Umbrele trecutului în România de azi
Cineva o să spună că am ales un titlu pretenţios. Să vedem. Care trecut şi ce umbre, că nu de Mircea Vodă este vorba, nu?
După reformatorul Cuza-Vodă, poate prea grăbit cu reformele, prea autocrat într-o ţară abia reunită, a urmat Carol de Hohenzollern, un pragmatic, cu intenţii şi realizări indiscutabile pe plan politic, economic, mai puţin social. Cultura română devine o realitate a modernităţii, europenismului. Dar xenofobia se lăţeşte prin mediile burgheze mijlocii, intelectualilor mai puţin realizaţi. Eminescu se exprimă tranşant împotriva „invaziei” evreilor din Galiţia. Pentru cine nu ştie, trebuie explicat motivul - introducerea obligativităţii serviciului militar de lungă durată ( 15-20 de ani) în Rusia pentru toţi locuitorii, inclusiv evrei, tendinţa de marginalizare a evreilor spre hotarele imperiului rus, înspre Vest, acestea sunt motivele. No comments. Răscoala de la 1907, un ecou al revoluţiei ruse de la 1905, a arătat că sistemul nu funcţiona chiar pe palier european. Finalul Primului Război Mondial aduce România la situaţia de a deveni o ţară relativ importantă, România Mare nu mai este o uniune de voievodate. Evreii primesc drepturi cetăţeneşti prin Constituţia de la 1923, cu toată opoziţia liberalilor conduşi de Brătieni. Cineva o să întrebe- dar ce ai monşer că tot vorbeşti de evrei? Răspuns- atitudinea faţă de o minoritate naţională , în speţă evreii, sunt un barometru al democraţiei politice şi sociale. Mai mult- în 1939 în România erau oficial înregistraţi circa 800.000 de evrei, în realitate fiind aproape un milion. După Polonia, România era ţara cu cei mai mulţi evrei din Europa, exceptând URSS, care era o ţară euro-asiatică. Dar România avea o bogăţie râvnită de mulţi – petrolul. Germania nazistă avea ochii aţintiţi pe acest petrol. Carol II nu ştie să jongleze cu Hitler, iar URSS pune ochii pe ceea ce le-a aparţinut ruşilor înainte de 1918 , Basarabia, vechi pământ al Moldovei, dinainte de Ştefan cel Mare. La începutul lunii septembrie 1940 în România se instaurează a patra dictatură militară din Europa, după cea din Ungaria, Italia, Germania şi Spania. Legiunea, o organizaţie ultraortodoxă şi ultranaţionalistă, având legături incontestabile cu fasciştii italieni şi cu naziştii din Germania îşi vede visul cu ochii – este la Putere. Dar puterea politică nu este pentru Legiune. Lipsită de oameni politici, eterogenă, având membri din intelectualitatea de vârf, dar şi mulţi lumpeni, oameni lipsiţi de orice pregătire, unii certaţi cu legea, alţii obsedaţi psihic, extremişti fără nici un scrupul, Legiunea s-a dovedit un element de dezechilibru constatat nu numai de Şeful Statului, generalul Antonescu, dar şi de misiunea germană la Bucureşti. Hitler îi dă mână liberă lui Antonescu, iar acesta, profitând de rebeliunea absolut nebunească, însoţită de un pogrom dintre cele mai oribile din istoria Capitalei şi a ţării, lichidează Legiunea, ceea ce regele Carol II, cel care a ordonat asasinarea lui Codreanu, nu a reuşit. Războiul cu URSS, motivat sub aspectul dreptului istoric, este o nebunie a generalului Antonescu. Abia în septembrie 1942, Antonescu a înţeles că nu a fost decât o piesă în mecanismul celui de al doilea război mondial. El a deportat 150.000 de evrei în Transnistria, a trimis trupele române slab echipate şi slab instruite până la Volga. Execuţia din 1946 a lui Antonescu şi a unor acoliţi a transformat cariera autoproclamatului mareşal într-un mit. Antonescu nu a reuşit să-l convingă pe Hitler să-i redea Ardealul de Nord, a livrat petrolul necesar Germaniei naziste, nu a fost un aliat forte pe plan militar din cauza slăbiciunii armatei române, a fost vinovat de moartea a cel puţin 400.000 de militari români, la care se adaugă civilii, în mare parte evrei. Nu facem aici statistisi. Nu există familie evreiască din Moldova de Nord, Basarabia, Bucovina, care să nu aibă o rudă, mai multe, ucise dincolo de Prut şi de Nistru. Personal am dreptul să-l acuz de moartea bunicilor mei. Dar nu scriu aici despre rudele mele. Merg mai departe.
Anul 1944 înseamnă ocuparea României de trupele sovietice, apoi a urmat sovietizarea în forţă din anii 1944-1953, după care a început, prin dispariţia unuia din marii călăi ai istoriei, I.V. Stalin, un oarecare „dezgheţ” ( expresia lui Ilia Ehrenburg). Dacă Gheorghiu- Dej a încercat o îndepărtare de influenţa Moscovei ( începând din 1958), Ceauşescu a introdus o dictatură neo-stalinistă şi totodată o politică anti-moscovită. El a permis şi un oarecare cult al lui Antonescu, a încurajat un antisemitism mascat de tip stalinist, etc.
Ce se întâmplă astăzi? Unu - apariţia unor rechini care se laudă că au adus capitalismul, de fapt o economie a jafului legalizat sau nelegalizat, distrugerea structurilor de bază în industrie, agricultură, educaţie, asigurări sociale, medicale, cultură. Doi – reînvierea fantomelor legionare prin înfiinţarea Noii Drepte, a altor grupări obscure, concurente, înjosirea adevăratei democraţii politice,etnice prin propaganda ultranaţionalistă a Partidului România Mare, exacerbarea cultului mareşalului Antonescu, pe care, din păcate, mulţi
români îl consideră un erou naţional de talia lui Mihai Viteazu de nu mai mult. Formal, dar numai formal, a fost condamnat Holocaustul evreilor din România, prin Raportul Comisiei Wiesel, dar oricine poate spune cu inima „împăcată”- pe teritoriul României de azi nu a fost ucis nici un evreu. Da, dar Antonescu a administrat un teritoriu mult mai mare, a ucis chiar la Odessa circa 20.000 de evrei care nu au pus nici o bombă. A fost o bombă, ca în anecdota cu automobilul, dar nu evreii au pus-o , ci lucrătorii NKVD. Ce contează?
Al doilea act formal a fost condamnarea crimelor comunismului, prin Raportul Comisiei Tismăneanu. Ce a primit Tismăneanu ca răsplată? Atacuri în presă cu vădit caracter antisemit. Era normal. Păi şi Wiesel şi Tismăneanu, e prea mult. Insuportabil. Se supără rromânul verde al lui Caragiale.
Un aspect cu totul inedit este cultul pentru orientarea de dreapta. Logic, dacă desfiinţezi stânga, nu mai există nici dreapta. Un cronicar tânăr, premiat recent de Academia Română, Sorin Lavric, scria în „România literară” nr. 26 din 2010 - „ riguros vorbind, stânga nu poate naşte decât timorări şi mediocrităţi”. În antichitate , Democrit era de stânga, aş spune eu, prin extrapolare, Iisus Christos, Mântuitorul creştin era de stânga,aş spune eu, o spun, cred, şi alţii. Ce înseamnă stânga? În mintea lui Lavric, dar nu numai a lui, stânga înseamnă exact ceea ce nu a fost, adică Stalin , Mao, Dej, Ceauşescu. Fidel, etc.
Dar în Europa există o stângă socialistă, la fel şi în alte locuri. Este o atitudine democratică a nega valorile stângii? Etimologic, democraţie înseamnă puterea demosului, a poporului, a oamenilor liberi, dar neavuţi. Altfel ajungem la OLIGARHIE. Iar oligarhie au creat şi aşa zişii comunişti, începând cu Lenin. Eu am un respect, teoretic vorbind, pentru comuniştii utopici, care nu vorbeau despre dictatura proletariatului, partid comunist, etc. De la noţiunile de partid şi dictatură a pornit tot răul. Umbrele trecutului apasă greu. Unii intelectuali caută soluţii noi, alţii se întorc, deşi tineri, la un trecut plin de accidente. În „Contemporanul” am găsit de curând o sintagmă foarte reuşită- „bolşevismul anticomunist”. Cine nu este cu noi, este împotriva noastră, cine nu este de dreapta, este comunist. Mare prostie.
Dacă tânărul Lavric ar fi fost născut, să zicem în 1950, cred că ar fi fost şi pecerist, aşa, de nevoie, că are ambiţie şi e bine că o are. Doar că a început să gândească la modul „conului Leonida”, eufemistic vorbind. Mă gândesc şi la „Tempora”. Bunilor cititori, salut.
BORIS MARIAN
Van Gogh
Van Gogh- între nebunie şi geniu
Există prejudecata că un om normal nu poate fi geniu. Ea poate fi uşor contrazisă prin exemple precum Goethe, Newton, Pico della Mirandolla, Bach, mulţi alţii. Dar nici nebunii geniali nu lipsesc din cultura universală. A fi nebun nu este un prilej de a blama pe cineva, poate mai mult de compasiune. Există genii care devin active prin impulsurile nervoase primite dintr-un creier surescitat. Nu vom face aici elogiul nebuniei şi nici al narcomaniei, sugerăm cititorilor să citească şi o recentă carte a lui Andrei Oişteanu „Narcoticele în cultura română”.
Din tinereţe m-a pasionat biografia nefericitul pictor Van Gogh. Să vedem, pe scurt, numai pe scurt, nu avem în plan un roman şi nici un studiu, cum a decurs viaţa acetui artist de geniu. Profesorul de arte plastice, G.Oprescu scria în „Manual de istoria artei postimpresionismului” că opera sa ( a lui Van Gogh) este producţia unui om incontestabil anormal, deci un prilej pentru mulţi de a se întreba ce legătură poate exista între sistemul nervos atins de boală al unui creator şi creaţia însuşi”. Biografia pictorului a putut fi reconstituită pe baza unei bogate corespondenţe cu fidelul său frate Theo, cu alţi prieteni şi cunoscuţi. Van Gogh nu ascundea nimic. A trăit numai 37 de ani (1853-1890), din care doar zece ani i-au fost fatidici, nai cu seamă ultimii patru. Oarecum, soarta lui Van Gogh se aseamănă cu aceea a lui Eminescu, desigur în cu totul alte coordonate.
În copilărie, studia viaţa insectelor, schimbările din natură, recepţiona natură cu simţuri tensionate la maximum. Modalitatea sa de a picta în culori neamestecate, în linii ferme, cu deformări voite, poartă amprenta unui viziuni absolut originale. Este imposibil să nu recunoşti într-o expoziţie, de la distanţă un tablou de Van Gogh. A avut şi mulţi imitatori, unii falsificatori de tablouri, dar nimeni nu a putut imita fluxul vital ce străbate tablourile sale. Paul Gauguin cu care a fost prieten, dar pe care a încercat să-l omoare într-un acces de nebunie, nu i-a semănat deloc nici la fire, nici ca pictor, deşi amândoi sunt încadraţi în curentul postimpresionist. Un mare artist nu poate fi încadrat nicăiei.
Manet, Monet , Degas, Renoir, marele Cezanne i-au precedat, Van Gogh a produs o ruptură, el apare ca o plantă luxuriantă într-o grădină obişnuită. Chipul său mohorât, culorile iuţi, peisajele care se învârt parcă în jurul unei axe a lumii au ceva cu totul neobişnuit. Ştia să facă şi portrete minunate, a pictat şi la ospiciu, l-a pictat pe negustorul Pere Tanguy, pe muncitorii din patria natală. Valenţele sale au trezit, credem, invidia lui Gauguin care era un mare orgolios, deşi se apucase târziu de pictură. Ştia să imortalizeze flori, mai vii decât în natură, flori galbene, apoi „Podul de pe Arles”, vasele de pescuit de pe malul mării. Se purta ca un zeu care recrea natura. Nicăieri nu vom găsi „Semănătorul” cum l-a pictat Van Gogh.
A avut un frate care s-a născut şi a murit cu un an înaintea lui, i s-a dat numele acelui frate mort, a fost ca un blestem pentru el. Fratele mai mic, Theo l-a ajutat toată viţa, a trăit pentru Vincent, era un om ordonat şi întreg la minte. Fără Theo, Vincent ar fi murit de foame sau de boli. Astăzi, tablourile sale valoreatză milioane de dolari, în timpul vieţii unele au fost dăruite, altele vândute la preţuri simbolice. Van Gogh nu a fost primit în nici o academie. Era un răzvrătit fără voie, pentru că violent nu a fost decât cu Gauguin. Şi-a tăiat o ureche pentru că suferea de o afecţiune a urechii şi a crezut că se vindecă astfel. Una dintre ultimele lucrări, portretul dr. Gachet este o bijuterie de nepreţuit. O asemenea expresivitate a feţei puţini pictori ai lumii ar putea să o surprindă.
Tot ce nu se încadrează în impresionism şi avangardism, a fost înghesuit de critica de specialitate în postimpresionism. Dar Van Gogh, ca şi Gauguin., de fapt, nu se pot încadra nicăieri. Super-originali. Poate Chagall ar fi mers oarecum pe urmele lor.
Deşi era moştenitorul unei grandioase tradiţii plastice a Ţărilor de Jos, a Olandei, Van Gogh nu a urmat calea clasicismului, a perfecţiunii intrate în desuetitudine. Dacă ar fi studiat mai mult istoria artelor plastice s-ar fi plafonat. Vorba lui Einstein – nu cunoaşterea, ci imaginaţia este motorul creaţiei. Nimeni nu laudă ignoranţa sau lipsa de gust artistic. Să ne întrebăm de ce era Van Gogh nebun? A trăit într-un mediu sărac, a cunoscut viaţa minerilor, a muncitorilor din ţara natală, din Anglia, a vrut să fier misonar.. A vrut să fie iubit de o femeie, a întâmpinat numai indiferenţă, mizerie, repetăm, fără dragostea îngerească a fratelui său, el s-ar fi sinucis de mult, aşa, se pare că s-a sinucis în ospiciul din Auvers-sur-Oise.
Spre doesebire de Picasso, Matisse, Braque, Kandinsky, ş.a. care au urmat, Van Gogh a cucerit necondiţionat sufletul iubitorilor de pictură. Ceea ce picta , trăia, palpita, tablourile sale sunt inimi care bat în ramele care abia le încap.
BORIS MARIAN
Există prejudecata că un om normal nu poate fi geniu. Ea poate fi uşor contrazisă prin exemple precum Goethe, Newton, Pico della Mirandolla, Bach, mulţi alţii. Dar nici nebunii geniali nu lipsesc din cultura universală. A fi nebun nu este un prilej de a blama pe cineva, poate mai mult de compasiune. Există genii care devin active prin impulsurile nervoase primite dintr-un creier surescitat. Nu vom face aici elogiul nebuniei şi nici al narcomaniei, sugerăm cititorilor să citească şi o recentă carte a lui Andrei Oişteanu „Narcoticele în cultura română”.
Din tinereţe m-a pasionat biografia nefericitul pictor Van Gogh. Să vedem, pe scurt, numai pe scurt, nu avem în plan un roman şi nici un studiu, cum a decurs viaţa acetui artist de geniu. Profesorul de arte plastice, G.Oprescu scria în „Manual de istoria artei postimpresionismului” că opera sa ( a lui Van Gogh) este producţia unui om incontestabil anormal, deci un prilej pentru mulţi de a se întreba ce legătură poate exista între sistemul nervos atins de boală al unui creator şi creaţia însuşi”. Biografia pictorului a putut fi reconstituită pe baza unei bogate corespondenţe cu fidelul său frate Theo, cu alţi prieteni şi cunoscuţi. Van Gogh nu ascundea nimic. A trăit numai 37 de ani (1853-1890), din care doar zece ani i-au fost fatidici, nai cu seamă ultimii patru. Oarecum, soarta lui Van Gogh se aseamănă cu aceea a lui Eminescu, desigur în cu totul alte coordonate.
În copilărie, studia viaţa insectelor, schimbările din natură, recepţiona natură cu simţuri tensionate la maximum. Modalitatea sa de a picta în culori neamestecate, în linii ferme, cu deformări voite, poartă amprenta unui viziuni absolut originale. Este imposibil să nu recunoşti într-o expoziţie, de la distanţă un tablou de Van Gogh. A avut şi mulţi imitatori, unii falsificatori de tablouri, dar nimeni nu a putut imita fluxul vital ce străbate tablourile sale. Paul Gauguin cu care a fost prieten, dar pe care a încercat să-l omoare într-un acces de nebunie, nu i-a semănat deloc nici la fire, nici ca pictor, deşi amândoi sunt încadraţi în curentul postimpresionist. Un mare artist nu poate fi încadrat nicăiei.
