Piatră cu ochi O piatră cu ochi Se uită la mine, Ea cunoaște liniștea, Eu nu sunt de piatră, Ea cunoaște limbajul ploii, Eu sunt grăbit, deschid umbrela, Ea a fost om, pe când eu Eram piatră, astfel ne privim în secret, Eu – o biată carne cu suflet, acolo, Ca un câine credincios – sufletul. În somn și în nesomn În somn și în nesomn ne legănăm, Ca-n mari spânzurători din cer, mai sus, Visăm și ne-ntrebăm ce mai visăm. Când soarele recade la apus. Mestecenii copilăriei versuri spun Din cartea lui Esenin, pe de rost, Un paznic m-a bătut lângă un prun, Decât deștept și bun, mai bine prost. Viața-i neplăcere, prea mult chin, Stăm pe-un vulcan viclean și mult corupt, Există și dulceață în venin, Tu poți să fii un ghimpe sau un fruct. Trăim în anarhia cu moroi, Ca-ntr-o ficțiune fără de sfârșit, Ne-ajută mai puțină ură-n noi, Un început de simpatie, chiar șoptit. Există și metastaza binelui? Un trist centaur în pași de dans. Iedera spune cuvintele sinelui, În urechea mea stângă aud un balans. Orchestra a tăcut prea devreme, Mulți pentru glorie s-au bătut, Triumful urcă precum un vierme, Raiul a fost ridicat din lut. Munții rumegă norii, sublimul, Leul a fost cândva șobolan, Doamne, nu-mi oferi doar prea-plinul, Lasă-mi o porție de catran. Tobele bat, trompetele sună, Mergem voioși la carnaval, Moartea are culoare brună, Viața-i ascunsă-n recif de corali. Erau acolo tristeți și bucurii, Ulițe strâmbe erau, Vii între vii, Oameni pluteau în aer, pe nori, Stelele mai cădeau, albe culori, Eu mai zăream, cumva, umbre târzii, Mici croitori, coșari, viori viorii, Cum i-arăta Chagall, melodios, Parcă erau scrisori, albumul roz, Parcă am fi cu toți triști-veseli scripcari, Peste o mie de ani, din nou coșari? Dar cel mai sus zbura mireasa mea. Nedivina comedie În loc să privim în față Oamenii, privim în oglinda orbitoare A orgoliului propriu, O durere de dinți ne doboară, Devenim iar oameni, Ca oamenii. Tu, cel onorat cu titluri și premii, Ce mândră îți flutură barba, Tresaltă bărbia cu toată mândria, Dar piedestalul pârâie, plânge, granitul se frânge, redevii om ca toți oamenii, bun ca o pâine, de mâine. Adio poate fi odios, un cuțit Sau o floare pe un mormânt neînceput, Mai mulți prieteni găsești În lumea necuvântătoarelor, Eu regret și moartea peștelui agățat În cârlig, un cuvânt e un om, Poate muri. Zidul din spatele nostru tace, În timp ce o ploaie de gloanțe Străpunge aerul cald. Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua, Nici noaptea, dar eu scriu pe cer și pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian, nu-s fascinat de-un fond obscur, nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez, nici moartea nu-mi este iubită, nici nu urăsc cum trebuie, cu migală, dar ești poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit, un semen de al meu, nu fac infarct, scriu cum respir, când nu mai scriu, duceți-mă la Morgă pe ascuns, sunt Hyde și Jeckill, scriu, nu scriu, astfel eu supraviețuiesc, nebun sau limpede ca apa de izvor. Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru, Viața, ca florile-n crâng , se duse ca Orbul, Ce să-nțelegem și cum? Duminică a împăcării, Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării. Operă-bufă trăim, plângem zadarnic, În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic, Mările, drogul,poem, visul Nirvanei, bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei. Se făcea că mările au secat, Umblam în gigantice cratere, Mă priveai cu alți ochi, Eu mă scufundam în nisipul marin, Un picior, un braț, un obraz, jumătate eram afară, tu străluceai nemiloasă, apoi apele s-au așezat. Părintele meu, ești de mult în pământ, Eu mă mai caut în scris și în gând, Eu te aud, noaptea, în vis, Iar prin uitare nu te-am ucis. Nu știu pe unde ne-om întâlni, Nu cred în rai sau în iad, suntem vii, Oamenii urcă, urcă mereu, O înălțare spre Dumnezeu. Tot ce-ai greșit, greșit-am și eu, Dar mă înalț la Dumnezeu, Vin generații, mă-ngroapă încet, Ei vor greși, cum și eu mai greșesc. Domn, Domn să nălțăm, Să deschideți poarta casei, Domn, Domn să nălțăm. Să citească tot poporul, Domn, Domn să nălțăm, Să se bucure-autorul, Domn, Domn să nălțăm Mereu am fost sau nu am fost Într-o căutare fără rost A elixirului visat De Eva, de Adam –bărbat, Al frumuseții, tinereții, Deși mă cam lovesc pereții, Sunt beat de-o falsă nemurire, Veșnic mireasă, eu sunt mire, Să fie cerul gol, adânc? Să fim noi singurul Pământ? Departe, dincolo de stea, Eu am un dublu, tu ești ea. O clipă am crezut că s-a oprit ceasul, Ceasul a-ntrebat, care-i necazul? Inima? Nu. Nervii? Ah, ah, Îl înțeleg astfel pe Bach, Nervii-s ca orga și clavecinul, Nu apăsa tare, sublimul, Doar din evlavie, șoaptă și rugă Poate să nască, să se distrugă Poate, sub degete boante și tari, Iar tu, viața mea, poți să dispari. De are vântul umbră și eu am, Trecând peste podișul tibetan, O, Sancho, ți-amintești orașul Ce ne-a gonit cu mătura, fărașul? Un cimitir de cărți înspre Apus, Pe unde- atlanții s-au pierdut, s-au dus, Nu-i mică lumea, este chiar prea mare, Iubirea nu prea-i la căutare, De arcul-pasăre eu nu voi povesti, Ne-am întâlnit definitiv , Marie, Marie. Când ucizi un om cu vorba, cu gândul, Nu poți ierta, te doare cuvântul, Nu poți uita, te refuză pământul, Să nu izgonești cerșetorul, e sfântul Care te poate aduce în rai, Numai un suflet în tine să ai. Romanță foarte târzie Pe umărul stâng O lacrimă plâng, Pe umărul drept Tot lacrimi deșert, Dar tu spui numai nu Sau răspunzi în doi peri, Pentru tine eu vreau Să urc azi în cer, De acolo privind Să-nțeleg de ce tu Poți să spui mereu nu, De ce nu te conving, De ce-n viață omătul și frigul domină, de ce timpul ne mătură cu-ntuneric, lumină sau lumina e numai în sufletul meu, dacă eu nu am suflet, mai avem Dumnezeu? Ruga mea e-ndreptată Spre cine, spre ce? Ruginite cuvinte, Le temps est passe! Cuvântul de fier nu mi-este prieten, Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând, Te-nșeli, zice melcul, tu nu știi ce zace În mine, durerea dormind în adânc. Acidul cel tare așteaptă doar clipa, Lumina se poate preface-n pârjol, Primește-mi, iubito, alintul, sărutul, Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol. O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul, Oglindă și stare, gâde, bufon, Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul, Deși merg încet, mi-e cuvântul- foton, Pot fi ca marea, umil ca pământul, Primește-mă-n palmă ca pe duh, Pot fi stejarul, pot fi și iarba, Prin tine, din haos pot iară să urc. Iubirea ca fiară Moto - Bah, Bach și Offenbach Flora-nflorită și mult des-florită, Flora –un nume vechi, de elită, Elice a inimii, trag cu putere Doi cai dinamici, fac o avere, Dinții pătrund cu cruzime în carne, Dar pe sub dinți, viermele doarme, El se mărește, devine balaur și strălucește, parcă-i de aur. Trece-o pisică umilă prin parc, Ea se izbește de un copac și se preface în tigru – gigant, parcul, pe loc, devine vacant. Aste minuni le-am văzut eu aseară, Flora, alături, e dragoste - fiară. De când nu-mi mai e frică de moarte , Mă plictisesc, aș spune, chiar foarte, Nu mă mai speria cancerul, SIDA, Motocicleta, camionul, Astrida, Astrida e numele bietei cățele Care provoacă multe belele, Noaptea, Astrida, ca-n Baskerville, Urlă-n spre lună c-un timbru viril, Ronțăie stele, soare, comete, Iar în oraș nu mai sunt fete, lumea e-nsărcinată, așteaptă luna a noua sau , poate pe-a șaptea. Bate la miezul nopții un ornic, Omul de treabă este și spornic. Ornitoringul de vină e-n toate, Asta citești în oricare carte. Ââ….. Profet Păsări și arbori, visuri și nopți, Degete smulse, strivite de roți, Harnic călăul spânzură, taie, Are prieten doar o potaie. El este Marele Inchizitor, Nu are nume, numele mor, Noapte, tăcere, de undeva Spune trei vorbe o cucuvea. Mult mai departe, în zări, un păstor Își pregătește propriul viitor, Fluieră-ncet, adună-n secret, Domnul păzește pe noul Profet? În castelul Metzengerstein Intră o stafie, La o sută verste, mie Mi se pare Cain. Ia bomboana, zice hârca, Mestecă hârtie, De la Viena pân-la Bârca De stafii – oștire. Berenice, Berenice, Cum te mai iubiră Richard Wagner și cu Nietzsche, Dar eu cânt la liră. Regele pe nume Ciumă Intră în cetate, Morții nu prea știu de glumă, Gâzii n-au păcate. Ah, Ligeea, ah, Ligeea, Lasă Casa Usher, Stă să cadă la cutremur, Îngeru-i la ușă. Un portret oval îți dărui, Tenul tău de crin e, Masca morții roșii, cărui Diavol îi stă bine? Într-o hrubă sună ceasul, Orologiu sumbru, Inima îmi spune, lasă, Nu mai pot să umblu. Waldemar apare galben, Lămâios și țeapăn, Eu lui Waldemar o palmă i-aș servi , dar crapă. Demonul perversiunii Face-n Iad ravagii, Metzengerstein, scrie-n rune, l-au distrus iobagii. Cursa cu obstacole Sar peste ani-garduri, Uneori mă folosesc de aripi, nu este ușor nici să zbori, râde lumea, unuia i-au crescut dinți pe frunte, se încruntă. Cel mai mult m-a bucurat când, aflat pe malul Styxului , am descoperit o sticlă, în care se aflau poemele mele necitite. În viață treci prin toate culorile, Moartea e gri, gorile și gloriile, Încearcă să cânți mai simplu, mai clar, Observi gângania din chihlimbar? Suntem cerșetori pe față, pe-ascuns, Poetul privește prin Nepătruns, Întreabă „Quo vadis, Domine?”, Doamne, Un om între oameni, un pom între poame, Iar fericirea rămâne în urmă, Nu pot fi dejurnă, în turmă. Pe când un șal putea să mai sugrume-o dansatoare, Pe când bunica mea mergea la sărbătoare, Pe când șopârla, șarpele erau stăpâni, Mari diplomați umblau în mâini, Poeții erau regii, printre pictori Erau Dali, Picasso, Brauner Victor, Priveau de la nălțime, din Empire, Făceau volute, curcubeie-n aer, Iar harul poposea prin ateliere, Cu Hemingway puteai să bei o bere, Un înger blând venea în fiecare noapte, Mai vine și-azi, îl simt cum e pe-aproape. Cu pantofii negri se merge mai ușor sub pământ, Unii vor spune că este o glumă proastă, Dar eu făcut acest experiment, într-o noapte Am intrat în cimitir cu costum și pantofi negri, Am coborât într-un cavou și am început plimbarea, cineva m-a cam beștelit, așa e lumea, altul a vrut să mă ia la bătaie, poți să dai într-un mort? La colțul unei alei se discuta despre a treia cale, Era unul mustăcios, semăna cu Stalin și explica Molcom cum este cu fericirea poporului, A apărut Hitler, l-a tras de mânecă, aveau ceva de pus la punct, să nu audă bătrânul Winston care deja pufăia nemulțumit, democrația este ceva inevitabil, zicea, noroc că morții nu prea simt foamea, nici case nu cer, cu salariile au răbdare, de pensie nici nu poate fi vorba, iar dictatura e bună că adună mulți morți laolaltă, se poate face un miting, un război, acolo, ca lumea, nu știu de ce, m-a cam plictisit discuția, am ieșit, mi-am scos pantofii negri și am ajuns acasă pe ploaie. Am tras o dușcă de whisky, ai dracului politicieni, nici sub pământ nu te lasă în pace. Iarna pare centrul luminii, Urcă pe geam nervurile reci, Uitarea se-așează, vin și străinii, Vin sărind peste ziduri, poteci, Liberi mor la nălțime cocorii, Aripa lor este inima ta, Lasă uitarea să sfarme norii, lasă clepsidra să curgă în ea, numai tu, chip fără nume, tot mai revii, nu vrei să pleci, iarna , coroană, albă minune, iar pe geam – nervurile reci. Și voi trăi în adâncă smerenie, Voi privi fără păs bezmetica lumii chemare Spre tot ce-i trupesc și supus doar orgoliului lacom. Azi, iarna vrajbei noastre s-a-năsprit, Iar soarele-i călâu și neguros, Nu știm că-n toate traiul e finit, Pricepe câinele ce-nseamnă un os de ros. Bărbați , femei, doar umbre noi vom fi, Noi ne-am iubit și, poate, ne iubim, Citiți poemele lui Edgar Masters Lee Sau mergeți la Săpânța-n țintirim. Noi coborâm în marele Maelstrom, Din domn în domn, din om în om. Tu știi ce este un poem? Nu este un cocoș, nici un locotenent de cavalerie. Nu este un bănuț pe care-l pui pe talger. Dar poate fi chiar luna de pe cer, De care nimeni nu are nevoie. Nu-i fluier, ar putea să fie, nici pasăre nu este, Deși zboară, nu este doar prieten drag, El poate deveni otravă, un leac luat cu grijă Sau cu teamă, o rugă înaintea morții? Un fir de aur după ani de trudă în zadar, O pâine ce aduce alinare celui flămând, E o iubire nerecunoscută, dar ce nu poate fi? Orice sau chiar nimic, precum cometele ce ard Fără de urmă pe un cer prea luminos, Dar tu știi bine ce este poemul, De-aceea mă retrag și mor puțin. Spectacol în aer liber Diminețile sunt simple, mai complicat este ziua. Stelele nu așteaptă pe nimeni, nu vă înșelați. Am văzut într-o după-amiază o coloană – era doar praf. Pentru fluviu, oceanul este moartea. Cu un ram de măslin poți ucide un om. Pașii nu m-au urmat, au rămas doar în urmă. Am văzut oameni, dar nu am vorbit cu ei. De ce ne amintim la sărbători de morți? Când se termină copilăria, moartea este la ea acasă. Una dintre gravele boli ale istoriei este cultul unei personalități. Pietrele susțin trenul, trenul cară pietre pentru alte trenuri, așa suntem noi, generațiile. Cultul muncii brute este un cult sălbatic. În noi nu este cerul, ci viscerele, tocmai aceasta este minunea poeziei. Târguieli și tânguiri, două lumi. Îmi plac corpurile luminiscente, luminofore, fosforescente, fluorescente, Reflectorizante, roșii, albastre, așa văd sufletele noastre după moarte. Când ultimii călăreți au părăsit câmpul de bătaie a început era atomică. Să scrii o carte numai despre suflet, ah, ce imposibilitate. Metaforele, precum florile Metaforele , precum florile, unele sunt carnivore. Când metafora devine scop în sine, emoția scade. Dar, suferința în stare pură nu ajunge la artă. Arta este nemiloasă. Orice scriitor trăiește într-o permanentă contradicție cu sine însuși, cu cei din jur. Pacea îl ucide. Cel mai rău critic este gustul comun. Marea literatură nu mai este nici poezie, nici proză, este artă. Nu mai am timp și putere să scriu proză, nici poezie, doar sângerez. Sămânța încolțită va da roade fără prezența mea. Nu există speranță îngenuncheată, doar muribundă. Ochii nevăzuți fie se uită, fie te obsedează. Disperarea nu are capăt. Ceasurile lui Dali nu mai pot fi reparate. Nu există femei urâte, doar suflete urâte care nu au gen. Erorile mele nu interesează pe nimeni, dar sunt ale mele. Cine strigă în deșert să aștepte mult și bine. Când înveți să cobori scările, încep să te doară genunchii. Falsa Atlantidă, o aguridă, Cuvintele se plimbă printre idei ca peștii, Cartea de vizită a mortului este unicul vers scris în minte, oamenii sunt străini din naștere, nu vă obișnuiți cu voi, dacă nu ați exista, ei? Ce ați spune? Răstigniți în pat vă fumați speranțele. Singura reușită în viață este să nu mori când vrea Diavolul. Vorbim despre requiem și ne scobim în dinți. Despărțiți de uter nu ne regăsim adăpostul. Dorințele trupești se sting sub cerul înstelat. Fiecare clipă este ipotecată, dar noi nu știm. Nimic nu se pierde, decât viața. Între două oglinzi nu te mai poți vedea. Am zărit Titanicul într-un tablou al bunicii. Atlantida nu se zărea, deși a fost primul Titanic. Cum a trecut timpul, spuse furnica. Ții minte Atlantida noastră? Prietenul cel mai bun m-a suspendat, Sunt scarabeul de aur în așteptarea Unei gâze miraculoase, o zână – gâză, În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși, Mă simt minunat, deși pustnic într-o peșteră Numai și numai de aur, rostesc cuvinte, Îi înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa, Pe Jeanne D”Arc o înțeleg cel mai bine, Uneori, seara, vine la mine Pascal, Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide, Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic, Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni, Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici antante Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult Împușcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi, Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana, Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu, Acolo aleargă vioi scarabeii de aur. Copilăria mea stă furișată În piețele dispărute ale orașului, Năluci de mult uitate mă vizitează, Am ascultat limbile pământului, Germana, rusa, româna, Am înțeles că toate păsările au dreptul Să zboare, dar nici un drept nu este garantat, Un singur moment desparte viața de moarte, Un moment pe care nu oricine îl înțelege, Un adevăr ca răsăritul ghiocelului de sub zăpadă, Ca un sărut fugar al fecioarei cu costum de elevă, Apoi vine evadarea, dincolo de ziduri nu este nimic, Zadarnicul efort de a sări zidul, te trezești mai matur, Dar cu nimic mai bun, am început să-i ascult pe clasici, Copiii noștri – giganți, am ascultat Oda Bucuriei, Luceafărul, Am privit pânzele lui Dali, Henri Vameșul, Am înotat în Marea Sargasselor, Aceleași stele, aceiași oameni, Nu am uitat sărutul timid al fecioarei cu costum de elevă. Moartea ne leagă și ne dezleagă, Unii rămân într-o singură doagă, Dragostea noastră crește, descrește, Sufletul zboară în stele, în peșteri. Eu evadez, el evadează, Scriu acest gând luminat de o rază, Poate cu luna m-am însurat, Poate că stelele mi-au descântat, duc la păscut poemele mele să mi le tundă Domnul pe ele, lâna să fie de aur, s-o caute argonauții și să mi-o laude, astfel poetul fără să știe intră direct în mitologie. Morfologia peisajului, a pasajului și a pajului, Creațiunea înseamnă tăcere, Supunerea celui nesupus, Zicere fără contrazicere, Emergența tăcerii, tăcerea în aventură, iubitele mele, Ruth și Esthera, Iosif cel vândut ca sclav, Complotul nereușit al lui Iov, Autoînvinovățirea ca formă de lașitate, Culorile vidului, Tăcere nocturnă-tăcere mortală, Les fleurs du mal, Misiune și promisiune goală, Dialog fals și un duet lamentabil, Culegătorul snopilor uitați, Cuvântul spus în pianissimo, Purtătorul neantului, Fraternitatea fratricidă, O luptă pierdută cu tăcerea cuvântului, Violența tăcerii, Cuvântul ce astupă adevărul, O a treia dimensiune – lăcomia, Dumnezeu își asumă toate riscurile Tăcerea nu este Frumoasa din Pădurea Adormită, Istoria ca improvizație, A spera înseamnă a te sacrifica, Iona, bufonul tragic, Vorbele de prisos produc ravagii, Cum intră Dumnezeu în tăcerea Omului, Poți spune DA tăcerii? Obscenitatea viitorului, Vorba cioplește existența, Iluzia non-violenței, Răul se ascunde printre copiii lui Dumnezeu, Tăcerea are diverse grade și diverse măsuri, Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea, Riscurile Genezei și Exodului, Posibilul corectează realitatea, Multe altele, nespuse. Din amintiri tăcute, Din maronii cucute, Pornim în pași prea mici Spre Greenwich. Căutări, căutări pe alte mări, Zăpezi topite în amiezi, Un dram de minte, Doamne, dă-mi, Cu ochii muți cum e la struți, Ucidem versuri și eresuri, Petrecem iarna –n Viena gri, Unde imperiul se sfârși. Stau într-o salcie, privesc Cum trece-n ritm împărătesc Un ofițer stresat de glonț, Ninive – pasăre cu clonț, Ea-și curăță în rana mea Ce a mâncat la cherhana, Iar dincolo umbrele trec Printr-un contrast, un turc și-un grec. Altă iubire noi căutăm În orășelul North-Helăm. În mine intră toate gudroanele, Morții nu visează că vor reînvia, Dar ceva există ca o floare- ghiocel, Ceva renaște din aer, din cuvânt, Am o mare încredere în revenirea păsărilor, Călătoresc permanent între Taj-Mahal și Antarctida, Se uită uliul la mine, mă confundă cu o pradă, Maharalul din Praga mă însoțește, Uneori vorbesc cu Faust despre timpul probabil, De când cu cibernetica nimic nu este sigur, Undeva locuiește un ins identic cu mine, Nu l-am căutat, am vorbi aceeași limbă, Ah, Mefisto, ah, Golemul, mi-au însoțit copilăria, Mă așteaptă o nouă misiune, desigur, secretă, Voi elibera o furnică de exploatare, Asta mi-a spus Kepler înainte de a muri, Damnatio, strigă un caporal în izmene, Jocul divin nu s-a terminat, vă asigur. Izgonit din Cetate voi cânta doar în câmp, Ca un Pan exilat, ca spartanul cel strâmb, Un scripcar pe o casă cu o vioară din flori, Doar cinteza îmi spune că-i dau fiori . Am avut o iubire, o am și acum, Mi se spune, mai bine cată de drum, Stau ca vodă în fața Înaltelor Porți Ori ca omul lui Kafka fără de sorți, M-am jucat cu comete și meteori, Mi se spune, prietene-i timpul să mori, Iese-un gâde îmi taie capul pe loc, Capul vorbește cu limbă de foc. Era-n Lublin un scamator, Ce se scula mereu în zori, Ne oferea minuni, dar cum Să crezi azi în minuni? El fericit, noi - acri, surzi, c-așa e omul, ca un sturz, stă drept, gândește strâmb, speriat, pământul pare plat. Un cabalist trecea vârtej, Era din cei mai cei viteji, el circula prin Manhattan. n-avea un ban. Mai știu un Ghimpe, cam netot, Un papagal prea roșu-n bot, groparii-l așteptau cu drag, el a murit în larg. Cucurigu, strigau în rai Franz Kafka și cu Georges Batailles, Le sunt nepot și mă irit Că nu i-ați auzit. Acum, cu gluma las-o jos, Zăpada e un dar prețios, De n-ai almazuri sau bijou, De nu vânezi căprițe-gnu, Ești un nimic, tu poți să scrii Romane lungi și poezii, Totuna e, că undeva Noi ne vom saluta. O stradă și-o bragă, albitură, alviță, Viță de vie, viță de moarte, Intrăm în subiect ca în brânză, Să trăiți domn Judecător. Vai, jerbele, de ce strigau gâștele? Nu vă abateți de la subiect. Voiau să-și ceară iertare, Ce, cum ? Vorbiți mai tare. Te tai, șuieră martorul, Dispari într-o clipită, Pot fi bun, pot fi rău, tot un drac. Ne mai iubim, totuși. Ca și cum ai avea două logodnice. Ce, e rușine? Percheziționați-l. Polița era falsă, domn Judecător. Nu-i dăm nimic. Cu asta se vine la mine? Mi s-a-ntâmplat să văd un om pe care Îl credeam mort, ei și? Încercam și eu să mă mir. Încercam să mă trezesc. Voiam să-i întind mâna, el nu voia, apoi, brusc mi-a strâns brațul cu o forță herculeană, m-a târât pe străzi lăturalnice, se lipeau de mine leproși, câini vagabonzi, prostituate bolnave și grave, m-am trezit pe cearșaful ud, soarele mă pișca de nas, afară lătra sănătos un câine, cafeaua e gata, domn Judecător. Prins într-o plasă rară De păianjen prietenos, Încerc să scap de propriile vicii, Victoria este dincolo de final, Ce să mai pot ierta? Totul și nimic, o, Dumnezeule al dreptății, Tu domnești în inima omului, aici, pe pământ, Nu-i mântuire pe pământ, Dar nu suntem singuri, nu, Vom ieși din fluviul Timpului, Fără regrete, am făcut mai mult decât speram, Abia mă întremez după visul din noaptea trecută, Metafora, strigă un trecător, unde este ea? Eu sunt metafora, parametafora, pentru că forez în mine , îmi place să vorbesc cu tine, ceilalți nu știu nimic. Deh, urmașii… Mergeam pe un coridor, Împăcat cu finalul, Râdea o paiață, acolo, în poartă, Ești trist? Mă-ntreabă moartea, Ași, nici vorbă, eu cred că ești o paiață și-atât. Cădeau frunze din Copacul Vieții, Umbrele creșteau, Unde erai, Daniel, unde erai? Gurile celor ce cântau Au fost astupate cu pământ, Tu unde erai, Daniel? Alături arde o lumânare, Cu capetele ninse de ani, ei studiază, Barba le ajunge la brâu, Ei studiază cărțile vechi, Străjuiesc Timpul să nu treacă, Străjuiesc adevărul, dar care? Fără barbă ar semăna cu niște copii, Ochii lor privesc înlăuntru, Pentru ca noi să privim. Încotro? Nu te teme, și-a spus, Vântul sorbea din căldura trupului său, Nu te teme, și-a spus, Vântul aluneca peste trupul Sfârtecat de gloanțe. Nu te teme, și-a spus, Tremura ca o stea tot mai înaltă, Deasupra pământului. Poți cere iubire? Cel care plânge, Cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste O groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se nalță, Se caută, se găsesc, Nu au liniște, Lacrimi de piatră. Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, Eu am auzit ultimul lor strigăt, Eu am văzut cum se nălța fumul, Am auzit cum se îmchideau ușile, Fumul era ultimul lor cuvânt, Ultimul sărut, o literă, Un semn pe un cer de lut. Poți cere lumii iubire? Poți cere orice, Iubirea se-mparte În iubiri mai mici, tot mai mici, Până ce te trezești în palmă Cu un dram de ură, O scuturi, nu scapi de ea, Iartă-mă, Doamne. Prăpastia era pentru oameni, Clipele erau rafale de mitralieră, Amintirea, astăzi, este un monument tăcut, Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ? Cel care plânge, cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste o groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se-nalță, se caută, se găsesc, Nu au liniște, lacrimi de piatră, Asprul pământ, fără glas se ridică statuia, Ani și ani, dar nimeni n-o vede, Apoi toți o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred. Copiii au desenat, au putut desena, Un fel de a glumi cu moartea, Cum numai copiii pot glumi, Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe, Glume triste, iar micii autori plutesc pe cer, Nori albi, zâmbind ștrengărește, Dar pe pământ nu vor reveni niciodată. Chiar dacă scapi, Chiar dacă vei povesti, Nimeni nu te va crede, Spuneau pietrele din pavajul Careului de execuție Piciorul sus, aburi, alcool, Puțin mărunt, gigant de-alcov, Boemul trist, alt paradis. În artă nu poți fi Nimic, Mai bine zeu, decât mulți conți, Un Dumnezeu de patru coți, El a iubit pe cel căzut, A ridicat în slăvi pe slut, Mai bun ca el n-am prea văzut, Poate că eu as fi trecut Nepăsător, cum suntem toți, O omenire de netoți, Toulouse, ne-ai tras în inimă un glonț. O lume râde, alții plâng, Fără speranță, ochiul stâng e-nvinețit de un amic, în artă nu poți fi NIMIC. Iar dragostea, pâș-pâș umbla În patru labe, o cățea, Toulouse-Lautrec ești un gigant Într-un viitor rămas vacant. Unu-nseamnă doi I. Nefericirea nu poate fi cactus, Cum fericirea nu este un crin, Abia deasupra norilor, înaltul Ne spune ce-i mărunt sau e divin. Într-un pustiu nu vin nici viața, ploaia, Poate că sufletul e uneori pustiu și totuși noi simțim văpaia, cu Dumnezeul viu. Iar de-ncălcăm porunci, nu vrem iertare, Pedeapsa și iertarea sunt în noi , În urma noastră, asemănătoare, Este ființa, unu-nseamnă doi. II. În spatele zidului era o comoară, Zidul dăinuia de o mie de ani, șopârlele ajunseseră la a mia generație, viermii nu puteau să pătrundă prin metal. Acolo bătea o inimă, așa spunea învățătorul, Dar cine s-ar fi apucat să scoată comoara, Ar fi riscat prăbușirea catastrofală a zidului. Zidul era până la cer. Numai un orb putea să facă lucrarea. Un orb nu poate fi pedepsit de nimeni. III. Pe câine îl chema Riabcik, Venea din ținutul Riabland. Avea ochii roșii, era slab ca un deținut, Dar fericit când nu primea picioare în coaste. Culcușul său era în peștera walkiriilor. În tinerețe a fost duce. Mai era acolo o femeie, Frosa, Care-l hrănea cu jăratic. Câinele căra găleata la râu, Răul era de foc, Riabcik l-a traversat, A cucerit Roma, acolo a rămas fără coadă. Catedrala San Pietro î privea cu milă, Prietenul său bun era Romulus, Amândoi sufereau de jigodie. Astfel s-a născut o rasă. IV. An de an, capul meu Se înclină mai adânc În fața celor morți, În fața celor uciși, Alături de cel care am fost Jelește cel care sunt astăzi, Mai gânditor, mai înțelegător, Umbrele se tânguie, Așteaptă să le chem pe nume, O melodie tristă e amintirea lor, Dement îmi apare trecutul, Îmi cereți să-l privesc umilit? V. Un mic soare s-a urcat pe un soare mai mare, O frunză a declarat că este poet, Un broscoi a devenit cel mai mare, O vrabie rănită nu l-a trădat. Orice client are ochi de înger. Boii au coarnele pașnice ca și sânii femeilor. Ne vom regăsi în grădină, fiecare – o plantă. Lăsați stelele, au ele alte griji. Pietrele ne roagă să nu le lovim. Covoarele ne duc dorul. Obosit, mă descompun în puf. Toate păpușile mor într-o zi. VI. Înainte de a adormi, apuc să văd Cum leii sfâșie o girafă, Cum le sclipesc ochii răi, Cum se mânjesc cu sângele girafei, Care se prăbușește de pe catalige , Am adormit adânc, ziua a fugit în brațele beznei, m-am trezit, au trecut câteva veacuri, în față dansa o rază violetă, îmi spunea – te iubesc – mă simțeam inundat de o bucurie intensă, amestec de roșu, albastru, violet. Cine-i? O șosetă albă, una neagră, Vârfurile pantofilor aduse-n unghi, avea ochelari, evident, citea o carte despre ghivent, avea laptop, avea mătuși, din Buhuși până-n Konotop, nu avea eclat, dar scria, dar dirija, „Liliacul” compus de babacul. N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza, Era duce de Braganza, Între Vucovar și Dubăsari Era armăsar. Adorm în troleibuz, visez, Cum urc marmoreene trepte, Castelul mă așteaptă, vienez, Iar îl las să mă aștepte, Sunt plin de decorații, Feldmarschal, Arunc în jur priviri intimidante, Dar o brunetă râde pe sub voal, Îmi spune – rațiune, mergi andante, și sus abia respir, încovoiat, privesc la tronul gol, în catifele, cobor la popa nan, doar am visat că sunt în lumea ipocritelor livrele. Cînd zbor cu avionul, vine un înger, Îmi oferă un compot de iluzii, vecina de pe șezlong nu mă recunoaște, deși mi-a fost iubită fidelă, avionul zboară în direcție inversă, dinspre cer spre pământ, abia aștept să dau un telefon, „Ajungem în câteva secunde”, Strigă pilotul Scaraoțki, Stewardeza nefertiti, Îmi dă o bomboană Cu gust de varză murată, ”Acum vă recunosc”, îmi spune vecina, e galbenă a șofranul, apoi ascult ultimele știri, aflu că am căzut cu avionul alaltăieri. Din om se smulge strigătul Din om se smulge strigătul Ca dintr-o pasăre în zbor, Un strigăt e-o sămânță-n cer, De sus curg lanuri sângerii, Iar pe pământ atâtea ruguri ard, Atâția miei ce în zadar Se roagă pentru milă, În timp ce frigul cade ca o ghilotină Peste grumazul florilor târzii. Corabia a naufragiat de multe ori, O nucă, poate-un om la reanimare, Pe ducă sunt eroii, Corabia coboară pe un singur drum, Pe verticală. E prea târziu să-ndrepți ceva, Nu-i prea târziu să uiți Se moare-n cărți, la cinema, Iar unii mor desculți. Ne-amestecăm cu viermi, furnici, Cu frunze, pene gri, E prea târziu să fiu aici, E timp pentru a muri. Prin scris nici nu trăiești, nu mori, Dar te înalți de-atâtea ori. Vorbele mele peste țări și mări, Cum trenurile trec prin gări, Cum păsările-n nori dispar, Cum inima îmi bate rar, Cum nu știu nici acum ce-a fost. Cum nici viitorul n-are rost. Și totuși noi trăim, iubim, și totuși îngerii ne vin, acest poem e-un strigăt mut, din est în vest, din nord în sud, un strigăt ce nu moare-n morți. Bastilii cad, Înalte Porți. E frig și azi e ziua mea E frig și azi e ziua mea, Dar ce contează pentru o vecie? Simt că prietenii-s aproape, Eu încă pot să cred în prietenie. Bătrân naiv, sentimental Am dăruit poeme Mai limpezi decât un cristal, mi-ați fost și-mi sunteți gemeni. Am întâlnit în drum iubiri, Dar n-am trădat Iubirea, Unii au fost frați, alții vampiri, Să-i judec, nu mi-e firea. Poetul moare nescriind și necitit el moare, ca orice om privesc cu jind la tot ce mă-nconjoară, milioane scriu, milioane mor, din ceruri cad și stele, m-am dăruit poemelor, mă regăsesc în ele. Un cer fără de margini port în suflet, Un cerc de foc mi-e timpul martirizat, desculțe Merg clipele pe drumul înspre moarte, Eu am crezut, în Tine, Doamne, nimic nu mă desparte, Durere și trădare, curg fluviile-n ocean, Sunt fericit că-mi dărui otravă și balsam, Speranța nemuririi, iubirile trupești, În fiecare clipă îți mulțumesc că Ești. O pasăre uriașă cu aripi lungi s-a așezat pe gândurile mele, de-o parte și de alta, stăm la taifas, îi simt chiar răsuflarea-ntretăiată, e pasărea ce zămislește viață. ea zămislește viață, ea are străluciri albastre, în timp ce noi purtăm orice și locuim oriunde, ea este visul din copilărie și speranță de-a lungul unei treceri fără vise. Miroase a cuișoare și șofran, A chimen și-a cadavre de albine, Miroase a haina mortului de-un an, Dar poposește damful de smochine. Cum bate toace-n fierul ruginit, Cum se ridică morții și se roagă, Acolo, sub un dud noi ne-am iubit, Iar peste ani îmi ești cu mult mai dragă. Sub fân mai zace vulpea prinsă-n lanț, Ea a murit, ne-a blestemat cu ochii, Iar anii trec plutind în danț, se-ascunde soarele sub umbra unei rochii. BORIS MARIAN MEHR 1 02.2018 Dă clic pentru opțiunea Răspunde sau Redirecționează Se utilizează 2,2 GB (14%) din 15 GB Administrează Condiții - Confidențialitate Ultima activitate în cont: Acum 0 minute Detalii

