Postări
Se făcea că trebuia să
merg la Institutl de boli infecțioase, mă mușcase un câne chiar de burtă, ciudat, prin cordonul de
piele, soția trebuia să cină cu mine.Am strigat - să
mergem, parcă toată noaptea o petrecusem într-n
chiolhan cu cazacii de pe Don, eu
de acolo mă trag, acum era o chestie groasă, mușcătura era mare. În viteză am
spart o farfurie din moștenirea mamei, eu
mă gândesc zilnic la mama, semn rău cu farfuria, mai fac un neuroblastom. Doamne ferește,
tocmai văzusem ieri un serial, prietena mea, Verucă, o pățise la fel, o ardem ,
zic, nu pe Verucă, rana o ardem, asta este o practică de acum trei sute de
ani, mai este un stejar în parc, martor viu la cele petrecute, acum este mare, plin
de miroorganisme, urcă pe el copii , se
bucură, mai cade unul, plânge, iar se urcă, viața urcă treptat în cer, ce ne tot speriem de bietul nostru pământ, pâine albă, spumă albă, înecații cer o halbă,
se pare că o iau razna,mi-a spus Mugur că poeții sunt în majoritate nebuni, așa
mor, el, săracul a murit la masa de scris, carteziana taie-n jnglă pe Liana, vocea nu ți-o amintești, era
carnaval , Costești, că scriitorul nu-i
nimic, nici nu are ombilic, e născut de vrăjitoare, are cataramă tare, cum de
m-a mușcat fiara, Institutul n-are ser, are aer și mister, au lalele,
panseluțe, aici a murit Goguță, fiecare
ce iubește are inima în dește, încetează , zice tata, mitraliera cea din
Tatra, tata-tata, hai bine, merem , casă, acolo corupem, ce, o florăreasă , că
nu este furt, corupi tot ce poți, dacă nu pupi, asta-i legea, româncuța este soră cu Codruța, la dreptate
nici românul n-are frate, am alături doar o poză cu poetul Mircea Vodă, el Dinescu se reclamă, iată-mi rima, frate-geamăn, un baston am luat
și eu, să dau semn la Dumnezeu..
BORIS M. MARIAN
2018
La Patmos era un pat frumos, ACESTA CÂNTA LA PIAN, ACELA NU, Norii se încruntau, ehei, unde sunt prietenii de altădată? Prietenul este ca un plasture, cade și nu se mai lipește, Străvechii șahi persieni nu jucau canasta, Dar aveau doi feciori, doi nu înseamnă trei, De mult nu am adus bastonul în discuție, Există o istorie nescrisă a acestui baston, Soacra sa se numea bastonadă, Bastonul aparținuse unui faraon din sec. XXI î.e.n., Cu el își scărpina bărbia, Această informație a fost tratată în trei teze de doctorat. Cică scriitorul este un nimic, Cu e mic și n pitic. QED. Mai de seamă este un plesnet de cataramă. Goguță făcea dragostea noaptea cu Luna, vecina sa, Tatăl Lunii îi urmărea cu luneta. Apoi mergea acasă și corupea o florăreasă. Da
La Patmos era un pat frumos,
ACESTA CÂNTA LA PIAN, ACELA NU,
Norii se încruntau, ehei, unde sunt prietenii de altădată?
Prietenul este ca un plasture, cade și nu se mai lipește,
Străvechii șahi persieni nu jucau canasta,
Dar aveau doi feciori, doi nu înseamnă trei,
De mult nu am adus bastonul în discuție,
Există o istorie nescrisă a acestui baston,
Soacra sa se numea bastonadă,
Bastonul aparținuse unui faraon din sec. XXI î.e.n.,
Cu el își scărpina bărbia, Această informație
a fost tratată în
trei teze de doctorat.
Cică scriitorul este un nimic, Cu e mic și n pitic.
QED. Mai de seamă este un
plesnet de cataramă.
Goguță făcea dragostea noaptea cu Luna, vecina sa,
Tatăl Lunii îi urmărea cu luneta.
Apoi mergea acasă și corupea o florăreasă.
Dar corupția nu este furt, Scurt.
Cine fuse cea înșelată la foc automat?
Atât. Pe mâine.
BMM
La Patmos era un pat frumos, ACESTA CÂNTA LA PIAN, ACELA NU, Norii se încruntau, ehei, unde sunt prietenii de altădată? Prietenul este ca un plasture, cade și nu se mai lipește, Străvechii șahi persieni nu jucau canasta, Dar aveau doi feciori, doi nu înseamnă trei, De mult nu am adus bastonul în discuție, Există o istorie nescrisă a acestui baston, Soacra sa se numea bastonadă, Bastonul aparținuse unui faraon din sec. XXI î.e.n., Cu el își scărpina bărbia, Această informație a fost tratată în trei teze de doctorat. Cică scriitorul este un nimic, Cu e mic și n pitic. QED. Mai de seamă este un plesnet de cataramă. Goguță făcea dragostea noaptea cu Luna, vecina sa, Tatăl Lunii îi urmărea cu luneta. Apoi mergea acasă și corupea o florăreasă. Dar corupția nu este furt, Scurt. Cine fuse cea înșelată la foc automat? Atât. Pe mâine. BMM ostare
La Patmos era un pat frumos,
ACESTA CÂNTA LA PIAN, ACELA NU,
Norii se încruntau, ehei, unde sunt prietenii de altădată?
Prietenul este ca un plasture, cade și nu se mai lipește,
Străvechii șahi persieni nu jucau canasta,
Dar aveau doi feciori, doi nu înseamnă trei,
De mult nu am adus bastonul în discuție,
Există o istorie nescrisă a acestui baston,
Soacra sa se numea bastonadă,
Bastonul aparținuse unui faraon din sec. XXI î.e.n.,
Cu el își scărpina bărbia, Această informație
a fost tratată în
trei teze de doctorat.
Cică scriitorul este un nimic, Cu e mic și n pitic.
QED. Mai de seamă este un
plesnet de cataramă.
Goguță făcea dragostea noaptea cu Luna, vecina sa,
Tatăl Lunii îi urmărea cu luneta.
Apoi mergea acasă și corupea o florăreasă.
Dar corupția nu este furt, Scurt.
Cine fuse cea înșelată la foc automat?
Atât. Pe mâine.
BMM
Patrată
O cameră nici patrată, nici
rotundă.Ușa se deschide, intră poliția și iese.
Cineva a fost șters de pe fața Lunii.
Să fugi? De unde? Bach era plecat. Fereatra era tăiată cu fierăstrăul. De unde atâta fiere? Nu mai sărim. Data
trecută am sărit în viitor. Deschideți,
strigă ușa vecinilor. Vă ordon să faceți ordine. Dacă spargem ușa, intră căpușa. Dar nu este nicio ușă. Asta întreabă președintele blocului. Are peste o sută de ani. Sparge-o, spune timid un fost boxer invalid. Nu încercați cu
umărul, umerașul este mai solid. Titus întreabă – are cineva un cuțit? Doamne , ferește. Chiar ieri a fost ucis un
cocoș cam obraznic. Ușa inexistentă se
deschide în iluzoriu. Dumnezeu bate din picior, dar nu dă cu bâta. Ies câțiva prichindei și declară că au greșit. Ei
nu sunt din acest județ. Din subsol se aude o voce extrem de groasă – cremenalii! Apare fosta proprietăreasă, după 40 ani de
ilegalitate. Pe mine mă căutați? Nimeni
nu răspunde. Nu o caută nimeni, deși a fost o celebritate. A avut un atac
cerebral în anul 1931. Pe atunci era
rege un copil. A sosit un curier cu un pachet
de conștiințe și cunoștințe. S-au
încurcat noțiunile. Ca și națiunile. Procletule, mârâi fostul portar. A fost la Internaționale.
Coțcar? Întrebă surdul. A fost și el în
politică, a ieșit foarte murdar pe față. Dar spală-te, omule, șuieră madam Precupescu, miroși a sarin. Apăru fiul
coțcarului, avea insignă de coțcar, cu
vulturi și bufnițe. Unde e camera mea,
întrebă naiv. Ce cameră, nici ușă nu avem, le-a luat primăria. Aha, gemură
oamenii prezenți. Mai lipseau șarlatanii, mârlanii și șuanii. I-aș bate, se lăudă unul, dar nu mai
am mâini, mi s-a spus să iau mâna de pe Coreea și deja o luaseră alții cu mâini
cu tot. Dreptul la cuvânt este garantat, veni o
jună cu fustă scurtă. Mă rog, ce are fusta cu dreptul sau stângul?
Cineva luase cuvântul și l-a ascuns în canal. Scamatorii, ceru un sugar, vreau
scamatorii. Era englez și-l chema zahar. ZAHAR Zaharovici, agent
KKP, aşa se recomanda. Un defect de vorbire, dar bătea bine. Acum, ce
s+o mai lungim, toată lumea se însură, se mărită, au rezultat cincisprezece copii la indigo. Adică albaştri. Că roşul este
interzis.