Manet, Monet , Degas, Renoir, marele Cezanne i-au precedat, Van Gogh a produs o ruptură, el apare ca o plantă luxuriantă într-o grădină obişnuită. Chipul său mohorât, culorile iuţi, peisajele care se învârt parcă în jurul unei axe a lumii au ceva cu totul neobişnuit. Ştia să facă şi portrete minunate, a pictat şi la ospiciu, l-a pictat pe negustorul Pere Tanguy, pe muncitorii din patria natală. Valenţele sale au trezit, credem, invidia lui Gauguin care era un mare orgolios, deşi se apucase târziu de pictură. Ştia să imortalizeze flori, mai vii decât în natură, flori galbene, apoi „Podul de pe Arles”, vasele de pescuit de pe malul mării. Se purta ca un zeu care recrea natura. Nicăieri nu vom găsi „Semănătorul” cum l-a pictat Van Gogh.
A avut un frate care s-a născut şi a murit cu un an înaintea lui, i s-a dat numele acelui frate mort, a fost ca un blestem pentru el. Fratele mai mic, Theo l-a ajutat toată viţa, a trăit pentru Vincent, era un om ordonat şi întreg la minte. Fără Theo, Vincent ar fi murit de foame sau de boli. Astăzi, tablourile sale valoreatză milioane de dolari, în timpul vieţii unele au fost dăruite, altele vândute la preţuri simbolice. Van Gogh nu a fost primit în nici o academie. Era un răzvrătit fără voie, pentru că violent nu a fost decât cu Gauguin. Şi-a tăiat o ureche pentru că suferea de o afecţiune a urechii şi a crezut că se vindecă astfel. Una dintre ultimele lucrări, portretul dr. Gachet este o bijuterie de nepreţuit. O asemenea expresivitate a feţei puţini pictori ai lumii ar putea să o surprindă.
Tot ce nu se încadrează în impresionism şi avangardism, a fost înghesuit de critica de specialitate în postimpresionism. Dar Van Gogh, ca şi Gauguin., de fapt, nu se pot încadra nicăieri. Super-originali. Poate Chagall ar fi mers oarecum pe urmele lor.
Deşi era moştenitorul unei grandioase tradiţii plastice a Ţărilor de Jos, a Olandei, Van Gogh nu a urmat calea clasicismului, a perfecţiunii intrate în desuetitudine. Dacă ar fi studiat mai mult istoria artelor plastice s-ar fi plafonat. Vorba lui Einstein – nu cunoaşterea, ci imaginaţia este motorul creaţiei. Nimeni nu laudă ignoranţa sau lipsa de gust artistic. Să ne întrebăm de ce era Van Gogh nebun? A trăit într-un mediu sărac, a cunoscut viaţa minerilor, a muncitorilor din ţara natală, din Anglia, a vrut să fier misonar.. A vrut să fie iubit de o femeie, a întâmpinat numai indiferenţă, mizerie, repetăm, fără dragostea îngerească a fratelui său, el s-ar fi sinucis de mult, aşa, se pare că s-a sinucis în ospiciul din Auvers-sur-Oise.
Spre doesebire de Picasso, Matisse, Braque, Kandinsky, ş.a. care au urmat, Van Gogh a cucerit necondiţionat sufletul iubitorilor de pictură. Ceea ce picta , trăia, palpita, tablourile sale sunt inimi care bat în ramele care abia le încap.
BORIS MARIAN
Zicerile lui Henri Wald
Zicerile lui Henri Wald, homo loquens- 90 de ani
În pleiada filosofilor români, care s-au impus în secolele XIX-XX se înscrie şi numele lui Henri Wald. Născut la 31 octombrie 1920, la Bucureşti, pe strada Olteni, în apropiere de Teatrul Baraşeum, el s-a stins din viaţă la 14 iulie 2002, după o viaţă de trudă, succese şi blamări peceriste de tot felul. „Un ireductibil”, spunea Mihai Şora despre prietenul său, iar Liiceanu, Nicolae Manolescu îl considerau un model şi un maestru, chiar dacă Wald nu s-a dezis niciodată de marxism. În tinereţe l-a avut dascăl pe fiul lui Bogdan Duică, a studiat cu pasiune scrierile lui Bergson, dar şi Marx, Karl Kautsky, Franz Mehring. A fost un dialectician, un marxist ne-leninist ( nu este o contradicţie), puţin agreat de regimul comunist, dar iubitor al limbii române, căreia, spunea, îi datora formarea sa, al ţării de origine pe care nu s-a gândit niciodată să o părăsească. Să ne amintim că Fundoianu, Lucien Goldman, Roudinesco, Cioran, Radu Enescu, alţi gânditori au ales Occidentul. Alţii au ajuns în închisori după 1944. Wald şi-a scris opera.- „Rolul gândirii în formarea ideilor”-Ed. Academiei 1957, „Introducere în logica dialectică” – Ed. Academiei 1959 , „Structura logică a gândirii”-Ed. Ştiinţifică 1962, „Realitate şi limbaj”- Ed. Ed.Academiei 1968, „Homo significans” – Ed. Enciclopedică 1970, „Tensiunea gândirii” – Ed. Cartea Românească 1991, „Înţelesuri iudaice” –Ed. Hasefer 1995, „Homo loquens” Ed. Hasefer 2001, multe altele, circa 20 de volume, sute de articole de nivel academic. Nu a fost membru al Academiei, ca şi criticul literar Zigu Ornea , dar a lăsat o moştenire. La aserţiunea lui Blaga- „ În domeniul menifestărilor creatoare nu există vid stilistic”, Wald a răspuns cu „ Energia creatoare a stilului”, un studiu original şi argumentat, fiind totodată o continuare a ziceri lui Buffon, „stilul este omul însuşi”. La împlinirea vârstei de 80 de ani a apărut un volum omagial, în care şi-ai pus semnăturile Alexandru Surdu, Sorin Vieru, Mihail Şora, Valentin Potopopescu, Marin Diaconu, Lucia Wald ( nu era rudă cu filosoful), ş.a.Nu se ştie exact cine a introdus, printr-un joc ingenios de cuvinte, termenul de „Waldanschuung”, de la Weltanschauung, adică viziune asupre lumii. Definiţiiile lui Wald merită atenţie – „ Definitive sunt numai adevărurile relative”...”Absolutul e asimptotic şi nu are plural”,,.” Abstracţia este cea mai mare victorie a omului împotriva vremelniciei” ... „ După milenii în care şi-au lienat munca, oamenii sunt siliţi astăzi să-şi alieneze şi răgazul” ... Antidogmatismul poate ajunge dogmatism antiideologic, antiumanist” ... „Omul este singura fiinţă care a reuşit să folosească audibilul şi vizibilul pentru a comunica semenilor săi idei”...”Mitul androginului exprimă nostalgia după vremea indistincţiei dintre bine şi rău... Între bine şi rău există o unitate contradictorie care nu trebuie evitată, ci asumată”... „Creaţia este un act de răvrătire. Omul, nemulţumit de natură, îi adaugă cultura” ... „Fără a fi liniştită, natura e tăcută. Grăitoare nu este decât cultura. Istoria culturii este creşterea distanţei dintre sensibilitate şi raţiune”...”Omul sporeşte diferenţierile, se opune uniformizării”... „Fantezia presupune spirit critic, originalitate, îndrăzneală”.” Filosofia luptă mereu pentru reîntregirea omului”... „Oboseala de a gândi devine tot mai alarmantă”...” Zeii devin vedete, viitorul se reduce la week-end, esenţa este înlocuită cu structura, explicaţia cu descripţia” ....” A gândi înseamnă a găsi adevăruri noi, a trece de la general la mai puţin general” ... „Fără idoli pot trăi doar înţelepţii. Omenirea devine periodic iconoclastă” ... „ Nu mărul care cade într-un cap, ci capul în care cade mărul duce la descoperirea legii gravitaţiei” ...”Viitorul este cea mai umană dimensiune a timpului” ... „ Omul trăieşte tot mai mult în afara lui” ... „ Libertatea este puterea spirituală care creşte între real şi proiectarea idealului” ... „ Lumea începe să semene tot mai mult cu un film şi tot mai puţin cu o carte” ... „ Râsul este o reacţie la tot ceea ce frânează mersul înainte... El nu se opune seriozităţii, sobrietăţii, nici chiar tristeţii. Râsul se opune plânsului ... Ce este remediabil nu provoacă nici râs, nici plâns”.
Am putea da pagini şi pagini cu citate, din „Confesiuni” (1998)., din multe volume ale lui Henri Wald, el este şi va fi mult timp inepuizabil, iar această afirmaţie se bazează pe o simplă observaţie a oricărui cititor- filosoful ştia să privească în viitor. Un dar, un har.
Boris Marian
În pleiada filosofilor români, care s-au impus în secolele XIX-XX se înscrie şi numele lui Henri Wald. Născut la 31 octombrie 1920, la Bucureşti, pe strada Olteni, în apropiere de Teatrul Baraşeum, el s-a stins din viaţă la 14 iulie 2002, după o viaţă de trudă, succese şi blamări peceriste de tot felul. „Un ireductibil”, spunea Mihai Şora despre prietenul său, iar Liiceanu, Nicolae Manolescu îl considerau un model şi un maestru, chiar dacă Wald nu s-a dezis niciodată de marxism. În tinereţe l-a avut dascăl pe fiul lui Bogdan Duică, a studiat cu pasiune scrierile lui Bergson, dar şi Marx, Karl Kautsky, Franz Mehring. A fost un dialectician, un marxist ne-leninist ( nu este o contradicţie), puţin agreat de regimul comunist, dar iubitor al limbii române, căreia, spunea, îi datora formarea sa, al ţării de origine pe care nu s-a gândit niciodată să o părăsească. Să ne amintim că Fundoianu, Lucien Goldman, Roudinesco, Cioran, Radu Enescu, alţi gânditori au ales Occidentul. Alţii au ajuns în închisori după 1944. Wald şi-a scris opera.- „Rolul gândirii în formarea ideilor”-Ed. Academiei 1957, „Introducere în logica dialectică” – Ed. Academiei 1959 , „Structura logică a gândirii”-Ed. Ştiinţifică 1962, „Realitate şi limbaj”- Ed. Ed.Academiei 1968, „Homo significans” – Ed. Enciclopedică 1970, „Tensiunea gândirii” – Ed. Cartea Românească 1991, „Înţelesuri iudaice” –Ed. Hasefer 1995, „Homo loquens” Ed. Hasefer 2001, multe altele, circa 20 de volume, sute de articole de nivel academic. Nu a fost membru al Academiei, ca şi criticul literar Zigu Ornea , dar a lăsat o moştenire. La aserţiunea lui Blaga- „ În domeniul menifestărilor creatoare nu există vid stilistic”, Wald a răspuns cu „ Energia creatoare a stilului”, un studiu original şi argumentat, fiind totodată o continuare a ziceri lui Buffon, „stilul este omul însuşi”. La împlinirea vârstei de 80 de ani a apărut un volum omagial, în care şi-ai pus semnăturile Alexandru Surdu, Sorin Vieru, Mihail Şora, Valentin Potopopescu, Marin Diaconu, Lucia Wald ( nu era rudă cu filosoful), ş.a.Nu se ştie exact cine a introdus, printr-un joc ingenios de cuvinte, termenul de „Waldanschuung”, de la Weltanschauung, adică viziune asupre lumii. Definiţiiile lui Wald merită atenţie – „ Definitive sunt numai adevărurile relative”...”Absolutul e asimptotic şi nu are plural”,,.” Abstracţia este cea mai mare victorie a omului împotriva vremelniciei” ... „ După milenii în care şi-au lienat munca, oamenii sunt siliţi astăzi să-şi alieneze şi răgazul” ... Antidogmatismul poate ajunge dogmatism antiideologic, antiumanist” ... „Omul este singura fiinţă care a reuşit să folosească audibilul şi vizibilul pentru a comunica semenilor săi idei”...”Mitul androginului exprimă nostalgia după vremea indistincţiei dintre bine şi rău... Între bine şi rău există o unitate contradictorie care nu trebuie evitată, ci asumată”... „Creaţia este un act de răvrătire. Omul, nemulţumit de natură, îi adaugă cultura” ... „Fără a fi liniştită, natura e tăcută. Grăitoare nu este decât cultura. Istoria culturii este creşterea distanţei dintre sensibilitate şi raţiune”...”Omul sporeşte diferenţierile, se opune uniformizării”... „Fantezia presupune spirit critic, originalitate, îndrăzneală”.” Filosofia luptă mereu pentru reîntregirea omului”... „Oboseala de a gândi devine tot mai alarmantă”...” Zeii devin vedete, viitorul se reduce la week-end, esenţa este înlocuită cu structura, explicaţia cu descripţia” ....” A gândi înseamnă a găsi adevăruri noi, a trece de la general la mai puţin general” ... „Fără idoli pot trăi doar înţelepţii. Omenirea devine periodic iconoclastă” ... „ Nu mărul care cade într-un cap, ci capul în care cade mărul duce la descoperirea legii gravitaţiei” ...”Viitorul este cea mai umană dimensiune a timpului” ... „ Omul trăieşte tot mai mult în afara lui” ... „ Libertatea este puterea spirituală care creşte între real şi proiectarea idealului” ... „ Lumea începe să semene tot mai mult cu un film şi tot mai puţin cu o carte” ... „ Râsul este o reacţie la tot ceea ce frânează mersul înainte... El nu se opune seriozităţii, sobrietăţii, nici chiar tristeţii. Râsul se opune plânsului ... Ce este remediabil nu provoacă nici râs, nici plâns”.
Am putea da pagini şi pagini cu citate, din „Confesiuni” (1998)., din multe volume ale lui Henri Wald, el este şi va fi mult timp inepuizabil, iar această afirmaţie se bazează pe o simplă observaţie a oricărui cititor- filosoful ştia să privească în viitor. Un dar, un har.
Boris Marian
Victimizare
Victimizare
Suntem victimele propriilor planuri şi perspective. Dacă la nivelul populaţiei, preşedintele ţării a spus-o deschis, la fel, în viaţa individului eşecul sau succesul sunt rezultate ale consecvenţei sau inconsecvenţei. Cineva se plânge de soarta nemiloasă, îmi aminteşte de Iov, dar Iov a pierdut totul, mai mult decât şi-ar fi închipuit cândva, uitând un singur lucru – că nimic nu ne aparţine în afara unei credinţe. Numai când a înţeles aceasta, Iov a redevenit ce era la început. Elevii căzuţi la bacalaureat au făcut contestaţii. Au fost refuzate majoritatea, dar şi nerefuzate, notele mici primite nu dovedesc decât gradul scăzut de pregătire. De tineri, de foarte tineri, aceşti elevi se obişnuiesc cu ideea că mediocritatea este o stare normală, că ai dreptul să fii mediocru şi submediocru. Unii vor ajunge, poate, peste ani mari politicieni, afacerişti, că doar notele de la şcoală nu dau garanţii de succes sau de insucces. Se compromite din nou ideea de cultură . În vechiul regim nu se admiteau repetenţiile, corijenţele nerezolvate. Acum, sub presiunea unor elevi şi părinţi, se revine la aceeaşi stare. Nonvaloarea are din nou vântul în pupa, brigantina zboară peste valuri. La fel şi în poezie. Suspinul, nefericirea afişată, devin aergumente ale adevărului ARTISTIC. Adevărul? Spuneţi-mi care este adevărul şi voi răsturna lumea, îl parafrazez pe Arhimede. Nu există adevărul, există planul şi perspectiva individului. În afara lui este Dumnezeu. Un Deus otiosus. Trec adesea pe lângă cerşetori de toate vârstele şi cu multitudine de beteşuguri. Cândva eram înclinat să dărui fiecăruia un bănuţ. Numărul mare se explică , desigur, prin criza economică, dar sunt mulţi care simulează, desigur pe cei mai bătrâni îi înţeleg. Sunt oameni părăsiţi, pe copii oarecum, deşi mulţi sunt potenţiali adulţi ce vor lupta contra legii, auici statul are o vină enormă, mai sunt cei fără un picior, fără două picioare, cu picioarele ascunse, cu tremurici real sau simulat, etc. Mă irită groaznic vocea de milog, învăţată din vechime, de la un teatru în natură. Îmi amintesc de bocetele plătite la înmormântarea unui om cu stare. La fel şi în poezie, bocetele mă îngrozesc. Îmi place să repet o vorbă „clasică”- dacă prostia ar durea, lumea ar vui de gemete. Nu sunt răutăcios când spun asta, există dureri reale, dar am văzut oameni doborâţi de durere. Tăceau. Limbajul nostru conţine şi pauza de vorbire. Pauza de scriere.