Piatră cu ochi O piatră cu ochi Se uită la mine, Ea cunoaște liniștea, Eu nu sunt de piatră, Ea cunoaște limbajul ploii, Eu sunt grăbit, deschid umbrela, Ea a fost om, pe când eu Eram piatră, astfel ne privim în secret, Eu – o biată carne cu suflet, acolo, Ca un câine credincios – sufletul.  În somn și în nesomn În somn și în nesomn ne legănăm, Ca-n mari spânzurători din cer, mai sus, Visăm și ne-ntrebăm ce mai visăm. Când soarele recade la apus. Mestecenii copilăriei versuri spun Din cartea lui Esenin, pe de rost, Un paznic m-a bătut lângă un prun, Decât deștept și bun, mai bine prost. Viața-i neplăcere, prea mult chin, Stăm pe-un vulcan viclean și mult corupt, Există și dulceață în venin, Tu poți să fii un ghimpe sau un fruct. Trăim în anarhia cu moroi, Ca-ntr-o ficțiune fără de sfârșit, Ne-ajută mai puțină ură-n noi, Un început de simpatie, chiar șoptit.  Există și metastaza binelui? Un trist centaur în pași de dans. Iedera spune cuvintele sinelui, În urechea mea stângă aud un balans. Orchestra a tăcut prea devreme, Mulți pentru glorie s-au bătut, Triumful urcă precum un vierme, Raiul a fost ridicat din lut. Munții rumegă norii, sublimul, Leul a fost cândva șobolan, Doamne, nu-mi oferi doar prea-plinul, Lasă-mi o porție de catran. Tobele bat, trompetele sună, Mergem voioși la carnaval, Moartea are culoare brună, Viața-i ascunsă-n recif de corali.   Erau acolo tristeți și bucurii, Ulițe strâmbe erau, Vii între vii, Oameni pluteau în aer, pe nori, Stelele mai cădeau, albe culori, Eu mai zăream, cumva, umbre târzii, Mici croitori, coșari, viori viorii, Cum i-arăta Chagall, melodios, Parcă erau scrisori, albumul roz, Parcă am fi cu toți triști-veseli scripcari, Peste o mie de ani, din nou coșari? Dar cel mai sus zbura mireasa mea. Nedivina comedie În loc să privim în față Oamenii, privim în oglinda orbitoare A orgoliului propriu, O durere de dinți ne doboară, Devenim iar oameni, Ca oamenii. Tu, cel onorat cu titluri și premii, Ce mândră îți flutură barba, Tresaltă bărbia cu toată mândria, Dar piedestalul pârâie, plânge, granitul se frânge, redevii om ca toți oamenii, bun ca o pâine, de mâine. Adio poate fi odios, un cuțit Sau o floare pe un mormânt neînceput, Mai mulți prieteni găsești În lumea necuvântătoarelor, Eu regret și moartea peștelui agățat În cârlig, un cuvânt e un om, Poate muri. Zidul din spatele nostru tace, În timp ce o ploaie de gloanțe Străpunge aerul cald.  Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua, Nici noaptea, dar eu scriu pe cer și pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian, nu-s fascinat de-un fond obscur, nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez, nici moartea nu-mi este iubită, nici nu urăsc cum trebuie, cu migală, dar ești poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit, un semen de al meu, nu fac infarct, scriu cum respir, când nu mai scriu, duceți-mă la Morgă pe ascuns, sunt Hyde și Jeckill, scriu, nu scriu, astfel eu supraviețuiesc, nebun sau limpede ca apa de izvor. Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru, Viața, ca florile-n crâng , se duse ca Orbul, Ce să-nțelegem și cum? Duminică a împăcării, Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării. Operă-bufă trăim, plângem zadarnic, În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic, Mările, drogul,poem, visul Nirvanei, bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei. Se făcea că mările au secat, Umblam în gigantice cratere, Mă priveai cu alți ochi, Eu mă scufundam în nisipul marin, Un picior, un braț, un obraz, jumătate eram afară, tu străluceai nemiloasă, apoi apele s-au așezat. Părintele meu, ești de mult în pământ, Eu mă mai caut în scris și în gând, Eu te aud, noaptea, în vis, Iar prin uitare nu te-am ucis. Nu știu pe unde ne-om întâlni, Nu cred în rai sau în iad, suntem vii, Oamenii urcă, urcă mereu, O înălțare spre Dumnezeu. Tot ce-ai greșit, greșit-am și eu, Dar mă înalț la Dumnezeu, Vin generații, mă-ngroapă încet, Ei vor greși, cum și eu mai greșesc.  Domn, Domn să nălțăm, Să deschideți poarta casei, Domn, Domn să nălțăm. Să citească tot poporul, Domn, Domn să nălțăm, Să se bucure-autorul, Domn, Domn să nălțăm Mereu am fost sau nu am fost Într-o căutare fără rost A elixirului visat De Eva, de Adam –bărbat, Al frumuseții, tinereții, Deși mă cam lovesc pereții, Sunt beat de-o falsă nemurire, Veșnic mireasă, eu sunt mire, Să fie cerul gol, adânc? Să fim noi singurul Pământ? Departe, dincolo de stea, Eu am un dublu, tu ești ea. O clipă am crezut că s-a oprit ceasul, Ceasul a-ntrebat, care-i necazul? Inima? Nu. Nervii? Ah, ah, Îl înțeleg astfel pe Bach, Nervii-s ca orga și clavecinul, Nu apăsa tare, sublimul, Doar din evlavie, șoaptă și rugă Poate să nască, să se distrugă Poate, sub degete boante și tari, Iar tu, viața mea, poți să dispari. De are vântul umbră și eu am, Trecând peste podișul tibetan, O, Sancho, ți-amintești orașul Ce ne-a gonit cu mătura, fărașul? Un cimitir de cărți înspre Apus, Pe unde- atlanții s-au pierdut, s-au dus, Nu-i mică lumea, este chiar prea mare, Iubirea nu prea-i la căutare, De arcul-pasăre eu nu voi povesti, Ne-am întâlnit definitiv , Marie, Marie. Când ucizi un om cu vorba, cu gândul, Nu poți ierta, te doare cuvântul, Nu poți uita, te refuză pământul, Să nu izgonești cerșetorul, e sfântul Care te poate aduce în rai, Numai un suflet în tine să ai. Romanță foarte târzie Pe umărul stâng O lacrimă plâng, Pe umărul drept Tot lacrimi deșert, Dar tu spui numai nu Sau răspunzi în doi peri, Pentru tine eu vreau Să urc azi în cer, De acolo privind Să-nțeleg de ce tu Poți să spui mereu nu, De ce nu te conving, De ce-n viață omătul și frigul domină, de ce timpul ne mătură cu-ntuneric, lumină sau lumina e numai în sufletul meu, dacă eu nu am suflet, mai avem Dumnezeu? Ruga mea e-ndreptată Spre cine, spre ce? Ruginite cuvinte, Le temps est passe! Cuvântul de fier nu mi-este prieten, Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând, Te-nșeli, zice melcul, tu nu știi ce zace În mine, durerea dormind în adânc. Acidul cel tare așteaptă doar clipa, Lumina se poate preface-n pârjol, Primește-mi, iubito, alintul, sărutul, Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol. O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul, Oglindă și stare, gâde, bufon, Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul, Deși merg încet, mi-e cuvântul- foton, Pot fi ca marea, umil ca pământul, Primește-mă-n palmă ca pe duh, Pot fi stejarul, pot fi și iarba, Prin tine, din haos pot iară să urc. Iubirea ca fiară Moto - Bah, Bach și Offenbach Flora-nflorită și mult des-florită, Flora –un nume vechi, de elită, Elice a inimii, trag cu putere Doi cai dinamici, fac o avere, Dinții pătrund cu cruzime în carne, Dar pe sub dinți, viermele doarme, El se mărește, devine balaur și strălucește, parcă-i de aur. Trece-o pisică umilă prin parc, Ea se izbește de un copac și se preface în tigru – gigant, parcul, pe loc, devine vacant. Aste minuni le-am văzut eu aseară, Flora, alături, e dragoste - fiară. De când nu-mi mai e frică de moarte , Mă plictisesc, aș spune, chiar foarte, Nu mă mai speria cancerul, SIDA, Motocicleta, camionul, Astrida, Astrida e numele bietei cățele Care provoacă multe belele, Noaptea, Astrida, ca-n Baskerville, Urlă-n spre lună c-un timbru viril, Ronțăie stele, soare, comete, Iar în oraș nu mai sunt fete, lumea e-nsărcinată, așteaptă luna a noua sau , poate pe-a șaptea. Bate la miezul nopții un ornic, Omul de treabă este și spornic. Ornitoringul de vină e-n toate, Asta citești în oricare carte. Ââ…..  Profet Păsări și arbori, visuri și nopți, Degete smulse, strivite de roți, Harnic călăul spânzură, taie, Are prieten doar o potaie. El este Marele Inchizitor, Nu are nume, numele mor, Noapte, tăcere, de undeva Spune trei vorbe o cucuvea. Mult mai departe, în zări, un păstor Își pregătește propriul viitor, Fluieră-ncet, adună-n secret, Domnul păzește pe noul Profet?  În castelul Metzengerstein Intră o stafie, La o sută verste, mie Mi se pare Cain. Ia bomboana, zice hârca, Mestecă hârtie, De la Viena pân-la Bârca De stafii – oștire. Berenice, Berenice, Cum te mai iubiră Richard Wagner și cu Nietzsche, Dar eu cânt la liră. Regele pe nume Ciumă Intră în cetate, Morții nu prea știu de glumă, Gâzii n-au păcate. Ah, Ligeea, ah, Ligeea, Lasă Casa Usher, Stă să cadă la cutremur, Îngeru-i la ușă. Un portret oval îți dărui, Tenul tău de crin e, Masca morții roșii, cărui Diavol îi stă bine? Într-o hrubă sună ceasul, Orologiu sumbru, Inima îmi spune, lasă, Nu mai pot să umblu. Waldemar apare galben, Lămâios și țeapăn, Eu lui Waldemar o palmă i-aș servi , dar crapă. Demonul perversiunii Face-n Iad ravagii, Metzengerstein, scrie-n rune, l-au distrus iobagii. Cursa cu obstacole Sar peste ani-garduri, Uneori mă folosesc de aripi, nu este ușor nici să zbori, râde lumea, unuia i-au crescut dinți pe frunte, se încruntă. Cel mai mult m-a bucurat când, aflat pe malul Styxului , am descoperit o sticlă, în care se aflau poemele mele necitite. În viață treci prin toate culorile, Moartea e gri, gorile și gloriile, Încearcă să cânți mai simplu, mai clar, Observi gângania din chihlimbar? Suntem cerșetori pe față, pe-ascuns, Poetul privește prin Nepătruns, Întreabă „Quo vadis, Domine?”, Doamne, Un om între oameni, un pom între poame, Iar fericirea rămâne în urmă, Nu pot fi dejurnă, în turmă.  Pe când un șal putea să mai sugrume-o dansatoare, Pe când bunica mea mergea la sărbătoare, Pe când șopârla, șarpele erau stăpâni, Mari diplomați umblau în mâini, Poeții erau regii, printre pictori Erau Dali, Picasso, Brauner Victor, Priveau de la nălțime, din Empire, Făceau volute, curcubeie-n aer, Iar harul poposea prin ateliere, Cu Hemingway puteai să bei o bere, Un înger blând venea în fiecare noapte, Mai vine și-azi, îl simt cum e pe-aproape. Cu pantofii negri se merge mai ușor sub pământ, Unii vor spune că este o glumă proastă, Dar eu făcut acest experiment, într-o noapte Am intrat în cimitir cu costum și pantofi negri, Am coborât într-un cavou și am început plimbarea, cineva m-a cam beștelit, așa e lumea, altul a vrut să mă ia la bătaie, poți să dai într-un mort? La colțul unei alei se discuta despre a treia cale, Era unul mustăcios, semăna cu Stalin și explica Molcom cum este cu fericirea poporului, A apărut Hitler, l-a tras de mânecă, aveau ceva de pus la punct, să nu audă bătrânul Winston care deja pufăia nemulțumit, democrația este ceva inevitabil, zicea, noroc că morții nu prea simt foamea, nici case nu cer, cu salariile au răbdare, de pensie nici nu poate fi vorba, iar dictatura e bună că adună mulți morți laolaltă, se poate face un miting, un război, acolo, ca lumea, nu știu de ce, m-a cam plictisit discuția, am ieșit, mi-am scos pantofii negri și am ajuns acasă pe ploaie. Am tras o dușcă de whisky, ai dracului politicieni, nici sub pământ nu te lasă în pace.  Iarna pare centrul luminii, Urcă pe geam nervurile reci, Uitarea se-așează, vin și străinii, Vin sărind peste ziduri, poteci, Liberi mor la nălțime cocorii, Aripa lor este inima ta, Lasă uitarea să sfarme norii, lasă clepsidra să curgă în ea, numai tu, chip fără nume, tot mai revii, nu vrei să pleci, iarna , coroană, albă minune, iar pe geam – nervurile reci.   Și voi trăi în adâncă smerenie, Voi privi fără păs bezmetica lumii chemare Spre tot ce-i trupesc și supus doar orgoliului lacom. Azi, iarna vrajbei noastre s-a-năsprit, Iar soarele-i călâu și neguros, Nu știm că-n toate traiul e finit, Pricepe câinele ce-nseamnă un os de ros. Bărbați , femei, doar umbre noi vom fi, Noi ne-am iubit și, poate, ne iubim, Citiți poemele lui Edgar Masters Lee Sau mergeți la Săpânța-n țintirim. Noi coborâm în marele Maelstrom, Din domn în domn, din om în om.  Tu știi ce este un poem? Nu este un cocoș, nici un locotenent de cavalerie. Nu este un bănuț pe care-l pui pe talger. Dar poate fi chiar luna de pe cer, De care nimeni nu are nevoie. Nu-i fluier, ar putea să fie, nici pasăre nu este, Deși zboară, nu este doar prieten drag, El poate deveni otravă, un leac luat cu grijă Sau cu teamă, o rugă înaintea morții? Un fir de aur după ani de trudă în zadar, O pâine ce aduce alinare celui flămând, E o iubire nerecunoscută, dar ce nu poate fi? Orice sau chiar nimic, precum cometele ce ard Fără de urmă pe un cer prea luminos, Dar tu știi bine ce este poemul, De-aceea mă retrag și mor puțin.  Spectacol în aer liber Diminețile sunt simple, mai complicat este ziua. Stelele nu așteaptă pe nimeni, nu vă înșelați. Am văzut într-o după-amiază o coloană – era doar praf. Pentru fluviu, oceanul este moartea. Cu un ram de măslin poți ucide un om. Pașii nu m-au urmat, au rămas doar în urmă. Am văzut oameni, dar nu am vorbit cu ei. De ce ne amintim la sărbători de morți? Când se termină copilăria, moartea este la ea acasă. Una dintre gravele boli ale istoriei este cultul unei personalități. Pietrele susțin trenul, trenul cară pietre pentru alte trenuri, așa suntem noi, generațiile. Cultul muncii brute este un cult sălbatic. În noi nu este cerul, ci viscerele, tocmai aceasta este minunea poeziei. Târguieli și tânguiri, două lumi. Îmi plac corpurile luminiscente, luminofore, fosforescente, fluorescente, Reflectorizante, roșii, albastre, așa văd sufletele noastre după moarte. Când ultimii călăreți au părăsit câmpul de bătaie a început era atomică. Să scrii o carte numai despre suflet, ah, ce imposibilitate.  Metaforele, precum florile Metaforele , precum florile, unele sunt carnivore. Când metafora devine scop în sine, emoția scade. Dar, suferința în stare pură nu ajunge la artă. Arta este nemiloasă. Orice scriitor trăiește într-o permanentă contradicție cu sine însuși, cu cei din jur. Pacea îl ucide. Cel mai rău critic este gustul comun. Marea literatură nu mai este nici poezie, nici proză, este artă. Nu mai am timp și putere să scriu proză, nici poezie, doar sângerez. Sămânța încolțită va da roade fără prezența mea. Nu există speranță îngenuncheată, doar muribundă. Ochii nevăzuți fie se uită, fie te obsedează. Disperarea nu are capăt. Ceasurile lui Dali nu mai pot fi reparate. Nu există femei urâte, doar suflete urâte care nu au gen. Erorile mele nu interesează pe nimeni, dar sunt ale mele. Cine strigă în deșert să aștepte mult și bine. Când înveți să cobori scările, încep să te doară genunchii.  Falsa Atlantidă, o aguridă, Cuvintele se plimbă printre idei ca peștii, Cartea de vizită a mortului este unicul vers scris în minte, oamenii sunt străini din naștere, nu vă obișnuiți cu voi, dacă nu ați exista, ei? Ce ați spune? Răstigniți în pat vă fumați speranțele. Singura reușită în viață este să nu mori când vrea Diavolul. Vorbim despre requiem și ne scobim în dinți. Despărțiți de uter nu ne regăsim adăpostul. Dorințele trupești se sting sub cerul înstelat. Fiecare clipă este ipotecată, dar noi nu știm. Nimic nu se pierde, decât viața. Între două oglinzi nu te mai poți vedea. Am zărit Titanicul într-un tablou al bunicii. Atlantida nu se zărea, deși a fost primul Titanic. Cum a trecut timpul, spuse furnica. Ții minte Atlantida noastră?  