea vechii Palestine, numai pentru a putea crea Statul Israel modern. În timpul guvernării sale Israelul a făcut față cu succes atacului statelor arabe din regiune în anii 1948-1949 și a integrat un mare număr de imigranți evrei de pe cuprinsul globului. În anii 1950 Ben Gurion a promovat o politică de ameliorare a relațiilor cu Germania de vest, ajungând la înțelegere cu cancelarul Konrad Adenauer asupra unor însemnate ajutoare financiare acordate Israelului ca despăgubiri pentru crimele Germaniei naziste față de poporul evreu în timpul Holocaustului (Shoáh).În timpul exercitării de către Ben Gurion a funcției de prim ministru și ministru al apărării, Israelul a replicat cu represalii la atacurile de gherilă și teroriste arabe palestiniene de pe teritoriul Iordaniei (Cisiordania) și Fâșiei Gaza contra populației c civile din Israel, de asemenea a implicat Israelul în alianță cu Franța și Marea Britanie în conflictul militar generat de Criza Suezului din 1956. S-a retras în ultima perioadă a vieții în kibuțul Sde Boker din deșertul Neghev. Încă de la prima sa retragere la Sde Boker în 1953, Ben Gurion a lansat un apel la dezvoltarea și popularea Neghevului, în care a văzut un obiectiv de mare însemnătate pentru viitorul țării. Călit încă din tinerețe în lupta îndelungată pentru unirea forțelor politice ale evreimii din Europa de est, a sosit în Palestina ân 1906, a îndeplinit cele mai variate munci agricole, alte ocupații. Cunoștea în amănunt viața oamenilor din țara ce avea să devină căminul evreiesc. Era un bun diplomat, a știut să câștige respect în fața liderilor politici europeni și americani, dar și în fața foștilor ocupanți, turcii, a unor lideri arabi cu vederi mai moderne. A demascat cu curaj duplicitatea politicii britanice înaintea Independenței. Golda Meir, care i-a urmat la șefia guvernului, la scurt tim, a spus este el că a fost „ cel mai mare evreu al generației noastre”. Era un democrat și nu a inițiat niciodată acțiuni antiumaniste. Kol kavod, îi putem spune și acum, toată cinstea și amintirea să-i fie binecuvântată. BORIS MEHR

Hannah Arendt- o personalitate controversată

Hannah Arendt- o personalitate controversată ”Originile totalitarismului” este una dintre cele mai citite și citate lucrări nu numai ale Hannei Arendt, dar și din literatura politică a sec. XX. A fost editată la ed. Humnanitas de trei ori. • „Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstaiţii, nu ale credinţei. A fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopuri omeneşti. Abandonul în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai rezistă, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a «necesităţii istorice», ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii pare acum lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără nici un înţeles şi ireal. Nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare.“ (Hannah ARENDT). Vladimir Tismăneanu, „O luciditate rănită: Hannah Arendt şi problema Răului“.HANNAH ARENDT s-a născut la Hanovra în 14 octombrie 1906. În 1924 s-a înscris la Universitatea din Marburg pentru a studia teologia, dar a sfârşit prin a-şi lua doctoratul în filozofie la Heidelberg (1929), după ce studiase cu Heidegger, Husserl şi Jaspers. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa.. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la Editura Schocken Books, ocupând în acelaşi timp poziţii-cheie în diverse organizaţii evreieşti. A fost una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, abordând în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. În 1951 a apărut monumentala monografie The Origins of Totalitarianism, în care analiza mecanismelor ce au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, este completată de evidenţierea structurilor care le asigură menţinerea, precum şi a consecinţelor antiumane pe care le generează. În 1962 a participat la Ierusalim, ca ziarist trimis de revista The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann, experienţă descrisă în cartea Eichmann in Jerusalem (Eichmann la Ierusalim, trad. rom. Humanitas, 2008), în care formulează celebra teză a „banalităţii răului“. În anii '60 şi '70 a ţinut cursuri la mai multe universităţi (Berkeley, Princeton, Chicago) şi la New School for Social Research (New York). A scris pentru numeroase ziare şi reviste, între care Review of Politics, Journal of Politics, The New Yorker, Social Research. A murit la New York în 1975. La Editura Humanitas au mai apărut Scrisori. 1925- (corespondenţa cu Martin Heidegger, 2007) şi Făgăduinţa politicii (2010).De-a lungul vieții, Hanna Arendt a fost dansatoare, istoric,scriitoare,politolog,eseistă,,profesoară universitară,sociolog. A activat la universități de prestigiu – Princeton, Berkeley, Yale, Columbia, ș.a. I s-au acordat premiile Guggenheim, Emerson, etc. A avut o viață zbuciumată, relații intime cu Heidegger, pe care l-a părăsit, a fost contestată și admirată. De ce este o personalitate controversată ? Din multe motive. Nu toți au acceptat noțiunea de „banalitate a răului”, apoi afirmația că „România ar fi fost cea mai antisemită țară” este mult exagerată, fără a uita persecuțiile și politica antievreiască inițiată de mareșalul Antonescu, de asemenea suprapunerea hitlerismului cu stalinismul nu este acceptată de toți politologii, deși există o explicație logică în acest sens. Dar a scris lucrări de valoare ce nu pot fi ignorate - The Origins of Totalitarianism (Originile totalitarismului), 1951,The Human Condition (Condiția umană), 1958,Between Past and Future (Între trecut și viitor), 1961,Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil (Eichmann în Ierusalim. Un raport asupra banalității răului), 1963,On Revolution, 1963,Men in Dark Times, 1968,Thoughts on Politics and Revolution (Gânduri despre politică și revoluție), 1969,The Life of the Mind, operă postumă, 1978. Se împlinesc 110 ani de la nașterea ei. Istoria culturală și păolitică îi păstrează numele și moștenirea. • BORIS M.MARIAN ________________________________________

Sabbatai Zevi - mesianicul ciudat.

Sabbatai Zevi - mesianicul ciudat. Sabbatai Zevi s-a născut în august 1626 și a decedat în 17 septembrie 1676, în împrejurări nefavorabile cauzei sale, ca evreu convertit cu forța la islamism. A fost un rabin sefard și cabalist care a pretins a fi mult-așteptatul Mesia evreiesc, fiind fondatorul mișcării sabbateene.In februarie 1666, la sosirea sa în Constantinopol, Sabbatai a fost închis în urma ordinelor emise de marele vizir Ahmed Koprulu; în luna septembrie a aceluiași an, după ce a fost mutat în mai mute închisori în jurul capitalei, Adrianopol (sediul curții imperiale) pentru a se pronunța asupra acuzațiilor de instigare la răzvrătire, apoi, sub amenințarea cu moartea s-a convertit. A fost recompensat de către șefii statului otoman cu o pensie generoasă. Unii dintre urmașii săi s-a convertit de asemenea,aproximativ 300 de familii care au fost cunoscute sub.numele.de.dönmeh.Sabbatai Zevi sa născut în Smirna (Izmir, în Turcia de astăzi) pe (se presupune) Tisha B'Av sau 9 Av, 1626, sfânta zi de doliu. Numele lui a însemnat literalmente planeta Saturn, iar în tradiția evreiască "Domnia lui Sabbatai" (Cea mai mare planeta) a fost adesea legată de venirea lui Mesia .Membri familiei Zevi au fost romanioți de la Patras.Tatăl său, Mardoheu, era comerciant de păsări de curte din Moreea. În timpul războiului dintre Turcia și Veneția, Smirna a devenit centrul comercial levantin. Mardoheu a devenit agentul din Smirna al unei case de tranzacționare engleză și a reușit să obțină o anumită bogăție în acest job.