BORIS MARIAN
Suntem victimele propriilor planuri şi perspective. Dacă la nivelul populaţiei, preşedintele ţării a spus-o deschis, la fel, în viaţa individului eşecul sau succesul sunt rezultate ale consecvenţei sau inconsecvenţei. Cineva se plânge de soarta nemiloasă, îmi aminteşte de Iov, dar Iov a pierdut totul, mai mult decât şi-ar fi închipuit cândva, uitând un singur lucru – că nimic nu ne aparţine în afara unei credinţe. Numai când a înţeles aceasta, Iov a redevenit ce era la început. Elevii căzuţi la bacalaureat au făcut contestaţii. Au fost refuzate majoritatea, dar şi nerefuzate, notele mici primite nu dovedesc decât gradul scăzut de pregătire. De tineri, de foarte tineri, aceşti elevi se obişnuiesc cu ideea că mediocritatea este o stare normală, că ai dreptul să fii mediocru şi submediocru. Unii vor ajunge, poate, peste ani mari politicieni, afacerişti, că doar notele de la şcoală nu dau garanţii de succes sau de insucces. Se compromite din nou ideea de cultură . În vechiul regim nu se admiteau repetenţiile, corijenţele nerezolvate. Acum, sub presiunea unor elevi şi părinţi, se revine la aceeaşi stare. Nonvaloarea are din nou vântul în pupa, brigantina zboară peste valuri. La fel şi în poezie. Suspinul, nefericirea afişată, devin aergumente ale adevărului ARTISTIC. Adevărul? Spuneţi-mi care este adevărul şi voi răsturna lumea, îl parafrazez pe Arhimede. Nu există adevărul, există planul şi perspectiva individului. În afara lui este Dumnezeu. Un Deus otiosus. Trec adesea pe lângă cerşetori de toate vârstele şi cu multitudine de beteşuguri. Cândva eram înclinat să dărui fiecăruia un bănuţ. Numărul mare se explică , desigur, prin criza economică, dar sunt mulţi care simulează, desigur pe cei mai bătrâni îi înţeleg. Sunt oameni părăsiţi, pe copii oarecum, deşi mulţi sunt potenţiali adulţi ce vor lupta contra legii, auici statul are o vină enormă, mai sunt cei fără un picior, fără două picioare, cu picioarele ascunse, cu tremurici real sau simulat, etc. Mă irită groaznic vocea de milog, învăţată din vechime, de la un teatru în natură. Îmi amintesc de bocetele plătite la înmormântarea unui om cu stare. La fel şi în poezie, bocetele mă îngrozesc. Îmi place să repet o vorbă „clasică”- dacă prostia ar durea, lumea ar vui de gemete. Nu sunt răutăcios când spun asta, există dureri reale, dar am văzut oameni doborâţi de durere. Tăceau. Limbajul nostru conţine şi pauza de vorbire. Pauza de scriere.
BORIS MARIAN
O privire 1940-1944
O privire asupra relaţiilor evreo-române în anii 1940-1944
Puţine teme sunt atât de controversate şi lipsite de şansa unei clarificări depline, precum chestiunea Holocaustului şi relaţiilor evreo-române în anii dictaturii antonesciene. Istorici şi neistorici, oameni cinstiţi şi oameni duplicitari, filosemiţi şi antisemiţi şi-au amestecat pana în această complexă „chestiune”. De la negări de genul celor lansate de Buzatu, Coja, Vadim, etc. la lucrări ale unor istorici de marcă precum I.Scurtu, Alex M.Stoenescu, deprofesie inginer şi militar, Radu Ioanid, Jean Ancel, Lya Benjamin, Carol Iancu, Mihai Pelin, statisticianulMarcuRosen, supravieţuitor al Holocaustului, Liviu Beris, memorialişti, jurnalişti, actori, scriitori, oameni de artă şi cultură au scris, fiecare ce a ştiut şi ce a dorit să spună. Mihail Sebastian, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Dorian, alţii au scris şi ei.
Vom încerca să punem oarecum, cap la cap aceste mărturii, informaţii, sinteze, fără scopul de a da un verdict, Doamne fereşte, autorul este gata să se lase linşat, dacă merită, dar adevărul trebuie să aibă şi el o şansă de a se elibera de minciuni convenţionale.
O temă puţin discutată a fost cea a uneia din cărţile istoricului Lya Benjamin, despre rezistenţa evreilor în anii dictaturii antonesciene. Nu vom analiza cartea, dar vom spune că rezistenţa evreilor nu a fost numai datorită unui curaj exepţional al unor lideri evrei, dar şi a unei permisivităţi a guvernului antonescian care nu s-a aliniat niciodată la „soluţia finală” dictată de regimul hitlerist. Nu vom fi „avocatul diavolului”, Antonescu a fost unul din marii antisemiţi ai secolului XX, dar România nu a cunoscut un Himmler, un Heydrich, Eichmann, Mengele, deşi bestialitatea unor indivizi din armată, din serviciile guvernamentale, din jandarmerie nu se pot nega. La fel nici cifrele de morţi, de oameni împuşcaţi, morţi în Transnistria( 1941-1944), la Dorohoi(1940), la Bucureşti şi la Iaşi (1941), nimic nu se poate nega şi nici rediscuta pe tonul unui negaţionism neruşinat. DAR TREBUIE SĂ VENIM ŞI CU NUANŢE. Noi nu putem fi dogmnatici, fără a risca să nu mai fim credibili.
Vom începe cu un caz curios- în toamna anului 1940, directorul teatrelor, comandantul legionar Radu Gyr dă dispoziţia reluării activităţii Teatrului Evreiesc Baraşeum, înfiinţat în 1930, iar la 1 martie 1941, deci după eliminarea legionarilor de la putere, primul spectacol al teatrului se intitulează „Ce faci seara?”, o piesă uşoară , după care vor urma şi altele. La aceste spectacole veneau şi ofiţeri germani care mai pricepeau ceva din idiş, fondul de cuvinte german fiindu-le de ajutor. Alt aspect- Uniunea Ziariştilor Profesionişti ( UZP) a refuzat încă din 1938 să elimine pe evrei din rândurile sale, deşi Guvernul Goga-Cuza, sub regele Carol II a dat decretul de „purificare” etnică în mai toate domeniile de activitate, iar în timpul războiului au mai fost jurnalişti evrei care, sub nume schimbat au mai scris la publicaţiile permise de regim. Tot regimul antonescian a permis înfiinţarea şcolilor evreieşti şi a unor instituţii superioare, la Bucureşti funcţionând Liceele Cultura A şi Cultura B. În Transnistria au fost deportaţi evreii din Bucovina de sud şi de Nord, din Basarabia şi din Ucraina, mai puţin din Vechiul Regat. Numai cei care lipseau de la programul de muncă obligatorie riscau deportarea sau chiar împuşcarea. Munca obligatorie nu consta numai în curăţarea zăpezii, iarna, erau funcţionari care au lucrat efectiv în aparatul de stat, desigur la nivele inferioare. Nu se poate nega faptul că anul 1942 a fost crucial pentru evreii din România condusă de Antonescu – dacă Hitler ar fi avansat în Răasărit sau chiar ar fi învins URSS, este cu totul probabil că evreii nu numai din România, dar din întreaga Europă ar fi luat drumul crematoriilor . Antonescu nu era omul să păzească viaţa concetăţenilor evrei pe care îi ura într-un mod aproape bolnăvicios,deşi relaţiile sale cu fostul camarad de şcoală dr. Wilhelm Filderman nu erau la început rele deloc. Dar nici Filderman nu a scăpat de o deportare temporară în Trnsnistria. Prof. Ion Coja întreabă de ce Filderman nu a scris nimic rău despre Transnistria. Nu avem ce răspunde la o asemenea minciună. Indiferent ce ar fi scris Filderman în 1943 sau după alţi 12 ani, Transnistria a fost un imens lagăr al morţii. Acolo s-a murit de frig, foame, boli, lipsă de ajutoare umanitare. O zonă lovită de ocupaţia sovietică, apoi de război, ţărani care abia aveau ei cu ce să se hrănească nu era capabilă să primească peste noapte zeci de mii de oameni lipsiţi de orice avut, poate unii mai aveau ceva lucruri de preţ, oameni de diverse vârste de la noi născuţi la bătrâni de 90 de ani, mulţi incapabili de eforturi fizice, necunoscători ai ocupaţiei de cultivatori de pământ, etc. Era război, spun cu cinism Buzatu şi Coja. Da, era război, dar ce legătură aveau deportaţii cu misiunea armatei de a recuceri Basarabia, de a distruge bolşevismul? Antonescu a dat un răspuns de cel mai cras primitivism, evreii sunt toţi bolşevici. Bunicii mei, de pildă.împuşcaţi la Bug erau negustori şi nu iubeau comunismul, deşi fiii lor plecaseră pe alte meridiane să lupte pentru revoluţia mondială. Dar ce vină aveau bunicii? Ce vină aveau noii născuţi? Nu, acesta nu este războiul, aceasta este crima de război.
La Odessa au fost arşi de vii 20.000 de evrei, nici unul nu a pus o bombă la Comandamentul Român din Odesa. Niciunul, dar aşa este la război. Nu?
Ca în majoritatea ţărilor în care naziştii au intrat cu voie, cu forţa, s-au instituit un fel de Judenrat. În România el s-a numit Centrala Evreilor. Streitman, jurnalist strălucit, doctorul Nandor Iosif Gingold au condus acest organ, un fel de Kapo, cum erau numiţi colaboratorii evrei din lagărele morţii. La Auschwitz , periodic, toţi Kapo erau executaţi, pentru că ştiau prea multe. Kapo se ocupa de ordine, de executarea ordinelor date de germani,. Centrala Evreilor a colaborat, era subordonată lui Radu Lecca, omul pus de Antonescu să se ocupe de evrei. Lecca s-a lăudat că a salvat mulţi evrei, la fel face azi fiul lui Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei.. Chiar Antonescu apare ca un „salvator al evreilor”. Moses Rosen, despre care trebuie să spunem că a scris cândva la publicaţia „Curentul”, iar după război s-a apropiat de PCR, a făcut o remarcă plină de înţelepciune – „ Dacă un bandit îţi intră noaptea în casă, îţi ucide familia, iar PE TINE te lasă în viaţă, poţi spune că te-a salvat de la moarte?”. De ce ar fi salvat Antonescu evrei? Nu, el a vrut să scape de evrei, de aceeea a încurajat şi plecarea ilegală a unor evrei pe vase închiriate spre Palestina, în ciuda Marii Britanii, a Turciei şi, nu se ştie de ce şi a sovieticilor. Astfel au pierit evreii de pe vasele STRUMA. MEFKURE. Antonescu voia să scape poporul român de evrei, el gândea ca şi Paulescu, AC Cuza, ca şi Legiunea, dar nu era un admirator al Auschwitzului. Ei şi? Hitler nici nu a avut nevoie de Antonescu drept aliat, el voia doar petrolul , Antonescu voia Basarabia, Bucovina, Nordul Ardealului, Cadrilaterul. Mai voia şi plecarea evreilor. Acesta este adevărul, nici vorbă de toleranţă faţă de evrei. Filderman sau altcineva putea gândi ce dorea. Din păcate se scriu multe baliverne. Revenim la adevăruri.
Gingold, Gruenberg-Willlman, Grossman-Groza,Jack Leon, evrei colaboraţionişti au primit ani de temniţă grea, în 1946, noi nu putem spune că nu i-au meritat, chiar dacă au făcut multe lucruri murdare sub ameninţarea morţii. Evreii au plătit sume imense regimului Antonescu poentru a-şi salva conaţionalii, dictatorul voia totul. Banca Naţională a României era mereu somată să contorizeze sumele încasate de la evrei, bijuteriile jefuite. Nici azi nu se ştie unde sunt aceste bunuri. Ca şi în cazul Germaniei naziste.
Avem convingerea că Antonescu nu ar fi ajuns niciodată la conducerea Statului Român, dacă Ungaria nu ar fi răpit Ardealul de Nord, iar URSS, Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa. Relaţia sa cu Legiunea a fost din interes, nu-i lega nici o ideologie, poate ura faţă de evrei. El nu a fost omul providenţial, cum nici Hitler nu a fost pentru Germania. Dar istoria nu se scrie cu „dacă”. Primnele legi rasiste nu au fost puse înaplicare de Antonescu, ci de Goga şi de AC Cuza, care nu erau nici legionari, trebuie să amintim că Streitman a fost în cele mai bune relaţii cu Goga, deşi cunoştea extremismul naţionalist al poetului şi politicianului ardelean. Pogromul de la Bucureşti este pus de unii pe seama agenţilor evrei sovietici. Nu există nici o dovadă, iar executanţii erau cu totul lipsiţi de cunoştinţe în privinţa politicii secrete din culise. Paul Goma susţine că masacrele antievreieşti din Basarabia anului 1941 au fost răspunsul populaţiei la faptele de trădare şi de maltrare a evreilor împotriva românilor , în anul 1940. Un lucru este limpede – tot ce s-a petrecut cu evreii în anii 1941-1944 cade în răspunderea regimului antonescian, indiferent de sentimentele populaţiei. Este Goma un apărător al lui Antonescu? Fie, este chestiunea sa, de coştiinţă.
La 22 mai 1942, o circulară către guvernatorii Basarabiei, Bucovinei prevedea retrimiterea dinTransnistria în Vechiul Regat a unor categorii de evrei, invalizi, copii, etc, apoi , pe parcursul anilor 1943-1944 aceste acţiuni s-au multiplicat. Deci totul pornea de la Conducătorul Statului.La 7 septembrie 1943, dr. Ghingold cerea sporirea numărului evreilor repatriaţi. Centrala Evreilor începea, cu întârziere să se mişte în favoarea conaţionalilor. Comisarul Radu Lecca, vicepremierul Mihai Antonescu, generalul C.Z. Vasiliu se ocupau de aceste acţiuni care măreau şansele României de a se pregăti pentru tratative de pace cu adversarii SUA, Anglia şi mai puţin cu URSS, care refuza orice tratative. Trebuie să menţionăm că URSS a avut o atitudine criminală faţă de evreii din Polonia şi nu numai, lăsând ca Răscoala din Varşovia să fie rapid înăbuşităl, la fel nu au atacat niciodată, ca şi aliaţii, de altfel, liniile de comunicaţie spre lagărele morţii. Trupele sovietice au intrat în Transnistria şi nu numai că nu au dat ajutor,dar au trimis în Siberia pe evreii consideraţi burghezi indezirabili. La 10 noiembrie 1943, Antonescu i-a comunicat lui Ghingold că toţi evreii din Transnistria vor fi retrimişi în România. Era normal, sovieticii se apropiau. Nu era o măsură umanitară. Amintim comportamentul uman al unor diplomaţi români în ţări europene care au contribuit la salvarea evreilor originari din România. Chiar şi Antonescu a închis ochii în privinţa acestora. Radu Ioanid, în cartea sa despre Holocaustul din România a remarcat schimbarea atitudinii generalului Antonescu din 1941, când era entuziasmat de planurile naziştilor de a-i lichida pe „jidani” şi anii 1942-1944, când a devenit tot mai prudent. Dar nu a încetat nici o clipă să-i urască pe evrei.Din 1943 el a încetat orice dialog cu W. Filderman, deşi ar fi avut numai de câştigat. MAI ESTE UN ASPECT CE TREBUIE MENŢIONAT. Sionismul nu a avut o atitudine constantă faţă de ascensiunea nazismului în Germania. Au fost lideri care considerau că antisemitismul în recrudescenţa sa va contribui la emigraţia mai intensă a evreilor spre Palestina. Chiar capii nazişti agreau ideea sionistă, pentru a lovi în interesele Marii Britanii şi, totodată de a scăpa de evreii din Europa. Aceste oscilaţii s-au reflectat şi în poziţia unor lideri sionişti din România, în anii dictaturii antonesciene.
La 13 octombrie 1942, Mihai Antonescu anunţa în şedinţa de guvern schimbarea politicii faţă de evrei, adică suspendarea deportărilor. Este cu totul altceva decât ceea ce au comis fasciştii maghiari veniţi la putere după căderea dictatorului Horthy, în 1944, care s-au grăbit să-i întreacă şi pe mentorii lor din Germania nazistă, lichidând în câteva luni sute de mii de evrei, ceea ce nu făcuse Horthy în toţi anii de guvernare. Este vorba şi despre evreii din Ardealul de Nord. De aceea, atât propaganda comunistă din România, cât şi cea xenofobă de după 1989 au aruncat vina Holocaustului în exclusivitate pe fasciştii maghiari. Transilvania de Nord devine un fel de paravan pentru asasinatele din Transnistria. Dar, aşa cum arată şi Jean Ancel, Antonescu a respins „soluţia finală”.