BMM
Piatră cu ochi O piatră cu ochi Se uită la mine, Ea cunoaște liniștea, Eu nu sunt de piatră, Ea cunoaște limbajul ploii, Eu sunt grăbit, deschid umbrela, Ea a fost om, pe când eu Eram piatră, astfel ne privim în secret, Eu – o biată carne cu suflet, acolo, Ca un câine credincios – sufletul. În somn și în nesomn În somn și în nesomn ne legănăm, Ca-n mari spânzurători din cer, mai sus, Visăm și ne-ntrebăm ce mai visăm. Când soarele recade la apus. Mestecenii copilăriei versuri spun Din cartea lui Esenin, pe de rost, Un paznic m-a bătut lângă un prun, Decât deștept și bun, mai bine prost. Viața-i neplăcere, prea mult chin, Stăm pe-un vulcan viclean și mult corupt, Există și dulceață în venin, Tu poți să fii un ghimpe sau un fruct. Trăim în anarhia cu moroi, Ca-ntr-o ficțiune fără de sfârșit, Ne-ajută mai puțină ură-n noi, Un început de simpatie, chiar șoptit. Există și metastaza binelui? Un trist centaur în pași de dans. Iedera spune cuvintele sinelui, În urechea mea stângă aud un balans. Orchestra a tăcut prea devreme, Mulți pentru glorie s-au bătut, Triumful urcă precum un vierme, Raiul a fost ridicat din lut. Munții rumegă norii, sublimul, Leul a fost cândva șobolan, Doamne, nu-mi oferi doar prea-plinul, Lasă-mi o porție de catran. Tobele bat, trompetele sună, Mergem voioși la carnaval, Moartea are culoare brună, Viața-i ascunsă-n recif de corali. Erau acolo tristeți și bucurii, Ulițe strâmbe erau, Vii între vii, Oameni pluteau în aer, pe nori, Stelele mai cădeau, albe culori, Eu mai zăream, cumva, umbre târzii, Mici croitori, coșari, viori viorii, Cum i-arăta Chagall, melodios, Parcă erau scrisori, albumul roz, Parcă am fi cu toți triști-veseli scripcari, Peste o mie de ani, din nou coșari? Dar cel mai sus zbura mireasa mea. Nedivina comedie În loc să privim în față Oamenii, privim în oglinda orbitoare A orgoliului propriu, O durere de dinți ne doboară, Devenim iar oameni, Ca oamenii. Tu, cel onorat cu titluri și premii, Ce mândră îți flutură barba, Tresaltă bărbia cu toată mândria, Dar piedestalul pârâie, plânge, granitul se frânge, redevii om ca toți oamenii, bun ca o pâine, de mâine. Adio poate fi odios, un cuțit Sau o floare pe un mormânt neînceput, Mai mulți prieteni găsești În lumea necuvântătoarelor, Eu regret și moartea peștelui agățat În cârlig, un cuvânt e un om, Poate muri. Zidul din spatele nostru tace, În timp ce o ploaie de gloanțe Străpunge aerul cald. Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua, Nici noaptea, dar eu scriu pe cer și pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian, nu-s fascinat de-un fond obscur, nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez, nici moartea nu-mi este iubită, nici nu urăsc cum trebuie, cu migală, dar ești poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit, un semen de al meu, nu fac infarct, scriu cum respir, când nu mai scriu, duceți-mă la Morgă pe ascuns, sunt Hyde și Jeckill, scriu, nu scriu, astfel eu supraviețuiesc, nebun sau limpede ca apa de izvor. Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru, Viața, ca florile-n crâng , se duse ca Orbul, Ce să-nțelegem și cum? Duminică a împăcării, Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării. Operă-bufă trăim, plângem zadarnic, În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic, Mările, drogul,poem, visul Nirvanei, bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei. Se făcea că mările au secat, Umblam în gigantice cratere, Mă priveai cu alți ochi, Eu mă scufundam în nisipul marin, Un picior, un braț, un obraz, jumătate eram afară, tu străluceai nemiloasă, apoi apele s-au așezat. Părintele meu, ești de mult în pământ, Eu mă mai caut în scris și în gând, Eu te aud, noaptea, în vis, Iar prin uitare nu te-am ucis. Nu știu pe unde ne-om întâlni, Nu cred în rai sau în iad, suntem vii, Oamenii urcă, urcă mereu, O înălțare spre Dumnezeu. Tot ce-ai greșit, greșit-am și eu, Dar mă înalț la Dumnezeu, Vin generații, mă-ngroapă încet, Ei vor greși, cum și eu mai greșesc. Domn, Domn să nălțăm, Să deschideți poarta casei, Domn, Domn să nălțăm. Să citească tot poporul, Domn, Domn să nălțăm, Să se bucure-autorul, Domn, Domn să nălțăm Mereu am fost sau nu am fost Într-o căutare fără rost A elixirului visat De Eva, de Adam –bărbat, Al frumuseții, tinereții, Deși mă cam lovesc pereții, Sunt beat de-o falsă nemurire, Veșnic mireasă, eu sunt mire, Să fie cerul gol, adânc? Să fim noi singurul Pământ? Departe, dincolo de stea, Eu am un dublu, tu ești ea. O clipă am crezut că s-a oprit ceasul, Ceasul a-ntrebat, care-i necazul? Inima? Nu. Nervii? Ah, ah, Îl înțeleg astfel pe Bach, Nervii-s ca orga și clavecinul, Nu apăsa tare, sublimul, Doar din evlavie, șoaptă și rugă Poate să nască, să se distrugă Poate, sub degete boante și tari, Iar tu, viața mea, poți să dispari. De are vântul umbră și eu am, Trecând peste podișul tibetan, O, Sancho, ți-amintești orașul Ce ne-a gonit cu mătura, fărașul? Un cimitir de cărți înspre Apus, Pe unde- atlanții s-au pierdut, s-au dus, Nu-i mică lumea, este chiar prea mare, Iubirea nu prea-i la căutare, De arcul-pasăre eu nu voi povesti, Ne-am întâlnit definitiv , Marie, Marie. Când ucizi un om cu vorba, cu gândul, Nu poți ierta, te doare cuvântul, Nu poți uita, te refuză pământul, Să nu izgonești cerșetorul, e sfântul Care te poate aduce în rai, Numai un suflet în tine să ai. Romanță foarte târzie Pe umărul stâng O lacrimă plâng, Pe umărul drept Tot lacrimi deșert, Dar tu spui numai nu Sau răspunzi în doi peri, Pentru tine eu vreau Să urc azi în cer, De acolo privind Să-nțeleg de ce tu Poți să spui mereu nu, De ce nu te conving, De ce-n viață omătul și frigul domină, de ce timpul ne mătură cu-ntuneric, lumină sau lumina e numai în sufletul meu, dacă eu nu am suflet, mai avem Dumnezeu? Ruga mea e-ndreptată Spre cine, spre ce? Ruginite cuvinte, Le temps est passe! Cuvântul de fier nu mi-este prieten, Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând, Te-nșeli, zice melcul, tu nu știi ce zace În mine, durerea dormind în adânc. Acidul cel tare așteaptă doar clipa, Lumina se poate preface-n pârjol, Primește-mi, iubito, alintul, sărutul, Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol. O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul, Oglindă și stare, gâde, bufon, Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul, Deși merg încet, mi-e cuvântul- foton, Pot fi ca marea, umil ca pământul, Primește-mă-n palmă ca pe duh, Pot fi stejarul, pot fi și iarba, Prin tine, din haos pot iară să urc. Iubirea ca fiară Moto - Bah, Bach și Offenbach Flora-nflorită și mult des-florită, Flora –un nume vechi, de elită, Elice a inimii, trag cu putere Doi cai dinamici, fac o avere, Dinții pătrund cu cruzime în carne, Dar pe sub dinți, viermele doarme, El se mărește, devine balaur și strălucește, parcă-i de aur. Trece-o pisică umilă prin parc, Ea se izbește de un copac și se preface în tigru – gigant, parcul, pe loc, devine vacant. Aste minuni le-am văzut eu aseară, Flora, alături, e dragoste - fiară. De când nu-mi mai e frică de moarte , Mă plictisesc, aș spune, chiar foarte, Nu mă mai speria cancerul, SIDA, Motocicleta, camionul, Astrida, Astrida e numele bietei cățele Care provoacă multe belele, Noaptea, Astrida, ca-n Baskerville, Urlă-n spre lună c-un timbru viril, Ronțăie stele, soare, comete, Iar în oraș nu mai sunt fete, lumea e-nsărcinată, așteaptă luna a noua sau , poate pe-a șaptea. Bate la miezul nopții un ornic, Omul de treabă este și spornic. Ornitoringul de vină e-n toate, Asta citești în oricare carte. Ââ….. Profet Păsări și arbori, visuri și nopți, Degete smulse, strivite de roți, Harnic călăul spânzură, taie, Are prieten doar o potaie. El este Marele Inchizitor, Nu are nume, numele mor, Noapte, tăcere, de undeva Spune trei vorbe o cucuvea. Mult mai departe, în zări, un păstor Își pregătește propriul viitor, Fluieră-ncet, adună-n secret, Domnul păzește pe noul Profet? În castelul Metzengerstein Intră o stafie, La o sută verste, mie Mi se pare Cain. Ia bomboana, zice hârca, Mestecă hârtie, De la Viena pân-la Bârca De stafii – oștire. Berenice, Berenice, Cum te mai iubiră Richard Wagner și cu Nietzsche, Dar eu cânt la liră. Regele pe nume Ciumă Intră în cetate, Morții nu prea știu de glumă, Gâzii n-au păcate. Ah, Ligeea, ah, Ligeea, Lasă Casa Usher, Stă să cadă la cutremur, Îngeru-i la ușă. Un portret oval îți dărui, Tenul tău de crin e, Masca morții roșii, cărui Diavol îi stă bine? Într-o hrubă sună ceasul, Orologiu sumbru, Inima îmi spune, lasă, Nu mai pot să umblu. Waldemar apare galben, Lămâios și țeapăn, Eu lui Waldemar o palmă i-aș servi , dar crapă. Demonul perversiunii Face-n Iad ravagii, Metzengerstein, scrie-n rune, l-au distrus iobagii. Cursa cu obstacole Sar peste ani-garduri, Uneori mă folosesc de aripi, nu este ușor nici să zbori, râde lumea, unuia i-au crescut dinți pe frunte, se încruntă. Cel mai mult m-a bucurat când, aflat pe malul Styxului , am descoperit o sticlă, în care se aflau poemele mele necitite. În viață treci prin toate culorile, Moartea e gri, gorile și gloriile, Încearcă să cânți mai simplu, mai clar, Observi gângania din chihlimbar? Suntem cerșetori pe față, pe-ascuns, Poetul privește prin Nepătruns, Întreabă „Quo vadis, Domine?”, Doamne, Un om între oameni, un pom între poame, Iar fericirea rămâne în urmă, Nu pot fi dejurnă, în turmă. Pe când un șal putea să mai sugrume-o dansatoare, Pe când bunica mea mergea la sărbătoare, Pe când șopârla, șarpele erau stăpâni, Mari diplomați umblau în mâini, Poeții erau regii, printre pictori Erau Dali, Picasso, Brauner Victor, Priveau de la nălțime, din Empire, Făceau volute, curcubeie-n aer, Iar harul poposea prin ateliere, Cu Hemingway puteai să bei o bere, Un înger blând venea în fiecare noapte, Mai vine și-azi, îl simt cum e pe-aproape. Cu pantofii negri se merge mai ușor sub pământ, Unii vor spune că este o glumă proastă, Dar eu făcut acest experiment, într-o noapte Am intrat în cimitir cu costum și pantofi negri, Am coborât într-un cavou și am început plimbarea, cineva m-a cam beștelit, așa e lumea, altul a vrut să mă ia la bătaie, poți să dai într-un mort? La colțul unei alei se discuta despre a treia cale, Era unul mustăcios, semăna cu Stalin și explica Molcom cum este cu fericirea poporului, A apărut Hitler, l-a tras de mânecă, aveau ceva de pus la punct, să nu audă bătrânul Winston care deja pufăia nemulțumit, democrația este ceva inevitabil, zicea, noroc că morții nu prea simt foamea, nici case nu cer, cu salariile au răbdare, de pensie nici nu poate fi vorba, iar dictatura e bună că adună mulți morți laolaltă, se poate face un miting, un război, acolo, ca lumea, nu știu de ce, m-a cam plictisit discuția, am ieșit, mi-am scos pantofii negri și am ajuns acasă pe ploaie. Am tras o dușcă de whisky, ai dracului politicieni, nici sub pământ nu te lasă în pace. Iarna pare centrul luminii, Urcă pe geam nervurile reci, Uitarea se-așează, vin și străinii, Vin sărind peste ziduri, poteci, Liberi mor la nălțime cocorii, Aripa lor este inima ta, Lasă uitarea să sfarme norii, lasă clepsidra să curgă în ea, numai tu, chip fără nume, tot mai revii, nu vrei să pleci, iarna , coroană, albă minune, iar pe geam – nervurile reci. Și voi trăi în adâncă smerenie, Voi privi fără păs bezmetica lumii chemare Spre tot ce-i trupesc și supus doar orgoliului lacom. Azi, iarna vrajbei noastre s-a-năsprit, Iar soarele-i călâu și neguros, Nu știm că-n toate traiul e