În conformitate cu obiceiul evreiesc al timpului, tatăl lui Sabbatai avea să-l oblige să studieze Talmudul. Pe de altă parte, el a fost fascinat de misticism și Cabala. El a găsit Cabala ascetismul, prin care adepții săi au pretins a fi capabil să comunice cu Dumnezeu și îngerii, pentru a prezice viitorul și de a realiza tot felul de minuni. Pe parcursul primei jumătăți a secolului al 17-lea, ideile milenare ale abordării timpului mesianic erau populare. Ei au inclus idei precum răscumpărarea evreilor și întoarcerea lor în țara lui Israel, cu suveranitate și independență. Anul apocaliptic a fost identificat de către autorii creștini ca anii 1666, iar milenarismul a fost larg răspândită în Anglia. Această credință a fost atât de răspândită de Manase ben Israel, în scrisoarea lui Oliver Cromwell, astfel că Parlamentul britanic a făcut apel la acest curent, ca și la naționalismul autohton. În afară de aceasta teorie generală mesianică, a existat un alt calcul, bazat pe un pasaj interpretat în Zohar (un faimos text mistic evreiesc), și mai ales popular printre evrei, potrivit cărora anul 1648 trebuia să fie anul răscumpărării lui Israel prin Mesia lor evreiesc mult-așteptat.La 22 de ani, Sabbatai a început declarând urmașilor săi din Smirna că el era adevăratul.Mesia. Cu toate acestea, în acest moment el era încă relativ tânăr pentru a fi acceptat.Influența sa în comunitatea locală nu a fost larg răspândită. Chiar dacă Sabbatai a condus viața pioasă a unui mistic în Smirna timp de mai mulți ani, conducerea rabinică mai în vârstă l-a suspectat de nesinceritate și l-a excomunicat. În 1658, el a fost în Constantinopol, unde a întâlnit un predicator, Abraham Yachini (discipol al lui Iosif di Trani), care a confirmat misiunea mesianică a lui Sabbatai. Yachini se spune că a falsificat un manuscris în caractere arhaice. Raphael Joseph Halabi ( "din Alep") a fost un evreu bogat și influent, care a deținut o poziția înaltă de master pentru impozit agricol în Cairo sub guvernul otoman. El a dus o viață ascetică, care a inclus postul, scăldatul în apă rece și biciuirea corpului pe timp de noapte. A folosit marea lui avere pentru caritate, sprijinirea talmudiștilor săraci și cabaliști, cu care lua masa de cină cu regularitate. Shabtai sa împrietenit Raphael Joseph, care a devenit un susținător.și.promotor.al.pretențiilor.sale.mesianice.În anul 1663 Sabbatai s-a mutat la Ierusalim. Aici și-a reluat fosta sa practica ascetica de post frecvent și alte penitențe. Mulți au văzut acest lucru ca dovadă a evlaviei sale extraordinare. S-a spus că are o voce bună, fiind ascultat cu a cântat psalmi toată noaptea, uneori în spaniolă. A atras o mulțime de ascultători. Alteori se ruga la mormintele bărbaților și femeilor evlavioase. Importanta comunitate din Ierusalim la vremea a avut nevoie de bani pentru a suporta taxele grele impuse de guvernul otoman.. Sabbatai, cunoscut drept favorit al bogatului și puternicului Raphael Joseph Halabi a.fost.trmis.la.Cairo.să.obțină.ajutor.de.la.protectorul.său. In timpul masacrelor din Galiția, pornite de hatmanul Chmielnicki, o fată orfană pe nume Sarah, în vârstă de aproximativ șase ani, a fost găsit de către creștini și trimisă la o