În România a existat o altfel de formă de nimicire – „românizarea”,
Inventată de legionari după modelul german de „arianizare”, această acţiune viza nu numai averile, bunurile de orice fel, intreprinderile evreilor, dar şi sufletele românilor nehotărâţi. Se inculca în sufletul românului ideea că evreul nu are dreptul la nimic, nici la avere, nici la existenţă. Aşezată peste antisemitismul teologic ( trădarea şi uciderea Mântuitorului) , prejudecata lipsei de drepturi pentru evrei a venit ca o ruptură fatală. Sebastian a fost unul dintre cei care au resimţit şi exprimat acut acest sentiment. Rezistenţa evreilor nu a fost organizată, pentru că la 31 martie 1938, regele Carol II a declarat ilegale toate partidele şi organizaţiile, inclusiv Federaţia Uniunilor Comunităţilor Evreieşti, alcărei lider era dr. W. Filderman. Sioniştii şi-au păstrat forma de organizare până în 1942. Dar nici Zissu, nici Filderman nu au scăpat de campanii susţinute de calomniere şi persecuţie. Cei mai vehemenţi erau legionarii, până când au fost eliminaţi din viaţa politică, evreii fiind, desigur, invinuiţi că au influenţatpoziţia lui Asntonescu. De fapt Hitler nu mai avea nevoie de legionari, decât pentru a-l şantaja pe general, la nevoie. Se crede că printre legionari s-au strecurat şi agenţi sovietici, dar datele sunt insuficiente. În privinţa aplicării măsurii de a obliga pe evrei să poarte semnul galben, distinctiv, cum se introdusese în Germaniaşi în teritoriile ocupate de nazişti, în România ea a fost introdusă apoi retrasă la intervenţia Şef Rabinului din 1941, dr. Alexandru Şafran, care i-a scris Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. A fost o victorie , cel puţin morală.
La 16 decembrie 1941, FUCE a fost dizolvată a doua oară, după primul act al regelui Carol II. In locul acesteia a apărut Centrala Evreilor, în care au intrat pe lângă Nandor Ghingold, sioniştii Mişu Benvenisti, dr. Th Lavy,ca şi un reprezentant al fostului FUCE, deci al lui Filderman, David Rosenkranz. Agent al Gstapo era Gruenberg-Willman. A.L.Zissu s-a opus oricărei colaborări cu Cenrala Evreilor şi avea dreptate. Recensământul efectuat la ordin de către CE avea drept scop pregătirea deportărilor planificate de Eichmann pentru evreii din România. La procesul criminalului german, de la Ierusalim, din 1960-1961, acest fapt a fost dovedit. Cei doi Antoneşti, generalul şi juristul, s-au mulţumit cu banii primiţi de la evrei, suma fiind rotunjită şi de baronul Neumann din Arad, un catolic cu ascendenţă evreiască. Marius Mircu a scris mult despre „realizările” Centralei Evreilor în domeniul învăţământului, social, dar acestea se datorau mai mult temerii Conducătorului de soarta care îl aştepta dacă Grmania pierdea războiul, ceea ce s-a şi întâmplat.
La toate aceste aspecte se adaugă activitatea neîntreruptă a Teatrului Evreiesc Baraşeum, apariţia sporadică a unor publicaţii evreieşti ( Renaştetrea Noastră, Gazeta Evreiască, ş.a.), expoziţiile unor pictori evrei, fie indivduale, fie colective , despre care a scris Mihai Pelin în cartea „Deceniul prăbuşirilor (1940-1950)” – Ed. Compania(2005).
În concluzie, noi nu vom afirma niciodată că în România nu a fost Holocaust, dar specificul politicii antonesciene, relaţiile evreo-române au făcut din acest Holocaust un fenomen „asimetric” , cum se exprima JeanAncel. În timp ce în Germaniaşi pe toate teritoriile ocupate de Germania nazistă s.a aplicat SOLUŢIA FINALĂ, în România a existat o oscilaţie între entuzismul pro- german şi temerea pierderii războiului, iar jaful şi mita şi-au făcut lucrarea conform unor vechi obiceiuri. Evreii din România nu au organizat o rezistenţă reală, cum a fostîn Polonia, pentru că pericolul exterminării nu părea iminent.
Negaţioniştii nu au nici un motiv să se laude cu spiritul „tolerant” al lui Ion Antonescu. Nici nu se poate pune astfel chestiunea. Dar nuanţele sunt mereu necesare în a aprecia un fenomen istoric.
Boris Marian
Puţine teme sunt atât de controversate şi lipsite de şansa unei clarificări depline, precum chestiunea Holocaustului şi relaţiilor evreo-române în anii dictaturii antonesciene. Istorici şi neistorici, oameni cinstiţi şi oameni duplicitari, filosemiţi şi antisemiţi şi-au amestecat pana în această complexă „chestiune”. De la negări de genul celor lansate de Buzatu, Coja, Vadim, etc. la lucrări ale unor istorici de marcă precum I.Scurtu, Alex M.Stoenescu, deprofesie inginer şi militar, Radu Ioanid, Jean Ancel, Lya Benjamin, Carol Iancu, Mihai Pelin, statisticianulMarcuRosen, supravieţuitor al Holocaustului, Liviu Beris, memorialişti, jurnalişti, actori, scriitori, oameni de artă şi cultură au scris, fiecare ce a ştiut şi ce a dorit să spună. Mihail Sebastian, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Dorian, alţii au scris şi ei.
Vom încerca să punem oarecum, cap la cap aceste mărturii, informaţii, sinteze, fără scopul de a da un verdict, Doamne fereşte, autorul este gata să se lase linşat, dacă merită, dar adevărul trebuie să aibă şi el o şansă de a se elibera de minciuni convenţionale.
O temă puţin discutată a fost cea a uneia din cărţile istoricului Lya Benjamin, despre rezistenţa evreilor în anii dictaturii antonesciene. Nu vom analiza cartea, dar vom spune că rezistenţa evreilor nu a fost numai datorită unui curaj exepţional al unor lideri evrei, dar şi a unei permisivităţi a guvernului antonescian care nu s-a aliniat niciodată la „soluţia finală” dictată de regimul hitlerist. Nu vom fi „avocatul diavolului”, Antonescu a fost unul din marii antisemiţi ai secolului XX, dar România nu a cunoscut un Himmler, un Heydrich, Eichmann, Mengele, deşi bestialitatea unor indivizi din armată, din serviciile guvernamentale, din jandarmerie nu se pot nega. La fel nici cifrele de morţi, de oameni împuşcaţi, morţi în Transnistria( 1941-1944), la Dorohoi(1940), la Bucureşti şi la Iaşi (1941), nimic nu se poate nega şi nici rediscuta pe tonul unui negaţionism neruşinat. DAR TREBUIE SĂ VENIM ŞI CU NUANŢE. Noi nu putem fi dogmnatici, fără a risca să nu mai fim credibili.
Vom începe cu un caz curios- în toamna anului 1940, directorul teatrelor, comandantul legionar Radu Gyr dă dispoziţia reluării activităţii Teatrului Evreiesc Baraşeum, înfiinţat în 1930, iar la 1 martie 1941, deci după eliminarea legionarilor de la putere, primul spectacol al teatrului se intitulează „Ce faci seara?”, o piesă uşoară , după care vor urma şi altele. La aceste spectacole veneau şi ofiţeri germani care mai pricepeau ceva din idiş, fondul de cuvinte german fiindu-le de ajutor. Alt aspect- Uniunea Ziariştilor Profesionişti ( UZP) a refuzat încă din 1938 să elimine pe evrei din rândurile sale, deşi Guvernul Goga-Cuza, sub regele Carol II a dat decretul de „purificare” etnică în mai toate domeniile de activitate, iar în timpul războiului au mai fost jurnalişti evrei care, sub nume schimbat au mai scris la publicaţiile permise de regim. Tot regimul antonescian a permis înfiinţarea şcolilor evreieşti şi a unor instituţii superioare, la Bucureşti funcţionând Liceele Cultura A şi Cultura B. În Transnistria au fost deportaţi evreii din Bucovina de sud şi de Nord, din Basarabia şi din Ucraina, mai puţin din Vechiul Regat. Numai cei care lipseau de la programul de muncă obligatorie riscau deportarea sau chiar împuşcarea. Munca obligatorie nu consta numai în curăţarea zăpezii, iarna, erau funcţionari care au lucrat efectiv în aparatul de stat, desigur la nivele inferioare. Nu se poate nega faptul că anul 1942 a fost crucial pentru evreii din România condusă de Antonescu – dacă Hitler ar fi avansat în Răasărit sau chiar ar fi învins URSS, este cu totul probabil că evreii nu numai din România, dar din întreaga Europă ar fi luat drumul crematoriilor . Antonescu nu era omul să păzească viaţa concetăţenilor evrei pe care îi ura într-un mod aproape bolnăvicios,deşi relaţiile sale cu fostul camarad de şcoală dr. Wilhelm Filderman nu erau la început rele deloc. Dar nici Filderman nu a scăpat de o deportare temporară în Trnsnistria. Prof. Ion Coja întreabă de ce Filderman nu a scris nimic rău despre Transnistria. Nu avem ce răspunde la o asemenea minciună. Indiferent ce ar fi scris Filderman în 1943 sau după alţi 12 ani, Transnistria a fost un imens lagăr al morţii. Acolo s-a murit de frig, foame, boli, lipsă de ajutoare umanitare. O zonă lovită de ocupaţia sovietică, apoi de război, ţărani care abia aveau ei cu ce să se hrănească nu era capabilă să primească peste noapte zeci de mii de oameni lipsiţi de orice avut, poate unii mai aveau ceva lucruri de preţ, oameni de diverse vârste de la noi născuţi la bătrâni de 90 de ani, mulţi incapabili de eforturi fizice, necunoscători ai ocupaţiei de cultivatori de pământ, etc. Era război, spun cu cinism Buzatu şi Coja. Da, era război, dar ce legătură aveau deportaţii cu misiunea armatei de a recuceri Basarabia, de a distruge bolşevismul? Antonescu a dat un răspuns de cel mai cras primitivism, evreii sunt toţi bolşevici. Bunicii mei, de pildă.împuşcaţi la Bug erau negustori şi nu iubeau comunismul, deşi fiii lor plecaseră pe alte meridiane să lupte pentru revoluţia mondială. Dar ce vină aveau bunicii? Ce vină aveau noii născuţi? Nu, acesta nu este războiul, aceasta este crima de război.
La Odessa au fost arşi de vii 20.000 de evrei, nici unul nu a pus o bombă la Comandamentul Român din Odesa. Niciunul, dar aşa este la război. Nu?
Ca în majoritatea ţărilor în care naziştii au intrat cu voie, cu forţa, s-au instituit un fel de Judenrat. În România el s-a numit Centrala Evreilor. Streitman, jurnalist strălucit, doctorul Nandor Iosif Gingold au condus acest organ, un fel de Kapo, cum erau numiţi colaboratorii evrei din lagărele morţii. La Auschwitz , periodic, toţi Kapo erau executaţi, pentru că ştiau prea multe. Kapo se ocupa de ordine, de executarea ordinelor date de germani,. Centrala Evreilor a colaborat, era subordonată lui Radu Lecca, omul pus de Antonescu să se ocupe de evrei. Lecca s-a lăudat că a salvat mulţi evrei, la fel face azi fiul lui Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei.. Chiar Antonescu apare ca un „salvator al evreilor”. Moses Rosen, despre care trebuie să spunem că a scris cândva la publicaţia „Curentul”, iar după război s-a apropiat de PCR, a făcut o remarcă plină de înţelepciune – „ Dacă un bandit îţi intră noaptea în casă, îţi ucide familia, iar PE TINE te lasă în viaţă, poţi spune că te-a salvat de la moarte?”. De ce ar fi salvat Antonescu evrei? Nu, el a vrut să scape de evrei, de aceeea a încurajat şi plecarea ilegală a unor evrei pe vase închiriate spre Palestina, în ciuda Marii Britanii, a Turciei şi, nu se ştie de ce şi a sovieticilor. Astfel au pierit evreii de pe vasele STRUMA. MEFKURE. Antonescu voia să scape poporul român de evrei, el gândea ca şi Paulescu, AC Cuza, ca şi Legiunea, dar nu era un admirator al Auschwitzului. Ei şi? Hitler nici nu a avut nevoie de Antonescu drept aliat, el voia doar petrolul , Antonescu voia Basarabia, Bucovina, Nordul Ardealului, Cadrilaterul. Mai voia şi plecarea evreilor. Acesta este adevărul, nici vorbă de toleranţă faţă de evrei. Filderman sau altcineva putea gândi ce dorea. Din păcate se scriu multe baliverne. Revenim la adevăruri.
Gingold, Gruenberg-Willlman, Grossman-Groza,Jack Leon, evrei colaboraţionişti au primit ani de temniţă grea, în 1946, noi nu putem spune că nu i-au meritat, chiar dacă au făcut multe lucruri murdare sub ameninţarea morţii. Evreii au plătit sume imense regimului Antonescu poentru a-şi salva conaţionalii, dictatorul voia totul. Banca Naţională a României era mereu somată să contorizeze sumele încasate de la evrei, bijuteriile jefuite. Nici azi nu se ştie unde sunt aceste bunuri. Ca şi în cazul Germaniei naziste.
Avem convingerea că Antonescu nu ar fi ajuns niciodată la conducerea Statului Român, dacă Ungaria nu ar fi răpit Ardealul de Nord, iar URSS, Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa. Relaţia sa cu Legiunea a fost din interes, nu-i lega nici o ideologie, poate ura faţă de evrei. El nu a fost omul providenţial, cum nici Hitler nu a fost pentru Germania. Dar istoria nu se scrie cu „dacă”. Primnele legi rasiste nu au fost puse înaplicare de Antonescu, ci de Goga şi de AC Cuza, care nu erau nici legionari, trebuie să amintim că Streitman a fost în cele mai bune relaţii cu Goga, deşi cunoştea extremismul naţionalist al poetului şi politicianului ardelean. Pogromul de la Bucureşti este pus de unii pe seama agenţilor evrei sovietici. Nu există nici o dovadă, iar executanţii erau cu totul lipsiţi de cunoştinţe în privinţa politicii secrete din culise. Paul Goma susţine că masacrele antievreieşti din Basarabia anului 1941 au fost răspunsul populaţiei la faptele de trădare şi de maltrare a evreilor împotriva românilor , în anul 1940. Un lucru este limpede – tot ce s-a petrecut cu evreii în anii 1941-1944 cade în răspunderea regimului antonescian, indiferent de sentimentele populaţiei. Este Goma un apărător al lui Antonescu? Fie, este chestiunea sa, de coştiinţă.
La 22 mai 1942, o circulară către guvernatorii Basarabiei, Bucovinei prevedea retrimiterea dinTransnistria în Vechiul Regat a unor categorii de evrei, invalizi, copii, etc, apoi , pe parcursul anilor 1943-1944 aceste acţiuni s-au multiplicat. Deci totul pornea de la Conducătorul Statului.La 7 septembrie 1943, dr. Ghingold cerea sporirea numărului evreilor repatriaţi. Centrala Evreilor începea, cu întârziere să se mişte în favoarea conaţionalilor. Comisarul Radu Lecca, vicepremierul Mihai Antonescu, generalul C.Z. Vasiliu se ocupau de aceste acţiuni care măreau şansele României de a se pregăti pentru tratative de pace cu adversarii SUA, Anglia şi mai puţin cu URSS, care refuza orice tratative. Trebuie să menţionăm că URSS a avut o atitudine criminală faţă de evreii din Polonia şi nu numai, lăsând ca Răscoala din Varşovia să fie rapid înăbuşităl, la fel nu au atacat niciodată, ca şi aliaţii, de altfel, liniile de comunicaţie spre lagărele morţii. Trupele sovietice au intrat în Transnistria şi nu numai că nu au dat ajutor,dar au trimis în Siberia pe evreii consideraţi burghezi indezirabili. La 10 noiembrie 1943, Antonescu i-a comunicat lui Ghingold că toţi evreii din Transnistria vor fi retrimişi în România. Era normal, sovieticii se apropiau. Nu era o măsură umanitară. Amintim comportamentul uman al unor diplomaţi români în ţări europene care au contribuit la salvarea evreilor originari din România. Chiar şi Antonescu a închis ochii în privinţa acestora. Radu Ioanid, în cartea sa despre Holocaustul din România a remarcat schimbarea atitudinii generalului Antonescu din 1941, când era entuziasmat de planurile naziştilor de a-i lichida pe „jidani” şi anii 1942-1944, când a devenit tot mai prudent. Dar nu a încetat nici o clipă să-i urască pe evrei.Din 1943 el a încetat orice dialog cu W. Filderman, deşi ar fi avut numai de câştigat. MAI ESTE UN ASPECT CE TREBUIE MENŢIONAT. Sionismul nu a avut o atitudine constantă faţă de ascensiunea nazismului în Germania. Au fost lideri care considerau că antisemitismul în recrudescenţa sa va contribui la emigraţia mai intensă a evreilor spre Palestina. Chiar capii nazişti agreau ideea sionistă, pentru a lovi în interesele Marii Britanii şi, totodată de a scăpa de evreii din Europa. Aceste oscilaţii s-au reflectat şi în poziţia unor lideri sionişti din România, în anii dictaturii antonesciene.
La 13 octombrie 1942, Mihai Antonescu anunţa în şedinţa de guvern schimbarea politicii faţă de evrei, adică suspendarea deportărilor. Este cu totul altceva decât ceea ce au comis fasciştii maghiari veniţi la putere după căderea dictatorului Horthy, în 1944, care s-au grăbit să-i întreacă şi pe mentorii lor din Germania nazistă, lichidând în câteva luni sute de mii de evrei, ceea ce nu făcuse Horthy în toţi anii de guvernare. Este vorba şi despre evreii din Ardealul de Nord. De aceea, atât propaganda comunistă din România, cât şi cea xenofobă de după 1989 au aruncat vina Holocaustului în exclusivitate pe fasciştii maghiari. Transilvania de Nord devine un fel de paravan pentru asasinatele din Transnistria. Dar, aşa cum arată şi Jean Ancel, Antonescu a respins „soluţia finală”.