finit, Pricepe câinele ce-nseamnă un os de ros. Bărbați , femei, doar umbre noi vom fi, Noi ne-am iubit și, poate, ne iubim, Citiți poemele lui Edgar Masters Lee Sau mergeți la Săpânța-n țintirim. Noi coborâm în marele Maelstrom, Din domn în domn, din om în om. Tu știi ce este un poem? Nu este un cocoș, nici un locotenent de cavalerie. Nu este un bănuț pe care-l pui pe talger. Dar poate fi chiar luna de pe cer, De care nimeni nu are nevoie. Nu-i fluier, ar putea să fie, nici pasăre nu este, Deși zboară, nu este doar prieten drag, El poate deveni otravă, un leac luat cu grijă Sau cu teamă, o rugă înaintea morții? Un fir de aur după ani de trudă în zadar, O pâine ce aduce alinare celui flămând, E o iubire nerecunoscută, dar ce nu poate fi? Orice sau chiar nimic, precum cometele ce ard Fără de urmă pe un cer prea luminos, Dar tu știi bine ce este poemul, De-aceea mă retrag și mor puțin. Spectacol în aer liber Diminețile sunt simple, mai complicat este ziua. Stelele nu așteaptă pe nimeni, nu vă înșelați. Am văzut într-o după-amiază o coloană – era doar praf. Pentru fluviu, oceanul este moartea. Cu un ram de măslin poți ucide un om. Pașii nu m-au urmat, au rămas doar în urmă. Am văzut oameni, dar nu am vorbit cu ei. De ce ne amintim la sărbători de morți? Când se termină copilăria, moartea este la ea acasă. Una dintre gravele boli ale istoriei este cultul unei personalități. Pietrele susțin trenul, trenul cară pietre pentru alte trenuri, așa suntem noi, generațiile. Cultul muncii brute este un cult sălbatic. În noi nu este cerul, ci viscerele, tocmai aceasta este minunea poeziei. Târguieli și tânguiri, două lumi. Îmi plac corpurile luminiscente, luminofore, fosforescente, fluorescente, Reflectorizante, roșii, albastre, așa văd sufletele noastre după moarte. Când ultimii călăreți au părăsit câmpul de bătaie a început era atomică. Să scrii o carte numai despre suflet, ah, ce imposibilitate. Metaforele, precum florile Metaforele , precum florile, unele sunt carnivore. Când metafora devine scop în sine, emoția scade. Dar, suferința în stare pură nu ajunge la artă. Arta este nemiloasă. Orice scriitor trăiește într-o permanentă contradicție cu sine însuși, cu cei din jur. Pacea îl ucide. Cel mai rău critic este gustul comun. Marea literatură nu mai este nici poezie, nici proză, este artă. Nu mai am timp și putere să scriu proză, nici poezie, doar sângerez. Sămânța încolțită va da roade fără prezența mea. Nu există speranță îngenuncheată, doar muribundă. Ochii nevăzuți fie se uită, fie te obsedează. Disperarea nu are capăt. Ceasurile lui Dali nu mai pot fi reparate. Nu există femei urâte, doar suflete urâte care nu au gen. Erorile mele nu interesează pe nimeni, dar sunt ale mele. Cine strigă în deșert să aștepte mult și bine. Când înveți să cobori scările, încep să te doară genunchii. Falsa Atlantidă, o aguridă, Cuvintele se plimbă printre idei ca peștii, Cartea de vizită a mortului este unicul vers scris în minte, oamenii sunt străini din naștere, nu vă obișnuiți cu voi, dacă nu ați exista, ei? Ce ați spune? Răstigniți în pat vă fumați speranțele. Singura reușită în viață este să nu mori când vrea Diavolul. Vorbim despre requiem și ne scobim în dinți. Despărțiți de uter nu ne regăsim adăpostul. Dorințele trupești se sting sub cerul înstelat. Fiecare clipă este ipotecată, dar noi nu știm. Nimic nu se pierde, decât viața. Între două oglinzi nu te mai poți vedea. Am zărit Titanicul într-un tablou al bunicii. Atlantida nu se zărea, deși a fost primul Titanic. Cum a trecut timpul, spuse furnica. Ții minte Atlantida noastră? Prietenul cel mai bun m-a suspendat, Sunt scarabeul de aur în așteptarea Unei gâze miraculoase, o zână – gâză, În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși, Mă simt minunat, deși pustnic într-o peșteră Numai și numai de aur, rostesc cuvinte, Îi înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa, Pe Jeanne D”Arc o înțeleg cel mai bine, Uneori, seara, vine la mine Pascal, Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide, Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic, Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni, Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici antante Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult Împușcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi, Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana, Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu, Acolo aleargă vioi scarabeii de aur. Copilăria mea stă furișată În piețele dispărute ale orașului, Năluci de mult uitate mă vizitează, Am ascultat limbile pământului, Germana, rusa, româna, Am înțeles că toate păsările au dreptul Să zboare, dar nici un drept nu este garantat, Un singur moment desparte viața de moarte, Un moment pe care nu oricine îl înțelege, Un adevăr ca răsăritul ghiocelului de sub zăpadă, Ca un sărut fugar al fecioarei cu costum de elevă, Apoi vine evadarea, dincolo de ziduri nu este nimic, Zadarnicul efort de a sări zidul, te trezești mai matur, Dar cu nimic mai bun, am început să-i ascult pe clasici, Copiii noștri – giganți, am ascultat Oda Bucuriei, Luceafărul, Am privit pânzele lui Dali, Henri Vameșul, Am înotat în Marea Sargasselor, Aceleași stele, aceiași oameni, Nu am uitat sărutul timid al fecioarei cu costum de elevă. Moartea ne leagă și ne dezleagă, Unii rămân într-o singură doagă, Dragostea noastră crește, descrește, Sufletul zboară în stele, în peșteri. Eu evadez, el evadează, Scriu acest gând luminat de o rază, Poate cu luna m-am însurat, Poate că stelele mi-au descântat, duc la păscut poemele mele să mi le tundă Domnul pe ele, lâna să fie de aur, s-o caute argonauții și să mi-o laude, astfel poetul fără să știe intră direct în mitologie. Morfologia peisajului, a pasajului și a pajului, Creațiunea înseamnă tăcere, Supunerea celui nesupus, Zicere fără contrazicere, Emergența tăcerii, tăcerea în aventură, iubitele mele, Ruth și Esthera, Iosif cel vândut ca sclav, Complotul nereușit al lui Iov, Autoînvinovățirea ca formă de lașitate, Culorile vidului, Tăcere nocturnă-tăcere mortală, Les fleurs du mal, Misiune și promisiune goală, Dialog fals și un duet lamentabil, Culegătorul snopilor uitați, Cuvântul spus în pianissimo, Purtătorul neantului, Fraternitatea fratricidă, O luptă pierdută cu tăcerea cuvântului, Violența tăcerii, Cuvântul ce astupă adevărul, O a treia dimensiune – lăcomia, Dumnezeu își asumă toate riscurile Tăcerea nu este Frumoasa din Pădurea Adormită, Istoria ca improvizație, A spera înseamnă a te sacrifica, Iona, bufonul tragic, Vorbele de prisos produc ravagii, Cum intră Dumnezeu în tăcerea Omului, Poți spune DA tăcerii? Obscenitatea viitorului, Vorba cioplește existența, Iluzia non-violenței, Răul se ascunde printre copiii lui Dumnezeu, Tăcerea are diverse grade și diverse măsuri, Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea, Riscurile Genezei și Exodului, Posibilul corectează realitatea, Multe altele, nespuse. Din amintiri tăcute, Din maronii cucute, Pornim în pași prea mici Spre Greenwich. Căutări, căutări pe alte mări, Zăpezi topite în amiezi, Un dram de minte, Doamne, dă-mi, Cu ochii muți cum e la struți, Ucidem versuri și eresuri, Petrecem iarna –n Viena gri, Unde imperiul se sfârși. Stau într-o salcie, privesc Cum trece-n ritm împărătesc Un ofițer stresat de glonț, Ninive – pasăre cu clonț, Ea-și curăță în rana mea Ce a mâncat la cherhana, Iar dincolo umbrele trec Printr-un contrast, un turc și-un grec. Altă iubire noi căutăm În orășelul North-Helăm. În mine intră toate gudroanele, Morții nu visează că vor reînvia, Dar ceva există ca o floare- ghiocel, Ceva renaște din aer, din cuvânt, Am o mare încredere în revenirea păsărilor, Călătoresc permanent între Taj-Mahal și Antarctida, Se uită uliul la mine, mă confundă cu o pradă, Maharalul din Praga mă însoțește, Uneori vorbesc cu Faust despre timpul probabil, De când cu cibernetica nimic nu este sigur, Undeva locuiește un ins identic cu mine, Nu l-am căutat, am vorbi aceeași limbă, Ah, Mefisto, ah, Golemul, mi-au însoțit copilăria, Mă așteaptă o nouă misiune, desigur, secretă, Voi elibera o furnică de exploatare, Asta mi-a spus Kepler înainte de a muri, Damnatio, strigă un caporal în izmene, Jocul divin nu s-a terminat, vă asigur. Izgonit din Cetate voi cânta doar în câmp, Ca un Pan exilat, ca spartanul cel strâmb, Un scripcar pe o casă cu o vioară din flori, Doar cinteza îmi spune că-i dau fiori . Am avut o iubire, o am și acum, Mi se spune, mai bine cată de drum, Stau ca vodă în fața Înaltelor Porți Ori ca omul lui Kafka fără de sorți, M-am jucat cu comete și meteori, Mi se spune, prietene-i timpul să mori, Iese-un gâde îmi taie capul pe loc, Capul vorbește cu limbă de foc. Era-n Lublin un scamator, Ce se scula mereu în zori, Ne oferea minuni, dar cum Să crezi azi în minuni? El fericit, noi - acri, surzi, c-așa e omul, ca un sturz, stă drept, gândește strâmb, speriat, pământul pare plat. Un cabalist trecea vârtej, Era din cei mai cei viteji, el circula prin Manhattan. n-avea un ban. Mai știu un Ghimpe, cam netot, Un papagal prea roșu-n bot, groparii-l așteptau cu drag, el a murit în larg. Cucurigu, strigau în rai Franz Kafka și cu Georges Batailles, Le sunt nepot și mă irit Că nu i-ați auzit. Acum, cu gluma las-o jos, Zăpada e un dar prețios, De n-ai almazuri sau bijou, De nu vânezi căprițe-gnu, Ești un nimic, tu poți să scrii Romane lungi și poezii, Totuna e, că undeva Noi ne vom saluta. O stradă și-o bragă, albitură, alviță, Viță de vie, viță de moarte, Intrăm în subiect ca în brânză, Să trăiți domn Judecător. Vai, jerbele, de ce strigau gâștele? Nu vă abateți de la subiect. Voiau să-și ceară iertare, Ce, cum ? Vorbiți mai tare. Te tai, șuieră martorul, Dispari într-o clipită, Pot fi bun, pot fi rău, tot un drac. Ne mai iubim, totuși. Ca și cum ai avea două logodnice. Ce, e rușine? Percheziționați-l. Polița era falsă, domn Judecător. Nu-i dăm nimic. Cu asta se vine la mine? Mi s-a-ntâmplat să văd un om pe care Îl credeam mort, ei și? Încercam și eu să mă mir. Încercam să mă trezesc. Voiam să-i întind mâna, el nu voia, apoi, brusc mi-a strâns brațul cu o forță herculeană, m-a târât pe străzi lăturalnice, se lipeau de mine leproși, câini vagabonzi, prostituate bolnave și grave, m-am trezit pe cearșaful ud, soarele mă pișca de nas, afară lătra sănătos un câine, cafeaua e gata, domn Judecător. Prins într-o plasă rară De păianjen prietenos, Încerc să scap de propriile vicii, Victoria este dincolo de final, Ce să mai pot ierta? Totul și nimic, o, Dumnezeule al dreptății, Tu domnești în inima omului, aici, pe pământ, Nu-i mântuire pe pământ, Dar nu suntem singuri, nu, Vom ieși din fluviul Timpului, Fără regrete, am făcut mai mult decât speram, Abia mă întremez după visul din noaptea trecută, Metafora, strigă un trecător, unde este ea? Eu sunt metafora, parametafora, pentru că forez în mine , îmi place să vorbesc cu tine, ceilalți nu știu nimic. Deh, urmașii… Mergeam pe un coridor, Împăcat cu finalul, Râdea o paiață, acolo, în poartă, Ești trist? Mă-ntreabă moartea, Ași, nici vorbă, eu cred că ești o paiață și-atât. Cădeau frunze din Copacul Vieții, Umbrele creșteau, Unde erai, Daniel, unde erai? Gurile celor ce cântau Au fost astupate cu pământ, Tu unde erai, Daniel? Alături arde o lumânare, Cu capetele ninse de ani, ei studiază, Barba le ajunge la brâu, Ei studiază cărțile vechi, Străjuiesc Timpul să nu treacă, Străjuiesc adevărul, dar care? Fără barbă ar semăna cu niște copii, Ochii lor privesc înlăuntru, Pentru ca noi să privim. Încotro? Nu te teme, și-a spus, Vântul sorbea din căldura trupului său, Nu te teme, și-a spus, Vântul aluneca peste trupul Sfârtecat de gloanțe. Nu te teme, și-a spus, Tremura ca o stea tot mai înaltă, Deasupra pământului. Poți cere iubire? Cel care plânge, Cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste O groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se nalță, Se caută, se găsesc, Nu au liniște, Lacrimi de piatră. Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, Eu am auzit ultimul lor strigăt, Eu am văzut cum se nălța fumul, Am auzit cum se îmchideau ușile, Fumul era ultimul lor cuvânt, Ultimul sărut, o literă, Un semn pe un cer de lut. Poți cere lumii iubire? Poți cere orice, Iubirea se-mparte În iubiri mai mici, tot mai mici, Până ce te trezești în palmă Cu un dram de ură, O scuturi, nu scapi de ea, Iartă-mă, Doamne. Prăpastia era pentru oameni, Clipele erau rafale de mitralieră, Amintirea, astăzi, este un monument tăcut, Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ? Cel care plânge, cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste o groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se-nalță, se caută, se găsesc, Nu au liniște, lacrimi de piatră, Asprul pământ, fără glas se ridică statuia, Ani și ani, dar nimeni n-o vede, Apoi toți o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred. Copiii au desenat, au putut desena, Un fel de a glumi cu moartea, Cum numai copiii pot glumi, Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe, Glume triste, iar micii autori plutesc pe cer, Nori albi, zâmbind ștrengărește, Dar pe pământ nu vor reveni niciodată. Chiar dacă scapi, Chiar dacă vei povesti, Nimeni nu te va crede, Spuneau pietrele din pavajul Careului de execuție Piciorul sus, aburi, alcool, Puțin mărunt, gigant de-alcov, Boemul trist, alt paradis. În artă nu poți fi Nimic, Mai bine zeu, decât mulți conți, Un Dumnezeu de patru coți, El a iubit pe cel căzut, A ridicat în slăvi pe slut, Mai bun ca el n-am prea văzut, Poate că eu as fi trecut Nepăsător, cum suntem toți, O omenire de netoți, Toulouse, ne-ai tras în inimă un glonț. O lume râde, alții plâng, Fără speranță, ochiul stâng e-nvinețit de un amic, în artă nu poți fi NIMIC. Iar dragostea, pâș-pâș umbla În patru labe, o cățea, Toulouse-Lautrec ești un gigant Într-un viitor rămas vacant. Unu-nseamnă doi I. Nefericirea nu poate fi cactus, Cum fericirea nu este un crin, Abia deasupra norilor, înaltul Ne spune ce-i mărunt sau e divin. Într-un pustiu nu vin nici viața, ploaia, Poate că sufletul e uneori pustiu și totuși noi simțim văpaia, cu Dumnezeul viu. Iar de-ncălcăm porunci, nu vrem iertare, Pedeapsa și iertarea sunt în noi , În urma noastră, asemănătoare, Este ființa, unu-nseamnă doi. II. În spatele zidului era o comoară, Zidul dăinuia de o mie de ani, șopârlele ajunseseră la a mia generație, viermii nu puteau să pătrundă prin metal. Acolo bătea o inimă, așa spunea învățătorul, Dar cine s-ar fi apucat să scoată comoara, Ar fi riscat prăbușirea catastrofală a zidului. Zidul era până la cer. Numai un orb putea să facă lucrarea. Un orb nu poate fi pedepsit de nimeni. III. Pe câine îl chema Riabcik, Venea din ținutul Riabland. Avea ochii roșii, era slab ca un deținut, Dar fericit când nu primea picioare în coaste. Culcușul său era în peștera walkiriilor. În tinerețe a fost duce. Mai era acolo o femeie, Frosa, Care-l hrănea cu jăratic. Câinele căra găleata la râu, Răul era de foc, Riabcik l-a traversat, A cucerit Roma, acolo a rămas fără coadă. Catedrala San Pietro î privea cu milă, Prietenul său bun era Romulus, Amândoi sufereau de jigodie. Astfel s-a născut o rasă. IV. An de an, capul meu Se înclină mai adânc În fața celor morți, În fața celor uciși, Alături de cel care am fost Jelește cel care sunt astăzi, Mai gânditor, mai înțelegător, Umbrele se tânguie, Așteaptă să le chem pe nume, O melodie tristă e amintirea lor, Dement îmi apare trecutul, Îmi cereți să-l privesc umilit? V. Un mic soare s-a urcat pe un soare mai mare, O frunză a declarat că este poet, Un broscoi a devenit cel mai mare, O vrabie rănită nu l-a trădat. Orice client are ochi de înger. Boii au coarnele pașnice ca și sânii femeilor. Ne vom regăsi în grădină, fiecare – o plantă. Lăsați stelele, au ele alte griji. Pietrele ne roagă să nu le lovim. Covoarele ne duc dorul. Obosit, mă descompun în puf. Toate păpușile mor într-o zi. VI. Înainte de a adormi, apuc să văd Cum leii sfâșie o girafă, Cum le sclipesc ochii răi, Cum se mânjesc cu sângele girafei, Care se prăbușește de pe catalige , Am adormit adânc, ziua a fugit în brațele beznei, m-am trezit, au trecut câteva veacuri, în față dansa o rază violetă, îmi spunea – te iubesc – mă simțeam inundat de o bucurie intensă, amestec de roșu, albastru, violet. Cine-i? O șosetă albă, una neagră, Vârfurile pantofilor aduse-n unghi, avea ochelari, evident, citea o carte despre ghivent, avea laptop, avea mătuși, din Buhuși până-n Konotop, nu avea eclat, dar scria, dar dirija, „Liliacul” compus de babacul. N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza, Era duce de Braganza, Între Vucovar și Dubăsari Era armăsar. Adorm în troleibuz, visez, Cum urc marmoreene trepte, Castelul mă așteaptă, vienez, Iar îl las să mă aștepte, Sunt plin de decorații, Feldmarschal, Arunc în jur priviri intimidante, Dar o brunetă râde pe sub voal, Îmi spune – rațiune, mergi andante, și sus abia respir, încovoiat, privesc la tronul gol, în catifele, cobor la popa nan, doar am visat că sunt în lumea ipocritelor livrele. Cînd zbor cu avionul, vine un înger, Îmi oferă un compot de iluzii, vecina de pe șezlong nu mă recunoaște, deși mi-a fost iubită fidelă, avionul zboară în direcție inversă, dinspre cer spre pământ, abia aștept să dau un telefon, „Ajungem în câteva secunde”, Strigă pilotul Scaraoțki, Stewardeza nefertiti, Îmi dă o bomboană Cu gust de varză murată, ”Acum vă recunosc”, îmi spune vecina, e galbenă a șofranul, apoi ascult ultimele știri, aflu că am căzut cu avionul alaltăieri. Din om se smulge strigătul Din om se smulge strigătul Ca dintr-o pasăre în zbor, Un strigăt e-o sămânță-n cer, De sus curg lanuri sângerii, Iar pe pământ atâtea ruguri ard, Atâția miei ce în zadar Se roagă pentru milă, În timp ce frigul cade ca o ghilotină Peste grumazul florilor târzii. Corabia a naufragiat de multe ori, O nucă, poate-un om la reanimare, Pe ducă sunt eroii, Corabia coboară pe un singur drum, Pe verticală. E prea târziu să-ndrepți ceva, Nu-i prea târziu să uiți Se moare-n cărți, la cinema, Iar unii mor desculți. Ne-amestecăm cu viermi, furnici, Cu frunze, pene gri, E prea târziu să fiu aici, E timp pentru a muri. Prin scris nici nu trăiești, nu mori, Dar te înalți de-atâtea ori. Vorbele mele peste țări și mări, Cum trenurile trec prin gări, Cum păsările-n nori dispar, Cum inima îmi bate rar, Cum nu știu nici acum ce-a fost. Cum nici viitorul n-are rost. Și totuși noi trăim, iubim, și totuși îngerii ne vin, acest poem e-un strigăt mut, din est în vest, din nord în sud, un strigăt ce nu moare-n morți. Bastilii cad, Înalte Porți. E frig și azi e ziua mea E frig și azi e ziua mea, Dar ce contează pentru o vecie? Simt că prietenii-s aproape, Eu încă pot să cred în prietenie. Bătrân naiv, sentimental Am dăruit poeme Mai limpezi decât un cristal, mi-ați fost și-mi sunteți gemeni. Am întâlnit în drum iubiri, Dar n-am trădat Iubirea, Unii au fost frați, alții vampiri, Să-i judec, nu mi-e firea. Poetul moare nescriind și necitit el moare, ca orice om privesc cu jind la tot ce mă-nconjoară, milioane scriu, milioane mor, din ceruri cad și stele, m-am dăruit poemelor, mă regăsesc în ele. Un cer fără de margini port în suflet, Un cerc de foc mi-e timpul martirizat, desculțe Merg clipele pe drumul înspre moarte, Eu am crezut, în Tine, Doamne, nimic nu mă desparte, Durere și trădare, curg fluviile-n ocean, Sunt fericit că-mi dărui otravă și balsam, Speranța nemuririi, iubirile trupești, În fiecare clipă îți mulțumesc că Ești. O pasăre uriașă cu aripi lungi s-a așezat pe gândurile mele, de-o parte și de alta, stăm la taifas, îi simt chiar răsuflarea-ntretăiată, e pasărea ce zămislește viață. ea zămislește viață, ea are străluciri albastre, în timp ce noi purtăm orice și locuim oriunde, ea este visul din copilărie și speranță de-a lungul unei treceri fără vise. Miroase a cuișoare și șofran, A chimen și-a cadavre de albine, Miroase a haina mortului de-un an, Dar poposește damful de smochine. Cum bate toace-n fierul ruginit, Cum se ridică morții și se roagă, Acolo, sub un dud noi ne-am iubit, Iar peste ani îmi ești cu mult mai dragă. Sub fân mai zace vulpea prinsă-n lanț, Ea a murit, ne-a blestemat cu ochii, Iar anii trec plutind în danț, se-ascunde soarele sub umbra unei rochii. BORIS MARIAN MEHR 1 02.2018 Dă clic pentru opțiunea Răspunde sau Redirecționează Se utilizează 2,2 GB (14%) din 15 GB Administrează Condiții - Confidențialitate Ultima activitate în cont: Acum 0 minute Detalii
Piatră cu ochi O piatră cu ochi Se uită la mine, Ea cunoaște liniștea, Eu nu sunt de piatră, Ea cunoaște limbajul ploii, Eu sunt grăbit, deschid umbrela, Ea a fost om, pe când eu Eram piatră, astfel ne privim în secret, Eu – o biată carne cu suflet, acolo, Ca un câine credincios – sufletul.
În somn și în nesomn În somn și în nesomn ne legănăm, Ca-n mari spânzurători din cer, mai sus, Visăm și ne-ntrebăm ce mai visăm. Când soarele recade la apus. Mestecenii copilăriei versuri spun Din cartea lui Esenin, pe de rost, Un paznic m-a bătut lângă un prun, Decât deștept și bun, mai bine prost. Viața-i neplăcere, prea mult chin, Stăm pe-un vulcan viclean și mult corupt, Există și dulceață în venin, Tu poți să fii un ghimpe sau un fruct. Trăim în anarhia cu moroi, Ca-ntr-o ficțiune fără de sfârșit, Ne-ajută mai puțină ură-n noi, Un început de simpatie, chiar șoptit.
Există și metastaza binelui? Un trist centaur în pași de dans. Iedera spune cuvintele sinelui,
În urechea mea stângă aud un balans. Orchestra a tăcut prea devreme, Mulți pentru glorie s-au bătut, Triumful urcă precum un vierme, Raiul a fost ridicat din lut. Munții rumegă norii, sublimul, Leul a fost cândva șobolan, Doamne, nu-mi oferi doar prea-plinul, Lasă-mi o porție de catran. Tobele bat, trompetele sună, Mergem voioși la carnaval, Moartea are culoare brună, Viața-i ascunsă-n recif de corali.
Erau acolo tristeți și bucurii, Ulițe strâmbe erau, Vii între vii, Oameni pluteau în aer, pe nori, Stelele mai cădeau, albe culori, Eu mai zăream, cumva, umbre târzii, Mici croitori, coșari, viori viorii, Cum i-arăta Chagall, melodios, Parcă erau scrisori, albumul roz, Parcă am fi cu toți triști-veseli scripcari, Peste o mie de ani, din nou coșari? Dar cel mai sus zbura mireasa mea.
Nedivina comedie În loc să privim în față Oamenii, privim în oglinda orbitoare A orgoliului propriu, O durere de dinți ne doboară, Devenim iar oameni, Ca oamenii. Tu, cel onorat cu titluri și premii, Ce mândră îți flutură barba, Tresaltă bărbia cu toată mândria, Dar piedestalul pârâie, plânge, granitul se frânge, redevii om ca toți oamenii, bun ca o pâine, de mâine. Adio poate fi odios, un cuțit Sau o floare pe un mormânt neînceput, Mai mulți prieteni găsești În lumea necuvântătoarelor, Eu regret și moartea peștelui agățat În cârlig, un cuvânt e un om, Poate muri. Zidul din spatele nostru tace, În timp ce o ploaie de gloanțe Străpunge aerul cald.
Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua, Nici noaptea, dar eu scriu pe cer și pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian, nu-s fascinat de-un fond obscur, nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez, nici moartea nu-mi este iubită, nici nu urăsc cum trebuie, cu migală, dar ești poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit, un semen de al meu, nu fac infarct, scriu cum respir, când nu mai scriu, duceți-mă la Morgă pe ascuns, sunt Hyde și Jeckill, scriu, nu scriu, astfel eu supraviețuiesc, nebun sau limpede ca apa de izvor. Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru, Viața, ca florile-n crâng , se duse ca Orbul, Ce să-nțelegem și cum? Duminică a împăcării, Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării. Operă-bufă trăim, plângem zadarnic, În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic, Mările, drogul,poem, visul Nirvanei, bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei. Se făcea că mările au secat, Umblam în gigantice cratere, Mă priveai cu alți ochi, Eu mă scufundam în nisipul marin, Un picior, un braț, un obraz, jumătate eram afară, tu străluceai nemiloasă, apoi apele s-au așezat. Părintele meu, ești de mult în pământ, Eu mă mai caut în scris și în gând, Eu te aud, noaptea, în vis, Iar prin uitare nu te-am ucis. Nu știu pe unde ne-om întâlni,
Nu cred în rai sau în iad, suntem vii, Oamenii urcă, urcă mereu, O înălțare spre Dumnezeu. Tot ce-ai greșit, greșit-am și eu, Dar mă înalț la Dumnezeu, Vin generații, mă-ngroapă încet, Ei vor greși, cum și eu mai greșesc.
Domn, Domn să nălțăm, Să deschideți poarta casei, Domn, Domn să nălțăm. Să citească tot poporul, Domn, Domn să nălțăm, Să se bucure-autorul, Domn, Domn să nălțăm Mereu am fost sau nu am fost Într-o căutare fără rost A elixirului visat De Eva, de Adam –bărbat, Al frumuseții, tinereții, Deși mă cam lovesc pereții, Sunt beat de-o falsă nemurire, Veșnic mireasă, eu sunt mire, Să fie cerul gol, adânc? Să fim noi singurul Pământ? Departe, dincolo de stea,
Eu am un dublu, tu ești ea. O clipă am crezut că s-a oprit ceasul, Ceasul a-ntrebat, care-i necazul? Inima? Nu. Nervii? Ah, ah, Îl înțeleg astfel pe Bach, Nervii-s ca orga și clavecinul, Nu apăsa tare, sublimul, Doar din evlavie, șoaptă și rugă Poate să nască, să se distrugă Poate, sub degete boante și tari, Iar tu, viața mea, poți să dispari. De are vântul umbră și eu am, Trecând peste podișul tibetan, O, Sancho, ți-amintești orașul Ce ne-a gonit cu mătura, fărașul? Un cimitir de cărți înspre Apus, Pe unde- atlanții s-au pierdut, s-au dus, Nu-i mică lumea, este chiar prea mare, Iubirea nu prea-i la căutare, De arcul-pasăre eu nu voi povesti, Ne-am întâlnit definitiv , Marie, Marie. Când ucizi un om cu vorba, cu gândul, Nu poți ierta, te doare cuvântul, Nu poți uita, te refuză pământul, Să nu izgonești cerșetorul, e sfântul Care te poate aduce în rai, Numai un suflet în tine să ai.
Romanță foarte târzie Pe umărul stâng O lacrimă plâng, Pe umărul drept Tot lacrimi deșert, Dar tu spui numai nu Sau răspunzi în doi peri, Pentru tine eu vreau Să urc azi în cer, De acolo privind Să-nțeleg de ce tu Poți să spui mereu nu, De ce nu te conving, De ce-n viață omătul și frigul domină, de ce timpul ne mătură cu-ntuneric, lumină sau lumina e numai în sufletul meu, dacă eu nu am suflet, mai avem Dumnezeu? Ruga mea e-ndreptată Spre cine, spre ce? Ruginite cuvinte, Le temps est passe!
Cuvântul de fier nu mi-este prieten, Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând, Te-nșeli, zice melcul, tu nu știi ce zace În mine, durerea dormind în adânc. Acidul cel tare așteaptă doar clipa, Lumina se poate preface-n pârjol, Primește-mi, iubito, alintul, sărutul, Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol. O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul, Oglindă și stare, gâde, bufon, Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul, Deși merg încet, mi-e cuvântul- foton, Pot fi ca marea, umil ca pământul, Primește-mă-n palmă ca pe duh, Pot fi stejarul, pot fi și iarba, Prin tine, din haos pot iară să urc.
Iubirea ca fiară Moto - Bah, Bach și Offenbach Flora-nflorită și mult des-florită, Flora –un nume vechi, de elită, Elice a inimii, trag cu putere Doi cai dinamici, fac o avere, Dinții pătrund cu cruzime în carne, Dar pe sub dinți, viermele doarme, El se mărește, devine balaur și strălucește, parcă-i de aur.
Trece-o pisică umilă prin parc, Ea se izbește de un copac și se preface în tigru – gigant, parcul, pe loc, devine vacant. Aste minuni le-am văzut eu aseară, Flora, alături, e dragoste - fiară. De când nu-mi mai e frică de moarte , Mă plictisesc, aș spune, chiar foarte, Nu mă mai speria cancerul, SIDA, Motocicleta, camionul, Astrida, Astrida e numele bietei cățele Care provoacă multe belele, Noaptea, Astrida, ca-n Baskerville, Urlă-n spre lună c-un timbru viril, Ronțăie stele, soare, comete, Iar în oraș nu mai sunt fete, lumea e-nsărcinată, așteaptă luna a noua sau , poate pe-a șaptea. Bate la miezul nopții un ornic, Omul de treabă este și spornic. Ornitoringul de vină e-n toate, Asta citești în oricare carte. Ââ…..
Profet Păsări și arbori, visuri și nopți, Degete smulse, strivite de roți, Harnic călăul spânzură, taie, Are prieten doar o potaie.
El este Marele Inchizitor, Nu are nume, numele mor, Noapte, tăcere, de undeva Spune trei vorbe o cucuvea. Mult mai departe, în zări, un păstor Își pregătește propriul viitor, Fluieră-ncet, adună-n secret, Domnul păzește pe noul Profet?
În castelul Metzengerstein Intră o stafie, La o sută verste, mie Mi se pare Cain. Ia bomboana, zice hârca, Mestecă hârtie, De la Viena pân-la Bârca De stafii – oștire. Berenice, Berenice, Cum te mai iubiră Richard Wagner și cu Nietzsche, Dar eu cânt la liră. Regele pe nume Ciumă Intră în cetate, Morții nu prea știu de glumă, Gâzii n-au păcate. Ah, Ligeea, ah, Ligeea, Lasă Casa Usher,
Stă să cadă la cutremur, Îngeru-i la ușă. Un portret oval îți dărui, Tenul tău de crin e, Masca morții roșii, cărui Diavol îi stă bine? Într-o hrubă sună ceasul, Orologiu sumbru, Inima îmi spune, lasă, Nu mai pot să umblu. Waldemar apare galben, Lămâios și țeapăn, Eu lui Waldemar o palmă i-aș servi , dar crapă. Demonul perversiunii Face-n Iad ravagii, Metzengerstein, scrie-n rune, l-au distrus iobagii.
Cursa cu obstacole Sar peste ani-garduri, Uneori mă folosesc de aripi, nu este ușor nici să zbori, râde lumea, unuia i-au crescut dinți pe frunte, se încruntă. Cel mai mult m-a bucurat când, aflat pe malul Styxului , am descoperit o sticlă, în care se aflau poemele mele necitite.
În viață treci prin toate culorile, Moartea e gri, gorile și gloriile, Încearcă să cânți mai simplu, mai clar, Observi gângania din chihlimbar? Suntem cerșetori pe față, pe-ascuns, Poetul privește prin Nepătruns, Întreabă „Quo vadis, Domine?”, Doamne, Un om între oameni, un pom între poame, Iar fericirea rămâne în urmă, Nu pot fi dejurnă, în turmă.
Pe când un șal putea să mai sugrume-o dansatoare, Pe când bunica mea mergea la sărbătoare, Pe când șopârla, șarpele erau stăpâni, Mari diplomați umblau în mâini, Poeții erau regii, printre pictori Erau Dali, Picasso, Brauner Victor, Priveau de la nălțime, din Empire, Făceau volute, curcubeie-n aer, Iar harul poposea prin ateliere, Cu Hemingway puteai să bei o bere, Un înger blând venea în fiecare noapte, Mai vine și-azi, îl simt cum e pe-aproape.
Cu pantofii negri se merge mai ușor sub pământ, Unii vor spune că este o glumă proastă, Dar eu făcut acest experiment, într-o noapte Am intrat în cimitir cu costum și pantofi negri, Am coborât într-un cavou și am început plimbarea, cineva m-a cam beștelit, așa e lumea, altul a vrut să mă ia la bătaie, poți să dai într-un mort? La colțul unei alei se discuta despre a treia cale, Era unul mustăcios, semăna cu Stalin și explica Molcom cum este cu fericirea poporului, A apărut Hitler, l-a tras de mânecă, aveau ceva de pus la punct, să nu audă bătrânul Winston care deja pufăia nemulțumit, democrația este ceva inevitabil, zicea, noroc că morții nu prea simt foamea, nici case nu cer, cu salariile au răbdare, de pensie nici nu poate fi vorba, iar dictatura e bună că adună mulți morți laolaltă, se poate face un miting, un război, acolo, ca lumea, nu știu de ce, m-a cam plictisit discuția, am ieșit, mi-am scos pantofii negri și am ajuns acasă pe ploaie. Am tras o dușcă de whisky, ai dracului politicieni, nici sub pământ nu te lasă în pace.
Iarna pare centrul luminii,
Urcă pe geam nervurile reci, Uitarea se-așează, vin și străinii, Vin sărind peste ziduri, poteci, Liberi mor la nălțime cocorii, Aripa lor este inima ta, Lasă uitarea să sfarme norii, lasă clepsidra să curgă în ea, numai tu, chip fără nume, tot mai revii, nu vrei să pleci, iarna , coroană, albă minune, iar pe geam – nervurile reci.
Și voi trăi în adâncă smerenie, Voi privi fără păs bezmetica lumii chemare Spre tot ce-i trupesc și supus doar orgoliului lacom. Azi, iarna vrajbei noastre s-a-năsprit, Iar soarele-i călâu și neguros, Nu știm că-n toate traiul e finit, Pricepe câinele ce-nseamnă un os de ros. Bărbați , femei, doar umbre noi vom fi, Noi ne-am iubit și, poate, ne iubim, Citiți poemele lui Edgar Masters Lee Sau mergeți la Săpânța-n țintirim. Noi coborâm în marele Maelstrom, Din domn în domn, din om în om.
Tu știi ce este un poem? Nu este un cocoș, nici un locotenent de cavalerie. Nu este un bănuț pe care-l pui pe talger. Dar poate fi chiar luna de pe cer, De care nimeni nu are nevoie. Nu-i fluier, ar putea să fie, nici pasăre nu este, Deși zboară, nu este doar prieten drag, El poate deveni otravă, un leac luat cu grijă Sau cu teamă, o rugă înaintea morții? Un fir de aur după ani de trudă în zadar, O pâine ce aduce alinare celui flămând, E o iubire nerecunoscută, dar ce nu poate fi? Orice sau chiar nimic, precum cometele ce ard Fără de urmă pe un cer prea luminos, Dar tu știi bine ce este poemul, De-aceea mă retrag și mor puțin.
Spectacol în aer liber Diminețile sunt simple, mai complicat este ziua. Stelele nu așteaptă pe nimeni, nu vă înșelați. Am văzut într-o după-amiază o coloană – era doar praf.
Pentru fluviu, oceanul este moartea. Cu un ram de măslin poți ucide un om. Pașii nu m-au urmat, au rămas doar în urmă. Am văzut oameni, dar nu am vorbit cu ei. De ce ne amintim la sărbători de morți? Când se termină copilăria, moartea este la ea acasă. Una dintre gravele boli ale istoriei este cultul unei personalități. Pietrele susțin trenul, trenul cară pietre pentru alte trenuri, așa suntem noi, generațiile. Cultul muncii brute este un cult sălbatic. În noi nu este cerul, ci viscerele, tocmai aceasta este minunea poeziei. Târguieli și tânguiri, două lumi. Îmi plac corpurile luminiscente, luminofore, fosforescente, fluorescente, Reflectorizante, roșii, albastre, așa văd sufletele noastre după moarte. Când ultimii călăreți au părăsit câmpul de bătaie a început era atomică. Să scrii o carte numai despre suflet, ah, ce imposibilitate.
Metaforele, precum florile Metaforele , precum florile, unele sunt carnivore. Când metafora devine scop în sine, emoția scade. Dar, suferința în stare pură nu ajunge la artă. Arta este nemiloasă. Orice scriitor trăiește într-o permanentă contradicție cu sine însuși, cu cei din jur. Pacea îl ucide. Cel mai rău critic este gustul comun. Marea literatură nu mai este nici poezie, nici proză, este artă. Nu mai am timp și putere să scriu proză, nici poezie, doar sângerez.