mănăstire. După zece ani, ea a fugit și a ajuns la Amsterdam. Câțiva ani mai târziu, a mers la Livorno,conform rapoartelor, ducând o viață de prostituată. Ea a pretins că este menită să devină mireasa lui Mesia. Sabbatai Zevi a trimis soli la Livorno să aducă pe Sarah cu care s-a căsătorit la casa lui Halabi. Frumusetea si excentricitate ei l-au ajutat Zevi să câștige noi adepți. Acest aspect ne amintește de Întâlnirea lui Iisus cu Maria Magdalena. Cu sprijinul lui Halabi - financiar și politic, o soție fermecătoare, Sabbatai a revenit triumfal în Palestina. El l-a cunoscut pe Nathan Benjamin Levi- devenit Nathan din Gaza, devenit foarte activ în cariera mesianică, ulterioară a lui Sabbatai, servind ca mâna dreaptă a lui Sabbatai și declarându-se pentru învierea Profetului Ilie, sprte a confirma venirea lui Mesia. În 1665, Nathan a anunțat că epoca mesianică va începe anul următor cu cucerirea lumii, fără vărsare de sânge. Mesia va conduce zece triburi pierdute înapoi în Țara Sfântă , călare pe un leu.cu.un.dragon.cu.șapte.capete.Se.observă.o.infleunţă.a.miturilor.extrem-orientale. Rabinii Ierusalimului au privit acţiunile lui Sabbatai cu mare suspiciune, și au amenințat pe urmașii săi cu excomunicarea. Recunoscând faptul că Ierusalimul nu ar fi cel mai bun loc pentru a adopta planurile sale, Sabbatai a plecat în orașul său natal, Smirna. Nathan a declarat că de acum înainte Gaza, și nu Ierusalimul, ar fi orașul sacru. Pe drumul său de la Ierusalim la Smirna, Sabbatai a fost întâmpinat cu entuziasm în Alep. În Smirna, unde a ajuns în toamna lui 1665, i s+a acirdat onoruri excepţionale. După o anumită ezitare, el însuși a declarat public ca fiind Mesia cel așteptat în timpul Anului Nou evreiesc în 1665; declarația sa a fost făcută în sinagogă, cu suflarea din sofar, și strigăte de "Trăiască Regele nostru, Mesia al nostru!".Urmașii săi au început să se refere la el cu titlul Amirah, un acronim ebraic pentru sintagma "Domnul și Împăratul nostru, Majestatea Sa fi înălțat" (Adoneinu Malkeinu Yarum Hodo).Sabbatai şi-a folosit puterea pentru a zdrobi opoziția, a concediat pe rabinul existent al Smirnei, Aaron Lapapa, și a numit pe Haim Benveniste în locul lui. Popularitatea lui a crescut, chiar şi printre oamenii de alte credinţe decât cea iudaică. Faima sa s-a extins în Italia, Germania și Țările de Jos, unde erau centre ale mișcării mesianică. Evreii din Hamburg și Amsterdam, au aflat despre evenimentele din Smirna de la creștini."Printre discipolii săi s-au.numărat rabinii Isaac Aboab da Fonseca, Moses Raphael de Aguilar, Moses Galante, Moses Zacuto, Haim Benveniste, menționat mai sus. Dionisie Musaphia, un adept al lui Spinoza, de asemenea, a devenit discipol. Oameni au răspândit zvonuri care s-au răspândit răspândit cu rapiditate, de exemplu s-a spus că în nordul Scoției a apărut o navă manevrată de de marinari care vorbeau ebraica. Drapelul a purtat inscripția" Cele douăsprezece triburi ale lui Israel ". Comunitatea evreiască din Avignon, Franța s-a pregătit să emigreze în noul regat în.primăvara.lui.1666.Încrederea de care s-a bucurat Sabbatai Zevi poate fi în mare parte explicată prin situaţia disperată a evreilor din Europa la mijlocul secolului al 17-lea. Pogromurilor sângeroase ale lui Bogdan Chmelnițki au reduc cu o treime populația evreiască din estul Europei și a distrus multe centre de învățământ evreiesc comunitare. Probabil cu acordul lui, aderenții lui Sabbatai au trecut la simplificarea multor ritualuri. Sabbatai.a.