În România a existat o altfel de formă de nimicire – „românizarea”,
Inventată de legionari după modelul german de „arianizare”, această acţiune viza nu numai averile, bunurile de orice fel, intreprinderile evreilor, dar şi sufletele românilor nehotărâţi. Se inculca în sufletul românului ideea că evreul nu are dreptul la nimic, nici la avere, nici la existenţă. Aşezată peste antisemitismul teologic ( trădarea şi uciderea Mântuitorului) , prejudecata lipsei de drepturi pentru evrei a venit ca o ruptură fatală. Sebastian a fost unul dintre cei care au resimţit şi exprimat acut acest sentiment. Rezistenţa evreilor nu a fost organizată, pentru că la 31 martie 1938, regele Carol II a declarat ilegale toate partidele şi organizaţiile, inclusiv Federaţia Uniunilor Comunităţilor Evreieşti, alcărei lider era dr. W. Filderman. Sioniştii şi-au păstrat forma de organizare până în 1942. Dar nici Zissu, nici Filderman nu au scăpat de campanii susţinute de calomniere şi persecuţie. Cei mai vehemenţi erau legionarii, până când au fost eliminaţi din viaţa politică, evreii fiind, desigur, invinuiţi că au influenţatpoziţia lui Asntonescu. De fapt Hitler nu mai avea nevoie de legionari, decât pentru a-l şantaja pe general, la nevoie. Se crede că printre legionari s-au strecurat şi agenţi sovietici, dar datele sunt insuficiente. În privinţa aplicării măsurii de a obliga pe evrei să poarte semnul galben, distinctiv, cum se introdusese în Germaniaşi în teritoriile ocupate de nazişti, în România ea a fost introdusă apoi retrasă la intervenţia Şef Rabinului din 1941, dr. Alexandru Şafran, care i-a scris Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. A fost o victorie , cel puţin morală.
La 16 decembrie 1941, FUCE a fost dizolvată a doua oară, după primul act al regelui Carol II. In locul acesteia a apărut Centrala Evreilor, în care au intrat pe lângă Nandor Ghingold, sioniştii Mişu Benvenisti, dr. Th Lavy,ca şi un reprezentant al fostului FUCE, deci al lui Filderman, David Rosenkranz. Agent al Gstapo era Gruenberg-Willman. A.L.Zissu s-a opus oricărei colaborări cu Cenrala Evreilor şi avea dreptate. Recensământul efectuat la ordin de către CE avea drept scop pregătirea deportărilor planificate de Eichmann pentru evreii din România. La procesul criminalului german, de la Ierusalim, din 1960-1961, acest fapt a fost dovedit. Cei doi Antoneşti, generalul şi juristul, s-au mulţumit cu banii primiţi de la evrei, suma fiind rotunjită şi de baronul Neumann din Arad, un catolic cu ascendenţă evreiască. Marius Mircu a scris mult despre „realizările” Centralei Evreilor în domeniul învăţământului, social, dar acestea se datorau mai mult temerii Conducătorului de soarta care îl aştepta dacă Grmania pierdea războiul, ceea ce s-a şi întâmplat.
La toate aceste aspecte se adaugă activitatea neîntreruptă a Teatrului Evreiesc Baraşeum, apariţia sporadică a unor publicaţii evreieşti ( Renaştetrea Noastră, Gazeta Evreiască, ş.a.), expoziţiile unor pictori evrei, fie indivduale, fie colective , despre care a scris Mihai Pelin în cartea „Deceniul prăbuşirilor (1940-1950)” – Ed. Compania(2005).
În concluzie, noi nu vom afirma niciodată că în România nu a fost Holocaust, dar specificul politicii antonesciene, relaţiile evreo-române au făcut din acest Holocaust un fenomen „asimetric” , cum se exprima JeanAncel. În timp ce în Germaniaşi pe toate teritoriile ocupate de Germania nazistă s.a aplicat SOLUŢIA FINALĂ, în România a existat o oscilaţie între entuzismul pro- german şi temerea pierderii războiului, iar jaful şi mita şi-au făcut lucrarea conform unor vechi obiceiuri. Evreii din România nu au organizat o rezistenţă reală, cum a fostîn Polonia, pentru că pericolul exterminării nu părea iminent.
Negaţioniştii nu au nici un motiv să se laude cu spiritul „tolerant” al lui Ion Antonescu. Nici nu se poate pune astfel chestiunea. Dar nuanţele sunt mereu necesare în a aprecia un fenomen istoric.
Boris Marian
Marcel Iancu
Marcel Iancu – artistul total
Alături de Brâncuşi, Ţuculescu, Victor Brauner şi alte nume pregnante în arta românească şi universală, poate fi pus cu cinste Marcel Iancu, originar din România, artist plastic, arhitect, participant entuziast la mişcarea de avangardă europeană care datorează atât de mult românilor. Într-un catalog de expoziţie în Israel, Jean(Hans) Arp, alt pictor renumit aducea, în 1957 elogii acestui creator permanent de nou, de evoluţie şi revoluţie în artă.
S-a născut la Bucureşti,la 21 aprilie 1895, în 1912 a înfiinţat revista SIMBOL, cu Tzara şi Vinea, a început să se afirme ca artist alături de Arp, Tzara, Hugo Ball, Huelsenbeck, Ennings, Slodki, fondând în 1916, la Cabaretul VOLTAIRE din Zuerich, vestita mişcare DADA. În anul următor se asociază la mişcare Klee, Picabia, Modigliani, Longanesi, Marinetti, Picasso, Kokoschka, Braque, Eggeling, Van Rees, Giacometti, ş.a. În 1919 publică, împreună cu Giacometti, Richter, Arp, Tauber, manifestul „ Zuerich 1919”, al „artiştilor radicali”, militând pentru arta abstractă. Acum se implică, prin scris suprarealiştii Breton., Aragon, Perret, Soupault, Eluard ( avea să adere la PCF), pictorii dadaişti asimilând suprarealismul. Nu trec doi ani şi în 1921, dadaiştii se rup de suprarealişti . Marcel Iancu îşi urmează propria cale, expune la Amsterdam, Paris, Varşovia, Berlin.
În 1924 se află la Bucureşti, fondează „Contimporanul” cu Ion Vinea, I.G.Costin (Jacques Costin). ş.a. Colaborează cu Militza Petraşcu, Margareta Sterian, Maxy, Victor Brauner, Mattis Teutsch, înfiinţează cu aceştia grupări ARTA NOUĂ, CRITERION.
Părăseşte România în 1941, ca urmare a ascensiunii legionarilor, stabilindu-se în 1942 la Tel Aviv, unde înfiinţează gruparea „ORIZONTURI NOI”. În 1953 fondează „satul artiştilor” la Ein Hod, care este astăzi un loc de pelerinaj pentru iubitorii de artă plastică. ÎN 1952 participă la Bienala de la Veneţia., iar în 1957 conduce pavilionul de artă israeliană la Bienala de la Sao Paolo din Brazilia.
Între anii 1932-1984 au avut loc expoziţii peronale Marcel Iancu (Janco) la Bucureşti,New York, Tel Aviv, Milano, Roma, Paris, Geneva, Zuerich, este distins cu premiul ISRAEL, se remracă în domeniul reliefurilor policromatice, ceramicii, sculpturii cu diverse materiale. Marcel Iancu a fost un artist total. Ca şi Picasso, surprindea în câteva linii chipurile prietenilor. Ca arhitect este autorul a 18 imobile din Bucureşti, în zonele de la Şosea, Hala Traian, din Centru, ca de pildă clădirile lui Jean Fuchs din str. Negustori, a Clarei Iancu, a doua sa soţie, din str. Caimatei, a bancherului Solly Gold din str. Hristo Botev, ş.a.
Martor al rebeliunii din Bucureşti, Marcel Iancu ne-a lăsat gravuri, desene, iar izgonirea legionarilor de la putere nu i-a dat nici o garanţie pentru propria libertate, ceea ce l-a determinat să părăsească ţara. A colaborat cu nenumărate publicaţii româneşti, evreieşti, din alte ţări, a fost o celebritate. Militza Petraşcu ne-a lăsat un expresiv bust al lui Marcel Iancu, din tinereţe. În 1936, Ion Barbu, afiliat temporar la Legiune( purta cămaşă verde), i-a spus lui Iancu – „Eşti genial, păcat că eşti jidan”, la care a venit replica – „Şi tu eşti armean”. După aceea ei nu s-au mai întâlnit. Poate că Barbu a regretat ieşirea. Un articol edificatot pentru rergăsirea sa în patria strămpşilor este „Arta mea şi sionismul”., în care face o frumoasă evocare a locurilor natale, explicând sug aspect politic şi naţional pasul făcut în 1941. În Israel s-a bucurat de cel mai mare respect, anual se întrunesc oameni de cultuzră, artişti pentru a-i omagia opera, lucrprile sale constituie obiecte de studiu. Tristan Tzara a spus despre Marcel Iancu – „Oul de fier s-a transformat în ou de aur”. Este omagiul părintelui DADA -ismului, dar ne asociem la o admiraţie, credem, unanimă.
BORIS MARIAN
Alături de Brâncuşi, Ţuculescu, Victor Brauner şi alte nume pregnante în arta românească şi universală, poate fi pus cu cinste Marcel Iancu, originar din România, artist plastic, arhitect, participant entuziast la mişcarea de avangardă europeană care datorează atât de mult românilor. Într-un catalog de expoziţie în Israel, Jean(Hans) Arp, alt pictor renumit aducea, în 1957 elogii acestui creator permanent de nou, de evoluţie şi revoluţie în artă.
S-a născut la Bucureşti,la 21 aprilie 1895, în 1912 a înfiinţat revista SIMBOL, cu Tzara şi Vinea, a început să se afirme ca artist alături de Arp, Tzara, Hugo Ball, Huelsenbeck, Ennings, Slodki, fondând în 1916, la Cabaretul VOLTAIRE din Zuerich, vestita mişcare DADA. În anul următor se asociază la mişcare Klee, Picabia, Modigliani, Longanesi, Marinetti, Picasso, Kokoschka, Braque, Eggeling, Van Rees, Giacometti, ş.a. În 1919 publică, împreună cu Giacometti, Richter, Arp, Tauber, manifestul „ Zuerich 1919”, al „artiştilor radicali”, militând pentru arta abstractă. Acum se implică, prin scris suprarealiştii Breton., Aragon, Perret, Soupault, Eluard ( avea să adere la PCF), pictorii dadaişti asimilând suprarealismul. Nu trec doi ani şi în 1921, dadaiştii se rup de suprarealişti . Marcel Iancu îşi urmează propria cale, expune la Amsterdam, Paris, Varşovia, Berlin.
În 1924 se află la Bucureşti, fondează „Contimporanul” cu Ion Vinea, I.G.Costin (Jacques Costin). ş.a. Colaborează cu Militza Petraşcu, Margareta Sterian, Maxy, Victor Brauner, Mattis Teutsch, înfiinţează cu aceştia grupări ARTA NOUĂ, CRITERION.
Părăseşte România în 1941, ca urmare a ascensiunii legionarilor, stabilindu-se în 1942 la Tel Aviv, unde înfiinţează gruparea „ORIZONTURI NOI”. În 1953 fondează „satul artiştilor” la Ein Hod, care este astăzi un loc de pelerinaj pentru iubitorii de artă plastică. ÎN 1952 participă la Bienala de la Veneţia., iar în 1957 conduce pavilionul de artă israeliană la Bienala de la Sao Paolo din Brazilia.
Între anii 1932-1984 au avut loc expoziţii peronale Marcel Iancu (Janco) la Bucureşti,New York, Tel Aviv, Milano, Roma, Paris, Geneva, Zuerich, este distins cu premiul ISRAEL, se remracă în domeniul reliefurilor policromatice, ceramicii, sculpturii cu diverse materiale. Marcel Iancu a fost un artist total. Ca şi Picasso, surprindea în câteva linii chipurile prietenilor. Ca arhitect este autorul a 18 imobile din Bucureşti, în zonele de la Şosea, Hala Traian, din Centru, ca de pildă clădirile lui Jean Fuchs din str. Negustori, a Clarei Iancu, a doua sa soţie, din str. Caimatei, a bancherului Solly Gold din str. Hristo Botev, ş.a.
Martor al rebeliunii din Bucureşti, Marcel Iancu ne-a lăsat gravuri, desene, iar izgonirea legionarilor de la putere nu i-a dat nici o garanţie pentru propria libertate, ceea ce l-a determinat să părăsească ţara. A colaborat cu nenumărate publicaţii româneşti, evreieşti, din alte ţări, a fost o celebritate. Militza Petraşcu ne-a lăsat un expresiv bust al lui Marcel Iancu, din tinereţe. În 1936, Ion Barbu, afiliat temporar la Legiune( purta cămaşă verde), i-a spus lui Iancu – „Eşti genial, păcat că eşti jidan”, la care a venit replica – „Şi tu eşti armean”. După aceea ei nu s-au mai întâlnit. Poate că Barbu a regretat ieşirea. Un articol edificatot pentru rergăsirea sa în patria strămpşilor este „Arta mea şi sionismul”., în care face o frumoasă evocare a locurilor natale, explicând sug aspect politic şi naţional pasul făcut în 1941. În Israel s-a bucurat de cel mai mare respect, anual se întrunesc oameni de cultuzră, artişti pentru a-i omagia opera, lucrprile sale constituie obiecte de studiu. Tristan Tzara a spus despre Marcel Iancu – „Oul de fier s-a transformat în ou de aur”. Este omagiul părintelui DADA -ismului, dar ne asociem la o admiraţie, credem, unanimă.
BORIS MARIAN
Margareta Sterian
Margareta Sterian – cea mai de seamă pictoriţă română din secolul XX ( 1897-1992)
Născută la Buzău, la 16 martie 1897, Margareta Sterian a învăţat la Şcoala Evanghelică din Bucureşti, avându-l printre profesori pe Ioan Slavici. Între anii 1926-28 se află la Paris, unde studiază arta şi istoria artelor plastice la Academia Ranson. Are prima expoziţie personală, la Bucureşti, în 1929. În acelaşi an, începe studii de sociologie şi colaborează cu Dimitrie Gusti, la Universitatea din Bucureşti. Este prietenă cu Lena Constante, soţul acesteia, Harry Brauner, folclorist, fratele pictorului Victor Brauner. A fost distinsă cu premii, a participat la numeroase expoziţii în ţară şi în alte ţări. În memoriile sale, Iordan Chimet a numit-o „Indian Woman” ( v. „Cartea cu prieteni”). În 1977, la Ed. Meridiane a apărut un album sub îngrijirea Olgăi Buşneag, a fost prezentată în mai toate dicţionarele despre pictorii din România, de opera ei s-au ocupat sau au scris Mac Constantinescu,Petru Comarnescu, Dan Hăulică, Nicolae Balotă, Dan Grigorescu, Amelia Pavel, Octavian Barbosa, Doinel Tronaru, Mircea Deac, Mariana Vida, Mircea Barzuca, Geo Şerban, Vasile Mocanu ş.a. În pictura Margaretei Sterian se resimt influenţele vechilor maeştri Ucello, Sassetta, a modernilor Picasso, Modigliani, Raoul Dufy, Marc Chagall(cunoscut personal la Paris), dar în mai mare măsură, inspiraţia a fost de origine folclorică, românească, datorită şi experienţei de colaboratoare a lui Gusti. Se regăsesc, astfel, post-impresionismul, constructivismul, fovismul, cromatica energică şi optimismul fermecător dau o nobleţe de înaltă clasă tablourilor ei de grup, de dans, de mişcare, peisaj, de circ, spectacole, portrete, natură moartă, flori, etc. A încetat din viaţă la 9 septembrie 1992, iar după un an a fost instituit premiul „Margareta Stetrian” al Muzeului Naţional de Artă al României.
Ca scriitor, ea s-a remarcat în poezie (1945, 1969), proză, evocări de călătorie, traduceri din literatura engleză şi americană.
Dintre picturi amintim doar cele care ne sunt la îndemână ca reproduceri – „Autoportret”, „Oglindire” ( suprarealist), „Măşti cu preot, chip şi himeră”, „Masca verde şi calul invadator”, „Patinaj în Cişmigiu”, „Nuntă evreiască”, „Imagine din Balcic” ( reper pentru mulţi pictori), ceramică de colorit şi formă cu totul originale, etc.
A cunoscut de-a lungul vieţii personalităţi precum Victor Brauner, Marcel Iancu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Ţuculescu ( care a comparat-o cu Oskar Kokoschka), Vasile Voiculescu,ş.a.