Prietenul cel mai bun m-a suspendat, Sunt scarabeul de aur în așteptarea Unei gâze miraculoase, o zână – gâză, În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși, Mă simt minunat, deși pustnic într-o peșteră Numai și numai de aur, rostesc cuvinte, Îi înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa, Pe Jeanne D”Arc o înțeleg cel mai bine, Uneori, seara, vine la mine Pascal, Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide, Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic, Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni, Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici antante Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult Împușcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi, Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana, Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu, Acolo aleargă vioi scarabeii de aur. Copilăria mea stă furișată În piețele dispărute ale orașului, Năluci de mult uitate mă vizitează, Am ascultat limbile pământului, Germana, rusa, româna, Am înțeles că toate păsările au dreptul Să zboare, dar nici un drept nu este garantat, Un singur moment desparte viața de moarte, Un moment pe care nu oricine îl înțelege, Un adevăr ca răsăritul ghiocelului de sub zăpadă, Ca un sărut fugar al fecioarei cu costum de elevă, Apoi vine evadarea, dincolo de ziduri nu este nimic, Zadarnicul efort de a sări zidul, te trezești mai matur, Dar cu nimic mai bun, am început să-i ascult pe clasici, Copiii noștri – giganți, am ascultat Oda Bucuriei, Luceafărul, Am privit pânzele lui Dali, Henri Vameșul, Am înotat în Marea Sargasselor, Aceleași stele, aceiași oameni, Nu am uitat sărutul timid al fecioarei cu costum de elevă. Moartea ne leagă și ne dezleagă, Unii rămân într-o singură doagă, Dragostea noastră crește, descrește, Sufletul zboară în stele, în peșteri. Eu evadez, el evadează, Scriu acest gând luminat de o rază, Poate cu luna m-am însurat, Poate că stelele mi-au descântat, duc la păscut poemele mele să mi le tundă Domnul pe ele, lâna să fie de aur, s-o caute argonauții și să mi-o laude, astfel poetul fără să știe intră direct în mitologie.   Morfologia peisajului, a pasajului și a pajului, Creațiunea înseamnă tăcere, Supunerea celui nesupus, Zicere fără contrazicere, Emergența tăcerii, tăcerea în aventură, iubitele mele, Ruth și Esthera, Iosif cel vândut ca sclav, Complotul nereușit al lui Iov, Autoînvinovățirea ca formă de lașitate, Culorile vidului, Tăcere nocturnă-tăcere mortală, Les fleurs du mal, Misiune și promisiune goală, Dialog fals și un duet lamentabil, Culegătorul snopilor uitați, Cuvântul spus în pianissimo, Purtătorul neantului, Fraternitatea fratricidă, O luptă pierdută cu tăcerea cuvântului, Violența tăcerii, Cuvântul ce astupă adevărul, O a treia dimensiune – lăcomia, Dumnezeu își asumă toate riscurile Tăcerea nu este Frumoasa din Pădurea Adormită, Istoria ca improvizație, A spera înseamnă a te sacrifica, Iona, bufonul tragic, Vorbele de prisos produc ravagii, Cum intră Dumnezeu în tăcerea Omului, Poți spune DA tăcerii? Obscenitatea viitorului, Vorba cioplește existența, Iluzia non-violenței, Răul se ascunde printre copiii lui Dumnezeu, Tăcerea are diverse grade și diverse măsuri, Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea, Riscurile Genezei și Exodului, Posibilul corectează realitatea, Multe altele, nespuse. Din amintiri tăcute, Din maronii cucute, Pornim în pași prea mici Spre Greenwich. Căutări, căutări pe alte mări, Zăpezi topite în amiezi, Un dram de minte, Doamne, dă-mi, Cu ochii muți cum e la struți, Ucidem versuri și eresuri, Petrecem iarna –n Viena gri, Unde imperiul se sfârși. Stau într-o salcie, privesc Cum trece-n ritm împărătesc Un ofițer stresat de glonț, Ninive – pasăre cu clonț, Ea-și curăță în rana mea Ce a mâncat la cherhana, Iar dincolo umbrele trec Printr-un contrast, un turc și-un grec. Altă iubire noi căutăm În orășelul North-Helăm. În mine intră toate gudroanele, Morții nu visează că vor reînvia, Dar ceva există ca o floare- ghiocel, Ceva renaște din aer, din cuvânt, Am o mare încredere în revenirea păsărilor, Călătoresc permanent între Taj-Mahal și Antarctida, Se uită uliul la mine, mă confundă cu o pradă, Maharalul din Praga mă însoțește, Uneori vorbesc cu Faust despre timpul probabil, De când cu cibernetica nimic nu este sigur, Undeva locuiește un ins identic cu mine, Nu l-am căutat, am vorbi aceeași limbă, Ah, Mefisto, ah, Golemul, mi-au însoțit copilăria, Mă așteaptă o nouă misiune, desigur, secretă, Voi elibera o furnică de exploatare, Asta mi-a spus Kepler înainte de a muri, Damnatio, strigă un caporal în izmene, Jocul divin nu s-a terminat, vă asigur.  Izgonit din Cetate voi cânta doar în câmp, Ca un Pan exilat, ca spartanul cel strâmb, Un scripcar pe o casă cu o vioară din flori, Doar cinteza îmi spune că-i dau fiori . Am avut o iubire, o am și acum, Mi se spune, mai bine cată de drum, Stau ca vodă în fața Înaltelor Porți Ori ca omul lui Kafka fără de sorți, M-am jucat cu comete și meteori, Mi se spune, prietene-i timpul să mori, Iese-un gâde îmi taie capul pe loc, Capul vorbește cu limbă de foc.   Era-n Lublin un scamator, Ce se scula mereu în zori, Ne oferea minuni, dar cum Să crezi azi în minuni? El fericit, noi - acri, surzi, c-așa e omul, ca un sturz, stă drept, gândește strâmb, speriat, pământul pare plat. Un cabalist trecea vârtej, Era din cei mai cei viteji, el circula prin Manhattan. n-avea un ban. Mai știu un Ghimpe, cam netot, Un papagal prea roșu-n bot, groparii-l așteptau cu drag, el a murit în larg. Cucurigu, strigau în rai Franz Kafka și cu Georges Batailles, Le sunt nepot și mă irit Că nu i-ați auzit. Acum, cu gluma las-o jos, Zăpada e un dar prețios, De n-ai almazuri sau bijou, De nu vânezi căprițe-gnu, Ești un nimic, tu poți să scrii Romane lungi și poezii, Totuna e, că undeva Noi ne vom saluta.  O stradă și-o bragă, albitură, alviță, Viță de vie, viță de moarte, Intrăm în subiect ca în brânză, Să trăiți domn Judecător. Vai, jerbele, de ce strigau gâștele? Nu vă abateți de la subiect. Voiau să-și ceară iertare, Ce, cum ? Vorbiți mai tare. Te tai, șuieră martorul, Dispari într-o clipită, Pot fi bun, pot fi rău, tot un drac. Ne mai iubim, totuși. Ca și cum ai avea două logodnice. Ce, e rușine? Percheziționați-l. Polița era falsă, domn Judecător. Nu-i dăm nimic. Cu asta se vine la mine? Mi s-a-ntâmplat să văd un om pe care Îl credeam mort, ei și? Încercam și eu să mă mir. Încercam să mă trezesc. Voiam să-i întind mâna, el nu voia, apoi, brusc mi-a strâns brațul cu o forță herculeană, m-a târât pe străzi lăturalnice, se lipeau de mine leproși, câini vagabonzi, prostituate bolnave și grave, m-am trezit pe cearșaful ud, soarele mă pișca de nas, afară lătra sănătos un câine, cafeaua e gata, domn Judecător.  Prins într-o plasă rară De păianjen prietenos, Încerc să scap de propriile vicii, Victoria este dincolo de final, Ce să mai pot ierta? Totul și nimic, o, Dumnezeule al dreptății, Tu domnești în inima omului, aici, pe pământ, Nu-i mântuire pe pământ, Dar nu suntem singuri, nu, Vom ieși din fluviul Timpului, Fără regrete, am făcut mai mult decât speram, Abia mă întremez după visul din noaptea trecută, Metafora, strigă un trecător, unde este ea? Eu sunt metafora, parametafora, pentru că forez în mine , îmi place să vorbesc cu tine, ceilalți nu știu nimic. Deh, urmașii…   Mergeam pe un coridor, Împăcat cu finalul, Râdea o paiață, acolo, în poartă, Ești trist? Mă-ntreabă moartea, Ași, nici vorbă, eu cred că ești o paiață și-atât. Cădeau frunze din Copacul Vieții, Umbrele creșteau, Unde erai, Daniel, unde erai? Gurile celor ce cântau Au fost astupate cu pământ, Tu unde erai, Daniel? Alături arde o lumânare, Cu capetele ninse de ani, ei studiază, Barba le ajunge la brâu, Ei studiază cărțile vechi, Străjuiesc Timpul să nu treacă, Străjuiesc adevărul, dar care? Fără barbă ar semăna cu niște copii, Ochii lor privesc înlăuntru, Pentru ca noi să privim. Încotro? Nu te teme, și-a spus, Vântul sorbea din căldura trupului său, Nu te teme, și-a spus, Vântul aluneca peste trupul Sfârtecat de gloanțe. Nu te teme, și-a spus, Tremura ca o stea tot mai înaltă, Deasupra pământului.  Poți cere iubire? Cel care plânge, Cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste O groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se nalță, Se caută, se găsesc, Nu au liniște, Lacrimi de piatră. Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, Eu am auzit ultimul lor strigăt, Eu am văzut cum se nălța fumul, Am auzit cum se îmchideau ușile, Fumul era ultimul lor cuvânt, Ultimul sărut, o literă, Un semn pe un cer de lut. Poți cere lumii iubire? Poți cere orice, Iubirea se-mparte În iubiri mai mici, tot mai mici, Până ce te trezești în palmă Cu un dram de ură, O scuturi, nu scapi de ea, Iartă-mă, Doamne.  Prăpastia era pentru oameni, Clipele erau rafale de mitralieră, Amintirea, astăzi, este un monument tăcut, Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ? Cel care plânge, cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste o groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se-nalță, se caută, se găsesc, Nu au liniște, lacrimi de piatră, Asprul pământ, fără glas se ridică statuia, Ani și ani, dar nimeni n-o vede, Apoi toți o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred. Copiii au desenat, au putut desena, Un fel de a glumi cu moartea, Cum numai copiii pot glumi, Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe, Glume triste, iar micii autori plutesc pe cer, Nori albi, zâmbind ștrengărește, Dar pe pământ nu vor reveni niciodată. Chiar dacă scapi, Chiar dacă vei povesti, Nimeni nu te va crede, Spuneau pietrele din pavajul Careului de execuție Piciorul sus, aburi, alcool, Puțin mărunt, gigant de-alcov, Boemul trist, alt paradis. În artă nu poți fi Nimic, Mai bine zeu, decât mulți conți, Un Dumnezeu de patru coți, El a iubit pe cel căzut, A ridicat în slăvi pe slut, Mai bun ca el n-am prea văzut, Poate că eu as fi trecut Nepăsător, cum suntem toți, O omenire de netoți, Toulouse, ne-ai tras în inimă un glonț. O lume râde, alții plâng, Fără speranță, ochiul stâng e-nvinețit de un amic, în artă nu poți fi NIMIC. Iar dragostea, pâș-pâș umbla În patru labe, o cățea, Toulouse-Lautrec ești un gigant Într-un viitor rămas vacant.  Unu-nseamnă doi I. Nefericirea nu poate fi cactus, Cum fericirea nu este un crin, Abia deasupra norilor, înaltul Ne spune ce-i mărunt sau e divin. Într-un pustiu nu vin nici viața, ploaia, Poate că sufletul e uneori pustiu și totuși noi simțim văpaia, cu Dumnezeul viu. Iar de-ncălcăm porunci, nu vrem iertare, Pedeapsa și iertarea sunt în noi , În urma noastră, asemănătoare, Este ființa, unu-nseamnă doi. II. În spatele zidului era o comoară, Zidul dăinuia de o mie de ani, șopârlele ajunseseră la a mia generație, viermii nu puteau să pătrundă prin metal. Acolo bătea o inimă, așa spunea învățătorul, Dar cine s-ar fi apucat să scoată comoara, Ar fi riscat prăbușirea catastrofală a zidului. Zidul era până la cer. Numai un orb putea să facă lucrarea. Un orb nu poate fi pedepsit de nimeni. III. Pe câine îl chema Riabcik, Venea din ținutul Riabland. Avea ochii roșii, era slab ca un deținut, Dar fericit când nu primea picioare în coaste. Culcușul său era în peștera walkiriilor. În tinerețe a fost duce. Mai era acolo o femeie, Frosa, Care-l hrănea cu jăratic. Câinele căra găleata la râu, Răul era de foc, Riabcik l-a traversat, A cucerit Roma, acolo a rămas fără coadă. Catedrala San Pietro î privea cu milă, Prietenul său bun era Romulus, Amândoi sufereau de jigodie. Astfel s-a născut o rasă. IV. An de an, capul meu Se înclină mai adânc În fața celor morți, În fața celor uciși, Alături de cel care am fost Jelește cel care sunt astăzi, Mai gânditor, mai înțelegător, Umbrele se tânguie, Așteaptă să le chem pe nume, O melodie tristă e amintirea lor, Dement îmi apare trecutul, Îmi cereți să-l privesc umilit? V. Un mic soare s-a urcat pe un soare mai mare, O frunză a declarat că este poet, Un broscoi a devenit cel mai mare, O vrabie rănită nu l-a trădat. Orice client are ochi de înger. Boii au coarnele pașnice ca și sânii femeilor. Ne vom regăsi în grădină, fiecare – o plantă. Lăsați stelele, au ele alte griji. Pietrele ne roagă să nu le lovim. Covoarele ne duc dorul. Obosit, mă descompun în puf. Toate păpușile mor într-o zi. VI. Înainte de a adormi, apuc să văd Cum leii sfâșie o girafă, Cum le sclipesc ochii răi, Cum se mânjesc cu sângele girafei, Care se prăbușește de pe catalige , Am adormit adânc, ziua a fugit în brațele beznei, m-am trezit, au trecut câteva veacuri, în față dansa o rază violetă, îmi spunea – te iubesc – mă simțeam inundat de o bucurie intensă, amestec de roșu, albastru, violet.  Cine-i? O șosetă albă, una neagră, Vârfurile pantofilor aduse-n unghi, avea ochelari, evident, citea o carte despre ghivent, avea laptop, avea mătuși, din Buhuși până-n Konotop, nu avea eclat, dar scria, dar dirija, „Liliacul” compus de babacul. N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza, Era duce de Braganza, Între Vucovar și Dubăsari Era armăsar. Adorm în troleibuz, visez, Cum urc marmoreene trepte, Castelul mă așteaptă, vienez, Iar îl las să mă aștepte, Sunt plin de decorații, Feldmarschal, Arunc în jur priviri intimidante, Dar o brunetă râde pe sub voal, Îmi spune – rațiune, mergi andante, și sus abia respir, încovoiat, privesc la tronul gol, în catifele, cobor la popa nan, doar am visat că sunt în lumea ipocritelor livrele. Cînd zbor cu avionul, vine un înger, Îmi oferă un compot de iluzii, vecina de pe șezlong nu mă recunoaște, deși mi-a fost iubită fidelă, avionul zboară în direcție inversă, dinspre cer spre pământ, abia aștept să dau un telefon, „Ajungem în câteva secunde”, Strigă pilotul Scaraoțki, Stewardeza nefertiti, Îmi dă o bomboană Cu gust de varză murată, ”Acum vă recunosc”, îmi spune vecina, e galbenă a șofranul, apoi ascult ultimele știri, aflu că am căzut cu avionul alaltăieri.  Din om se smulge strigătul Din om se smulge strigătul Ca dintr-o pasăre în zbor, Un strigăt e-o sămânță-n cer, De sus curg lanuri sângerii, Iar pe pământ atâtea ruguri ard, Atâția miei ce în zadar Se roagă pentru milă, În timp ce frigul cade ca o ghilotină Peste grumazul florilor târzii. Corabia a naufragiat de multe ori, O nucă, poate-un om la reanimare, Pe ducă sunt eroii, Corabia coboară pe un singur drum, Pe verticală. E prea târziu să-ndrepți ceva, Nu-i prea târziu să uiți Se moare-n cărți, la cinema, Iar unii mor desculți. Ne-amestecăm cu viermi, furnici, Cu frunze, pene gri, E prea târziu să fiu aici, E timp pentru a muri. Prin scris nici nu trăiești, nu mori, Dar te înalți de-atâtea ori. Vorbele mele peste țări și mări, Cum trenurile trec prin gări, Cum păsările-n nori dispar, Cum inima îmi bate rar, Cum nu știu nici acum ce-a fost. Cum nici viitorul n-are rost. Și totuși noi trăim, iubim, și totuși îngerii ne vin, acest poem e-un strigăt mut, din est în vest, din nord în sud, un strigăt ce nu moare-n morți. Bastilii cad, Înalte Porți. E frig și azi e ziua mea E frig și azi e ziua mea, Dar ce contează pentru o vecie? Simt că prietenii-s aproape, Eu încă pot să cred în prietenie. Bătrân naiv, sentimental Am dăruit poeme Mai limpezi decât un cristal, mi-ați fost și-mi sunteți gemeni. Am întâlnit în drum iubiri, Dar n-am trădat Iubirea, Unii au fost frați, alții vampiri, Să-i judec, nu mi-e firea. Poetul moare nescriind și necitit el moare, ca orice om privesc cu jind la tot ce mă-nconjoară, milioane scriu, milioane mor, din ceruri cad și stele, m-am dăruit poemelor, mă regăsesc în ele. Un cer fără de margini port în suflet, Un cerc de foc mi-e timpul martirizat, desculțe Merg clipele pe drumul înspre moarte, Eu am crezut, în Tine, Doamne, nimic nu mă desparte, Durere și trădare, curg fluviile-n ocean, Sunt fericit că-mi dărui otravă și balsam, Speranța nemuririi, iubirile trupești, În fiecare clipă îți mulțumesc că Ești.  O pasăre uriașă cu aripi lungi s-a așezat pe gândurile mele, de-o parte și de alta, stăm la taifas, îi simt chiar răsuflarea-ntretăiată, e pasărea ce zămislește viață. ea zămislește viață, ea are străluciri albastre, în timp ce noi purtăm orice și locuim oriunde, ea este visul din copilărie și speranță de-a lungul unei treceri fără vise.  Miroase a cuișoare și șofran, A chimen și-a cadavre de albine, Miroase a haina mortului de-un an, Dar poposește damful de smochine. Cum bate toace-n fierul ruginit, Cum se ridică morții și se roagă, Acolo, sub un dud noi ne-am iubit, Iar peste ani îmi ești cu mult mai dragă. Sub fân mai zace vulpea prinsă-n lanț, Ea a murit, ne-a blestemat cu ochii, Iar anii trec plutind în danț, se-ascunde soarele sub umbra unei rochii. BORIS MARIAN MEHR 1 02.2018 Dă clic pentru opțiunea Răspunde sau Redirecționează Se utilizează 2,2 GB (14%) din 15 GB Administrează Condiții - Confidențialitate Ultima activitate în cont: Acum 0 minute Detalii