început.a.fi.numit.Primul.Fiu.al.lui.Dumnezeu,data naşterii,căsătoriei sale devenind sărbători.legale.La începutul anului 1666, Sabbatai a părăsit Izmir pentru Constantinopol . Nathan din Gaya profețise că, o dată ajuns la Constantinopol, Sabbatai şi-ar pune coroana sultanului pe propriul său cap. Marele vizir, Ahmed Koprulu, a ordonat arestarea imediată a lui Sabbatai la sosirea acestuia. El a fost tratat bine în închisoare, probabil din cauza mitei plătite. Acest lucru pare să fi fost datorat credinței în faptele miraculoase ale falsului Mesia. Dupa două luni de închisoare la Constantinopol, Sabbatai a fost mutat la închisoarea de la Abydos. Unii dintre prietenii săi au fost lăsate să-l însoțească. În ziua precedentă Paștelui, el a ucis un miel pascal pentru el și urmașii săi. El a mâncat-o cu grăsimea ei, o încălcare a legii evreiești. Se spune că a pronunțat peste ea binecuvântarea: "Binecuvântat să fie Dumnezeu, care.a.dat.înapoi.din.nou.ceea.ce.era.interzis.".Sumele imense trimise de către adepții săi bogați, farmecul soţiei Sarah, cooperarea cu oficialii turci și cu trimişi veniţi din Occident au permis lui Sabbatai să afișeze o splendoare regală în castelul închisoare din Abydos. Conturile vieții sale au fost exagerate și răspândite în rândul evreilor din Europa, Asia și Africa. În unele părți ale Europei, evreii au început să se pregătească pentru un nou "exod". În aproape fiecare sinagogă, inițialele Sabbatai au fost postate, și au fost introduse rugăciuni pentru el, în următoarea formă: ". Domnul să vă binecuvânteze și Regele nostru, Sfântul și drept Sabbatai Zevi, Mesia Dumnezeului lui Iacov" În Hamburg, Consiliul a introdus obiceiul de a se ruga pentru Sabbatai nu numai sâmbătă (Sabatul evreiesc), dar, de asemenea, de luni și joi. Necredincioșii au fost nevoiți să rămână în sinagogă și să se alăture în rugăciune cu un Amin rostit cu voce tare. Imaginea lui Sabbatai a fost tipărită, împreună cu cea a regelui David, în cele mai multe dintre rugăciune cărți, împreună cu formule și penitențe cabalistici. Dar unele evenimente au condus la căderea lui Sabbatai. Doi talmudiști polonezi proeminenţi l-au informat pe Sabbatai că în țara lor natală un profet, Neemia ha-Kohen, a anunțat venirea lui Mesia. Sabbatai a ordonat ca noul profet să apară înaintea lui. Neemia a ascultat porunca, ajungând la Abydos, după o călătorie de trei luni, la începutul lunii septembrie, 1666. Întâlnirea dintre cei doi s-a încheiat cu o nemulțumire reciprocă. Unii dintre sabbatianiţi au pregătit.uciderea.rivalului.lui.Zevi. Neemia a scăpat, fugind la Constantinopol, unde a pretins că doreşte să îmbrățișeze Islamul pentru a obține o audiență la Căimăcămie. El ia expus ambițiile lui Sabbatai. A informat Căimăcămia sultanului Mehmed IV despre ambiţiile lui Zevi. . Sabbatai a fost luat de la Abydos la Adrianopole, unde vizirul sultanului ia oferit trei opțiuni- să supună unei verificări divinitatea sa -adică o salvă de săgeți să fie îndreptată asupra sa; să fie tras în țeapă şi a treia - el s-ar putea converti la Islam. În ziua următoare (16 septembrie 1666) Zevi a venit în fața sultanului, lepădat de veșmintele evreiești și a pus un turban turcesc pe cap. Astfel, convertirea sa la Islam a fost realizată. Sultanul a fost mulțumit și l-a recompensat pe Sabbatai, conferindu-i titlul de Mahmed Effendi, numindu-l totodată ușier al său, cu un salariu generos.Oficialii Sultanului au ordonat ca Sabbatai să ia o. a doua.pentru.a.demonstra.convertirea.sa.Convertirea lui Sabbatai a devastat pe adepţii săi. Musulmani și creștini deopotrivă au ridiculizat acest gest. În ciuda apostaziei lui Sabbatai, mulți alţi aderenţi au păstrat credinţa în el, cu tenacitate, susținând că şi convertirea a fost o parte a sistemului mesianic. Profeți, cum ar fi Ghazzati și Primo, care nu au fost interesați în menținerea.mișcării,au.