M.Blecher

O moarte care n-a cântărit nici cât un fapt divers
M.Blecher (1909-1938)

„In dimineaţa de 31 mai ,a murit la Roman, în vârstă de 29 de ani, după o viaţă trăită în spitale şi sanatorii, cu amândouă picioarele îndoite şi anchilozate de la genunchi, cu şira spinării distrusă de tuberculoză... cu doi ochi mari, puţin sticloşi, dilataţi în lunga lor insomnie, scriitorul M. Blecher. El lasă în urma lui două cărţi tipărite care- nu am nici o îndoială- îi vor păstra pentru totdeauna dureroasa lui memorie”, nota Mihail Sebastian în revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ din iulie 1938. Un Iov al istoriei literare a fost Blecher, care s-a născut la 8 septembrie 1909 , la Botoşani, în familia unui negustor de porţelanuri. Şi-a dat bacalaureatul la Paris, iar la vârsta de 19 ani se îmbolnăveşte de morbul lui Pott, boala de care vorbea Sebastian. Soarta i-a rezervat zece ani de chin, dar şi de vise şi răgaz de creaţie, pentru că Max – Marcel Blecher avea talent, se entuziasmase de suprarealism, modernism în genere, era un precursor al oniricilor, la noi, avea ce spune. Filosofia, muzica, desenul, artele plastice îi erau la îndemână. A debutat în 193o, la „Bilete de papagal” al lui Arghezi, cu schiţe şi aforisme, iar revista lui Andre Breton i-a publicat, în Franţa, prozopoeme. Acetea au fost grupate ulterior într-o plachetă , cu titlul „Corp transparent”, în ţară. Prieteni apropiaţia i-au fost Geo Bogza şi Saşa Pană, acesta din urmă ocupându-se de opera ce va deveni prea curând postumă. In 1971, la editura Cartea Românească a apărut volumul antologic „Vizuina luminată”, conţinând jurnalul de sanatoriu, proze şi poeme, traduceri, corespondenţă, desene ale autorului, note ale lui Saşa Pană. Cu un an înainte, la editura „Minerva”, Dinu Pillat se îngrijise de apariţia unui volum de proze. Cărţile despre care scrisese Sebastian erau „Întâmplări din irealitatea imediată” ( Ed. Vremea - 1936 ), cu un portret de Jules Perahim şi „Inimi cicatrizate” (Ed. Alcalay- 1937). In 1972, prima din aceste cărţi a fost tipărită în Franţa la editura Denoel, cu o prefaţă de Ov.S.Crohmălniceanu. E. Lovinescu scria despre Blecher – „O mare capacitate de a percepe realitatea, de a o izola , de a fuziona cu ea şi, după această fuziune, de a o dilata în forme fantastice”, iar Pompiliu Constantinescu afirma – „Rareori mi s-a întâmplat să întîlnesc în epocă un debut mai revelator. Geo Bogza era convins că romanul „Inimi cicatrizate” va dăinui peste o sută de ani. Noi spunem că mai mult. Au scris depsre Blecher numeroşi exegeţi, admiratori, lectori atenţi, critici de anvergura, începând cu G. Călinescu, apoi Eugen Ionescu, Camil Baltazar,Silvian Iosifescu, Radu G.Ţeposu („Suferinţele tânărului Blecher”- E. Albatros- 1987), Dinu Pillat ( o intensitate fără precedent , o literatură a autenticităţii subiective,senzaşia ameţitoare a neantului ascuns în banalitate,expresivitate extraordinară). A fost comparat cu Kafka, iar Eugen Ionescu spunea că Blecher „denunţă realitatea fantastică a lucrurilor”. G. Călinescu făcea anumite paralele cu Thomas Mann. „O statuie vie a durerii”, scria cu afecţiune tulburată prietenul Saşa Pană. Iar Blecher a răspuns – „Viermele a fost înţepat de ac, dar aripile cu polen continuă să bată... Am trăit în 29 de ani mai mult decât alţii în 100... Iată-mă sunt vulturl din asfinţit cu inima mea în cioc aprinsă ca un lampion”. „Inimi cicatrizate” a fostz tradus în germană, iar la noi, Radu Ifrim a pus în scenă un spectacol teatral.”Sunt treaz, dar dorm şi visez veghea mea” au fost unele dintre ultimele cuvinte ale acestui martir al istoriei literare româneşti.
BORIS MARIAN