Maia Morgenstern - o stea for ever Născută la 1 mai 1962( nu-și ascunde vârsta, dar o învinge) la_București, este una dintre cele mai apreciate actrițe de teatru și film din România. A studiat la Academia de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București ( 1981-1985), după ce absolvise liceul Zoia Kosmodemianskaia (cum se numea pe atunci școala)). A jucat la început la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț până în 1988,.apoi a apărut pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București, după care s-a alăturat trupei de la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”. Printre rolurile notabile pe scena de teatru se numără Lola Lola din Îngerul albastru (Der Blaue Engel) sau Kathleen Hogan în Park Your Car in Harvard Yard. Ea este cunoscută publicului român mai ales pentru rolurile din filmele Balanța, Cel mai iubit dintre pământeni, Patimile lui Hristos ( filmul lui Mel Gibson, era în rolul Fecioarei Maria). Maia Morgenstern a fost căsătorită în perioada 1983-1999[3] cu actorul Claudiu Istodor și cu medicul Dumitru Băltățeanu în perioada 2001[4]-2015. Are trei copii: Tudor Aaron Istodor (născut în 1984 din căsătoria cu Claudiu Istodor), care este actor. Eva Leea Cabiria (născută în 1999 dintr-o relație cu actorul András István Demeter și Ana Isadora (născută în 2003 din căsătoria cu medicul Dumitru Băltățeanu).Din 2010 este numită ambasador pentru Alianța Civilizațiilor în România. A jucat în filmele Secretul lui Bachus (1984),Maria si marea (1989),Marea sfidare (1990),Rămânerea (1991),Balanța (1992) – film de mare succes, Cel mai iubit dintre pământeni (1993),Trahir (1993),Nostradamus (1994) ,A șaptea cameră (1995),Privirea lui Ulyse (1995)Fiii Witman (1997),Omul zilei (1997),Triunghiul morții (1999) în rolul Reginei Maria,Patul lui Procust (2001),Patimile lui Hristos (2004),Orient Express (2004) ,)Eva (2010) Sânge tânăr, munți și brazi (2010)La fin du silence (2011),The Secret of Polichinelle (2013) ,Domnișoara Christina (2013) ,#Selfie 69 (2016),, în serilae TV.Premii și distincții=Ordinul Artelor și Literelor în grad de Cavaler (Franța, 2012), ș.a. A partivcipat la numeroase interviuri, îăn presă, TV. Este o actriță extrem de cunoscută, știe să ia atitudine față de multele neajunsuri din viața socială, politică, este și director al Teatrului Evreiesc contribuind la revigorarea acestuia ca și la refacerea clădirii. Personal o apreciez în mod deosebit nu numai ca actriță, dar și ca om de înaltă moralitate, modestie, generozitate. BMM