încurajat.o.astfel.de.credință. În luna martie, 1668, el a anunțat că a fost cuprins de "Duhul Sfânt" de la Paști, și a primit o "revelație". El, sau unul dintre urmașii săi, a publicat o lucrare mistică în care se pretindea că Sabbatai a fost adevăratul Mesia, în ciuda convertirii sale, al cărui scop a fost de a aduce mii de musulmani la iudaism. El a spus sultanului, cu toate acestea, că el a încercat să convertească evreii la Islam. Sultanul a permis lui Sabbatai să se asocieze cu alți evrei și să predice în sinagogi. El a reușit să aducă un număr de musulmani la prelegerile sale cabalistice. Treptat, turcii s-au îndepărtat de Sabbatai, i-au oprit salariul de ușier și l-au exilat la Constantinopol. Când a fost descoperit cântând psalmi cu evreii, marele vizir a ordonat alungarea lui la Dulcigno, in Muntenegru. În luna august 1676 , Sabbatai s-a adresat Comunității Evreilor din Berat, Albania, solicitând cărți religioase, dar a murit la scurt timp după aceeea. Locul mormântului său estedisputat de Salonic și Dulcigno.Adepți ai sabbatianismului.există.și.azi.în.Turcia,în.alte.țări.vecine.Formal sunt muslmani, dar practică în.secret.ritualul.mozaic.oarecum.reformat. ] BORIS MARIAN MEHR

Războiul pentru întregirea neamului (1916 - 1919)

Războiul pentru întregirea neamului (1916 - 1919) 14 august – o sută de ani de la intrarea în război Răsboiul cel mare, în care au murit milioane de oameni din toate continentele pământului, a produs o schimbare enormă și în viața poporului român.Evreii au participat în mare număr la Războiul de întregire a României, direct, ca militari de la soldați la ofițeri supreiori., dar și material, publicitar, etc. Una dintre urmările acestui război a fost căpătarea de drept a cetățeniei române pe care pașoptiștii au promis-o, domnitorul Cuza și el, dar numai la presiunea Occidentului, Constituția regală din 1923 a inclus un articol privind la acest drept. România a fost una dintre ultimele țări , din păcate și spre rușinea liberarilor brătieni, oponenți până în pânzele albe, care s-a aliniat spiritului modern, european. Pentru români, revenirea Ardealului, Basarabiei la patria de suflet și tradiție dacică a fost o renaștere geo-politică. Austria habsburgică, vecinii unguri,sașii, otomanii, rușii dintotdeauna au umilit și nedreptățit locuitorii țărilor române în toate veacurile, pe motive religioase, cu substrat economic. Un fenomen periculos a fost maghiarizarea forțată a românilor ardeleni. Mult au avut să sufere și românii din Bucovina, răpită de Austria dela Moldova în anul 1775. Primul război mondial a dus la dispariția benefică a imperiilor habsburgic, otoman și țarist. SUA a fost prima oară implicată într-un conflict european.După tratative îndelungate, guvernul Ro¬mâniei de sub prezidenția lui Ion I. C. Brătianu reuși să încheie cu Tripla-Antantă o convenție prin care se recu¬noscu dreptul de stăpânire asupra Ardealului până aproape de Tisa, asupra Banatului întreg și asupra Bucovinei.La 14/27 August 1916, România declară răsboi Austro-Ungariei.Mauriciu Brociner, erou din războiul anti-otoman, de Independență din 1877-1978, a participat și la acest Mare Război. Este demn a se aminti rolul regelui Ferdinand în implicarea României, spre binele patriei române. Înaintarea fulgerătoare a armatei române s'a făcut prin 18 locuri din munții Carpați. Aceștia încetaseră a mai fi graniță. Autoritățile ungurești se grăbiră să aresteze preoți, învățători și alți fruntași români și să-i