Ierusalim

Ziua Ierusalimului – 28 Iyar 5769 – 22 mai 2000


Ziua Ierusalimului a fost stabilită la 28 Iyar, al fiecărui an, de către Knesset, în anul 1998, prin aceasta sărbătorindu-se eliberarea , în 1967 a părții estice a vechii capitale de evreilor, de acum 3000 de ani. Fondatorul orașului, conform legendei a fost regele David, pe locul unui mai vechi oraș Salem. Ierushalaim, în traducere ar însemna „orașul păcii” , dar pacea nu a avut încă un adăpost în acest greu încercat loc. Oraș a trei religii, datorită unor locuri cu semnificație istorică - primul, locul Primului Templu, ridicat de regele Solomon în anul 95o î.e.a. ( Zidul Plângerii este o parte din al Doilea templu), Mormântul Sfânt al lui Isus Hristos (pe care se află Biserica ridicată în memoria Mântuitorului), Moscheea Omar, de unde se crede că Mohamed s-a înălțat la ceruri, Ierusalimul a fost disputat și mai este în continuare. In anul 1949, Knessetul a stabilit că acest oraș este capitala Statului Israel, dar majoritatea ambasadelor străine au sediul la Tel Aviv, ceea ce dovedește că nici astăzi statutușl orașului nu a fost recunoscut de întraga lume, inclusiv de țări prietene cu Israelul.In aceeași zi, 22 mai a.c. lumea musulmană comemorează Quds, adică regretul ocupării estului Ierusalimului, în 1967. Dar locuitorii orașului nu vor uita cum erau terorizați de militarii iordanieni care aveau armele ațintite de pe zidul care desparte cartierul evreiesc de celelate cartiere. Ierușalaim șel zahav va trăi în pace, va veni și acea zi.

Boris Mehr

Presa evreiască

Presa evreiască din Bucureşti
( scurt istoric)