Maia Morgenstern - o stea for ever

Născută la 1 mai 1962( nu-și ascunde vârsta, dar o învinge) la_București,   este una dintre cele mai apreciate actrițe de teatru și film din România.  A studiat la Academia  de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București ( 1981-1985),  după ce absolvise liceul Zoia Kosmodemianskaia (cum se numea  pe atunci școala)). A  jucat la început la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț până în 1988,.apoi a apărut pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București, după care s-a alăturat trupei de la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”. Printre rolurile notabile pe scena de teatru se numără Lola Lola din Îngerul albastru (Der Blaue Engel) sau Kathleen Hogan în Park Your Car in Harvard Yard. Ea este cunoscută publicului român mai ales pentru rolurile din filmele Balanța, Cel mai iubit dintre pământeni, Patimile lui Hristos ( filmul lui Mel Gibson, era în rolul Fecioarei Maria). Maia Morgenstern a fost căsătorită în perioada 1983-1999[3] cu actorul Claudiu Istodor și cu medicul Dumitru Băltățeanu în perioada 2001[4]-2015. Are trei copii: Tudor Aaron Istodor (născut în 1984 din căsătoria cu Claudiu Istodor), care este actor. Eva Leea Cabiria (născută în 1999 dintr-o relație  cu actorul András István Demeter și Ana Isadora (născută în 2003 din căsătoria cu medicul Dumitru Băltățeanu).Din 2010 este numită ambasador pentru Alianța Civilizațiilor în România. A jucat în filmele Secretul lui Bachus (1984),Maria si marea (1989),Marea sfidare (1990),Rămânerea (1991),Balanța (1992) – film de mare succes, Cel mai iubit dintre pământeni (1993),Trahir (1993),Nostradamus (1994) ,A șaptea cameră (1995),Privirea lui Ulyse (1995)Fiii Witman (1997),Omul zilei (1997),Triunghiul morții (1999) în rolul  Reginei Maria,Patul lui Procust (2001),Patimile lui Hristos (2004),Orient Express (2004) ,)Eva (2010) Sânge tânăr, munți și brazi (2010)La fin du silence (2011),The Secret of Polichinelle (2013) ,Domnișoara Christina (2013) ,#Selfie 69 (2016),, în serilae TV.Premii și distincții=Ordinul Artelor și Literelor în grad de Cavaler (Franța, 2012), ș.a. A partivcipat la numeroase interviuri, îăn presă, TV.   Este o actriță  extrem de cunoscută, știe să ia atitudine față de multele neajunsuri din viața socială, politică, este și director al Teatrului Evreiesc contribuind la revigorarea acestuia ca și la refacerea clădirii.  Personal o apreciez în mod deosebit nu numai ca actriță, dar și ca om  de înaltă moralitate, modestie, generozitate.

BMM

Yehuda Amichai – un mare scriitor. Recent la ICR din Tel Aviv a fost lansat un volum de poezii alese, traduse în română de Emanuel Pope din Yehuda Amihai, un mare poet izraelian, aproape necunoscut la noi. S-a născut la 3 May 1924, Würzburg, Germania, sub numele de Ludwig Pfeuffer. A murit la22 september 2000 în Israel. A scris în ivrit, limbă poe care a adoptat-o prin stabilirea în patria strămoșilor. S-a afirmat din anii 60. A fost distins cu premii - Shlonsky, 1969, Brenner 1976,Bialik și Prremiul Israel în 1982, ca și în 1994, Malraux Prize, International Book Fair (France), 1995, Macedonia`s Golden Wreath Award, ș.a.A emigrat din Germania la vîrsta de 11 ani, stabilindu-se în Palestina , la Petah Tikva, în 1935, în timpul mandatului britanic. A urmat o școală religioasă la Ierusalim, a făcut parte din unitățile militare Palmach, Haganah, de apărare față de agresiunile arabe. A făcut parte din armata britanică în al doilea Război Mondial .În 1946, Amichai a fost student la David Yellin Teachers College in Jerusalem, devenind profesor la Haifa, apoi a studiat la Univerdsitatea din Ierusalim. Încurajat de profesorii săi, a publicat primul volum de versuri, Now and in Other Days, in 1955.In 1956, Amichai a participat la războiul din Sinai,iar în 1973 în războiul de Yom Kippur. Amichai și-a publicat primul roman, Not of This Time, Not of This Place, in 1963. A fost unul dintre primii scriitori israelieni care a vizitat Germania după război, reevocîbdu-și copilăria. A doilea roman, Mi Yitneni Malon, despre un poet izraelian care a trăit la New York a fost publicat în 1971, Amichai fiind profesor în California, la Universitatea Berkeley. A fost și profesor la New York University in 1987, apoi la Universitatea Ebraică din Ierusalim..În 1994 a fost invitat de primul ministru Yitzhak Rabin să vorbească despre propriile poeme la ceremonia acordării Premiului Nobel la Oslo. Câteva străzi din Israel și din Germania poartă numele său. Poezia sa are mai multe repere, unele autobiografice, altele filosofice, cu accente ironice care contribuie la înțelegerea concepțiilor sale despre viață și moarte. A fost caracterizat ca un poet umanist post-teologic. Imaginația sa este debordantă, fiind criticat de unii ca eretic. El scria –„ Dumnezeu se schimbă, rugăciunile rămân aceleași”. Unele poeme au fost puse pe muzică corală și orhestrală. Amichai a poeminit de poeții care l-au impresionat și l-au influențat - Dylan Thomas, T. S. Eliot, W. H. Auden. Criticii literari au elogiat opera și stilul lui Amichai. A suferit în viață traume psihice, printre care și moartea primei femei pe care a iubit-o, Ruth Hanover, ucisă în Holocaust, după ce fusese accidentată și pierduse un picior, a urmare a unui accident. I-a dedicat poemul – „Mica Ruth”. Amichai a evitat în poezie să evoce Holocaustul din acest motiv. Dar în proză și în scenarii pentru radio a evocat victimele Shoah-ului. În timpul vieții a fost cel mai cunoscut poet izraelian, unii numindu-l poet național. El a refuzat acest titlu. Se considera pur și simplu poet. La unele festivaluri nmele său a apărut alături de cele ale lui Ezra Pound, W.H. Auden, Pablo Neruda ș.a.Paul Celan i-a scris lui Amichai, cu admirație. Octavio Paz l-a elogiat ca pe un mare poet. Merita, probabil, Pfremiul Nobel. Opera sa a fost tradusă în 40 de limbi. A fost membru onorifica a umeroase universități și instituții culturale internaționale. În 1992, la Editura Cartea Romînească , a apărut volumul „ La marginea cerului”, antologie și traducere de Sebastiasn Cotin, cu poeți ebraici contemporani. Yehuda Amichai este prrezent cu câteva poeme memorabile –Ierusalim 1967, Norii sunt morții dintâi,Dumnezeu plin de-ndurare, Mamei, ș.a. BORIS MARIAN MEHR

Yehuda Amichai – un mare scriitor.

Recent la ICR din Tel Aviv a fost lansat un volum de poezii alese, traduse în română de Emanuel Pope din Yehuda Amihai, un mare poet izraelian, aproape necunoscut la noi. S-a născut la 3 May 1924, Würzburg, Germania, sub numele de Ludwig Pfeuffer. A murit la22 september 2000 în Israel. A scris în ivrit, limbă poe care a adoptat-o prin stabilirea în patria strămoșilor. S-a afirmat din anii 60. A fost distins cu premii - Shlonsky, 1969, Brenner 1976,Bialik și Prremiul Israel în 1982, ca și în 1994, Malraux Prize, International Book Fair (France), 1995, Macedonia`s Golden Wreath Award, ș.a.A emigrat din Germania la vîrsta de 11 ani, stabilindu-se în Palestina , la Petah Tikva, în 1935, în timpul mandatului britanic. A urmat o școală religioasă la Ierusalim, a făcut parte din unitățile militare Palmach, Haganah, de apărare față de agresiunile arabe. A făcut parte din armata britanică în al doilea Război Mondial .În 1946, Amichai a fost student la David Yellin Teachers College in Jerusalem, devenind profesor la Haifa, apoi a studiat la Univerdsitatea din Ierusalim. Încurajat de profesorii săi, a publicat primul volum de versuri, Now and in Other Days, in 1955.In 1956, Amichai a participat la războiul din Sinai,iar în 1973 în războiul de Yom Kippur. Amichai și-a publicat primul roman, Not of This Time, Not of This Place, in 1963. A fost unul dintre primii scriitori israelieni care a vizitat Germania după război, reevocîbdu-și copilăria. A doilea roman, Mi Yitneni Malon, despre un poet izraelian care a trăit la New York a fost publicat în 1971, Amichai fiind profesor în California, la Universitatea Berkeley. A fost și profesor la New York University in 1987, apoi la Universitatea Ebraică din Ierusalim..În 1994 a fost invitat de primul ministru Yitzhak Rabin să vorbească despre propriile poeme la ceremonia acordării Premiului Nobel la Oslo. Câteva străzi din Israel și din Germania poartă numele său. Poezia sa are mai multe repere, unele autobiografice, altele filosofice, cu accente ironice care contribuie la înțelegerea concepțiilor sale despre viață și moarte. A fost caracterizat ca un poet umanist post-teologic. Imaginația sa este debordantă, fiind criticat de unii ca eretic. El scria –„ Dumnezeu se schimbă, rugăciunile rămân aceleași”. Unele poeme au fost puse pe muzică corală și orhestrală. Amichai a poeminit de poeții care l-au impresionat și l-au influențat - Dylan Thomas, T. S. Eliot, W. H. Auden. Criticii literari au elogiat opera și stilul lui Amichai. A suferit în viață traume psihice, printre care și moartea primei femei pe care a iubit-o, Ruth Hanover, ucisă în Holocaust, după ce fusese accidentată și pierduse un picior, a urmare a unui accident. I-a dedicat poemul – „Mica Ruth”. Amichai a evitat în poezie să evoce Holocaustul din acest motiv. Dar în proză și în scenarii pentru radio a evocat victimele Shoah-ului. În timpul vieții a fost cel mai cunoscut poet izraelian, unii numindu-l poet național. El a refuzat acest titlu. Se considera pur și simplu poet. La unele festivaluri nmele său a apărut alături de cele ale lui Ezra Pound, W.H. Auden, Pablo Neruda ș.a.Paul Celan i-a scris lui Amichai, cu admirație. Octavio Paz l-a elogiat ca pe un mare poet. Merita, probabil, Pfremiul Nobel. Opera sa a fost tradusă în 40 de limbi. A fost membru onorifica a umeroase universități și instituții culturale internaționale. În 1992, la Editura Cartea Romînească , a apărut volumul „ La marginea cerului”, antologie și traducere de Sebastiasn Cotin, cu poeți ebraici contemporani. Yehuda Amichai este prrezent cu câteva poeme memorabile –Ierusalim 1967, Norii sunt morții dintâi,Dumnezeu plin de-ndurare, Mamei, ș.a.

BORIS MARIAN MEHR

Tu nu scrii, prietene, mai exiști? Nu mă citești, mai gândești? Iertare, nu asta am vrut să spun, Sunt oameni pentru care numai concretul, Știrea fierbinte, mersul șurubului, al electronului, Ehei, sunt mai atractive, o, Ponte Ormo, Învață-i pe oameni ce-i arta, Cică suntem hono sapiens, nu cred, Suntem clăbuci de săpun, pictorul cunoaște secretul, El leagă imaginarul de ochiul atent, Ne plac și umbra, taina, visul, Tâlhari cinstiți adună scrisul, Duioșii criminali se roagă, Ateul recitește-o sagă, Lăsați politica, pistolul Și mititeii și rasolul, Prostia nu poate fi solo, Să meargă plebea spre oceane, Destui sunt carnivori cu blană, În liniștea zăpezii pure Poieții mor ca-ntr-o pădure, De rupi din codru-o rămurea ce-i pasă lui Coșbuc de ea? Din mândrul Paradis cobor doar umbre, Felină noapte, iubiri sumbre. BMM

Tu nu scrii, prietene, mai exiști?

Nu mă citești, mai gândești?

Iertare, nu asta am vrut să spun,

Sunt oameni pentru care  numai concretul,

Știrea fierbinte, mersul șurubului, al electronului,

Ehei, sunt mai atractive, o, Ponte Ormo,

Învață-i pe oameni ce-i arta,

Cică suntem hono sapiens, nu cred,

Suntem clăbuci de săpun, pictorul cunoaște secretul,

El leagă imaginarul de ochiul atent,

Ne plac și  umbra, taina, visul,

Tâlhari cinstiți adună  scrisul,

Duioșii criminali se roagă,

Ateul recitește-o sagă,

Lăsați politica, pistolul

Și mititeii și rasolul,

Prostia nu poate fi solo,

Să meargă plebea spre oceane,

Destui sunt carnivori cu blană,

În  liniștea zăpezii  pure

Poieții mor  ca-ntr-o pădure,

De rupi din codru-o rămurea ce-i pasă lui Coșbuc de ea?

Din mândrul Paradis cobor doar umbre,

Felină noapte, iubiri sumbre.

BMM

  

S.

S. Sava Iosif (1933-1998)-muzicolog, instrumentist, autor de cărți din istoria muzicii, emisiuni strălucite cu invitați de prestigiu în cultură la Radio și la TV,Premiul Academiei, al Uniunii Compozitorilor,ș.a. O piațetă în București poartă numele lui. Săculeț Emil (1915- ?)- compozitor,folclorist, a făcut școala la Botoșani, din 1935 s-a stabilit la București, s-a preocupat de folclorul idiș, inclusiv de cântecele evreilor din Transnistria,în 1949 a fost primit în Uniunea Compozitorilor, a fost premiat pentru activitatea sa artistică. Schmidt Joseph(1904-1942)- tenor celebru născut în Bucovina, a fost cantor după război,la Rădăuți și Cernăuți, iar în 1924 a debutat în concert public cu arii din opere,lieduri,balade. A cântat la București,Berlin, a studiat la Conservator, a cântat la Radio, devenind celebru, a fost solictat în filme, a lansat șlagărul Un cântec străbate lumea, cu mesaj pacifist. A cântat la Paris și Monte Carlo, în Elveția, unde a fost samavolnic internat într-un lagăr, în 1940,la presiunea Germaniei, murind de pneumonie după doi ani. Avea doar 38 de ani,victimă a indiferenței criminale. Sesto Pals (1912-2002)- poet avangardist, a plecat în Israel, în 1998 i-a apărut singurul volum de versuri OMUL CIUDAT, antologie de autor,remarcabilă. Socor Matei(1908-1980)- compozitor,dirijor,folclorist, din 1944 a condus Orchestra Radio. Sperber -Margul Alfred(1898-1967)-poet de limba germană, a studiat la Paris și la New York, a tradus cu har din Eminescu,Arghezi.,ș.a. Steinbarg Eliezer(1880-1932)- fabulist de limba idiș, cel mai însemnat în sec.XX. Tradus în cini limbi, română, ebraică, engleză,ș.a. Sternberg Jacob(1890-1985)-poet, dramaturg, editor născut în Basarabia, a condus trupa de teatru VILNA din București, în 1935 a publicat voluumul de versuri ORAȘ ÎN PROFIL (editat la Kriterion, în română, în 1983). După război a fost arestat la Chișinău și trimis în GULAG. Ulterior a colaborat cu TES-București. Steuerman-Rodion Avram( 1872-1918)-poet, prozator, dramaturg, critic literar a trăit la Iași, a fost redactor la OPINIA din Iași. A scris și a tradus în diverse domenii. Mutilat grav în război, s-a sinucis. Sulițeanu Ghizela(1920-2006)- etnomuzicolog laureat cu Premiul Uniunii Compozitorilor în 1976, al Academiei în 1990, s- a ocupat cu folclorul românesc, evreiesc, unor etnii conlocuitoare.