ducă departe în temnițe. Poporul, în frunte cu cei scăpați de închisoarea ungurească, întimpinà pretutindeni, cu toată căl¬dura , pe ostașii desrobitori. În curând partea de Miazăzi-Răsărit a Banatului, județul Hunedoarei la Miazăzi, județul Sibiului dela marginea orașului Sibiu spre Răsărit, județele Târnavelor parte mare, apoi județele Făgăraș, Treiscaune, Brașov, Odorheiu și Ciuc erau în stăpânirea Românilor. Poetul Trivale a murit în acest război, era evreu și patriot român. Nu vom analiza istoria bătăliilor militare, de multe ori extrem de sângeroase, de ocuparea Bucureștiului de armata germană, de trădarea unor intelectuali de marcă, nu îi menționăm.Se știu. Presa evreiască a fost în mare parte alături de patrioții români. Este curios că Bulgaria a luptat contra României, alături de Turcia, deși vecinii din sud au fost direct ajutați în 1877 să se elibereze de Turci. Mult ajutor la refacere a constat în sosirea armamentului nou, venit de la aliații din Apusul Europei, și misiunea franceză, compusă din 289 ofițeri, 37 piloți de avioane, 88 medici, farmaciști și veterinari, în frunte cu generalul Berthelot, care a stat în fruntea misiunii franceze și a 115o de militari francezi. În 1917 imperiul țarist se destramă sub loviturile noilor partide democrate și desigur a bolșevicilor. Astfel, o bătălie cu mare impact, cea de la la Nămoloasa, în partea frontului dinspre Du¬năre, din 23–25 iunie, a fost pierdută. Pagini de eroism au scrise la Mărășești și la Mărăști. Eroi au fost soldații români , ca și ofiețerii superiori Eremia Grigorescu, Grigore Ignar, ș.a. August 1917 rămâne ca o pagină de neșters în istoria României. Sfatul țării din Basarabia hotărî la 9 Aprilie 1918, că „Basarabia ruptă de Rusia acum 106 ani (la 1812) din trupul vechei Moldove... De azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa Ro¬mânia”. Al doilea război mondial a schimbat soarta Basarabiei. În 1918 se prăbușește imperiul german, social-democrații preiau parțial controlul. Soarta războiului provocat de Germania începe să se întrevadă. În Ungaria se formează un guvern pro-bolșevic, iar acesta ridică pretenții asupra Transilvaniei. Armata română ajunge la Budapesta,în 1919, Ardealul este salvat. La fel și Bucovina, ocupată înaintea rîăzboiului de Imperiul austro-ungar, care dispare ca stat. O dovadă de prietenie cu românii, față de dușmanul comun, ungurii, au dat sârbii, cari s-au grăbit, venind în urma francezilor să ocupe Banatul și Aradul. La Confetrința de pace de la Paris, România nu reușit să câștige ceeace s-a asigurat prin tratatul de pace din 1916. Frontiera dinspre Apus a fost știrbită, căci din Banatul român s-a dat Serbiei o parte, iar înspre Tisa nu s-a lăsat ținutul Bichiș-Ciabei, locuit mai ales de Slovaci. Au mai fost trunchieri nedrepte. La 10 August 1920 s'a semnat, în Sévres (lângă Paris), tratatul cu Austria, cu privire la Bucovina. Tratatul de pace cu Bulgaria se semnase încă dela 27 Novembre 1919 în Neuilly. Tratatul pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România s'a semnat la 28 Octobre 1920. Jertfele armatei române au fost uriașe,în lupte și în spitale au murit din 1916–1919 217 mii soldați și 2330 ofițeri. Numărul văduvelor de răsboiu e de 55 mii 906, iar al orfanilor, socotind numai pe cei îngrijiți de stat, era de aproape 50 de mii. Mare a fost șt numărul persoanelor civile ucise de bombele din avioane sau împușcate și omorîte altfel de dușman. În număr rotund, vechiul Regat a jertfit pentru idealul întregirii neamului 300 mii de oameni. Printre ei, mii de evrei care nu avea încă nicio cetățenie. BORIS MARIAN MEHR