Sămânța încolțită va da roade fără prezența mea. Nu există speranță îngenuncheată, doar muribundă. Ochii nevăzuți fie se uită, fie te obsedează. Disperarea nu are capăt. Ceasurile lui Dali nu mai pot fi reparate. Nu există femei urâte, doar suflete urâte care nu au gen. Erorile mele nu interesează pe nimeni, dar sunt ale mele. Cine strigă în deșert să aștepte mult și bine. Când înveți să cobori scările, încep să te doară genunchii.
Falsa Atlantidă, o aguridă, Cuvintele se plimbă printre idei ca peștii, Cartea de vizită a mortului este unicul vers scris în minte, oamenii sunt străini din naștere, nu vă obișnuiți cu voi, dacă nu ați exista, ei? Ce ați spune? Răstigniți în pat vă fumați speranțele. Singura reușită în viață este să nu mori când vrea Diavolul. Vorbim despre requiem și ne scobim în dinți. Despărțiți de uter nu ne regăsim adăpostul. Dorințele trupești se sting sub cerul înstelat. Fiecare clipă este ipotecată, dar noi nu știm. Nimic nu se pierde, decât viața. Între două oglinzi nu te mai poți vedea. Am zărit Titanicul într-un tablou al bunicii. Atlantida nu se zărea, deși a fost primul Titanic. Cum a trecut timpul, spuse furnica. Ții minte Atlantida noastră?
Prietenul cel mai bun m-a suspendat, Sunt scarabeul de aur în așteptarea Unei gâze miraculoase, o zână – gâză, În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși, Mă simt minunat, deși pustnic într-o peșteră Numai și numai de aur, rostesc cuvinte, Îi înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa, Pe Jeanne D”Arc o înțeleg cel mai bine, Uneori, seara, vine la mine Pascal, Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide, Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic, Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni, Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici antante Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult Împușcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi, Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana, Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu, Acolo aleargă vioi scarabeii de aur.
Copilăria mea stă furișată În piețele dispărute ale orașului, Năluci de mult uitate mă vizitează, Am ascultat limbile pământului, Germana, rusa, româna, Am înțeles că toate păsările au dreptul Să zboare, dar nici un drept nu este garantat, Un singur moment desparte viața de moarte, Un moment pe care nu oricine îl înțelege, Un adevăr ca răsăritul ghiocelului de sub zăpadă, Ca un sărut fugar al fecioarei cu costum de elevă, Apoi vine evadarea, dincolo de ziduri nu este nimic, Zadarnicul efort de a sări zidul, te trezești mai matur, Dar cu nimic mai bun, am început să-i ascult pe clasici, Copiii noștri – giganți, am ascultat Oda Bucuriei, Luceafărul, Am privit pânzele lui Dali, Henri Vameșul, Am înotat în Marea Sargasselor, Aceleași stele, aceiași oameni, Nu am uitat sărutul timid al fecioarei cu costum de elevă.
Moartea ne leagă și ne dezleagă, Unii rămân într-o singură doagă, Dragostea noastră crește, descrește, Sufletul zboară în stele, în peșteri. Eu evadez, el evadează, Scriu acest gând luminat de o rază, Poate cu luna m-am însurat,
Poate că stelele mi-au descântat, duc la păscut poemele mele să mi le tundă Domnul pe ele, lâna să fie de aur, s-o caute argonauții și să mi-o laude, astfel poetul fără să știe intră direct în mitologie.
Morfologia peisajului, a pasajului și a pajului, Creațiunea înseamnă tăcere, Supunerea celui nesupus, Zicere fără contrazicere, Emergența tăcerii, tăcerea în aventură, iubitele mele, Ruth și Esthera, Iosif cel vândut ca sclav, Complotul nereușit al lui Iov, Autoînvinovățirea ca formă de lașitate, Culorile vidului, Tăcere nocturnă-tăcere mortală, Les fleurs du mal,
Misiune și promisiune goală, Dialog fals și un duet lamentabil, Culegătorul snopilor uitați, Cuvântul spus în pianissimo, Purtătorul neantului, Fraternitatea fratricidă, O luptă pierdută cu tăcerea cuvântului, Violența tăcerii, Cuvântul ce astupă adevărul, O a treia dimensiune – lăcomia, Dumnezeu își asumă toate riscurile Tăcerea nu este Frumoasa din Pădurea Adormită, Istoria ca improvizație, A spera înseamnă a te sacrifica, Iona, bufonul tragic, Vorbele de prisos produc ravagii, Cum intră Dumnezeu în tăcerea Omului, Poți spune DA tăcerii? Obscenitatea viitorului, Vorba cioplește existența, Iluzia non-violenței, Răul se ascunde printre copiii lui Dumnezeu, Tăcerea are diverse grade și diverse măsuri, Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea, Riscurile Genezei și Exodului, Posibilul corectează realitatea, Multe altele, nespuse.
Din amintiri tăcute, Din maronii cucute, Pornim în pași prea mici Spre Greenwich. Căutări, căutări pe alte mări, Zăpezi topite în amiezi, Un dram de minte, Doamne, dă-mi, Cu ochii muți cum e la struți, Ucidem versuri și eresuri, Petrecem iarna –n Viena gri, Unde imperiul se sfârși. Stau într-o salcie, privesc Cum trece-n ritm împărătesc Un ofițer stresat de glonț, Ninive – pasăre cu clonț, Ea-și curăță în rana mea Ce a mâncat la cherhana, Iar dincolo umbrele trec Printr-un contrast, un turc și-un grec. Altă iubire noi căutăm În orășelul North-Helăm.
În mine intră toate gudroanele, Morții nu visează că vor reînvia, Dar ceva există ca o floare- ghiocel, Ceva renaște din aer, din cuvânt, Am o mare încredere în revenirea păsărilor, Călătoresc permanent între Taj-Mahal și Antarctida,
Se uită uliul la mine, mă confundă cu o pradă, Maharalul din Praga mă însoțește, Uneori vorbesc cu Faust despre timpul probabil, De când cu cibernetica nimic nu este sigur, Undeva locuiește un ins identic cu mine, Nu l-am căutat, am vorbi aceeași limbă, Ah, Mefisto, ah, Golemul, mi-au însoțit copilăria, Mă așteaptă o nouă misiune, desigur, secretă, Voi elibera o furnică de exploatare, Asta mi-a spus Kepler înainte de a muri, Damnatio, strigă un caporal în izmene, Jocul divin nu s-a terminat, vă asigur.
Izgonit din Cetate voi cânta doar în câmp, Ca un Pan exilat, ca spartanul cel strâmb, Un scripcar pe o casă cu o vioară din flori, Doar cinteza îmi spune că-i dau fiori . Am avut o iubire, o am și acum, Mi se spune, mai bine cată de drum, Stau ca vodă în fața Înaltelor Porți Ori ca omul lui Kafka fără de sorți, M-am jucat cu comete și meteori, Mi se spune, prietene-i timpul să mori, Iese-un gâde îmi taie capul pe loc, Capul vorbește cu limbă de foc.
Era-n Lublin un scamator, Ce se scula mereu în zori, Ne oferea minuni, dar cum Să crezi azi în minuni? El fericit, noi - acri, surzi, c-așa e omul, ca un sturz, stă drept, gândește strâmb, speriat, pământul pare plat. Un cabalist trecea vârtej, Era din cei mai cei viteji, el circula prin Manhattan. n-avea un ban. Mai știu un Ghimpe, cam netot, Un papagal prea roșu-n bot, groparii-l așteptau cu drag, el a murit în larg. Cucurigu, strigau în rai Franz Kafka și cu Georges Batailles, Le sunt nepot și mă irit Că nu i-ați auzit. Acum, cu gluma las-o jos, Zăpada e un dar prețios, De n-ai almazuri sau bijou, De nu vânezi căprițe-gnu, Ești un nimic, tu poți să scrii Romane lungi și poezii, Totuna e, că undeva Noi ne vom saluta.
O stradă și-o bragă, albitură, alviță, Viță de vie, viță de moarte, Intrăm în subiect ca în brânză, Să trăiți domn Judecător. Vai, jerbele, de ce strigau gâștele? Nu vă abateți de la subiect. Voiau să-și ceară iertare, Ce, cum ? Vorbiți mai tare. Te tai, șuieră martorul, Dispari într-o clipită, Pot fi bun, pot fi rău, tot un drac. Ne mai iubim, totuși. Ca și cum ai avea două logodnice. Ce, e rușine? Percheziționați-l. Polița era falsă, domn Judecător. Nu-i dăm nimic. Cu asta se vine la mine? Mi s-a-ntâmplat să văd un om pe care Îl credeam mort, ei și? Încercam și eu să mă mir. Încercam să mă trezesc. Voiam să-i întind mâna, el nu voia, apoi, brusc mi-a strâns brațul cu o forță herculeană, m-a târât pe străzi lăturalnice, se lipeau de mine leproși, câini vagabonzi, prostituate bolnave și grave, m-am trezit pe cearșaful ud, soarele mă pișca de nas, afară lătra sănătos un câine, cafeaua e gata, domn Judecător.
Prins într-o plasă rară De păianjen prietenos, Încerc să scap de propriile vicii, Victoria este dincolo de final, Ce să mai pot ierta? Totul și nimic, o, Dumnezeule al dreptății, Tu domnești în inima omului, aici, pe pământ, Nu-i mântuire pe pământ, Dar nu suntem singuri, nu, Vom ieși din fluviul Timpului, Fără regrete, am făcut mai mult decât speram, Abia mă întremez după visul din noaptea trecută, Metafora, strigă un trecător, unde este ea? Eu sunt metafora, parametafora, pentru că forez în mine , îmi place să vorbesc cu tine, ceilalți nu știu nimic. Deh, urmașii…
Mergeam pe un coridor, Împăcat cu finalul, Râdea o paiață, acolo, în poartă, Ești trist? Mă-ntreabă moartea, Ași, nici vorbă, eu cred că ești o paiață și-atât.
Cădeau frunze din Copacul Vieții, Umbrele creșteau, Unde erai, Daniel, unde erai? Gurile celor ce cântau Au fost astupate cu pământ, Tu unde erai, Daniel? Alături arde o lumânare, Cu capetele ninse de ani, ei studiază, Barba le ajunge la brâu, Ei studiază cărțile vechi, Străjuiesc Timpul să nu treacă, Străjuiesc adevărul, dar care? Fără barbă ar semăna cu niște copii, Ochii lor privesc înlăuntru, Pentru ca noi să privim. Încotro? Nu te teme, și-a spus, Vântul sorbea din căldura trupului său, Nu te teme, și-a spus, Vântul aluneca peste trupul Sfârtecat de gloanțe. Nu te teme, și-a spus, Tremura ca o stea tot mai înaltă, Deasupra pământului.
Poți cere iubire? Cel care plânge, Cel care pierde tot sângele,
Vântul de toamnă peste O groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se nalță, Se caută, se găsesc, Nu au liniște, Lacrimi de piatră. Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, Eu am auzit ultimul lor strigăt, Eu am văzut cum se nălța fumul, Am auzit cum se îmchideau ușile, Fumul era ultimul lor cuvânt, Ultimul sărut, o literă, Un semn pe un cer de lut. Poți cere lumii iubire? Poți cere orice, Iubirea se-mparte În iubiri mai mici, tot mai mici, Până ce te trezești în palmă Cu un dram de ură, O scuturi, nu scapi de ea, Iartă-mă, Doamne.
Prăpastia era pentru oameni, Clipele erau rafale de mitralieră, Amintirea, astăzi, este un monument tăcut, Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ?