Poezia ei a fost apreciată de Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Edgar Papu, Geo Bogza, Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu,Ana Blandiana, Victor Felea, Lucian Raicu, ş.a. „Te privesc, norule şi ştiu că sunt sora ta/ te-nfiripi, te destrami, arzi, te-ntuneci”, scria poeta şi astfel a fost şi artista în redarea frumosului plastic.
Boris Marian
Născută la Buzău, la 16 martie 1897, Margareta Sterian a învăţat la Şcoala Evanghelică din Bucureşti, avându-l printre profesori pe Ioan Slavici. Între anii 1926-28 se află la Paris, unde studiază arta şi istoria artelor plastice la Academia Ranson. Are prima expoziţie personală, la Bucureşti, în 1929. În acelaşi an, începe studii de sociologie şi colaborează cu Dimitrie Gusti, la Universitatea din Bucureşti. Este prietenă cu Lena Constante, soţul acesteia, Harry Brauner, folclorist, fratele pictorului Victor Brauner. A fost distinsă cu premii, a participat la numeroase expoziţii în ţară şi în alte ţări. În memoriile sale, Iordan Chimet a numit-o „Indian Woman” ( v. „Cartea cu prieteni”). În 1977, la Ed. Meridiane a apărut un album sub îngrijirea Olgăi Buşneag, a fost prezentată în mai toate dicţionarele despre pictorii din România, de opera ei s-au ocupat sau au scris Mac Constantinescu,Petru Comarnescu, Dan Hăulică, Nicolae Balotă, Dan Grigorescu, Amelia Pavel, Octavian Barbosa, Doinel Tronaru, Mircea Deac, Mariana Vida, Mircea Barzuca, Geo Şerban, Vasile Mocanu ş.a. În pictura Margaretei Sterian se resimt influenţele vechilor maeştri Ucello, Sassetta, a modernilor Picasso, Modigliani, Raoul Dufy, Marc Chagall(cunoscut personal la Paris), dar în mai mare măsură, inspiraţia a fost de origine folclorică, românească, datorită şi experienţei de colaboratoare a lui Gusti. Se regăsesc, astfel, post-impresionismul, constructivismul, fovismul, cromatica energică şi optimismul fermecător dau o nobleţe de înaltă clasă tablourilor ei de grup, de dans, de mişcare, peisaj, de circ, spectacole, portrete, natură moartă, flori, etc. A încetat din viaţă la 9 septembrie 1992, iar după un an a fost instituit premiul „Margareta Stetrian” al Muzeului Naţional de Artă al României.
Ca scriitor, ea s-a remarcat în poezie (1945, 1969), proză, evocări de călătorie, traduceri din literatura engleză şi americană.
Dintre picturi amintim doar cele care ne sunt la îndemână ca reproduceri – „Autoportret”, „Oglindire” ( suprarealist), „Măşti cu preot, chip şi himeră”, „Masca verde şi calul invadator”, „Patinaj în Cişmigiu”, „Nuntă evreiască”, „Imagine din Balcic” ( reper pentru mulţi pictori), ceramică de colorit şi formă cu totul originale, etc.
A cunoscut de-a lungul vieţii personalităţi precum Victor Brauner, Marcel Iancu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Ţuculescu ( care a comparat-o cu Oskar Kokoschka), Vasile Voiculescu,ş.a.
Poezia ei a fost apreciată de Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Edgar Papu, Geo Bogza, Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu,Ana Blandiana, Victor Felea, Lucian Raicu, ş.a. „Te privesc, norule şi ştiu că sunt sora ta/ te-nfiripi, te destrami, arzi, te-ntuneci”, scria poeta şi astfel a fost şi artista în redarea frumosului plastic.
Boris Marian
Radiografia unui bolnav
O radiografie a unui bolnav- România
Când Ceauşescu a fost împuşcat, de Crăciun, la 25 decembrie 1989, fără să stau mult pe gânduri, m-am bucurat. Am uitat că Decalogul spune –să nu ucizi. Dar de două mii de ani ne tot ucidem şi cerem iertare. Astăzi fantoma lui Ceauşescu ne bântuie. Nu că ar fi nevoie de el.- megaloman, agramat, înnebunbit de Putere, urâtor de oameni şi urât de oameni. Fantoma comunismului, a totalitarismului, a „salvatorului” bântuie pe plaiurile mioritice. Prima eoare – FSN devine partid politic nelegitim, Iliescu devine un mic dictator, deşi se laudă că este democrat. Minerii vin la Bucureşti cum marinerii letoni au cucerit Palatul de Iarnă în 1917, de dragul lui Lenin. Schemele se repetă. Petre Roman declară cu lejeritate că industria română este un „morman de fiare vechi”. Astăzi în România nu se mai produce aproape nimic. Dacă Japonia există , dacă şi colosul chinez devine o forţă, totul se datorează muncii proprii. România a trăit din „inginerii economice”, adică din furt cu lopata, din împrumuturi, de care Ceaşcă fugea ca de dracu şi nu făcea rău, că există şi proşti cu puţină minte, dar bună, luxul a luat-o înaintea interesului naţional, terenuri, case, lacuri, păduri, importuri aiurea, borduri, şosele găurite şi astupate, birouri, lămpi de birou, burse, deplasări în toate cele patru sau opt direcţii ale lumii, neruşinare, mafiotism, nepotism, familism, ce rău a ocolit ţara? Dacă se puteau importa nişte taifunuri, le luam şi pe ele. Scandal cu Ucraina, Rusia, Ungaria, Bulgaria, trădarea sârbilor, vechi prieteni, ce putea fi mai rău în politica externă? Dej s-a împrietenit cu China, China nici nu ştia ce vrea România. Ceauşescu s-a împrietenit cu Franţa, Germania, SUA. Ţări prietenoase, zâmbăreţe, acum se uită la noi ca la înecaţi şi ne spun – vă descurcaţi. Este adevărat că Rusia a fost mereu o ţară ce caută să se întindă, dar bogăţiile ei există, un şmecher de treabă ia ce are nevoie, vorba lui Caragiale --, Ghiţă , Ghiţă, pupă-l în bot şi papă-i tot. Nu, noi vrem să fim şoricelul care să tropăie lângă elefant. Să nu se supere ai mei concetăţeni, dar singurul om politic deştept după primul război a fost Nicolae Titulescu. Carol II . Antonescu erau nişte şcoleri fără temele puse la punct.
Deci, revenim, Iliescu a încurajat corupţia şi în somn, adică el, omul venit din popor, dar nu pentru popor, s-a înconjurat de cei mai abjecţi afacerişti de politicieni semi-diplodoci ca VC Tudor, de pitici vicleni ca Hrebenciuc, un transnistrean, care se regăseşte dincolo de Nistru, în milioane de exemplare, eu nu fac nicidecum o discriminare, dar tipul este mafiot din naştere. Să spună că nu este, eu nu ştiu de fapt ce vrea un om care susţine mereu pe cineva, fără nici un principiu. Iliescu a clacat, l-a lăsat pe Emil să ia ... „plasă”. A luat omu „plasa” şi a rămas cu ea. A revenit, culmea, acelaşi Iliescu, care ar fi trebuit tras la răsundere pentru manevrele militare de după executarea diabeticului Ceaşcă, pentru înscăunarea unei corupţii nemaiîntlnite în România, Năstase i-a făcut jocul, apoi, pac, vine Băsescu, om ieşit din apă, acum tot din apă iese, periodic şi ne strigă un bine fără adresă, mai bine înota în jurul globului pământesc şi ne lăsa în pace. Tăriceanu trebuia să-l elimine, nu a putut, nu a vrut. Geoană, omul cel mai caraghis din ultimul deceniu, ne-a stricat serile cu gura lui strâmbă, Crin Antonesc, fără plete a mai păierdut din minte, tot îi dă cu un liberalism pe care mă îndoiesc să-l fi studiat , poate la grădiniţă. România nu mai are politicieni, iar producţia agricolă, industrială, în special produse alimentare, lapte, brânzeturi, legume, fructe este pe un loc concurenţial cu Sahara cea nelocuită. Praf şi pulbere.,Tinerii pleacă, copii nu se vor mai naşte mulţi, cultura şi sănătatea publică sunt cele mai blestemate domenii, politicienii nu vor să audă, dar să se mai şi ocupe de ele.
Destul cu constatările. Bine că se ocupă Volodea cel deştept de comunism, cum m-aş apuca eu să studiez efectele ocupaţiei otomane, păi suntem ţară capitalistă, nea Volodea, nu ai observat?. Avem tot ce are rău o ţară capitalistă- instabilitate economică, politică, lipsă de educaţie, de fapt ceea ce era în ultimii ani ai comunismului, ne întoarcem de unde am plecat. Ceaşcă oferea în 21 decembrie 1989--. 125 de lei oamenilor muncii, Băsescu oferă un 25 la sută luat de la bugetari şi un 15 la sută de la pensionari, dar nu reduce nici cu un loc din aparatul birocratic. Imperiile habsburgic şi otoman au căzut din cauza birocraţiei. Deci – soluţia? Dictatura nu o mai vrea nimeni, deşi în Rusia există o dictatură voalată a lui Medvedev-Putin., în China a unei echipe a PCC; restul habar nu am, în Vietnam, nu ştiu, în Coreea de Nord este un dezastru controlat, în Cuba toţi aşteaptă să moară cabotinul de Castro, Chavez este o marionetă sinistră, etc. Republica noastră nu este nici prezidenţială, nici parlamentară. Nu ştim ce vrem Parlamentul pare o adunare de proşti sau/şi şmecheri, preşedintele este jucător de cazino, îl doare undeva de oamenii acestei ţări, râsul său este deja un leitmotiv al dezastrului. Lipsesc adevăratele orientări, adică o dreaptă credibilă şi o stângă credibilă. În 20 de ani aşa ceva nu s-a născut. În afară de lăudăroşi, de teoreticieni pentru o seară sau zece, nu avem nimic. Şi totuşi, România a vut oameni de mare valoare, unde sunt urmaşii? Ne-au murit Văcăreştii? Carol I, Brătienii, alţii ca ei? Bine că sărbătorim botezul prinţului Carol al lui Paul de Hoh. Eu nu am nimic contra monarhiei, dar monarhia este bună după ce o ţară prosperă, nu într-o ţară care va ajunge curând sub nivelul african de producţie şi consum. Ţara arde, baba se piaptănă. Terminaţi cu afacerile veroase din banul împrumutat de la FMI, de la băncile externe. Scoateţi birocraţia din toate birourile, trmiteţi-i la refăcut sistemul de irigaţii, de îmbunătăţiri funciare, redresaţi piaţa produselor româneşti, reduceţi imporul nebunesc, refaceţi industria de mic tonaj, farmaco- chimico.- mecanico- fină. Luaţi consilieri japonezi, chinezi, germani ce vreţi, negociaţi cu ruşii livrările de energie, nu vă mai luptaţi cu morile de vânt, cine nu vrea Basarabia? Dar Basarabia nici nu ştie ce vrea. Vreţi Insula Şerpilor? Când s-o termina acolo petrolul, ea va veni singură. Cai verzi pe pereţi. Asta o să vedem încă 20-40 de ani. Eu nu voi mai trăi, ca şi jumătate din populaţia ţării, dar ce spuneţi nepoţilor? Ei unde vor pleca?
Boris Marian
Când Ceauşescu a fost împuşcat, de Crăciun, la 25 decembrie 1989, fără să stau mult pe gânduri, m-am bucurat. Am uitat că Decalogul spune –să nu ucizi. Dar de două mii de ani ne tot ucidem şi cerem iertare. Astăzi fantoma lui Ceauşescu ne bântuie. Nu că ar fi nevoie de el.- megaloman, agramat, înnebunbit de Putere, urâtor de oameni şi urât de oameni. Fantoma comunismului, a totalitarismului, a „salvatorului” bântuie pe plaiurile mioritice. Prima eoare – FSN devine partid politic nelegitim, Iliescu devine un mic dictator, deşi se laudă că este democrat. Minerii vin la Bucureşti cum marinerii letoni au cucerit Palatul de Iarnă în 1917, de dragul lui Lenin. Schemele se repetă. Petre Roman declară cu lejeritate că industria română este un „morman de fiare vechi”. Astăzi în România nu se mai produce aproape nimic. Dacă Japonia există , dacă şi colosul chinez devine o forţă, totul se datorează muncii proprii. România a trăit din „inginerii economice”, adică din furt cu lopata, din împrumuturi, de care Ceaşcă fugea ca de dracu şi nu făcea rău, că există şi proşti cu puţină minte, dar bună, luxul a luat-o înaintea interesului naţional, terenuri, case, lacuri, păduri, importuri aiurea, borduri, şosele găurite şi astupate, birouri, lămpi de birou, burse, deplasări în toate cele patru sau opt direcţii ale lumii, neruşinare, mafiotism, nepotism, familism, ce rău a ocolit ţara? Dacă se puteau importa nişte taifunuri, le luam şi pe ele. Scandal cu Ucraina, Rusia, Ungaria, Bulgaria, trădarea sârbilor, vechi prieteni, ce putea fi mai rău în politica externă? Dej s-a împrietenit cu China, China nici nu ştia ce vrea România. Ceauşescu s-a împrietenit cu Franţa, Germania, SUA. Ţări prietenoase, zâmbăreţe, acum se uită la noi ca la înecaţi şi ne spun – vă descurcaţi. Este adevărat că Rusia a fost mereu o ţară ce caută să se întindă, dar bogăţiile ei există, un şmecher de treabă ia ce are nevoie, vorba lui Caragiale --, Ghiţă , Ghiţă, pupă-l în bot şi papă-i tot. Nu, noi vrem să fim şoricelul care să tropăie lângă elefant. Să nu se supere ai mei concetăţeni, dar singurul om politic deştept după primul război a fost Nicolae Titulescu. Carol II . Antonescu erau nişte şcoleri fără temele puse la punct.
Deci, revenim, Iliescu a încurajat corupţia şi în somn, adică el, omul venit din popor, dar nu pentru popor, s-a înconjurat de cei mai abjecţi afacerişti de politicieni semi-diplodoci ca VC Tudor, de pitici vicleni ca Hrebenciuc, un transnistrean, care se regăseşte dincolo de Nistru, în milioane de exemplare, eu nu fac nicidecum o discriminare, dar tipul este mafiot din naştere. Să spună că nu este, eu nu ştiu de fapt ce vrea un om care susţine mereu pe cineva, fără nici un principiu. Iliescu a clacat, l-a lăsat pe Emil să ia ... „plasă”. A luat omu „plasa” şi a rămas cu ea. A revenit, culmea, acelaşi Iliescu, care ar fi trebuit tras la răsundere pentru manevrele militare de după executarea diabeticului Ceaşcă, pentru înscăunarea unei corupţii nemaiîntlnite în România, Năstase i-a făcut jocul, apoi, pac, vine Băsescu, om ieşit din apă, acum tot din apă iese, periodic şi ne strigă un bine fără adresă, mai bine înota în jurul globului pământesc şi ne lăsa în pace. Tăriceanu trebuia să-l elimine, nu a putut, nu a vrut. Geoană, omul cel mai caraghis din ultimul deceniu, ne-a stricat serile cu gura lui strâmbă, Crin Antonesc, fără plete a mai păierdut din minte, tot îi dă cu un liberalism pe care mă îndoiesc să-l fi studiat , poate la grădiniţă. România nu mai are politicieni, iar producţia agricolă, industrială, în special produse alimentare, lapte, brânzeturi, legume, fructe este pe un loc concurenţial cu Sahara cea nelocuită. Praf şi pulbere.,Tinerii pleacă, copii nu se vor mai naşte mulţi, cultura şi sănătatea publică sunt cele mai blestemate domenii, politicienii nu vor să audă, dar să se mai şi ocupe de ele.