In 1996, apărea la Ed. Hasefer o valoroasă lucrare documentară despre presa evreiască bucureşteană din anii 1857-1994, semnată de dr. Harry Kuller. Desigur, este vorba de presa de limbă română, pentru că au apărut, credem, publicaţii evreieşti în alte limbi, înainte de 1857. Cert este că din 1994 şi până în prezent, singura publicaţie, din multe câte erau în interbelic, este „Realitatea evreiască”, urmaşa Revistei Cultului Mozaic, fondată de fostul Sef rabin Moses Rosen, la circa un secol de la apariţia „Israelitului român”, la 22 martie 1857 ( după stilul nou). Fondatori erau dr. Iuliu Barasch şi evreul francez Armand Levy. A urmat „Timpul”, în 1859, ambele publicaţii au avut perioade scurte de viaţă. „Israelitul român” a mai apărut după 12 ani, tot pe o scurtă perioadă. Din păcate, evreii bogaţi nu au sponsorizat aceste apariţii decât sporadic, nu i-au acordat creditul necesar,iar curentul asimilaţionist era destul de puternic, pe de o parte, la fel ca şi inerţia ultrareligioşilor, care nu recunoşteau necesitatea unei prese în limba română.La 29 iunie 1879, sub conducerea lui Isac Auerbach şi AS Gold, apare prima publicaţie de anvergură, evreiască , de limbă română, săptămânalul „ Fraternitatea”. Pe lângă fraţii Schwarzfeld, au colaborat cam toată floarea intelectualităţii evreieşti. Elias Schwarzfeld a preluat chiar conducerea publicaţiei, în 1881. Urmează alte publicaţii, „Apărătorul”, „Infrăţirea”,”Lumina”,” Revista israelită”, „Analele Societăţii istorice Iuliu Barasch”, ş.a. Curios, apare şi publicaţia „Asimilarea”, cu orientare net antisionistă. Din 1879 apar „Anuarele”, care devin o tradiţie până la finele veacului XIX. In 1885, apare „Vocea dreptăţii” cu o largă colaborare, dar şi cu multe dispute, prin diferenţa opiniilor exprimate, de la asimilaţionism la tradiţionalism. În 1899 apare la Bucureşti, după unele iniţiative din provincie, publicaţia „Viitorul” cu profil sionist. In 19oo apre „Tribuna israelită”, mai combativă, dar cu numai zece numere. Apar „Mevasereth Zion”, numită apoi „Revista zionistă” şi condusă ,de Horia Carp, apoi „Curierul Zionului”. „Egalitatea”, cu profil cultural –sionist, numeroşi colaboratori a fost o publicaţie longevivă, circa patru decenii.De asemenea, o publicaţie prestigioasă, „Curierul Israelit”, almanahuri, reviste, anuare, cotidiene înainte şi după Primul Răyboi Mondial au fost tribune pentru lideri de seamă ai evreimii române- Dr. Niemirower, Filderman, Stern, Zissu, ş.a. Tineretul evreu a participat şi a căpătat o anumită educaţie prin mijlocirea presei. Revista „Cultura” Poate fi un exemplu în acest sens.Arhiva Bibliotecii naţionale şi cea a Academiei adăpostesc aceste publicaţii de valoare. „Hasmoneea”, cu un aspect grafic destul de modest a avut colaboratori iluştri evrei şi români.Ea se adresa în special studenţimii evree. Primul cotidian cu o viaţă relativ onorabilă, a fost „Mântuirea” (1919-1923) şi (1944-1948), condusă pe rând de Zissu şi Ludo.In 1920, apare „ Menorah”, organ, în scop electoral, al Blocului Evreiesc.Au mai apărut „Renaşterea”, „Buletinul Evreilor Români”, ”Tribuna”(organ al Partidului Evreiesc), „Columna evreiască”, publicaţie independentă. „Acţiunea noastră”, condusă de Wilman a avut o orientare ... derutantă, în sensul că patria evreilor era posibil a fi găsită oriunde, ceea era o aberaţie. Presa sionistă a fost foarte activă în interbelic, iar revista academică „Sinai” şi-a pus amprenta pe cercetarea istorică, ştiinţifică a iudaismului. Reviste literare, enciclopedice precum „Lumea evree!, ş.a. au avut un rol în viaţa spirituală a evreilor bucureşteni. In anii 1943-1944, sub dictatura antonesciană apare Almanahul evreiesc. Desigur a apărut şi un organ al Centralei Evreieşti, dar nu se poate vorbi de vreo contribuţie a acestuia, în favoarea evreilor,ea fiind condusă de acelaşi Wilman, un personaj cel puţin dubios. Presa din preajma războiului a semnalat fenomenul hitlerist, pericolul pentru evreimea europeană, dar nimeni nu a putut să prevadă dimensiunile catastrofei. Mulţi publicişti democraţi români au fost la fel de alarmaţi. După 23 august 1944, au renăscut o serie de publicaţii evreieşti, iar în 1948, când PMR a devenit partid unic orice iniţiativă în domeniul cultural, ca şi în celelalte domenii au fost trecute sub controlul ideologic al comuniştilor, Comitetul democratic Evreiesc a avut un organ, 2Unirea” care era subordonat directivelor CC PMR. Apoi s-a renunţat la serviciile CDE.
Este meritul fostului Sef Rabin dr. Moses Rosen de a înfiinţa în 1956 Revista Cultului Mozaic, singura publicaţie de acest tip , în estul Europei (după ştiinţa noastră). In 1994, la iniţiativa acad.Nicolae Cajal, Preşedintele FCER de atunci, numele revistei a devenit „Realitatea evreiască”.