Max Jacob- poet asasinat Recent pe un post TV a fost redat un film francez despre Max Jacob, poetul,romancierul, eseistul, pictorul, criticul de artă, prietenul lui Picasso, Cocteau, suprarealistul de o mare delicatețe și enorm talent, care a murit în 5 martie 1944, la Drancy, lagărul intermediar dintre viață și Auschwitz. Prietenii obținuseră eliberarea sa, pe motiv că Jacob era evreu convertit, dar pneumonia i-a răpit această șansă, probabil, nici Dumnezeu nu a intervenit la timp. Iubit de parizieni,cunoscut pentru umorul și farmecul său intelectual, Max Jacob era dăruit necondiționat artei, frumosului, binelui. Era distins cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler. Era născut la 12 iulie 1876, a lăsat o operă de mare valoare în care converg burlescul, fantezia populară și ironia sarcastică, scepticismul, efuziunea sentimentală și cultivarea iraționalului la modul suprarealist.A fost unul dintre fondatorii cubismului. Sunt mimul superior, se autoironiza el. ...Amintim câteva titluri- 1911: Coasta ("La Côte"),1911: Saint Matorel1919: Apărarea lui Tartuffe ("La Défense de Tartufe"),1921: Laboratorul central ("Le Laboratoire central")1921: Regele Beoției ("Le Roi de Béotie")1922: Cabinetul negru ("Le Cabinet noir")1923: Filibuth sau Ceasornicul de aur ("Filibuth ou la Montre en or")1925: Pocăiții în maiouri roz ("Les Pénitents en maillots roses")1938: Balade ("Ballades")1945: Meditații religioase ("Méditations religieuses"). În 1974 , apărut la Editura Univers volumul tradus de Vasile Nicolescu,„Cornetul de zaruri”. Lectura acestei cărți de numei 82 de pagini aduce mari satisfacții – „Eu nu am venit pentru a-mi fi frică”. A introdus, înainte de Eugen Ionescu termenul de rinocerii, opera sa are multe afinități cu acea a lui Kafka, prevăzând gigantica închisoare ce se pregătea pentru Europa fascizată. „ Viziunea sinistră a morții germane”. Din păcate, realitatea s-a adeverit, desigur, parțial, nazismul a fost învins, apoi și comunismul. BORIS MARIAN

Max Jacob- poet asasinat

Recent pe  un post TV a fost redat un film francez despre Max Jacob, poetul,romancierul, eseistul,  pictorul, criticul de artă, prietenul lui Picasso, Cocteau, suprarealistul de o mare delicatețe și  enorm talent, care a murit în 5 martie 1944, la Drancy, lagărul intermediar dintre viață și Auschwitz. Prietenii obținuseră eliberarea sa, pe motiv că Jacob era evreu convertit, dar pneumonia i-a răpit această șansă, probabil, nici Dumnezeu nu a intervenit la timp. Iubit de parizieni,cunoscut pentru umorul și farmecul său intelectual, Max Jacob era dăruit necondiționat artei, frumosului, binelui. Era distins cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler. Era născut la  12 iulie 1876, a lăsat o operă de mare valoare în care converg burlescul, fantezia populară și ironia sarcastică, scepticismul, efuziunea sentimentală și cultivarea iraționalului la modul suprarealist.A fost unul dintre fondatorii cubismului. Sunt mimul superior, se autoironiza el. ...Amintim câteva titluri- 1911: Coasta ("La Côte"),1911: Saint Matorel1919: Apărarea lui Tartuffe ("La Défense de Tartufe"),1921: Laboratorul central ("Le Laboratoire central")1921: Regele Beoției ("Le Roi de Béotie")1922: Cabinetul negru ("Le Cabinet noir")1923: Filibuth sau Ceasornicul de aur ("Filibuth ou la Montre en or")1925: Pocăiții în maiouri roz ("Les Pénitents en maillots roses")1938: Balade ("Ballades")1945: Meditații religioase ("Méditations religieuses"). În 1974 , apărut la Editura Univers volumul tradus de Vasile Nicolescu,„Cornetul de zaruri”. Lectura acestei cărți de numei 82 de pagini aduce mari satisfacții – „Eu nu am venit pentru a-mi fi frică”. A introdus, înainte de Eugen Ionescu termenul de rinocerii, opera sa are multe afinități cu acea a lui Kafka, prevăzând gigantica închisoare ce se pregătea pentru Europa fascizată. „ Viziunea sinistră a morții germane”. Din păcate, realitatea s-a adeverit, desigur, parțial, nazismul a fost învins, apoi și comunismul.

BORIS MARIAN 

Radu Lupu – o stea a muzicii de pian L-am cunoscut în 1961, era un adolescent timid, obișnuit cu protecția familiei și dascălilor care îl remarcaseră. Venise la Conservatorul din Moscova să-și desăvârșească pregătirea. Astăzi este o celebritate, a călătorit mult, a încântat publicul din zeci de țări. Pianist, compozitor, are un stil personal, este pasional, este bolnav de muzică, de la Enescu la Beethoven, Brahms, Ceaikovski, Rahmaninov, etc.S-a născut la 30 noiembrie 1945, la Galați, a studia la Brașov, cu Florica Muzicescu, azi este Comandor al Ordinului Imperiului Britanic, poartă Ordinl Steaua României, ș.a.dar nu-l preocupă onorurile, merge unde dorește, cântă ceea ce dorește. Trăiește pentru muzică și pentru bucuria celor care îl ascultă. Trăiește în Anglia și , uneori, în Elveția, dar este o fire neliniștită, nu știi unde va merge mâine. S-a născut la Galați, în familia avocatului evreu Meyer Lupu și a profesoarei Ana Gabor.La vârsta de 6 ani începe să studieze pianul cu Lia Busuioceanu și la vârsta de 12 ani debutează cu un program complet de muzică compusă de el însuși. Urmează liceul la Galați. După absolvirea Școlii Populare de Artă din Brașov, își continuă studiile la București, cu Florica Musicescu și Cella Delavrancea. La șaisprezece ani, în 1961, primește o bursă de studiu la Conservatorul din Moscova, unde va studia 2 ani cu Galina Eghiazarova, apoi cu Heinrich Neuhaus și, mai târziu, cu Stanislav Neuhaus.În 1966, în perioada studiilor din Rusia, concertează la Moscova și Leningrad, și participă la Concursul de pian "Van Cliburn" de la Fort Worth, Texas, unde câștigă premiul I. Își reia studiile la Moscova și, înainte de finalizarea acestora, va câștiga încă două prestigioase premii I: la Festivalul Internațional „George Enescu”, în 1967, și la Concursul internațional de pian de la Leeds, în Marea Britanie, în 1969. În noiembrie 1969 debutează pe scena londoneză, înregistrând un mare succes. Despre interpretarea sa a Sonatei pentru pian Op.10 No.3 de Beethoven, Joan Chissell de la ziarul The Times scrie: El a adus pe scenă ceea ce părea o întreagă experiență de viață, cu alternanțele sale de dezolare și mândrie. Cariera lui Radu Lupu continuă alături de cele mai prestigioase orchestre și cei mai mari dirijori ai lumii: în 1972 el cântă în SUA, la New York, cu Orchestra din Cleveland, dirijată de Daniel Barenboim, și cu Orchestra Simfonică din Chicago, sub bagheta lui Carlo Maria Giulini. Apoi face un turneu de doi ani prin America, cu Orchestra Filarmonică din New York. Ulterior întreprinde cu regularitate turnee în Europa și Statele Unite, dar și în Asia (în Israel și în China). A fost onorat cu Premiul I la Concursul internațional de pian Van Cliburn, ediția 1966,Premiul I la Festivalul Internațional „George Enescu”, ediția 1967 (împreună cu Dan Grigore),Premiul I la Concursul Internațional de pian de la Leeds, ediția 1969,Premiul Abbiati, acordat de Asociația Criticilor Italieni, în 1989, Premiul Grammy, ediția 1995, pentru Cea mai bună înregistrare instrumentală a anului, cu Sonata în Si bemol major și Sonata în La major de Franz Schubert (la patru mâini, cu Daniel Barenboim),Premiul Edison, ediția 1995, pentru Cea mai bună înregistrare instrumentală a anului, cu sonate de Robert Schumann(Kinderszenen, Kreisleriana și Humoresque),Premiul Arturo Benedetti Michelangeli, ediția 2006, are o discografie bogată, au scris depre el Ion Andreiță( Scrisori pariziene, Editura Silviu Popescu, Râmnicu Vâlcea, 2000, pag. 273-277), Claudia Daboveanu: Artiștii noștri la superlativ, Jurnalul Național, ediție de colecție din 22 mai 2005, Radu Lupu – o audiție privilegiată, în deschidere la Festivalul Enescu, 18 aprilie 2013, Adina Scorțescu, Ziarul Metropolis, ne referim doar la presa română, dar este prezent și în presa străină( SUA, Germania, Israel,Italia etc). Un nume de neșters în patrimoniul universal al muzicii. BMM

Radu Lupu – o stea a muzicii  de pian

L-am cunoscut în 1961, era un adolescent timid, obișnuit cu protecția familiei și dascălilor care îl remarcaseră. Venise la Conservatorul din Moscova să-și desăvârșească pregătirea. Astăzi este o celebritate, a călătorit mult, a încântat publicul  din zeci de țări. Pianist, compozitor, are un stil personal, este pasional, este bolnav de muzică, de la Enescu la Beethoven, Brahms, Ceaikovski, Rahmaninov, etc.S-a născut la 30 noiembrie  1945, la Galați, a studia la Brașov, cu Florica Muzicescu, azi este Comandor al Ordinului Imperiului Britanic,  poartă Ordinl Steaua României, ș.a.dar nu-l preocupă onorurile, merge unde dorește, cântă ceea ce dorește. Trăiește pentru muzică și pentru bucuria celor care îl ascultă. Trăiește în Anglia și , uneori, în Elveția, dar  este o fire neliniștită, nu știi unde va merge mâine.  S-a născut la Galați, în familia avocatului evreu Meyer Lupu și a profesoarei Ana Gabor.La vârsta de 6 ani începe să studieze pianul cu Lia Busuioceanu și la vârsta de 12 ani debutează cu un program complet de muzică compusă de el însuși. Urmează liceul la Galați. După absolvirea Școlii Populare de Artă din Brașov, își continuă studiile la București, cu Florica Musicescu și Cella Delavrancea. La șaisprezece ani, în 1961, primește o bursă de studiu la Conservatorul din Moscova, unde va studia 2 ani cu Galina Eghiazarova, apoi cu Heinrich Neuhaus și, mai târziu, cu Stanislav Neuhaus.În 1966, în perioada studiilor din Rusia, concertează la Moscova și Leningrad, și participă la Concursul de pian "Van Cliburn" de la Fort Worth, Texas, unde câștigă premiul I. Își reia studiile la Moscova și, înainte de finalizarea acestora, va câștiga încă două prestigioase premii I: la Festivalul Internațional „George Enescu”, în 1967, și la Concursul internațional de pian de la Leeds, în Marea Britanie, în 1969. În noiembrie 1969 debutează pe scena londoneză, înregistrând un mare succes. Despre interpretarea sa a Sonatei pentru pian Op.10 No.3 de Beethoven, Joan Chissell de la ziarul The Times scrie: El a adus pe scenă ceea ce părea o întreagă experiență de viață, cu alternanțele sale de dezolare și mândrie. Cariera lui Radu Lupu continuă alături de cele mai prestigioase orchestre și cei mai mari dirijori ai lumii: în 1972 el cântă în SUA, la New York, cu Orchestra din Cleveland, dirijată de Daniel Barenboim, și cu Orchestra Simfonică din Chicago, sub bagheta lui Carlo Maria Giulini. Apoi face un turneu de doi ani prin America, cu Orchestra Filarmonică din New York. Ulterior întreprinde cu regularitate turnee în Europa și Statele Unite, dar și în Asia (în Israel și în China). A fost onorat cu Premiul I la Concursul internațional de pian Van Cliburn, ediția 1966,Premiul I la Festivalul Internațional „George Enescu”, ediția 1967 (împreună cu Dan Grigore),Premiul I la Concursul Internațional de pian de la Leeds, ediția 1969,Premiul Abbiati, acordat de Asociația Criticilor Italieni, în 1989,    Premiul Grammy, ediția 1995, pentru Cea mai bună înregistrare instrumentală a anului, cu Sonata în Si bemol major și Sonata în La major de Franz Schubert (la patru mâini, cu Daniel Barenboim),Premiul Edison, ediția 1995, pentru Cea mai bună înregistrare instrumentală a anului, cu sonate de Robert Schumann(Kinderszenen, Kreisleriana și Humoresque),Premiul Arturo Benedetti Michelangeli, ediția 2006, are o discografie bogată,  au scris depre el Ion Andreiță( Scrisori pariziene, Editura Silviu Popescu, Râmnicu Vâlcea, 2000, pag. 273-277),            Claudia Daboveanu: Artiștii noștri la superlativ, Jurnalul Național, ediție de colecție din 22 mai 2005,        Radu Lupu – o audiție privilegiată, în deschidere la Festivalul Enescu, 18 aprilie 2013, Adina Scorțescu, Ziarul Metropolis, ne referim doar la presa română, dar este prezent și în presa străină( SUA, Germania, Israel,Italia etc).  Un nume de neșters în patrimoniul universal al muzicii.

BMM 

Ion Barbu- întâlnirea cu un Mare poet Pe Ion Barbu nu l-am cunoscut direct, am citit cu enormă admirație moștenirea poetică, biografia cu pete, care nu m-au făcut să uit că este un Mare Poet. Am fost coleg cu un presupus nepot al său, care graseia, o fi graseind și Barbu, așa, aristocratic? Știu că a adus-o pe Nina Cassian în așternutul său , ceea ce nu era greu, dar a scris – „nespus de alba Nină”, adică era un om de „noblesse”. Tudor Vianu i-a fost bun amic. Nimic din ce s-a scris despre el nu întrece farmecul poeziei barbiene, poate cea mai europeană poezie românească. Acum citez pe nerăsuflate – sunt numai o verigă din marea îndoire/fragilă, unitatea mi-e pieritoare….Aduc Înaltei Cumpeni povara mea bogată….Tentacule lichide îți adâncești în spațiu….Așteaptă infinită și limpede ca marea/ să te cununi cu somnul și-n unde să te pierzi…”/ I-a admirat pe cei care îi erau aproape spiritual – Nietzsche, Pitagora ( îmi dezvelește-n Număr vertebra ei de fier”. Barbu nu era nici mistic, nici șovin, era genial. Din sufletul său cad fulgi, el este sus, în cer. Îmi amintește uneori de Bach și de Beethoven. „ Prin marea de funingini, năvodul plin cu aur…Castelul tău de ghiață l-am cunoscut, Gândire Mitologiile greacă, latină, ebraică, germanică se regăsesc în aluzii frumos îmbinate. Îl readuce pe Anton Pann cu balcanismele sale, ex. Cântec de rușine, Răsturnica, apoi ecouri din Poe, cu Maelstromul său, apropierea simpatetică de Mateiu Caragiale, „arta marelui Mateiu”, vrea să încropească un club cu numele rebelului fiu al lui Ion Luca, îl plânge pe Bălcescu, pe care noi îl trecem în uitare, preia ceva din „aridul Arghezi”, din lirica evreului Baltazar, inventează Jocul secund, care devină o mascotă, amintește pe severul Șerban Cioculescu ( un ciclu este schema opritelor elanuri), se adresează lui Marcel Iancu, sincer admirat de Barbu, E. Lovinescu devine „scepticul mântuit”, nu-l uită pe generosul Al. Rosetti, pe Vladimir Streinu, prin Germania trece inventând rime bizare și încântătoare, Tudor Vianu este servit cu glume spumoase, etc. „ După melci” este un poem -ciclu strălucit care nu este defel schema opritelor elanuri, cum scria mai înainte, apoi , apogeul , Joc secund – sub influența vagă a lui Mallarme, „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste…răsare din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”. Citind pe Barbu trebuie să fii foarte atent la punctuație, altfel unele expersii ți se par negramaticale, când Barbu era un maestru al prozodiei și gramaticii. Urmează „Uvedenrode”, la același nivel cu Jocul secund, ex. – Păunul – se ploconea răsăritean și moale, „cripto”-balada- Riga Crypto și lapona Enigel, unicat în literatura română, Oul dogmatic ce amintește de Brâncuși, Ritmuri pentru nunțile necesare, un fel de Cântare a Cântărilor de un erotism exploziv și drapat artistic, ș.a. Nu puteau lipsi Nastratin Hogea, mai degrabă român decât ismaelit, Domnișoara Hus cea venită din mistica evomediană, Isarlîkul otoman, etc. Barbu a tradus puțin , dar pe alese, Rilke, Buadelaire, Shakespeare ( extraordinară incursiune în drama Richard III). "Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină/A bolților destinse deasupra lui, ar vrea/Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea/Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"…"Din aspra contopire a gerului polar/Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,/Sinteze transparente , de străluciri avide,Zbucnesc din somnorosul noian originar.", iată două citate care împiedică orice înregimentare a poeziei barbiliene strict într-un curent literar determinat. Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în aspirația ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între contemplația " apolinică" și trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se transfigurează luând forme concrete de " sunet, linie, culoare ".Ideea devine "muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii. Aspirația spre cunoaștere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde și, frecvent, răceala versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie, care lasă de obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice grecești și preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de Hérédia, era fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri sufletești, pe când la Ion Barbu, sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, neliniști și aspirații tulburi, ceea ce denotă o structură romantică . Probabil că aceasta este și cauza pentru care și le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că " decurg printr-un principiu poetic elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică, depărtată de romantism, spre "un lirism omogen, instruind de lucrurile esențiale, delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a realizat-o în următoarele etape ale creației sale. Îi sunt datori prin creație, Augustin Doinaș, Radu Stanca, ș.a. Călinescu și Cioculescu, admiratori ai poeziei barbiene nu au înțeles unele etape ale creației sale, socotind că el ar fi devenit artificial. Este o curioasă nereceptare a ceea ce înseamnă modernitatea în artă, în special în cazul lui Șerban Cioculescu.În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros ( sau senzuală), reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe Mercur, și prin contemplație poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experiență este o "nuntă", adică o comuniune cu esența lumii, dar prin primele două contopirea nu este perfectă. Senzațiile permit numai un contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru a face operațiile proprii cunoașterii logice, condiția fundamentală a universului, care este devenire continuă.Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice, prin viziunea directă a principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui Marelui Nun și stea, Aburi verde să ne dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de curcubee, În Firida ce scântee / Etern" În termeni mai simpli poezia pune problema raportului dintre cunoașterea logică și cea metaforică așa cum o pusese și Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.În Uvedenrode pe aceeași temă a nunții e reluată într-un material poetic, ideea erosului ca încercare eșuată de cunoaștere. Titlul, inventat de poet, definește un spațiu de coșmar, "o râpă a gasteropodelor ", reprezentare a purei vieți vegetative. Faza de tranziție este de o puternică originalitate, derutantă pentru cititor, căruia i se solicită un efort mult mai mare decât de obicei pentru sesizarea semnificațiilor, a viziunii ample închise în imaginile concrete ale poemului. Limbajul este dens, termenii neobișnuiți, mulți neologistici sau rari. Este un ultim pas până la concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc secund.Ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor poezii în limba germană. În volumul apărut în 1970, la Ed. Albatros, au fost incluse și memorii, ecouri de mare folosință și interes. Între 1921-1964 i-au apărut numai trei volume, dar numărul emulilor barbilieni este mare, nedeterminat. Boris Mehr _____________________________________________________ps._____. Pentru cei care nu cunosc personalitatea lui Ion Barbu ( Dan Barbilian) dăm câteva repere – poet, matematician, născut 18 martie 1895,Câmpulung-Muscel, decedat 11 august 1961,înmormântat la Cimitirul Bellu , căsătorit cu Gerda Barbu, studii Facultatea de Științe din București, la Göttingen, Tübingen și Berlin. Activitatea literară-1919 – 1961,curente literare parnasianism, ermetism, expresionism, ș.a..În matematică i-a avut dascăli pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică. " " Îmi place Vezi mai multe reacţii Comentează Distribuie 5 Tu, Carti Faine, Al Amin şi alţi 2 Comentarii Boris Mehr Scrie un comentariu... Choose File