Cel care plânge, cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste o groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se-nalță, se caută, se găsesc, Nu au liniște, lacrimi de piatră, Asprul pământ, fără glas se ridică statuia, Ani și ani, dar nimeni n-o vede, Apoi toți o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred. Copiii au desenat, au putut desena, Un fel de a glumi cu moartea, Cum numai copiii pot glumi, Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe, Glume triste, iar micii autori plutesc pe cer, Nori albi, zâmbind ștrengărește, Dar pe pământ nu vor reveni niciodată. Chiar dacă scapi, Chiar dacă vei povesti, Nimeni nu te va crede, Spuneau pietrele din pavajul Careului de execuție
Piciorul sus, aburi, alcool, Puțin mărunt, gigant de-alcov, Boemul trist, alt paradis. În artă nu poți fi Nimic, Mai bine zeu, decât mulți conți, Un Dumnezeu de patru coți, El a iubit pe cel căzut, A ridicat în slăvi pe slut, Mai bun ca el n-am prea văzut, Poate că eu as fi trecut Nepăsător, cum suntem toți, O omenire de netoți, Toulouse, ne-ai tras în inimă un glonț. O lume râde, alții plâng, Fără speranță, ochiul stâng e-nvinețit de un amic, în artă nu poți fi NIMIC. Iar dragostea, pâș-pâș umbla
În patru labe, o cățea, Toulouse-Lautrec ești un gigant Într-un viitor rămas vacant.
Unu-nseamnă doi I. Nefericirea nu poate fi cactus, Cum fericirea nu este un crin, Abia deasupra norilor, înaltul Ne spune ce-i mărunt sau e divin. Într-un pustiu nu vin nici viața, ploaia, Poate că sufletul e uneori pustiu și totuși noi simțim văpaia, cu Dumnezeul viu. Iar de-ncălcăm porunci, nu vrem iertare, Pedeapsa și iertarea sunt în noi , În urma noastră, asemănătoare, Este ființa, unu-nseamnă doi. II. În spatele zidului era o comoară, Zidul dăinuia de o mie de ani, șopârlele ajunseseră la a mia generație, viermii nu puteau să pătrundă
prin metal. Acolo bătea o inimă, așa spunea învățătorul, Dar cine s-ar fi apucat să scoată comoara, Ar fi riscat prăbușirea catastrofală a zidului. Zidul era până la cer. Numai un orb putea să facă lucrarea. Un orb nu poate fi pedepsit de nimeni. III. Pe câine îl chema Riabcik, Venea din ținutul Riabland. Avea ochii roșii, era slab ca un deținut, Dar fericit când nu primea picioare în coaste. Culcușul său era în peștera walkiriilor. În tinerețe a fost duce. Mai era acolo o femeie, Frosa, Care-l hrănea cu jăratic. Câinele căra găleata la râu, Răul era de foc, Riabcik l-a traversat, A cucerit Roma, acolo a rămas fără coadă. Catedrala San Pietro î privea cu milă, Prietenul său bun era Romulus, Amândoi sufereau de jigodie. Astfel s-a născut o rasă. IV. An de an, capul meu Se înclină mai adânc În fața celor morți, În fața celor uciși, Alături de cel care am fost Jelește cel care sunt astăzi, Mai gânditor, mai înțelegător, Umbrele se tânguie, Așteaptă să le chem pe nume, O melodie tristă e amintirea lor, Dement îmi apare trecutul, Îmi cereți să-l privesc umilit?
V. Un mic soare s-a urcat pe un soare mai mare, O frunză a declarat că este poet, Un broscoi a devenit cel mai mare, O vrabie rănită nu l-a trădat. Orice client are ochi de înger. Boii au coarnele pașnice ca și sânii femeilor. Ne vom regăsi în grădină, fiecare – o plantă. Lăsați stelele, au ele alte griji. Pietrele ne roagă să nu le lovim. Covoarele ne duc dorul. Obosit, mă descompun în puf. Toate păpușile mor într-o zi. VI. Înainte de a adormi, apuc să văd Cum leii sfâșie o girafă, Cum le sclipesc ochii răi, Cum se mânjesc cu sângele girafei, Care se prăbușește de pe catalige , Am adormit adânc, ziua a fugit în brațele beznei, m-am trezit, au trecut câteva veacuri, în față dansa o rază violetă, îmi spunea – te iubesc – mă simțeam inundat de o bucurie intensă, amestec de roșu, albastru, violet.
Cine-i? O șosetă albă, una neagră, Vârfurile pantofilor aduse-n unghi, avea ochelari, evident, citea o carte despre ghivent, avea laptop, avea mătuși,
din Buhuși până-n Konotop, nu avea eclat, dar scria, dar dirija, „Liliacul” compus de babacul. N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza, Era duce de Braganza, Între Vucovar și Dubăsari Era armăsar. Adorm în troleibuz, visez, Cum urc marmoreene trepte, Castelul mă așteaptă, vienez, Iar îl las să mă aștepte, Sunt plin de decorații, Feldmarschal, Arunc în jur priviri intimidante, Dar o brunetă râde pe sub voal, Îmi spune – rațiune, mergi andante, și sus abia respir, încovoiat, privesc la tronul gol, în catifele, cobor la popa nan, doar am visat că sunt în lumea ipocritelor livrele. Cînd zbor cu avionul, vine un înger, Îmi oferă un compot de iluzii, vecina de pe șezlong nu mă recunoaște, deși mi-a fost iubită fidelă, avionul zboară în direcție inversă, dinspre cer spre pământ, abia aștept să dau un telefon, „Ajungem în câteva secunde”, Strigă pilotul Scaraoțki, Stewardeza nefertiti, Îmi dă o bomboană Cu gust de varză murată, ”Acum vă recunosc”, îmi spune vecina, e galbenă a șofranul, apoi ascult ultimele știri,
aflu că am căzut cu avionul alaltăieri.
Din om se smulge strigătul Din om se smulge strigătul Ca dintr-o pasăre în zbor, Un strigăt e-o sămânță-n cer, De sus curg lanuri sângerii, Iar pe pământ atâtea ruguri ard, Atâția miei ce în zadar Se roagă pentru milă, În timp ce frigul cade ca o ghilotină Peste grumazul florilor târzii. Corabia a naufragiat de multe ori, O nucă, poate-un om la reanimare, Pe ducă sunt eroii, Corabia coboară pe un singur drum, Pe verticală. E prea târziu să-ndrepți ceva, Nu-i prea târziu să uiți Se moare-n cărți, la cinema, Iar unii mor desculți. Ne-amestecăm cu viermi, furnici, Cu frunze, pene gri, E prea târziu să fiu aici, E timp pentru a muri. Prin scris nici nu trăiești, nu mori, Dar te înalți de-atâtea ori.
Vorbele mele peste țări și mări, Cum trenurile trec prin gări, Cum păsările-n nori dispar, Cum inima îmi bate rar, Cum nu știu nici acum ce-a fost. Cum nici viitorul n-are rost. Și totuși noi trăim, iubim, și totuși îngerii ne vin, acest poem e-un strigăt mut, din est în vest, din nord în sud, un strigăt ce nu moare-n morți. Bastilii cad, Înalte Porți.
E frig și azi e ziua mea E frig și azi e ziua mea, Dar ce contează pentru o vecie? Simt că prietenii-s aproape, Eu încă pot să cred în prietenie. Bătrân naiv, sentimental Am dăruit poeme Mai limpezi decât un cristal, mi-ați fost și-mi sunteți gemeni. Am întâlnit în drum iubiri, Dar n-am trădat Iubirea, Unii au fost frați, alții vampiri, Să-i judec, nu mi-e firea. Poetul moare nescriind și necitit el moare, ca orice om privesc cu jind
la tot ce mă-nconjoară, milioane scriu, milioane mor, din ceruri cad și stele, m-am dăruit poemelor, mă regăsesc în ele. Un cer fără de margini port în suflet, Un cerc de foc mi-e timpul martirizat, desculțe Merg clipele pe drumul înspre moarte, Eu am crezut, în Tine, Doamne, nimic nu mă desparte, Durere și trădare, curg fluviile-n ocean, Sunt fericit că-mi dărui otravă și balsam, Speranța nemuririi, iubirile trupești, În fiecare clipă îți mulțumesc că Ești.
O pasăre uriașă cu aripi lungi s-a așezat pe gândurile mele, de-o parte și de alta, stăm la taifas, îi simt chiar răsuflarea-ntretăiată, e pasărea ce zămislește viață. ea zămislește viață, ea are străluciri albastre, în timp ce noi purtăm orice și locuim oriunde, ea este visul din copilărie și speranță de-a lungul unei treceri fără vise.
Miroase a cuișoare și șofran, A chimen și-a cadavre de albine, Miroase a haina mortului de-un an, Dar poposește damful de smochine. Cum bate toace-n fierul ruginit, Cum se ridică morții și se roagă, Acolo, sub un dud noi ne-am iubit, Iar peste ani îmi ești cu mult mai dragă. Sub fân mai zace vulpea prinsă-n lanț, Ea a murit, ne-a blestemat cu ochii, Iar anii trec plutind în danț, se-ascunde soarele sub umbra unei rochii.
BORIS MARIAN MEHR
1 02.2018
Se utilizează 2,2 GB (14%) din 15 GB
Ultima activitate în cont: Acum 0 minute
Detalii |
|
|
Maia Morgenstern - o stea for ever Născută la 1 mai 1962( nu-și ascunde vârsta, dar o învinge) la_București, este una dintre cele mai apreciate actrițe de teatru și film din România. A studiat la Academia de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București ( 1981-1985), după ce absolvise liceul Zoia Kosmodemianskaia (cum se numea pe atunci școala)). A jucat la început la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț până în 1988,.apoi a apărut pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București, după care s-a alăturat trupei de la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”. Printre rolurile notabile pe scena de teatru se numără Lola Lola din Îngerul albastru (Der Blaue Engel) sau Kathleen Hogan în Park Your Car in Harvard Yard. Ea este cunoscută publicului român mai ales pentru rolurile din filmele Balanța, Cel mai iubit dintre pământeni, Patimile lui Hristos ( filmul lui Mel Gibson, era în rolul Fecioarei Maria). Maia Morgenstern a fost căsătorită în perioada 1983-1999[3] cu actorul Claudiu Istodor și cu medicul Dumitru Băltățeanu în perioada 2001[4]-2015. Are trei copii: Tudor Aaron Istodor (născut în 1984 din căsătoria cu Claudiu Istodor), care este actor. Eva Leea Cabiria (născută în 1999 dintr-o relație cu actorul András István Demeter și Ana Isadora (născută în 2003 din căsătoria cu medicul Dumitru Băltățeanu).Din 2010 este numită ambasador pentru Alianța Civilizațiilor în România. A jucat în filmele Secretul lui Bachus (1984),Maria si marea (1989),Marea sfidare (1990),Rămânerea (1991),Balanța (1992) – film de mare succes, Cel mai iubit dintre pământeni (1993),Trahir (1993),Nostradamus (1994) ,A șaptea cameră (1995),Privirea lui Ulyse (1995)Fiii Witman (1997),Omul zilei (1997),Triunghiul morții (1999) în rolul Reginei Maria,Patul lui Procust (2001),Patimile lui Hristos (2004),Orient Express (2004) ,)Eva (2010) Sânge tânăr, munți și brazi (2010)La fin du silence (2011),The Secret of Polichinelle (2013) ,Domnișoara Christina (2013) ,#Selfie 69 (2016),, în serilae TV.Premii și distincții=Ordinul Artelor și Literelor în grad de Cavaler (Franța, 2012), ș.a. A partivcipat la numeroase interviuri, îăn presă, TV. Este o actriță extrem de cunoscută, știe să ia atitudine față de multele neajunsuri din viața socială, politică, este și director al Teatrului Evreiesc contribuind la revigorarea acestuia ca și la refacerea clădirii. Personal o apreciez în mod deosebit nu numai ca actriță, dar și ca om de înaltă moralitate, modestie, generozitate. BMM
Maia Morgenstern - o stea for ever
Născută la 1 mai 1962( nu-și
ascunde vârsta, dar o învinge) la_București,
este una dintre cele mai apreciate actrițe de teatru și film din
România. A studiat la Academia de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca
Caragiale din București ( 1981-1985),
după ce absolvise liceul Zoia Kosmodemianskaia (cum se numea pe atunci școala)). A jucat la început la Teatrul Tineretului din
Piatra Neamț până în 1988,.apoi a apărut pe scena Teatrului Evreiesc de Stat
din București, după care s-a alăturat trupei de la Teatrul Național „Ion Luca
Caragiale”. Printre rolurile notabile pe scena de teatru se numără Lola Lola
din Îngerul albastru (Der Blaue Engel) sau Kathleen Hogan în Park Your Car in
Harvard Yard. Ea este cunoscută publicului român mai ales pentru rolurile din
filmele Balanța, Cel mai iubit dintre pământeni, Patimile lui Hristos ( filmul
lui Mel Gibson, era în rolul Fecioarei Maria). Maia Morgenstern a fost
căsătorită în perioada 1983-1999[3] cu actorul Claudiu Istodor și cu medicul Dumitru
Băltățeanu în perioada 2001[4]-2015. Are trei copii: Tudor Aaron Istodor
(născut în 1984 din căsătoria cu Claudiu Istodor), care este actor. Eva Leea
Cabiria (născută în 1999 dintr-o relație cu actorul András István Demeter și Ana
Isadora (născută în 2003 din căsătoria cu medicul Dumitru Băltățeanu).Din 2010
este numită ambasador pentru Alianța Civilizațiilor în România. A jucat în
filmele Secretul lui Bachus (1984),Maria si marea (1989),Marea sfidare (1990),Rămânerea
(1991),Balanța (1992) – film de mare succes, Cel mai iubit dintre pământeni
(1993),Trahir (1993),Nostradamus (1994) ,A șaptea cameră (1995),Privirea lui
Ulyse (1995)Fiii Witman (1997),Omul zilei (1997),Triunghiul morții (1999) în
rolul Reginei Maria,Patul lui Procust
(2001),Patimile lui Hristos (2004),Orient Express (2004) ,)Eva (2010) Sânge
tânăr, munți și brazi (2010)La fin du silence (2011),The Secret of Polichinelle
(2013) ,Domnișoara Christina (2013) ,#Selfie 69 (2016),, în serilae TV.Premii
și distincții=Ordinul Artelor și Literelor în grad de Cavaler (Franța, 2012),
ș.a. A partivcipat la numeroase interviuri, îăn presă, TV. Este o actriță extrem de cunoscută, știe să ia atitudine
față de multele neajunsuri din viața socială, politică, este și director al
Teatrului Evreiesc contribuind la revigorarea acestuia ca și la refacerea
clădirii. Personal o apreciez în mod
deosebit nu numai ca actriță, dar și ca om de înaltă moralitate, modestie, generozitate.