BORIS MARIAN

Leonard Cohen

Leonard Cohen revine la Bucureşti


Cunoscut mai mult prin cântecele sale, comparat cândva cu Bob Dylan, Leonar Cohen a oferit un concert la începutul lunii septembrie a.c. în centrul Capitalei. Dar el este prozator, poet, dramaturg, compozitor, a fost călugăr budist, a locuit pe insula grecească Hydra, înainte de a trece la budism, timp de şapte ani, cu soţia şi fiul său, Axel, a făcut multe în viaţă şi are , acum, 75 de ani. Mircea Mihăieş l-a prezentat, cu entuziasm în cartea sa , „Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen” ( cu 32 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu). Editura Polirom care a publicat cartea, a mai oferit publicului cititor două romane ale lui Cohen, „Jocul preferat” şi „Frumoşii învinşi”, în anii 2004-2005. Critica literară l-a comparat cu James Joyce. Autorul s-a născut la Montreal( 1934). A debutat cu poezie în 1956, dar volumul care a trezit interes deosebit a fost „Flowers for Hitler”, un ecou al Holocaustului, în sufletul unui evreu care nu i-a fost martor direct. Un fan al lui Cohen, în România a fost şi regretatul Florian Pitiş. Mircea Mihăieş afirmă că pe insula Hydra, Cohen era însoţit de o româncă, Mihaela, devenită Michelle, care i-a dăruit un copil. Cu o voce inconfundabilă, un timbru de fumător oarecum obosit, Cohen ştie să interpreteze multe genuri, din folclorul afro-american, american, couintry, imnuri religioase, ca Hallelujah, sentimentale, de dans, ş.a. De muklte ori textele spun ceva important, trebuie să fii atent, să-l asculţi. Este numit de fani „marele poet al melancoliei”, cântecul „Suzanne” a făcut înconjurul lumii. Poeme ale lşui Cohen au apărut adesea în reviste de cultură din România, mai puţin în revista noastră, nu se ştie de ce. Cităm din ciclul „Flori pentru Hitler” – „ Avea o mustaţă neagră şi păr lucios/ vorbeam despre țigani/Nu-ți mânca unghiile, i-am spus/ Nu te scăpa în uniformă/ CU-cu, bau-bau, domnișoară Săpun- de- OM/ Nu s-a întâmplat niciodată/ Cred cu tărie în al Doilea Război Mondial / Nu sunt sigur de Primul/ Cred în dinții de aur/ cred cu tărie în toată istoria/ dar este din ce în ce mai greu să-ți amintești multă istorie”. Uneori este chiar pesimist şi are de ce – „Am văzut viitorul şi vă spun, este un asasin”. Alteori, melancolic – „ Precum o pasăre pe sârmă, precum un beţiv în noapte, încerc să fiu liber”. Impresionant este poemul „Everybody Knows” (traducere Mircea Cărtărescu)- cităm două versuri – „Toată lumea ştie că barca ia apă/Cârmaciul a minţit”. Versurile au fost reluate, de unii comentatori, după atacul din 11 septembrie 2001. Mai cităm din alte poeme – „ Dansează cu o vioară-n flăcări”, „ Focul ţi-a răcit sângele” ( Joan of Arc). „O poetică a supravieţuirii” a numit un comentator arta lui Cohen. Născut într+o familie de imigranţi din Polonia (tatăl) şi Lituania (mama), el declara că, fiind Cohen, deci din casta cohanim, a preoţilor, el are un rol mesianic. Desigur era o autoironia, dar de câte ori ironia nu drapează o cunoaştere a propriei valori. Iar valoarea este incontestabilă.

BORIS MARIAN

Marc Levy

Prolificul Marc Levy


Despre Marc Levy se spune că poate să scrie 17 ore pe zi. O face din pasiune, de mult banii nu mai sunt stimulentul acestei munci demne de admiraţie. Balzac era şi el un harnic mânuitor de condei, dar la el, pe lângă uriaşul talent, presiunea datoriilor era la fel de mare. In România s-au tradus o serie de romane ale lui Levy, „Şi dacă e adevărat”, „Te voi revedea”, „In altă viaţă”, „Unde eşti_”, „Şapte zile pentru eternitate”, „Copiii libertăţii”, la care ne vom opri aici. Autorul s-a născut la 16 octombrie 1961, la Boulogne-Billancourt, a activat un timp în cadrul Crucii Roşii Internaţionale, a locuit în SUA între anii 1984-1991, iar în prezent conduce o firmă de arhitectură şi construcţii. Cărţile sale, mai numeroase decât titlurile înşirate mai sus, au fost traduse în 41 de ţări , numărul de exemplare , total, fiind de peste 17 milioane. Este unul dintre cei mai citiţi autori, în prezent, deşi critica nu l-a răsfăţat prea mult şi nu a obţinut înalte premii. Totuşi romanul „ Copiii libertăţii” merită toată atenţia. Este, se pare, o carte autobiografică, fiind vorba de generaţia luptătorilor în Maquis(astfel a fost numită Rezistenţa franceză, după denumirea unei zone mlăştinoase, cu vegetaţie), a deportaţilor la Auschwitz, în alte lagăre, apoi despre generaţia postbelică. Copiii libertăţii sunt cei care au luptat pentru eliberarea Franţei, după marea trădare a mareşalului Petain. De fapt, nu numai Petain a fost trădătorul patriei franceze, a existat în Franţa şi există şi acum o anumită categorie de oameni gata să treacă de partea unui dictator, fie el străin, pentru a-şi realiza interesele, inclusiv, să-şi satisfacă ura faţă de alogeni, în speţă, evrei. Antisemitismul francez are vechi rădăcini, el s-a asociat, ciudat , cu anticomunismul, antistângismul. Astăzi, fenomenul antiisraelian s-a mutat la stânga, dar Levy nu a ajuns la această temă. Romanul „Copii libertăţii” se citeşte cu interes, ca orice proză a acestui, incontestabil, talentat scriitor. BORIS MARIAN