Ion Barbu- întâlnirea cu un Mare poet

Pe Ion Barbu nu l-am cunoscut direct, am citit cu enormă admirație moștenirea poetică, biografia cu pete, care nu m-au făcut să uit că este un Mare Poet. Am fost coleg cu un presupus nepot al său, care graseia, o fi graseind și Barbu, așa, aristocratic? Știu că a adus-o pe Nina Cassian în așternutul său , ceea ce nu era greu, dar a scris – „nespus de alba Nină”, adică era un om de „noblesse”. Tudor Vianu i-a fost bun amic. Nimic din ce s-a scris despre el nu întrece farmecul poeziei barbiene, poate cea mai europeană poezie românească. Acum citez pe nerăsuflate – sunt numai o verigă din marea îndoire/fragilă, unitatea mi-e pieritoare….Aduc Înaltei Cumpeni povara mea bogată….Tentacule lichide îți adâncești în spațiu….Așteaptă infinită și limpede ca marea/ să te cununi cu somnul și-n unde să te pierzi…”/ I-a admirat pe cei care îi erau aproape spiritual – Nietzsche, Pitagora ( îmi dezvelește-n Număr vertebra ei de fier”.
Barbu nu era nici mistic, nici șovin, era genial. Din sufletul său cad fulgi, el este sus, în cer. Îmi amintește uneori de Bach și de Beethoven. „ Prin marea de funingini, năvodul plin cu aur…Castelul tău de ghiață l-am cunoscut, Gândire Mitologiile greacă, latină, ebraică, germanică se regăsesc în aluzii frumos îmbinate. Îl readuce pe Anton Pann cu balcanismele sale, ex. Cântec de rușine, Răsturnica, apoi ecouri din Poe, cu Maelstromul său, apropierea simpatetică de Mateiu Caragiale, „arta marelui Mateiu”, vrea să încropească un club cu numele rebelului fiu al lui Ion Luca, îl plânge pe Bălcescu, pe care noi îl trecem în uitare, preia ceva din „aridul Arghezi”, din lirica evreului Baltazar, inventează Jocul secund, care devină o mascotă, amintește pe severul Șerban Cioculescu ( un ciclu este schema opritelor elanuri), se adresează lui Marcel Iancu, sincer admirat de Barbu, E. Lovinescu devine „scepticul mântuit”, nu-l uită pe generosul Al. Rosetti, pe Vladimir Streinu, prin Germania trece inventând rime bizare și încântătoare, Tudor Vianu este servit cu glume spumoase, etc. „ După melci” este un poem -ciclu strălucit care nu este defel schema opritelor elanuri, cum scria mai înainte, apoi , apogeul , Joc secund – sub influența vagă a lui Mallarme, „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste…răsare din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”. Citind pe Barbu trebuie să fii foarte atent la punctuație, altfel unele expersii ți se par negramaticale, când Barbu era un maestru al prozodiei și gramaticii. Urmează „Uvedenrode”, la același nivel cu Jocul secund, ex. – Păunul – se ploconea răsăritean și moale, „cripto”-balada- Riga Crypto și lapona Enigel, unicat în literatura română, Oul dogmatic ce amintește de Brâncuși, Ritmuri pentru nunțile necesare, un fel de Cântare a Cântărilor de un erotism exploziv și drapat artistic, ș.a. Nu puteau lipsi Nastratin Hogea, mai degrabă român decât ismaelit, Domnișoara Hus cea venită din mistica evomediană, Isarlîkul otoman, etc. Barbu a tradus puțin , dar pe alese, Rilke, Buadelaire, Shakespeare ( extraordinară incursiune în drama Richard III).
"Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină/A bolților destinse deasupra lui, ar vrea/Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea/Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"…"Din aspra contopire a gerului polar/Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,/Sinteze transparente , de străluciri avide,Zbucnesc din somnorosul noian originar.", iată două citate care împiedică orice înregimentare a poeziei barbiliene strict într-un curent literar determinat. Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în aspirația ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între contemplația " apolinică" și trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se transfigurează luând forme concrete de " sunet, linie, culoare ".Ideea devine "muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii. Aspirația spre cunoaștere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde și, frecvent, răceala versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie, care lasă de obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice grecești și preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de Hérédia, era fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri sufletești, pe când la Ion Barbu, sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, neliniști și aspirații tulburi, ceea ce denotă o structură romantică . Probabil că aceasta este și cauza pentru care și le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că " decurg printr-un principiu poetic elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică, depărtată de romantism, spre "un lirism omogen, instruind de lucrurile esențiale, delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a realizat-o în următoarele etape ale creației sale. Îi sunt datori prin creație, Augustin Doinaș, Radu Stanca, ș.a. Călinescu și Cioculescu, admiratori ai poeziei barbiene nu au înțeles unele etape ale creației sale, socotind că el ar fi devenit artificial. Este o curioasă nereceptare a ceea ce înseamnă modernitatea în artă, în special în cazul lui Șerban Cioculescu.În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros ( sau senzuală), reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe Mercur, și prin contemplație poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experiență este o "nuntă", adică o comuniune cu esența lumii, dar prin primele două contopirea nu este perfectă. Senzațiile permit numai un contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru a face operațiile proprii cunoașterii logice, condiția fundamentală a universului, care este devenire continuă.Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice, prin viziunea directă a principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui Marelui Nun și stea, Aburi verde să ne dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de curcubee, În Firida ce scântee / Etern" În termeni mai simpli poezia pune problema raportului dintre cunoașterea logică și cea metaforică așa cum o pusese și Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.În Uvedenrode pe aceeași temă a nunții e reluată într-un material poetic, ideea erosului ca încercare eșuată de cunoaștere. Titlul, inventat de poet, definește un spațiu de coșmar, "o râpă a gasteropodelor ", reprezentare a purei vieți vegetative. Faza de tranziție este de o puternică originalitate, derutantă pentru cititor, căruia i se solicită un efort mult mai mare decât de obicei pentru sesizarea semnificațiilor, a viziunii ample închise în imaginile concrete ale poemului. Limbajul este dens, termenii neobișnuiți, mulți neologistici sau rari. Este un ultim pas până la concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc secund.Ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor poezii în limba germană.
În volumul apărut în 1970, la Ed. Albatros, au fost incluse și memorii, ecouri de mare folosință și interes. Între 1921-1964 i-au apărut numai trei volume, dar numărul emulilor barbilieni este mare, nedeterminat.

Boris Mehr
_____________________________________________________ps._____. Pentru cei care nu cunosc personalitatea lui Ion Barbu ( Dan Barbilian) dăm câteva repere – poet, matematician, născut 18 martie 1895,Câmpulung-Muscel, decedat 11 august 1961,înmormântat la Cimitirul Bellu , căsătorit cu Gerda Barbu, studii Facultatea de Științe din București, la Göttingen, Tübingen și Berlin. Activitatea literară-1919 – 1961,curente literare parnasianism, ermetism, expresionism, ș.a..În matematică i-a avut dascăli pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.

"

"

Îmi placeVezi mai multe reacţii

ComenteazăDistribuie

5Tu, Carti Faine, Al Amin şi alţi 2

Comentarii

Scrie un comentariu...

Ion Barbu- întâlnirea cu un Mare poet Pe Ion Barbu nu l-am cunoscut direct, am citit cu enormă admirație moștenirea poetică, biografia cu pete, care nu m-au făcut să uit că este un Mare Poet. Am fost coleg cu un presupus nepot al său, care graseia, o fi graseind și Barbu, așa, aristocratic? Știu că a adus-o pe Nina Cassian în așternutul său , ceea ce nu era greu, dar a scris – „nespus de alba Nină”, adică era un om de „noblesse”. Tudor Vianu i-a fost bun amic. Nimic din ce s-a scris despre el nu întrece farmecul poeziei barbiene, poate cea mai europeană poezie românească. Acum citez pe nerăsuflate – sunt numai o verigă din marea îndoire/fragilă, unitatea mi-e pieritoare….Aduc Înaltei Cumpeni povara mea bogată….Tentacule lichide îți adâncești în spațiu….Așteaptă infinită și limpede ca marea/ să te cununi cu somnul și-n unde să te pierzi…”/ I-a admirat pe cei care îi erau aproape spiritual – Nietzsche, Pitagora ( îmi dezvelește-n Număr vertebra ei de fier”. Barbu nu era nici mistic, nici șovin, era genial. Din sufletul său cad fulgi, el este sus, în cer. Îmi amintește uneori de Bach și de Beethoven. „ Prin marea de funingini, năvodul plin cu aur…Castelul tău de ghiață l-am cunoscut, Gândire Mitologiile greacă, latină, ebraică, germanică se regăsesc în aluzii frumos îmbinate. Îl readuce pe Anton Pann cu balcanismele sale, ex. Cântec de rușine, Răsturnica, apoi ecouri din Poe, cu Maelstromul său, apropierea simpatetică de Mateiu Caragiale, „arta marelui Mateiu”, vrea să încropească un club cu numele rebelului fiu al lui Ion Luca, îl plânge pe Bălcescu, pe care noi îl trecem în uitare, preia ceva din „aridul Arghezi”, din lirica evreului Baltazar, inventează Jocul secund, care devină o mascotă, amintește pe severul Șerban Cioculescu ( un ciclu este schema opritelor elanuri), se adresează lui Marcel Iancu, sincer admirat de Barbu, E. Lovinescu devine „scepticul mântuit”, nu-l uită pe generosul Al. Rosetti, pe Vladimir Streinu, prin Germania trece inventând rime bizare și încântătoare, Tudor Vianu este servit cu glume spumoase, etc. „ După melci” este un poem -ciclu strălucit care nu este defel schema opritelor elanuri, cum scria mai înainte, apoi , apogeul , Joc secund – sub influența vagă a lui Mallarme, „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste…răsare din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”. Citind pe Barbu trebuie să fii foarte atent la punctuație, altfel unele expersii ți se par negramaticale, când Barbu era un maestru al prozodiei și gramaticii. Urmează „Uvedenrode”, la același nivel cu Jocul secund, ex. – Păunul – se ploconea răsăritean și moale, „cripto”-balada- Riga Crypto și lapona Enigel, unicat în literatura română, Oul dogmatic ce amintește de Brâncuși, Ritmuri pentru nunțile necesare, un fel de Cântare a Cântărilor de un erotism exploziv și drapat artistic, ș.a. Nu puteau lipsi Nastratin Hogea, mai degrabă român decât ismaelit, Domnișoara Hus cea venită din mistica evomediană, Isarlîkul otoman, etc. Barbu a tradus puțin , dar pe alese, Rilke, Buadelaire, Shakespeare ( extraordinară incursiune în drama Richard III). "Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină/A bolților destinse deasupra lui, ar vrea/Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea/Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"…"Din aspra contopire a gerului polar/Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,/Sinteze transparente , de străluciri avide,Zbucnesc din somnorosul noian originar.", iată două citate care împiedică orice înregimentare a poeziei barbiliene strict într-un curent literar determinat. Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în aspirația ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între contemplația " apolinică" și trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se transfigurează luând forme concrete de " sunet, linie, culoare ".Ideea devine "muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii. Aspirația spre cunoaștere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde și, frecvent, răceala versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie, care lasă de obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice grecești și preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de Hérédia, era fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri sufletești, pe când la Ion Barbu, sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, neliniști și aspirații tulburi, ceea ce denotă o structură romantică . Probabil că aceasta este și cauza pentru care și le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că " decurg printr-un principiu poetic elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică, depărtată de romantism, spre "un lirism omogen, instruind de lucrurile esențiale, delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a realizat-o în următoarele etape ale creației sale. Îi sunt datori prin creație, Augustin Doinaș, Radu Stanca, ș.a. Călinescu și Cioculescu, admiratori ai poeziei barbiene nu au înțeles unele etape ale creației sale, socotind că el ar fi devenit artificial. Este o curioasă nereceptare a ceea ce înseamnă modernitatea în artă, în special în cazul lui Șerban Cioculescu.În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros ( sau senzuală), reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe Mercur, și prin contemplație poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experiență este o "nuntă", adică o comuniune cu esența lumii, dar prin primele două contopirea nu este perfectă. Senzațiile permit numai un contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru a face operațiile proprii cunoașterii logice, condiția fundamentală a universului, care este devenire continuă.Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice, prin viziunea directă a principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui Marelui Nun și stea, Aburi verde să ne dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de curcubee, În Firida ce scântee / Etern" În termeni mai simpli poezia pune problema raportului dintre cunoașterea logică și cea metaforică așa cum o pusese și Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.În Uvedenrode pe aceeași temă a nunții e reluată într-un material poetic, ideea erosului ca încercare eșuată de cunoaștere. Titlul, inventat de poet, definește un spațiu de coșmar, "o râpă a gasteropodelor ", reprezentare a purei vieți vegetative. Faza de tranziție este de o puternică originalitate, derutantă pentru cititor, căruia i se solicită un efort mult mai mare decât de obicei pentru sesizarea semnificațiilor, a viziunii ample închise în imaginile concrete ale poemului. Limbajul este dens, termenii neobișnuiți, mulți neologistici sau rari. Este un ultim pas până la concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc secund.Ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor poezii în limba germană. În volumul apărut în 1970, la Ed. Albatros, au fost incluse și memorii, ecouri de mare folosință și interes. Între 1921-1964 i-au apărut numai trei volume, dar numărul emulilor barbilieni este mare, nedeterminat. Boris Mehr _____________________________________________________ps._____. Pentru cei care nu cunosc personalitatea lui Ion Barbu ( Dan Barbilian) dăm câteva repere – poet, matematician, născut 18 martie 1895,Câmpulung-Muscel, decedat 11 august 1961,înmormântat la Cimitirul Bellu , căsătorit cu Gerda Barbu, studii Facultatea de Științe din București, la Göttingen, Tübingen și Berlin. Activitatea literară-1919 – 1961,curente literare parnasianism, ermetism, expresionism, ș.a..În matematică i-a avut dascăli pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică. " " Îmi place Vezi mai multe reacţii Comentează Distribuie 5 Tu, Carti Faine, Al Amin şi alţi 2 Comentarii Boris Mehr Scrie un comentariu... Choose File

Ion Barbu- întâlnirea cu un Mare poet

Pe Ion Barbu nu l-am cunoscut direct, am citit cu enormă admirație moștenirea poetică, biografia cu pete, care nu m-au făcut să uit că este un Mare Poet. Am fost coleg cu un presupus nepot al său, care graseia, o fi graseind și Barbu, așa, aristocratic? Știu că a adus-o pe Nina Cassian în așternutul său , ceea ce nu era greu, dar a scris – „nespus de alba Nină”, adică era un om de „noblesse”. Tudor Vianu i-a fost bun amic. Nimic din ce s-a scris despre el nu întrece farmecul poeziei barbiene, poate cea mai europeană poezie românească. Acum citez pe nerăsuflate – sunt numai o verigă din marea îndoire/fragilă, unitatea mi-e pieritoare….Aduc Înaltei Cumpeni povara mea bogată….Tentacule lichide îți adâncești în spațiu….Așteaptă infinită și limpede ca marea/ să te cununi cu somnul și-n unde să te pierzi…”/ I-a admirat pe cei care îi erau aproape spiritual – Nietzsche, Pitagora ( îmi dezvelește-n Număr vertebra ei de fier”.
Barbu nu era nici mistic, nici șovin, era genial. Din sufletul său cad fulgi, el este sus, în cer. Îmi amintește uneori de Bach și de Beethoven. „ Prin marea de funingini, năvodul plin cu aur…Castelul tău de ghiață l-am cunoscut, Gândire Mitologiile greacă, latină, ebraică, germanică se regăsesc în aluzii frumos îmbinate. Îl readuce pe Anton Pann cu balcanismele sale, ex. Cântec de rușine, Răsturnica, apoi ecouri din Poe, cu Maelstromul său, apropierea simpatetică de Mateiu Caragiale, „arta marelui Mateiu”, vrea să încropească un club cu numele rebelului fiu al lui Ion Luca, îl plânge pe Bălcescu, pe care noi îl trecem în uitare, preia ceva din „aridul Arghezi”, din lirica evreului Baltazar, inventează Jocul secund, care devină o mascotă, amintește pe severul Șerban Cioculescu ( un ciclu este schema opritelor elanuri), se adresează lui Marcel Iancu, sincer admirat de Barbu, E. Lovinescu devine „scepticul mântuit”, nu-l uită pe generosul Al. Rosetti, pe Vladimir Streinu, prin Germania trece inventând rime bizare și încântătoare, Tudor Vianu este servit cu glume spumoase, etc. „ După melci” este un poem -ciclu strălucit care nu este defel schema opritelor elanuri, cum scria mai înainte, apoi , apogeul , Joc secund – sub influența vagă a lui Mallarme, „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste…răsare din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”. Citind pe Barbu trebuie să fii foarte atent la punctuație, altfel unele expersii ți se par negramaticale, când Barbu era un maestru al prozodiei și gramaticii. Urmează „Uvedenrode”, la același nivel cu Jocul secund, ex. – Păunul – se ploconea răsăritean și moale, „cripto”-balada- Riga Crypto și lapona Enigel, unicat în literatura română, Oul dogmatic ce amintește de Brâncuși, Ritmuri pentru nunțile necesare, un fel de Cântare a Cântărilor de un erotism exploziv și drapat artistic, ș.a. Nu puteau lipsi Nastratin Hogea, mai degrabă român decât ismaelit, Domnișoara Hus cea venită din mistica evomediană, Isarlîkul otoman, etc. Barbu a tradus puțin , dar pe alese, Rilke, Buadelaire, Shakespeare ( extraordinară incursiune în drama Richard III).
"Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină/A bolților destinse deasupra lui, ar vrea/Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea/Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"…"Din aspra contopire a gerului polar/Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,/Sinteze transparente , de străluciri avide,Zbucnesc din somnorosul noian originar.", iată două citate care împiedică orice înregimentare a poeziei barbiliene strict într-un curent literar determinat. Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în aspirația ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între contemplația " apolinică" și trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se transfigurează luând forme concrete de " sunet, linie, culoare ".Ideea devine "muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii. Aspirația spre cunoaștere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde și, frecvent, răceala versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie, care lasă de obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice grecești și preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de Hérédia, era fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri sufletești, pe când la Ion Barbu, sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, neliniști și aspirații tulburi, ceea ce denotă o structură romantică . Probabil că aceasta este și cauza pentru care și le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că " decurg printr-un principiu poetic elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică, depărtată de romantism, spre "un lirism omogen, instruind de lucrurile esențiale, delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a realizat-o în următoarele etape ale creației sale. Îi sunt datori prin creație, Augustin Doinaș, Radu Stanca, ș.a. Călinescu și Cioculescu, admiratori ai poeziei barbiene nu au înțeles unele etape ale creației sale, socotind că el ar fi devenit artificial. Este o curioasă nereceptare a ceea ce înseamnă modernitatea în artă, în special în cazul lui Șerban Cioculescu.În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros ( sau senzuală), reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe Mercur, și prin contemplație poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experiență este o "nuntă", adică o comuniune cu esența lumii, dar prin primele două contopirea nu este perfectă. Senzațiile permit numai un contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru a face operațiile proprii cunoașterii logice, condiția fundamentală a universului, care este devenire continuă.Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice, prin viziunea directă a principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui Marelui Nun și stea, Aburi verde să ne dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de curcubee, În Firida ce scântee / Etern" În termeni mai simpli poezia pune problema raportului dintre cunoașterea logică și cea metaforică așa cum o pusese și Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.În Uvedenrode pe aceeași temă a nunții e reluată într-un material poetic, ideea erosului ca încercare eșuată de cunoaștere. Titlul, inventat de poet, definește un spațiu de coșmar, "o râpă a gasteropodelor ", reprezentare a purei vieți vegetative. Faza de tranziție este de o puternică originalitate, derutantă pentru cititor, căruia i se solicită un efort mult mai mare decât de obicei pentru sesizarea semnificațiilor, a viziunii ample închise în imaginile concrete ale poemului. Limbajul este dens, termenii neobișnuiți, mulți neologistici sau rari. Este un ultim pas până la concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc secund.Ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor poezii în limba germană.
În volumul apărut în 1970, la Ed. Albatros, au fost incluse și memorii, ecouri de mare folosință și interes. Între 1921-1964 i-au apărut numai trei volume, dar numărul emulilor barbilieni este mare, nedeterminat.