BMM
Yehuda Amichai – un mare scriitor. Recent la ICR din Tel Aviv a fost lansat un volum de poezii alese, traduse în română de Emanuel Pope din Yehuda Amihai, un mare poet izraelian, aproape necunoscut la noi. S-a născut la 3 May 1924, Würzburg, Germania, sub numele de Ludwig Pfeuffer. A murit la22 september 2000 în Israel. A scris în ivrit, limbă poe care a adoptat-o prin stabilirea în patria strămoșilor. S-a afirmat din anii 60. A fost distins cu premii - Shlonsky, 1969, Brenner 1976,Bialik și Prremiul Israel în 1982, ca și în 1994, Malraux Prize, International Book Fair (France), 1995, Macedonia`s Golden Wreath Award, ș.a.A emigrat din Germania la vîrsta de 11 ani, stabilindu-se în Palestina , la Petah Tikva, în 1935, în timpul mandatului britanic. A urmat o școală religioasă la Ierusalim, a făcut parte din unitățile militare Palmach, Haganah, de apărare față de agresiunile arabe. A făcut parte din armata britanică în al doilea Război Mondial .În 1946, Amichai a fost student la David Yellin Teachers College in Jerusalem, devenind profesor la Haifa, apoi a studiat la Univerdsitatea din Ierusalim. Încurajat de profesorii săi, a publicat primul volum de versuri, Now and in Other Days, in 1955.In 1956, Amichai a participat la războiul din Sinai,iar în 1973 în războiul de Yom Kippur. Amichai și-a publicat primul roman, Not of This Time, Not of This Place, in 1963. A fost unul dintre primii scriitori israelieni care a vizitat Germania după război, reevocîbdu-și copilăria. A doilea roman, Mi Yitneni Malon, despre un poet izraelian care a trăit la New York a fost publicat în 1971, Amichai fiind profesor în California, la Universitatea Berkeley. A fost și profesor la New York University in 1987, apoi la Universitatea Ebraică din Ierusalim..În 1994 a fost invitat de primul ministru Yitzhak Rabin să vorbească despre propriile poeme la ceremonia acordării Premiului Nobel la Oslo. Câteva străzi din Israel și din Germania poartă numele său. Poezia sa are mai multe repere, unele autobiografice, altele filosofice, cu accente ironice care contribuie la înțelegerea concepțiilor sale despre viață și moarte. A fost caracterizat ca un poet umanist post-teologic. Imaginația sa este debordantă, fiind criticat de unii ca eretic. El scria –„ Dumnezeu se schimbă, rugăciunile rămân aceleași”. Unele poeme au fost puse pe muzică corală și orhestrală. Amichai a poeminit de poeții care l-au impresionat și l-au influențat - Dylan Thomas, T. S. Eliot, W. H. Auden. Criticii literari au elogiat opera și stilul lui Amichai. A suferit în viață traume psihice, printre care și moartea primei femei pe care a iubit-o, Ruth Hanover, ucisă în Holocaust, după ce fusese accidentată și pierduse un picior, a urmare a unui accident. I-a dedicat poemul – „Mica Ruth”. Amichai a evitat în poezie să evoce Holocaustul din acest motiv. Dar în proză și în scenarii pentru radio a evocat victimele Shoah-ului. În timpul vieții a fost cel mai cunoscut poet izraelian, unii numindu-l poet național. El a refuzat acest titlu. Se considera pur și simplu poet. La unele festivaluri nmele său a apărut alături de cele ale lui Ezra Pound, W.H. Auden, Pablo Neruda ș.a.Paul Celan i-a scris lui Amichai, cu admirație. Octavio Paz l-a elogiat ca pe un mare poet. Merita, probabil, Pfremiul Nobel. Opera sa a fost tradusă în 40 de limbi. A fost membru onorifica a umeroase universități și instituții culturale internaționale. În 1992, la Editura Cartea Romînească , a apărut volumul „ La marginea cerului”, antologie și traducere de Sebastiasn Cotin, cu poeți ebraici contemporani. Yehuda Amichai este prrezent cu câteva poeme memorabile –Ierusalim 1967, Norii sunt morții dintâi,Dumnezeu plin de-ndurare, Mamei, ș.a. BORIS MARIAN MEHR
Yehuda Amichai – un mare scriitor.
Recent la ICR din Tel Aviv a fost lansat un volum de poezii alese, traduse în română de Emanuel Pope din Yehuda Amihai, un mare poet izraelian, aproape necunoscut la noi. S-a născut la 3 May 1924, Würzburg, Germania, sub numele de Ludwig Pfeuffer. A murit la22 september 2000 în Israel. A scris în ivrit, limbă poe care a adoptat-o prin stabilirea în patria strămoșilor. S-a afirmat din anii 60. A fost distins cu premii - Shlonsky, 1969, Brenner 1976,Bialik și Prremiul Israel în 1982, ca și în 1994, Malraux Prize, International Book Fair (France), 1995, Macedonia`s Golden Wreath Award, ș.a.A emigrat din Germania la vîrsta de 11 ani, stabilindu-se în Palestina , la Petah Tikva, în 1935, în timpul mandatului britanic. A urmat o școală religioasă la Ierusalim, a făcut parte din unitățile militare Palmach, Haganah, de apărare față de agresiunile arabe. A făcut parte din armata britanică în al doilea Război Mondial .În 1946, Amichai a fost student la David Yellin Teachers College in Jerusalem, devenind profesor la Haifa, apoi a studiat la Univerdsitatea din Ierusalim. Încurajat de profesorii săi, a publicat primul volum de versuri, Now and in Other Days, in 1955.In 1956, Amichai a participat la războiul din Sinai,iar în 1973 în războiul de Yom Kippur. Amichai și-a publicat primul roman, Not of This Time, Not of This Place, in 1963. A fost unul dintre primii scriitori israelieni care a vizitat Germania după război, reevocîbdu-și copilăria. A doilea roman, Mi Yitneni Malon, despre un poet izraelian care a trăit la New York a fost publicat în 1971, Amichai fiind profesor în California, la Universitatea Berkeley. A fost și profesor la New York University in 1987, apoi la Universitatea Ebraică din Ierusalim..În 1994 a fost invitat de primul ministru Yitzhak Rabin să vorbească despre propriile poeme la ceremonia acordării Premiului Nobel la Oslo. Câteva străzi din Israel și din Germania poartă numele său. Poezia sa are mai multe repere, unele autobiografice, altele filosofice, cu accente ironice care contribuie la înțelegerea concepțiilor sale despre viață și moarte. A fost caracterizat ca un poet umanist post-teologic. Imaginația sa este debordantă, fiind criticat de unii ca eretic. El scria –„ Dumnezeu se schimbă, rugăciunile rămân aceleași”. Unele poeme au fost puse pe muzică corală și orhestrală. Amichai a poeminit de poeții care l-au impresionat și l-au influențat - Dylan Thomas, T. S. Eliot, W. H. Auden. Criticii literari au elogiat opera și stilul lui Amichai. A suferit în viață traume psihice, printre care și moartea primei femei pe care a iubit-o, Ruth Hanover, ucisă în Holocaust, după ce fusese accidentată și pierduse un picior, a urmare a unui accident. I-a dedicat poemul – „Mica Ruth”. Amichai a evitat în poezie să evoce Holocaustul din acest motiv. Dar în proză și în scenarii pentru radio a evocat victimele Shoah-ului. În timpul vieții a fost cel mai cunoscut poet izraelian, unii numindu-l poet național. El a refuzat acest titlu. Se considera pur și simplu poet. La unele festivaluri nmele său a apărut alături de cele ale lui Ezra Pound, W.H. Auden, Pablo Neruda ș.a.Paul Celan i-a scris lui Amichai, cu admirație. Octavio Paz l-a elogiat ca pe un mare poet. Merita, probabil, Pfremiul Nobel. Opera sa a fost tradusă în 40 de limbi. A fost membru onorifica a umeroase universități și instituții culturale internaționale. În 1992, la Editura Cartea Romînească , a apărut volumul „ La marginea cerului”, antologie și traducere de Sebastiasn Cotin, cu poeți ebraici contemporani. Yehuda Amichai este prrezent cu câteva poeme memorabile –Ierusalim 1967, Norii sunt morții dintâi,Dumnezeu plin de-ndurare, Mamei, ș.a.
BORIS MARIAN MEHR
Tu nu scrii, prietene, mai exiști? Nu mă citești, mai gândești? Iertare, nu asta am vrut să spun, Sunt oameni pentru care numai concretul, Știrea fierbinte, mersul șurubului, al electronului, Ehei, sunt mai atractive, o, Ponte Ormo, Învață-i pe oameni ce-i arta, Cică suntem hono sapiens, nu cred, Suntem clăbuci de săpun, pictorul cunoaște secretul, El leagă imaginarul de ochiul atent, Ne plac și umbra, taina, visul, Tâlhari cinstiți adună scrisul, Duioșii criminali se roagă, Ateul recitește-o sagă, Lăsați politica, pistolul Și mititeii și rasolul, Prostia nu poate fi solo, Să meargă plebea spre oceane, Destui sunt carnivori cu blană, În liniștea zăpezii pure Poieții mor ca-ntr-o pădure, De rupi din codru-o rămurea ce-i pasă lui Coșbuc de ea? Din mândrul Paradis cobor doar umbre, Felină noapte, iubiri sumbre. BMM
Tu nu scrii, prietene, mai exiști?
Nu mă citești, mai gândești?
Iertare, nu asta am vrut să spun,
Sunt oameni pentru care
numai concretul,
Știrea fierbinte, mersul șurubului, al electronului,
Ehei, sunt mai atractive, o, Ponte Ormo,
Învață-i pe oameni ce-i arta,
Cică suntem hono sapiens, nu cred,
Suntem clăbuci de săpun, pictorul cunoaște secretul,
El leagă imaginarul de ochiul atent,
Ne plac și umbra, taina,
visul,
Tâlhari cinstiți adună
scrisul,
Duioșii criminali se roagă,
Ateul recitește-o sagă,
Lăsați politica, pistolul
Și mititeii și rasolul,
Prostia nu poate fi solo,
Să meargă plebea spre oceane,
Destui sunt carnivori cu blană,
În liniștea zăpezii pure
Poieții mor ca-ntr-o
pădure,
De rupi din codru-o rămurea ce-i pasă lui Coșbuc de ea?
Din mândrul Paradis cobor doar umbre,
Felină noapte, iubiri sumbre.
BMM
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