Familia Peltz

Familia Peltz – tatăl și fiica


In colecția „100 +1 capodopere ale romanului românesc”, la Editura Gramar a apărut, în urmă cu câtva timp, romanul „Calea Văcărești” a lui Isac Peltz, cu o postfață de Teodor Vârgolici. Scriitorul a trăit între anii 1899-1980 și a fost remarcat în interbelic de numeroși confrați și critici, în primul rând de G.Călinescu, E.Lovinescu, ș.a. Pentru Călinescu, dintre prozatorii evrei de limbă română Aderca și Peltz par mai importanți. Lovinescu îl numește „ cel mai mare urzitor de tristeți”. După colaborări intense și o anumită faimă, în interbelic, I.Peltz scrie în 1946 „Israel însângerat”, apoi, din motive obscure este închis, pentru un așa zis colaboraționism cu regimul lui Antonescu ( a scris la publicația poliției). Sănătatea sa este zdruncinată, moare la 10 august 1980, fără a mai scrie ceva important. Pogromul de la București, evocat de Peltz nu a fost o temă prea comodă pentru liderii PCR, pentru motive cu totul stranii. Populația nu era bine informată despre atrocitățile antievreiești provocate de legionari, iar Moscova nu avea nimic împotriva legiunii, considerându-l pe Antonescu mai vinovat . Nici Holocaustul nu era evocat, pentru că se punea accentul în exclusivitate pe suferințele poporului sovietic, suferințele evreilor păreau minore. Un alt motiv era mai compromițător – PCR a preluat cu bună știință și conform acelorași indicații de la Moscova o serie de legionari spre a-i folosi în aparatul de propagandă, de represiune. Atunci ne întrebăm, era Peltz mai vinovat decât un legionar devenit pecerist? Desigur, nu înțelesese linia.In Revista Cultului Mozaic, I.Peltz a relatat cum a scris romanul „Calea Văcărești”, cum s-a inspirat. Rude, prieteni, profesori, cunoscuţi, o pleiadă de personaje au intrat prin intermediul imaginaţiei talentatului prozator în paginile cărţii. Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, Z.Ornea, regretat istoric literar a publicat o evocare în ROMÂNIA LITERARĂ, oprindu-se în special la acest roman. Pe când Eugen Barbu nu se manifesta ca antisemit, a scris cu admiraţie , în VIAŢA STUDENŢEASCĂ despre I.Peltz, care i-a fost , oarecum maestru pentru romanul propriu, „Groapa”. Este ciudat că Premiul acordat de Societatea Scriitorilor în 1929 era conferit pentru un roman astăzi foarte puţin cunoscut, „Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan”, fiind scris în cheie suprarealistă. Peltz a mai publicat şi piese de teatru, „Ediţie specială”(1923), „Crima”(1925), „Veninul” ( nedatată). Scriitorul Dorel Dorian a reluat teme din opera lui Peltz şi a publicat piesa „Foc în Calea Văcăreşti”, jucată la TES. La împlinirea vârstei de 75 de ani , a lui I.Peltz, a scris în RCM, Camil Baltazar care s-a arătat un mare admirator al artei prozatorului. Fostul Sef Rabin dr. Moses Rosen a exprimat cele mai adânci sentimente de consideraţie cu ocazia înmormântării scriitorului la Cimitirul Filantropia, unde a vorbit şi criticul Al.I.