Destul cu constatările. Bine că se ocupă Volodea cel deştept de comunism, cum m-aş apuca eu să studiez efectele ocupaţiei otomane, păi suntem ţară capitalistă, nea Volodea, nu ai observat?. Avem tot ce are rău o ţară capitalistă- instabilitate economică, politică, lipsă de educaţie, de fapt ceea ce era în ultimii ani ai comunismului, ne întoarcem de unde am plecat. Ceaşcă oferea în 21 decembrie 1989--. 125 de lei oamenilor muncii, Băsescu oferă un 25 la sută luat de la bugetari şi un 15 la sută de la pensionari, dar nu reduce nici cu un loc din aparatul birocratic. Imperiile habsburgic şi otoman au căzut din cauza birocraţiei. Deci – soluţia? Dictatura nu o mai vrea nimeni, deşi în Rusia există o dictatură voalată a lui Medvedev-Putin., în China a unei echipe a PCC; restul habar nu am, în Vietnam, nu ştiu, în Coreea de Nord este un dezastru controlat, în Cuba toţi aşteaptă să moară cabotinul de Castro, Chavez este o marionetă sinistră, etc. Republica noastră nu este nici prezidenţială, nici parlamentară. Nu ştim ce vrem Parlamentul pare o adunare de proşti sau/şi şmecheri, preşedintele este jucător de cazino, îl doare undeva de oamenii acestei ţări, râsul său este deja un leitmotiv al dezastrului. Lipsesc adevăratele orientări, adică o dreaptă credibilă şi o stângă credibilă. În 20 de ani aşa ceva nu s-a născut. În afară de lăudăroşi, de teoreticieni pentru o seară sau zece, nu avem nimic. Şi totuşi, România a vut oameni de mare valoare, unde sunt urmaşii? Ne-au murit Văcăreştii? Carol I, Brătienii, alţii ca ei? Bine că sărbătorim botezul prinţului Carol al lui Paul de Hoh. Eu nu am nimic contra monarhiei, dar monarhia este bună după ce o ţară prosperă, nu într-o ţară care va ajunge curând sub nivelul african de producţie şi consum. Ţara arde, baba se piaptănă. Terminaţi cu afacerile veroase din banul împrumutat de la FMI, de la băncile externe. Scoateţi birocraţia din toate birourile, trmiteţi-i la refăcut sistemul de irigaţii, de îmbunătăţiri funciare, redresaţi piaţa produselor româneşti, reduceţi imporul nebunesc, refaceţi industria de mic tonaj, farmaco- chimico.- mecanico- fină. Luaţi consilieri japonezi, chinezi, germani ce vreţi, negociaţi cu ruşii livrările de energie, nu vă mai luptaţi cu morile de vânt, cine nu vrea Basarabia? Dar Basarabia nici nu ştie ce vrea. Vreţi Insula Şerpilor? Când s-o termina acolo petrolul, ea va veni singură. Cai verzi pe pereţi. Asta o să vedem încă 20-40 de ani. Eu nu voi mai trăi, ca şi jumătate din populaţia ţării, dar ce spuneţi nepoţilor? Ei unde vor pleca?
Boris Marian
Ochiul lui Victor Brauner
Ochiul lui Victor Brauner
Creaţia lui Victor Brauner, unul dintre străluciţii reprezentanţi ai suprarealismului european, este destul de cunoscută în România, graţie articolelor din presă, expunerii unor tablouri în muzee şi expoziţii, dar, mai mult datorită a unor apariţii precum albumele dedicate artistului, unul al Ed. ARC, datorat regretatei Amelia Pevel, în 2000 şi celălat lui Emil Nicolae , la Ed. Hasefer, în 2004. Se spune că din DADA s-a născut totul, în orice caz ne putem referi la suprarealism, prin DADA din Zuerich (1916), al lui Tzara, Hans Arp, Marcel Iancu, apoi din Renania, prin Max Ernst, Baargeld, curent numit DADAMAX, ca şi la Berlin, prin Georg Grosz. Giorgio de Chirico a fost şi el „cooptat”, nu putea fi ocolit, era un artist de geniu. În 1932, Ilarie Voronca pune în faţa cititorilor volumul „Petre ( sic!) Schlemihl”, referindu-se la pierderea umbrei. În pictură apar nume tot mai cunoscute - Magritte, Delvaux, Dali, Victor Brauner. Sexualismul devine o adresă mai accesibilă, spre bucuria unora şi revolta altora. În SUA, Jackson Pollock se afirmă ca partizan al suprarealismului. În timp ce la Max Ernst se insinuează motivul păsării de pradă, Victor Brauner este „vizitat” de balauri, scene apocaliptice, mituri populare româneşti. Să nu uităm că fratele său a fost un mare folclorist, Harry Brauner, întemniţat sub comunişti.
Influenţa totemismului, animismului din religiile Africii, Asiei, Oceaniei se resimte, aşa cum Gauguin iubea femeile din Tahiti. În 1947 are loc Marea Expoziţie Suprarealistă de la Paris. Adepţi există în mai toată Europa. Totalitarismul din estul Europei stopează pentru mulţi ani această evoluţie. Este ceea ce a făcut nazismul, blocând orice reformă artistică, în favoarea unui realism plat, la fel de plat ca şi cel socialist, din URSS şi apoi din statele- satelit. În România, începuturile lui Ion Ţuculescu stau sub semnul influenţei lui Brauner, care printre altele ilustrează şi un volum al lui Gellu Naum, poet avangardist, ultimul din ţara natală. Una dintre preocupările lui Brauner a fost Cabala. Într-o proclamaţie scrisă în 1947 el scrie – „ Fluviu de foc/ Numărul este în incandescenţă/ Samael însângerat /Zoharurile sunt în convulsie/ Tremur de tunete/ Sefiroţii copacilor magiei stau de veghe”.
Reluăm , pe scurt intinerarul vieţii artistului. S-a născut în 1903, la Paitra Neamţ, tatăl său era fotograf şi comeciant.În 1922 absolvă Academia de Arte Frumoase din Bucureşti.. Se împrieteneşte cu Voronca, Marcel Iancu, Ion Vinea. În 1924 are prima expoziţie personală, la Bucureşti, editează cu Stephan Roll, Voronca şi Mihai Cosma (Claude Sernet) revista „H.P.” ( de la Horse Power, cal-putere), unde publică primul manifest al „Pictopoeziei”. Participă la prima expoziţie avangardistă din României, organizată de revista „Contimporanul”, în anul 1925 colaborează la revista „Integral” a lui M.H.Maxy, în anii 1926-27 se află la Paris, iar între 1928-1932 colaborează la „UNU”, unde este o prezenţă permanentă cu desene, reproduceri. Din 1929 începe să stea mai mult la Paris, cu soţia, Marghit Kosch, se împrieteneşte cu Fondane, Brâncuşi, Yves Tanguy, Giacometti, Andre Breton, participă la Salonul Supraindependenţilor (1933), iar în 1934 are prima expoziţie personală la Paris. În anii 1935-1937 se află la Bucureşti, devine membru al PC din România ( ilegal), dar se retrage imediat ce află despre procesele de la Moscova, unde erau lichidaţi bolşevicii-colaboratori ai lui Lenin, aflaţi în concurenţă cu „marele Stalin”. Ilustrează lucrări, colaborează cu Perahim, Gherasim Luca, Paul Păun, Saşa Pană, Gellu Naum. În 1938, în urma unei altercaţii, într-un bistrou din Paris, pierde un ochi, astfel că unul dintre autoportrete, celebru astăzi,din 1931, unde apare cu un ochi alb, pare premonitoriu, ca şi cel denumit „Femeia –pisică” din 1935. În 1940 se refugiază din calea naziştilor, în Pirinei, apoi la Marsilia, în 1941, fiind bolnav.În anii 42-43 experimentează pictura pe ceară, în 1945, revenit la Paris, se instalează în fostul atelier al lui Rousseau Vameşul, marele pictor naiv. În 1948, suferind, se desparte de suprarealişti, mişcare aflată în aflux, pictează seria „Totemurilor”. În anul 1966 , la Bienala de la Veneţia are o sală în exclusivitate ocupată cu lucrările sale, semn de înaltă preţuire. Moare în acelaşi an, la Paris, fiind înmormântat la Cimitirul Montmartre.
Privind lucrările lui Brauner se constată o evoluţie permanentă, de la peisajele luminoase, din prima etapă( colecţiile lui Mihai Gavrilă, Adrian Năstase) , la ilustraţiile pictopoetice, la bestiarul fantastic, peisajele din Dobrogea, asemănătoare cu ale lui Iser, splendidul portret al lui Saşa Pană, unele tablouri amintind de Dali, ş.a.
În anul 2003, Muzeul de Artă din Piatra Neamţ a avut o frumoasă iniţiativă de a organiza cu prilejul centenarului naşterii artistului, o expoziţie cuprinzând lucrări provenite din diverse colecţii. . „Fascinaţi”, „Masa –lup” sunt lucrări absolut originale din creaţia lui Brauner, la fel ca şi „Vorba”, „Izvoare adânci” ( gen Ţuculescu, care i-a fost discipol),” Somnambula”, „Cristofor Columb”, picturi murale în Templul Leipziger, etc. Între tradiţia românească şi cea franceză, între Rousseau Vameşul şi Picasso, Victor Brauner face punţi pe care au urmat destui creatori de valoare. Numele său este de neuitat, creaţia sa - un bun al culturii universale.
Boris Marian
Creaţia lui Victor Brauner, unul dintre străluciţii reprezentanţi ai suprarealismului european, este destul de cunoscută în România, graţie articolelor din presă, expunerii unor tablouri în muzee şi expoziţii, dar, mai mult datorită a unor apariţii precum albumele dedicate artistului, unul al Ed. ARC, datorat regretatei Amelia Pevel, în 2000 şi celălat lui Emil Nicolae , la Ed. Hasefer, în 2004. Se spune că din DADA s-a născut totul, în orice caz ne putem referi la suprarealism, prin DADA din Zuerich (1916), al lui Tzara, Hans Arp, Marcel Iancu, apoi din Renania, prin Max Ernst, Baargeld, curent numit DADAMAX, ca şi la Berlin, prin Georg Grosz. Giorgio de Chirico a fost şi el „cooptat”, nu putea fi ocolit, era un artist de geniu. În 1932, Ilarie Voronca pune în faţa cititorilor volumul „Petre ( sic!) Schlemihl”, referindu-se la pierderea umbrei. În pictură apar nume tot mai cunoscute - Magritte, Delvaux, Dali, Victor Brauner. Sexualismul devine o adresă mai accesibilă, spre bucuria unora şi revolta altora. În SUA, Jackson Pollock se afirmă ca partizan al suprarealismului. În timp ce la Max Ernst se insinuează motivul păsării de pradă, Victor Brauner este „vizitat” de balauri, scene apocaliptice, mituri populare româneşti. Să nu uităm că fratele său a fost un mare folclorist, Harry Brauner, întemniţat sub comunişti.
Influenţa totemismului, animismului din religiile Africii, Asiei, Oceaniei se resimte, aşa cum Gauguin iubea femeile din Tahiti. În 1947 are loc Marea Expoziţie Suprarealistă de la Paris. Adepţi există în mai toată Europa. Totalitarismul din estul Europei stopează pentru mulţi ani această evoluţie. Este ceea ce a făcut nazismul, blocând orice reformă artistică, în favoarea unui realism plat, la fel de plat ca şi cel socialist, din URSS şi apoi din statele- satelit. În România, începuturile lui Ion Ţuculescu stau sub semnul influenţei lui Brauner, care printre altele ilustrează şi un volum al lui Gellu Naum, poet avangardist, ultimul din ţara natală. Una dintre preocupările lui Brauner a fost Cabala. Într-o proclamaţie scrisă în 1947 el scrie – „ Fluviu de foc/ Numărul este în incandescenţă/ Samael însângerat /Zoharurile sunt în convulsie/ Tremur de tunete/ Sefiroţii copacilor magiei stau de veghe”.
Reluăm , pe scurt intinerarul vieţii artistului. S-a născut în 1903, la Paitra Neamţ, tatăl său era fotograf şi comeciant.În 1922 absolvă Academia de Arte Frumoase din Bucureşti.. Se împrieteneşte cu Voronca, Marcel Iancu, Ion Vinea. În 1924 are prima expoziţie personală, la Bucureşti, editează cu Stephan Roll, Voronca şi Mihai Cosma (Claude Sernet) revista „H.P.” ( de la Horse Power, cal-putere), unde publică primul manifest al „Pictopoeziei”. Participă la prima expoziţie avangardistă din României, organizată de revista „Contimporanul”, în anul 1925 colaborează la revista „Integral” a lui M.H.Maxy, în anii 1926-27 se află la Paris, iar între 1928-1932 colaborează la „UNU”, unde este o prezenţă permanentă cu desene, reproduceri. Din 1929 începe să stea mai mult la Paris, cu soţia, Marghit Kosch, se împrieteneşte cu Fondane, Brâncuşi, Yves Tanguy, Giacometti, Andre Breton, participă la Salonul Supraindependenţilor (1933), iar în 1934 are prima expoziţie personală la Paris. În anii 1935-1937 se află la Bucureşti, devine membru al PC din România ( ilegal), dar se retrage imediat ce află despre procesele de la Moscova, unde erau lichidaţi bolşevicii-colaboratori ai lui Lenin, aflaţi în concurenţă cu „marele Stalin”. Ilustrează lucrări, colaborează cu Perahim, Gherasim Luca, Paul Păun, Saşa Pană, Gellu Naum. În 1938, în urma unei altercaţii, într-un bistrou din Paris, pierde un ochi, astfel că unul dintre autoportrete, celebru astăzi,din 1931, unde apare cu un ochi alb, pare premonitoriu, ca şi cel denumit „Femeia –pisică” din 1935. În 1940 se refugiază din calea naziştilor, în Pirinei, apoi la Marsilia, în 1941, fiind bolnav.În anii 42-43 experimentează pictura pe ceară, în 1945, revenit la Paris, se instalează în fostul atelier al lui Rousseau Vameşul, marele pictor naiv. În 1948, suferind, se desparte de suprarealişti, mişcare aflată în aflux, pictează seria „Totemurilor”. În anul 1966 , la Bienala de la Veneţia are o sală în exclusivitate ocupată cu lucrările sale, semn de înaltă preţuire. Moare în acelaşi an, la Paris, fiind înmormântat la Cimitirul Montmartre.
Privind lucrările lui Brauner se constată o evoluţie permanentă, de la peisajele luminoase, din prima etapă( colecţiile lui Mihai Gavrilă, Adrian Năstase) , la ilustraţiile pictopoetice, la bestiarul fantastic, peisajele din Dobrogea, asemănătoare cu ale lui Iser, splendidul portret al lui Saşa Pană, unele tablouri amintind de Dali, ş.a.
În anul 2003, Muzeul de Artă din Piatra Neamţ a avut o frumoasă iniţiativă de a organiza cu prilejul centenarului naşterii artistului, o expoziţie cuprinzând lucrări provenite din diverse colecţii. . „Fascinaţi”, „Masa –lup” sunt lucrări absolut originale din creaţia lui Brauner, la fel ca şi „Vorba”, „Izvoare adânci” ( gen Ţuculescu, care i-a fost discipol),” Somnambula”, „Cristofor Columb”, picturi murale în Templul Leipziger, etc. Între tradiţia românească şi cea franceză, între Rousseau Vameşul şi Picasso, Victor Brauner face punţi pe care au urmat destui creatori de valoare. Numele său este de neuitat, creaţia sa - un bun al culturii universale.
Boris Marian
Necunoscutul Voronca
Necunoscutul Ilarie Voronca
Deşi mulţi au auzit de Ilarie Voronca, puţini ar putea spune că l-au citit. Majoritatea poeţilor de azi, se citesc, din păcate, numai între ei, este bine că se citesc, dar rău este că orizontul se închide pe un site sau două. Poetul, teoreticianul avangardei române, care a lăsat în urmă zece volume de versuri, două culegeri de eseuri, poeme în proză, prin presa literară, Ilarie Voronca a avut o viaţă relativ scurtă, s-a născut la 31 decembrie 1903, la Brăila şi a murit la 5 aprilie 1946, la Paris, unde au trăit numeroşi avangardişti din România. Nimeni nu s-a gândit şi nu a realizat o ediţie completă a operei lui Voronca, iar plecarea sa în 1933, în Franţa , l-a scos din atenţia criticii din ţara natală. La Paris umbra unui Tristan Tzara şi altor confraţi l-a pus, oarecum, la margine pe Voronca. A fost alături de Vinea, Marcel Iancu, în anii 20, la CONTIMPORANUL, 75 HB, PUNCT, INTEGRAL. A publicat în România ciclurile de poeme- Restrişti(1923), Colomba( 1927), Plante şi animale(1929), Brăţara nopţilor(1929), Zodiac(1930), poemele Ulise( 1928), Peter Schlemihl(1932), Patmos ( 1933).