Boris Mehr
_____________________________________________________ps._____. Pentru cei care nu cunosc personalitatea lui Ion Barbu ( Dan Barbilian) dăm câteva repere – poet, matematician, născut 18 martie 1895,Câmpulung-Muscel, decedat 11 august 1961,înmormântat la Cimitirul Bellu , căsătorit cu Gerda Barbu, studii Facultatea de Științe din București, la Göttingen, Tübingen și Berlin. Activitatea literară-1919 – 1961,curente literare parnasianism, ermetism, expresionism, ș.a..În matematică i-a avut dascăli pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.

"

"

Îmi placeVezi mai multe reacţii

ComenteazăDistribuie

5Tu, Carti Faine, Al Amin şi alţi 2

Comentarii

Scrie un comentariu...

Noi aspecte ale tradiției antisemite

În aproape oricare țară  așa zis civilizată există , printre alte boli transmisibile,  tradiția antisemită. Impropriu termen, corect ar fi antievreismul, dar  un neamț din sec. XIX  așa a botezat una dintre cele mai detestabile forme  de ură interetnică. Nu sunt dintre aceia care caută cu lumânarea orice aluzie, orice respingere. Nici nu voi afirma că toți evreii sunt sfinți sau  deștepți. Un exemlu negatic este  producătorul de film Weinstein din SUA. Îmi este rușine pentru că îi sunt conațional. Dar fiecare răspunde pentru sine.
. Nu se poate nega rolul Bibliei ebraice  în evoluția spirituală a lumii, iar  Noul Testament nu ar fi de conceput fără cel Vechi. Într-o ediție germană a traducerii lui Martin Luther, Vechiul Testament cuprinde 800 de pg. , iar Noul Testament puțin peste 200, desigur cu trimiteri nenumărate la Vechiul Testament.  Decalogul este „prima Constituție” , fiind parte a Bibliei ebraice, oprirea jertfei umane, prin salvarea lui Itzhak este primul salt spre civilizația noastră, umană. Așa numita trădare a Mântuitorului de către Iuda, dar nu numai de Iuda, ci și de Petru  au condus la crucificarea Acestuia, deci la apariția creștinismului. Istoric, esenienii sunt precursorii învățăturii Apostolului Pavel. Nu fac teologie aici. Deicidul a fost prima acuzație gravă adusă evreilor ca etnie, subliniez, ca etnie și nu ca adepți ai altei religii. Înaintea Holocaustului din sec. XX  câți evrei nu au murit din cauza acestei absurde acuzații.?  Am întâlnit și azi intelectuali, mai exact, pseudointelectuali care mai păstrează această prejudecată.  Ciudat , evreilor nu li se neagă competența sau inteligența, deși multe legi rasiale au blocat drumul  spre afirmare a unor oameni capabili. Einstein a plecat din Germania, în 1933 știind mai bine ca alți conaționali, ce vrea Hitler și ciracii săi. Unii au inenventat și   originea iudaică a lui Hitler, ba chiar și a lui Stalin ( adică , în gruzină,Djugașvili,  ar însemna, fiul evreului, dar eu nu cunosc gruzina, iar Stalin era osetin). Să presupunem că  marii călăi ar fi fost evrei, fie fasciști, fie comuniști. Antisemitul  bine dresat, autodotat cu ură rasială strigă - ați văzut? De fapt, astăzi conceptul de vină colectivă, în oricare situație este considerat de lumea civilizată o aberație periculoasă. În Africa au avut loc și mai au loc  inimaginabile conflicte sângeroase numai din cauza conceptului de vină colectivă. La fel s-a întâmplat cu cei peste un milion de armeni  uciși în 1915 și mai târziu. De curând, la Librăria Humanitas am zărit o carte despre Corneliu Zelea Codreanu, nu am avut timp să o răsfoiesc, nu știu autorul , dar am zis - cred că nu este laudativă, la care o cumpărătoare  de cărți,, cu figură de profesoară pensionară ripostează - de ce nu? Da, dragi cititori români, istoria nu este nici bine cunoscută, nici recunoscută. Degeaba amintești de esența antisemită a ideologiei legionare, despre asasinarea prefectului de Iași , în 1923 , despre mișcările violente din Cluj la cîțiva ani după, la asasinarea premierului Duca în 1934, ,, apoi a lui Armand Călinescu,  Iorga, Madgearu,  ș.a. Crima politică devenea  ... legală. Pogromul din 21-23 ianuarie 1941  a fost făcut de legionarii conduși de urmașul Căpitanului Zelea, universitarul Horia Sima. Se pare că acest criminal a vizitat țara după 1989 de două ori, cine l-a ferit  de judecată? Regimul comunist a ascuns multe crime nu numai ale sale , dar și ale extremiștilor din interbelic și din timpul celui de al doilea război mondial. Elie Wiesel a devenit „un dușman”  cînd a afirmat , desigur nu foarte corect lingvistic - România a ucis”. Cred că a vrut să spună că în România - s-a ucis, era mai exact. Dar Wiesel era un om traumatizat de piederea întregii familii la Auschwitz, poate fi înțeles și el cumva? El nu a acuzat niciodată popoare, nici german, nici româm, dintr-o eroare de exprimare, Wiesel a devenit un dușmn al poporului român, este drept?  Acum sunt revalorificate moștenirile unor intelectuali de valoare care în tinerețe  au îmbrăcat , unii da, alții nu, cămașa verde legionară. Dar Eugen Ionescu, evreu după mamă era prieten,la Paris cu Eliade. Normal, Eliade nu a agățat evrei la abator , pe cârlige pentru vite. Este derutantă dragostea sa pentru idealul ortodox-legionar, la fel ca și prietenia dintre Sebastian și Nae Ionescu. Torționarul comunist Vișinescu a fost pedepsit abia de curând. Poți rezolva chestiuni istoricce doar prin acuze și contraacuze  ilogice? I-am spus cuiva că bunicii mei au murit în Transnistria, iar respectivul a spus- nemții au fost de vină. Ce se înțelege? Că  o parte din populație nu cunoaște mai nimic din istoria anilor 1941-1944, poate nici mai recentă. Inerția și ignoranța  sunt dușmanii creierului și sufletului. În Cișmigiu, o doamnă, tot poensionară, profesoară, este indignată de decizia lui Trump de a recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului, când, de fapt, guvernul Statului Israel, stat suveran și cu drepturi egale la existență cu ale oricărui stat de drept consideră  încă din 1948 și mai mult după 1967, Ierusalimul drept capitală. Nu, vai, bieții palestinieni, ce ne facem cu ei să-i salvăm?  Cine pe cine omoară?.  Cuvântul palestinian provine din filistinean, popor al mării,în antichitate, rudă cu grecii , se pare. Palestinienii de azi sunt arabi ce au trăit și trăiesc în Orient, au drept limbă araba, nu au avut niciodată un stat, cum nici kurzii, care ar avea , poate mai multe pretenții la a avea un stat, nu primesc nicio încurajare. Palestinienii, în ciuda a zeci de mii de oameni ucișți de extremiști de diverse dogme,  au primit miliarde de dolari , doar să-și încropească o economie pe teritoriile primite  la inițiativa SUA și a Occidentului. De ce ar fi  un creștin, fie el român sau altă nație atât de milos față de extremiști, când țările române, de pildă au stat sub apăsarea otomană, deci islamică timp de secole?  De fapt nu este un interes pentru frații palestinieni, cum îi numeau sovieticii și, azi, rușii, ci vechiul antisemitism, de care eu nu pot acuza acum nominal pe cineva anume. Să se gândească fiecare cu mintea lui. Eu sunt trist că  răzbunarea cu glonțul,  bomba, vorba mincinoasă  au încă  un loc de cinste. Minciuna stă cu regele la masă, spunea poetul, dar nu este vorba de un rege  anumit, ci  de un neom care nu recunoaște   civilizația. Nu mai vorbesc despre altă gogoriță - Guvernul Mondial condus de evrei. Dar povestea este veche, de la bietul Dolfi Hitler. Repetiția este mama proștilor. Punct.
B. Marian
6. ianuarie  2018.

Pirul- poem în proză pe o roză

Înșelată de soțul ei, Bob, cu medicinista-batista Gaby-Baby, Lola-Corola caută o compensație- rație în brațele- rațele vărului Titu- Pilitu, care însă și el, mișel, captat –ratat de aceeași prietenă a casei din Scropoasei nu admite mite, nici ca soția să-l trădeze cu coafeze, acest drept- inept avându-l numai el- voinicel. Lola- Corola se sinucide cu un caporal pe post de pumnal. În acest timp, Ana- Borcana, iubita lui Mircea-Elicea și mai târziu fratele soției acestuia, care acestuia, întreabă un drumeț. Ei bine, se sinucide și el, la fine, spre confirmarea blestemului bunicei din Ohio, mama fiind întoarsă acasă după o lungă absență de la subiectul-esență, logodnicul nu spune nimic atunci când este răpit cu aprobarea sa la vila Luminița. Se reține din text faptul că gura cuiva burează dor, deși râsul altuia pe suflet îi șivoaie, trupul șopotă plâns, carnea se bătătorește țol, o zăpădire nemaivăzută se lasă din cer, undoiarea nu are suflare, meu, seu , greu , Mardoheu, sfârcuri doldorate zboară prin aer, pleoapele mâinilor nu se mai văd, zăbrelele degetelor opresc năvala, mâini înghiocate înalță rugi și fugi, casa chihlimbară începe a vorbi pe limba castravetelui, aur obrintit nu se mai caută, amploarea de rai terestru nu se mai poate, cetluirea cu aromă specifică, naivă îngerire, etc. No more, spuse yankeul din liceul Sf. Sava. Brava.
BMM

Această postare nu va apărea în secţiunea Noutăţi a altor persoane decât dacă o distribui

Vezi mai multe amintiri

Woody Allen- UN FENOMEN Allen Stewart Königsberg, cunoscut sub numele de Woody Allen s-a născut la 1 decembrie 1935, la New York, a fost regizor, scenarist,producător de filme, actor, scriitor de mare succes în toate aceste domenii,scenarist, era și clarinetist, dramaturg, autor de jazz, jurnalist. Mic de statură(1,65 m), mimica, talentul și expresivitatea sa au cucerit lumea( Alvy Singer în Annie Hall 1977, Isaac Davis în Manhattan -1979, ș.a a fost distins cu Premii Oscar,Cel mai bun regizor (1978),Cel mai bun scenariu original (1978),Cel mai bun scenariu original (1987),Cel mai bun scenariu original (2012) pentru Midnight in Paris,Premii Globul de Aur,a realizat pelicule precum Trandafirul roșu din Cairo,premiat în 1985, a fost onorat cu Premii BAFTA,Premii César,Writers Guild of America Award,Donostia Award -2004, Premiul Sindicatului American al Regizorilor,Premiul pentru Arte al Prințesei Asturiilor,British Academy of Film and Television Arts ,ș.a. Filmul său preferat din copilărie este Double Indemnity, în regia lui Billy Wilder. NU a iubit de copil școala, devenind un rebel,nu-și făcea temele pentru acasă, fiind nepoliticos cu profesorii și indisciplinat. Era foarte bun în sport ,baschet, fotbal,box.. Îi plăcea boxul și se antrena serios timp de mai multe luni, până când părinții i-au cerut să abandoneze. În orice caz, sportul și filmul nu au fost singurele sale interese. A devenit obsedat de muzică și de magie (mai târziu acestea vor deveni elemente caracteristice filmelor sale). În jurul vârstei de 15 ani a dat o audiție pentru un program de televiziune The Magic Clown: a făcut un truc Passe-passe bottles, dar fiindcă făcuse să apară o sticlă de lichior, i s-a interzis difuzarea în emisiunea pentru copii. Va începe să cânte la clarinet și o va face de atunci în fiecare zi. La 16 ani, semnând Woody Allen a început să scrie glume pe care le-a trimis principalelor ziare newyorkeze, apărând nesemnate sub rubrica Earls Pearls.În 1953, Woody s-a înscris la facultatea de artă cinematografică la Universitatea New York. Nefiind interesat să asiste la o mare parte din cursuri , și având note insuficiente la sfârșitul semestrului, va fi în cele din urmă exmatriculat. În 1959, simțindu-se melancolic, Woody Allen a început o terapie psihanalitică, va vizita un psihanalist săptămânal, pentru a vorbi cu o persoană obiectivă. Datorită acestei lungi experiențe, psihanaliștii și glumele despre ei vor fi o temă constantă în creațiile sale. Psihanaliza devine soclul pe care își configurează întrebările despre lumea înconjurătoare, dezvoltând o serie de pelicule, care aduc în fața publicului o împletire de elemente comice cu cele tragice, ironie dar și meditație. Woody va compune monologuri și glume pentru actori comici, la prețul de 100$ de fiecare minut "recitat" de aceștia. A început colaborarea cu NVC. Spectacolul, cu faimosul Sid Caesar, a rulat la televiziune vreme de 10 ani. Noii săi impresari au negociat pentru Woody Allen contracte în valoare de milioane de dolari. A scos tei albume cu numele său, devenind celebru. S-a lansat în cinema ca scenarist pentru What´s New Pussycat. Ca autor și ca personaj de interviuri, biografii au apărut zeci de cărți, din 1967 și până azi. Agreat și atacat , el este o glorie a vieții culturale. BMM

Woody Allen-  UN FENOMEN

Allen Stewart Königsberg, cunoscut sub numele de Woody Allen s-a născut la 1 decembrie 1935, la New York, a fost regizor, scenarist,producător de filme, actor, scriitor de mare succes în toate aceste domenii,scenarist, era și clarinetist, dramaturg, autor de jazz, jurnalist. Mic de statură(1,65 m), mimica, talentul și expresivitatea sa au cucerit lumea(                 Alvy Singer în Annie Hall 1977, Isaac Davis în Manhattan -1979, ș.a  a fost distins cu Premii Oscar,Cel mai bun regizor (1978),Cel mai bun scenariu original (1978),Cel mai bun scenariu original (1987),Cel mai bun scenariu original (2012) pentru Midnight in Paris,Premii Globul de Aur,a realizat pelicule precum Trandafirul roșu din Cairo,premiat în 1985, a fost onorat cu Premii BAFTA,Premii César,Writers Guild of America Award,Donostia Award -2004, Premiul Sindicatului American al Regizorilor,Premiul pentru Arte al Prințesei Asturiilor,British Academy of Film and Television Arts ,ș.a. Filmul său preferat din copilărie este Double Indemnity, în regia lui Billy Wilder. NU a iubit de copil școala, devenind un rebel,nu-și făcea  temele pentru acasă, fiind nepoliticos cu profesorii și indisciplinat. Era foarte bun în sport ,baschet, fotbal,box.. Îi plăcea boxul și se antrena serios timp de mai multe luni, până când părinții i-au cerut să abandoneze. În orice caz, sportul și filmul nu au fost singurele sale interese. A devenit obsedat de muzică și de magie (mai târziu acestea vor deveni elemente caracteristice filmelor sale). În jurul vârstei de 15 ani a dat o audiție pentru un program de televiziune The Magic Clown: a făcut un truc Passe-passe bottles, dar fiindcă făcuse să apară o sticlă de lichior, i s-a interzis difuzarea în emisiunea pentru copii. Va începe să cânte la clarinet și o va face de atunci în fiecare zi. La 16 ani, semnând Woody Allen a început să scrie glume pe care le-a trimis principalelor ziare newyorkeze, apărând nesemnate sub rubrica Earls Pearls.În 1953, Woody s-a înscris la facultatea de artă cinematografică la Universitatea New York. Nefiind interesat să asiste la o mare parte din cursuri , și având note insuficiente la sfârșitul semestrului, va fi în cele din urmă exmatriculat. În 1959, simțindu-se melancolic, Woody Allen a început o terapie psihanalitică, va vizita un psihanalist săptămânal,  pentru a vorbi cu o persoană obiectivă. Datorită acestei lungi experiențe, psihanaliștii și glumele despre ei vor fi o temă constantă în creațiile sale. Psihanaliza devine soclul pe care își configurează întrebările despre lumea înconjurătoare, dezvoltând o serie de pelicule, care aduc în fața publicului o împletire de elemente comice cu cele tragice, ironie dar și meditație. Woody va compune monologuri și glume pentru actori comici, la prețul de 100$ de fiecare minut "recitat" de aceștia. A început colaborarea cu NVC. Spectacolul, cu faimosul Sid Caesar, a rulat la televiziune vreme de 10 ani.  Noii săi impresari au negociat pentru Woody Allen contracte în valoare de milioane de dolari. A scos tei albume  cu numele său, devenind celebru. S-a lansat în cinema ca scenarist pentru What´s New Pussycat.  Ca autor și ca personaj  de interviuri, biografii au apărut zeci de cărți, din 1967  și până azi. Agreat și atacat , el este o glorie a vieții culturale.

BMM