Ştefănescu, soţul Ninei Cassian. I-au adus elogii, în timp Marius Mircu, C.Stănescu,Valeriu Râpeanu, ş.a. Cele mai importante cărţi ale lui Peltz, pe lângă titlul menţionat mai sus, mai sunt „Foc în Hanul cu Tei” ( în pasajul cu numele respectiv, a fost montată o placă memorială, cu ocazia centenarului naşterii scriitorului) şi „Nopţile domnişoarei Mili” .La Editura Hasefer a apărut în 2003, un volum de evocări literare, care cuprinde numeroase nume precum Dobrogeanu-Gherea, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, Panait Istrati, Coşbuc, Slavici, Rebreanu, Bacovia, Camil Petrescu, Barbu Lăzăreanu, Macedonski, Topârceanu, Cocea, Ibrăileanu, Brăescu, Mille, Goga, Galaction, Tonitza, ş.a. Pe toţi aceştia , Peltz i-a cunoscut personal, ceea ce denotă marea sa deschidere faţă de mediul intelectual bucureştean şi din alte oraşe.
I.Peltz a avut două fiice,una dintre ele , Tia Peltz a fost o mare graficiană cu suflet evreiesc şi talent remarcabil.A scris emoţionant despre tatăl ei, scriitorul, care „s-a născut de Purim, într-o căsuţă de oameni necăjiţi .... o cusătoreasă năştea un băieţel, pe care l-a numit Isac”. Tia Peltz îl numea pe tatăl ei copilul bătrân şi bătrânul copil. La împlinirea a zece ani de la moartea sa, fiica publica o „scrisoare către tata”. A existat o puternică afecţiune între Tia şi tatăl ei. S-a născut la 30 ianuarie 1923,la Bucureşti, a studiat artele plastice cu Maxy şi cu alţi maeştri, a ilustrat din peniţă străzi, case, oameni din Dudeşti şi Văcăreşti, din Capitală, totul a dispărut încă din timpul vieţii ei, doar grafica a rămas vie şi plină de nostalgie. A făcut portretele tatălui ei, în mai multe etape ale vieţii, ale lui Tonitza, prieten cu Peltz, Maxy, Galaction, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Leny Caler, personalităţi care au trecut prin casa părintească.A publicat albume, cărţi, „O lacrimă într-un minialbum”, „De la lume adunate”, „Descântece”, „Miniaturi”, „Crochiuri din inima mea”. Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, cu expoziţii în ţară şi în multe ţări ale lumii, membră a Academiei de Frumoase din Roma, Tia Peltz a lăsat în patrimoniul Muzeului Naţional, al Muzeului de Artă din Craiova, în colecţii particulare lucrări de valoare. Au scris despre creaţiile ei Victor Eftimiu, C.Silvestri, Petru Comarnescu, Florenţa Albu, Argintescu-. Amza, Marin Sorescu, Marcel Iancu,Aurel Baranga, Dan Grigorescu, Marcel Breslaşu, Silvia Kerim, Octavian Barbossa, Amelia Pavel, Carmen Firan, mulţi alţii. A murit la 5 mai 1999, la aproape două decenii după plecarea dintre cei vii a tatălui, I.Peltz.Despre ea însăşi, Tia Peltz scria – „Crezul meu este omul, conştiinţa de bine, lupta pentru sănătate, a mea, a celor dragi şi, desigur, o artă sinceră”... Pictoriţă şi graficiană, apreciată atât pentru desenul fin, cât şi pentru culoare, pentru „tehnica mixtă”, cum scria Radu Ionescu, a lăsat cicluri de lucrări tematice, poeme executate cu carioca, pentru copii şi adulţi. Printre cicluri se află şi Ierusalimul, poveştile populare... realism şi magie totodată.Marcel Iancu scria că Tia Peltz „ are , ca artistă, o linie bogată şi sensibilă, se exprimă cu uşurinţă datorită talentului ... însoţit de un surâs ironic”. Iar Amelia Pavel exprimă cel mai bine legătura dintre tatăl –scriitor şi fiica-artist plastic; „ O mare subtilitate şi înţelegere, în trăirea unui text literar se unesc cu gândurile scriitorului I.Peltz, tatăl ei, de a cărui memorie era aproape obsedată, pentru că de la el a învăţat să înfrângă greul prin arta de a fi viu”.

BORIS MARIAN