Eduard Marcus alias Ilarie Voronca a debutat la „Sburătorul literar” al lui E. Lovinescu, în 1922. Se simt la începuturi inflenţele lui Bacovia, Fundoianu, înainte de a interveni afilierea la avangardă. Cel care s-a ocupat mai intens de opera lui Voronca în România, a fost poetul clujean Ion Pop. Vom cita din versurile mai puţin avangardiste, mai mult tradiţionaliste, considerând că acestea, în ciuda emblemei de avangardist a poetului, îl reprezintă mai bine. De aceea am şi ales titlul – „ Necunoscutul Voronca”. „Îmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea/ prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor, plâng/ şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe/ şi cum aleargă păsările ploii pe acoperişuri negre şi se frâng”, sunt versuri care astăzi nu ar mira pe nimeni, mulţi scriu astăzi în această manieră, dar în anii 20 erau novatoare.„Merg sub acelaşi balcon vechi/ Drumul se-mpiedică de casele strâmbe şi cade-n noroi/ Tristeţea ca şi dragostea mi se pierd printre foi/ Şi simt vata mâhnită a toamnei în urechi”, a se observa grija pentru metaforă, care la avangardişti aproape că dispare sau se exacerbează până la ... dispariţie. „Luna era o frunză galbenă, în grădina unui cer dureros” ...”Uite, ţipătul fabricilor a trecut ca o pasăre speriată” ...”Neliniştea sfârşitului de zi a închis fereştile” ...”Era o ploaie al cărei ţipăt ne pătrundea dureros/ca miorlăitul pisicilor noaptea pe acoperiş” ...”Frunze veştede şi viziuni” ( splendidă asociere)...”La fereşti, procesiunea stelelor- călugăriţe în alb/Deasupra jăratecului păsări galbene rotesc în plpâiri dureroase” . Se remarcă anumite obsesii - ţipăt, durere, păsări, galben, alb, gri, culori ale unei disperări încă stăpânite. Uneori un vers seamănă cu un haiku, dar versul este dintr-o strofă şi dintr-un poem amplu .- „În aerul tomnatec, ciripitul vrăbiilor stins”.... „Atătea lucruri mă aşteaptă sub podoabele de cenuşă”. Înainte de a încheia această notă, care nu se doreşte un eseu şi mai puţin un studiu, cităm din „Zodiac” o strofă premonitorie- „ În vreme ce din trestii se rupe o tristeţe/ Întârzii-n moartea lentă a şarpelui, a umbrei/ Învii în tolba frunţii o pasăre măiastră/ Şi-ntr-un landou de cenuşă înaintezi în trezirea eternă”. .Reţinem din citatele de mai sus două aspecte, unul de formă – Voronca nu urmează regulile prozodiei severe, ritmul, rima vin sau nu vin la momentul aşteptat, iar în conţinut – obsesia unei morţi aşteptate, pe care poetul şi-a provocat-o, sinucigându-se la numai 42 de ani şi câteva luni. Acest gest inexplicabil a venit după ce Voronca a luptat în Mişcarea de Rezistenţă ( Maquis) în timpul războiului, apoi, după eliberare a colaborat la emisiunea în limba română a postului Radio France.
Unii l-au considerat pe Voronca un avangardist din al doilea eşalon. Opinia noastră este că Voronca ar fi fost considerat un mare poet, dacă ar fi rămas în propria sa manieră de exprimare, el era un urmaş al romanticilor şi al simboliştilor, cu multă originalitate şi putere de expresie. Dar fiecare îşi alege singur mediul.
Boris Marian
Deşi mulţi au auzit de Ilarie Voronca, puţini ar putea spune că l-au citit. Majoritatea poeţilor de azi, se citesc, din păcate, numai între ei, este bine că se citesc, dar rău este că orizontul se închide pe un site sau două. Poetul, teoreticianul avangardei române, care a lăsat în urmă zece volume de versuri, două culegeri de eseuri, poeme în proză, prin presa literară, Ilarie Voronca a avut o viaţă relativ scurtă, s-a născut la 31 decembrie 1903, la Brăila şi a murit la 5 aprilie 1946, la Paris, unde au trăit numeroşi avangardişti din România. Nimeni nu s-a gândit şi nu a realizat o ediţie completă a operei lui Voronca, iar plecarea sa în 1933, în Franţa , l-a scos din atenţia criticii din ţara natală. La Paris umbra unui Tristan Tzara şi altor confraţi l-a pus, oarecum, la margine pe Voronca. A fost alături de Vinea, Marcel Iancu, în anii 20, la CONTIMPORANUL, 75 HB, PUNCT, INTEGRAL. A publicat în România ciclurile de poeme- Restrişti(1923), Colomba( 1927), Plante şi animale(1929), Brăţara nopţilor(1929), Zodiac(1930), poemele Ulise( 1928), Peter Schlemihl(1932), Patmos ( 1933).
Eduard Marcus alias Ilarie Voronca a debutat la „Sburătorul literar” al lui E. Lovinescu, în 1922. Se simt la începuturi inflenţele lui Bacovia, Fundoianu, înainte de a interveni afilierea la avangardă. Cel care s-a ocupat mai intens de opera lui Voronca în România, a fost poetul clujean Ion Pop. Vom cita din versurile mai puţin avangardiste, mai mult tradiţionaliste, considerând că acestea, în ciuda emblemei de avangardist a poetului, îl reprezintă mai bine. De aceea am şi ales titlul – „ Necunoscutul Voronca”. „Îmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea/ prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor, plâng/ şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe/ şi cum aleargă păsările ploii pe acoperişuri negre şi se frâng”, sunt versuri care astăzi nu ar mira pe nimeni, mulţi scriu astăzi în această manieră, dar în anii 20 erau novatoare.„Merg sub acelaşi balcon vechi/ Drumul se-mpiedică de casele strâmbe şi cade-n noroi/ Tristeţea ca şi dragostea mi se pierd printre foi/ Şi simt vata mâhnită a toamnei în urechi”, a se observa grija pentru metaforă, care la avangardişti aproape că dispare sau se exacerbează până la ... dispariţie. „Luna era o frunză galbenă, în grădina unui cer dureros” ...”Uite, ţipătul fabricilor a trecut ca o pasăre speriată” ...”Neliniştea sfârşitului de zi a închis fereştile” ...”Era o ploaie al cărei ţipăt ne pătrundea dureros/ca miorlăitul pisicilor noaptea pe acoperiş” ...”Frunze veştede şi viziuni” ( splendidă asociere)...”La fereşti, procesiunea stelelor- călugăriţe în alb/Deasupra jăratecului păsări galbene rotesc în plpâiri dureroase” . Se remarcă anumite obsesii - ţipăt, durere, păsări, galben, alb, gri, culori ale unei disperări încă stăpânite. Uneori un vers seamănă cu un haiku, dar versul este dintr-o strofă şi dintr-un poem amplu .- „În aerul tomnatec, ciripitul vrăbiilor stins”.... „Atătea lucruri mă aşteaptă sub podoabele de cenuşă”. Înainte de a încheia această notă, care nu se doreşte un eseu şi mai puţin un studiu, cităm din „Zodiac” o strofă premonitorie- „ În vreme ce din trestii se rupe o tristeţe/ Întârzii-n moartea lentă a şarpelui, a umbrei/ Învii în tolba frunţii o pasăre măiastră/ Şi-ntr-un landou de cenuşă înaintezi în trezirea eternă”. .Reţinem din citatele de mai sus două aspecte, unul de formă – Voronca nu urmează regulile prozodiei severe, ritmul, rima vin sau nu vin la momentul aşteptat, iar în conţinut – obsesia unei morţi aşteptate, pe care poetul şi-a provocat-o, sinucigându-se la numai 42 de ani şi câteva luni. Acest gest inexplicabil a venit după ce Voronca a luptat în Mişcarea de Rezistenţă ( Maquis) în timpul războiului, apoi, după eliberare a colaborat la emisiunea în limba română a postului Radio France.
Unii l-au considerat pe Voronca un avangardist din al doilea eşalon. Opinia noastră este că Voronca ar fi fost considerat un mare poet, dacă ar fi rămas în propria sa manieră de exprimare, el era un urmaş al romanticilor şi al simboliştilor, cu multă originalitate şi putere de expresie. Dar fiecare îşi alege singur mediul.
Boris Marian
Pentru un dialog internautic civilizat
Pentru un dialog internautic civilizat
Scrisoare către un agresor nestimabil,
Nestimabile, nu doresc să-ţi dau numele pentru că nu contează. Aici voi discuta despre dumneata numai ca despre un caz aproape patologic, reprezinţi o tipologie care s-a dezvoltat la umbra lipsei de răspundere pe care o conferă Internetul, pe lângă binefacerile de neignorat.
În urma disputei cu dumneata, care nici nu ştiu de la ce a pornit, cam toţi postatorii unui site destul de vizitat s-au enervat şi pe bună dreptate, vina mea fiind că m-am lăsat antrenat, deşi simţeam că nimeresc în gol. Mi-ai reproşat lipsa totală de talent, ceea ce presupune nu numai că nu apreciezi nimic din ceea ce încerc să exprim, dar, totodată te autoapreciezi, uitând zicala tradiţionala – „lauda de sine nu miroase a bine”. Dar, presupunând că nu-ţi place scrisul meu, de ce te-ar irita această constatare? Ai dreptul şi cunosc un critic de nivel profesional mult superior dumitale care m-a „pus la colţ”, dar nu numai atât, a trimis la colţ pe mulţi autori, unii fiind, totuşi, de anume valoare. Revin. Grandomania şi mania persecuţiei sunt simptome foarte răspândite, însă la unii ele devin predominante. Mă întreb, fiind agresiv nu nu mai cu mine, ci cu o serie de alţi internauţi, ai avut conflicte pe diverse site-uri, când ai timp să creezi ceva, fiindcă de scris, ştii să scrii, ai meşteşug, cum spune un amic al meu? Vorba aceea-- brânză bună în burduf de câine. Mai am a-ţi reproşa două metehne la fel de rele, apoi închei cu o autocritică ...tovărăşească. Apariţia unor puseuri net xenofobe, pe care acum nici nu le mai iau în seamă, combinată cu lansarea unor epitete şi minciuni greu de explicat, îmi dau de gândit. Dacă un om la vârsta dumitale, se pare 50 de ani, mulţi înainte, dar mai fericiţi, nu-şi poate controla preudecăţile vicioase, ca şi mitomania pernicioasă, ce aş putea să gândesc despre imberbii noştri care se consider, unii, cel puţin genii egale cu clasicii universali?. Nu mai insist, oricum nu poţi fi de acord cu mine, nu scriu pentru cineva care a intrat cam mult pe o pantă nefericită, ci pentru bieţii confraţi şi internauţi. De ce spun bieţii? Pentru că manifeşti o ură neargumentată pentru statutul cuiva de membru al Uniunii Scriitorilor. Doamne, dar cine te-a oprit să ceri primirea? Poate ai solicitat şi ţi-a fost refuzată? Desigur, statutul de membru USR nu garantează automat calitatea de scriitor, ar fi imposibil, deşi mulţi au încercat, au propus să fie epurată Uniunea de mediocrităţi. Există o metodă, în afară de executarea la zid ? Acum , din varii motive, nici zid nu prea mai avem, dar un gard se găseşte. Se pare că doreşti o „purificare profesională”. Succes.
Închei- deci autocritica – mă jur aici pe cele şapte muze şi pe bunul Dumnezeu, că nu voi mai intra în polemică decât cu oameni sănătoşi mintal, chiar dacă eu nu sunt. Într-o discuţie unul, cel puţin, trebuie să fie sănătos, altfel ajungem la Salonul nr. 6, al lui Cehov. Vale, vorba latinului, ceea ce la noi se traduce, eronat, prin –valea, fratre.
Boris Marian
Scrisoare către un agresor nestimabil,
Nestimabile, nu doresc să-ţi dau numele pentru că nu contează. Aici voi discuta despre dumneata numai ca despre un caz aproape patologic, reprezinţi o tipologie care s-a dezvoltat la umbra lipsei de răspundere pe care o conferă Internetul, pe lângă binefacerile de neignorat.
În urma disputei cu dumneata, care nici nu ştiu de la ce a pornit, cam toţi postatorii unui site destul de vizitat s-au enervat şi pe bună dreptate, vina mea fiind că m-am lăsat antrenat, deşi simţeam că nimeresc în gol. Mi-ai reproşat lipsa totală de talent, ceea ce presupune nu numai că nu apreciezi nimic din ceea ce încerc să exprim, dar, totodată te autoapreciezi, uitând zicala tradiţionala – „lauda de sine nu miroase a bine”. Dar, presupunând că nu-ţi place scrisul meu, de ce te-ar irita această constatare? Ai dreptul şi cunosc un critic de nivel profesional mult superior dumitale care m-a „pus la colţ”, dar nu numai atât, a trimis la colţ pe mulţi autori, unii fiind, totuşi, de anume valoare. Revin. Grandomania şi mania persecuţiei sunt simptome foarte răspândite, însă la unii ele devin predominante. Mă întreb, fiind agresiv nu nu mai cu mine, ci cu o serie de alţi internauţi, ai avut conflicte pe diverse site-uri, când ai timp să creezi ceva, fiindcă de scris, ştii să scrii, ai meşteşug, cum spune un amic al meu? Vorba aceea-- brânză bună în burduf de câine. Mai am a-ţi reproşa două metehne la fel de rele, apoi închei cu o autocritică ...tovărăşească. Apariţia unor puseuri net xenofobe, pe care acum nici nu le mai iau în seamă, combinată cu lansarea unor epitete şi minciuni greu de explicat, îmi dau de gândit. Dacă un om la vârsta dumitale, se pare 50 de ani, mulţi înainte, dar mai fericiţi, nu-şi poate controla preudecăţile vicioase, ca şi mitomania pernicioasă, ce aş putea să gândesc despre imberbii noştri care se consider, unii, cel puţin genii egale cu clasicii universali?. Nu mai insist, oricum nu poţi fi de acord cu mine, nu scriu pentru cineva care a intrat cam mult pe o pantă nefericită, ci pentru bieţii confraţi şi internauţi. De ce spun bieţii? Pentru că manifeşti o ură neargumentată pentru statutul cuiva de membru al Uniunii Scriitorilor. Doamne, dar cine te-a oprit să ceri primirea? Poate ai solicitat şi ţi-a fost refuzată? Desigur, statutul de membru USR nu garantează automat calitatea de scriitor, ar fi imposibil, deşi mulţi au încercat, au propus să fie epurată Uniunea de mediocrităţi. Există o metodă, în afară de executarea la zid ? Acum , din varii motive, nici zid nu prea mai avem, dar un gard se găseşte. Se pare că doreşti o „purificare profesională”. Succes.
Închei- deci autocritica – mă jur aici pe cele şapte muze şi pe bunul Dumnezeu, că nu voi mai intra în polemică decât cu oameni sănătoşi mintal, chiar dacă eu nu sunt. Într-o discuţie unul, cel puţin, trebuie să fie sănătos, altfel ajungem la Salonul nr. 6, al lui Cehov. Vale, vorba latinului, ceea ce la noi se traduce, eronat, prin –valea, fratre.
Boris Marian
Nicolae Breban
Portret Nicolae Breban
Solid, înal, puţin sociabil, scriitorul Nicolae Breban este un personaj deopotrivă admirat, apreciat dar şi contestat. În lumea literară nu este
nimic de mirare. Istoriile literare nu l-au putut ocoli, încă de la anii debutului. S-a născut în familia preotului greco-catolic Vasile Breban, din Recea, dar locul naşterii a fost Baia Mare, la 1 februarie 1934. Mama scriitorului era originară din Alsacia şi se numea Olga Esthera Boehmler. Un unchi a fost senator PNŢ, în interbelic.În 1940, familia se refugiază la Lugoj, unde Nicolae Breban leagă prietenii cu colegi evrei, printre care amintim pe pictorul Gh.Reisz, ş.a.
Originea „nesănătoasă” l-a împiedicat după război să-şi facă studiile în condiţii normale, începând din liceu, apoi la facultate, urmând temporar cursuri de filosofie, drept, filologie, a fost strungar la Uzinele „23 August”, şofer la Ministerul Finanţelor, debutând ca prozator la „Viaţa Studenţească”,în 1957. Preocupările pentru filosofia lui Nietzsche şi Schopenhauer au trezit reacţia negativă a academicianului Athanase Joja. În „Confesiuni violente”, publicate după 1989, Breban are multe pasaje referitoare la conflictul permanent cu mai marii sistemului, dar în 1970 îl vedem membru supleant al CC PCR, redactor şef la „România literară”, pentru ca , după doi ani să rămână în Vest, apoi să revină, fără a mai avea funcţii importante, iar între anii 1985-1989 a locuit la Paris, unde a încercat cu D. Ţepeneag să înfiinţeze o Uniune a Scriitorilor Români din exil. Suspiciunea confraţilor a blocat proiectul, poate că şi reţeaua securistă a intervenit discret. În 1960 este membru al Cenaclului „Tânărul scriitor” condus de Florin Mugur, poet de valoare, fiul unui publicist social-democrat , Leon Gheller, colaborator al dr. Ghelerter. Cei doi scriitori au menţinut prietenia până la moartea cu totul neaşteptată a poetului, la 9 februarie 1991. Apropiaţii lui Breban, în anii tinereţii au mai fost Nichita Stănescu, Grigore Hagiu ( poet şi autor al unor evocări despre Auschwitz), Cezar Baltag, Matei Călinescu ( autor, printre altele, al unei naraţiuni parabolice „Viaţa lui Zacharias Lichter „ care are ca personaj central, un hasid). Primul roman al lui Breban a fost un roman scris într-o notă neconvenţională „ Francisca” ( 1965), reeditat, tradus în diverse limbi, premiat. Au urmat „În absenţa stăpânilor”, „Animale bolnave” ( a fost realizat un film bazat pe roman), „Îngerul de ghips”, „Bunavestire”, „Don Juan”, „Drumul la zid”, alte volume de proze scurte, teatru, poeme, eseuri despre Nietzsche, Dostoievski,etc. În 1990, revenit în ţară, preia conducerea revistei „Contemporanul”, adăugându-i titlul „Ideea europeană” şi modernizând publicaţia. Printre colaboratori menţionăm pe Ion Ianoşi, Henri Zalis, ş.a. În anul 1997 este primit în Academia Română, iar în 2000 i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru OPERA OMNIA. Înainte de a încheia acest portret, desigur sumar, urmând a reveni asupra operei lui Breban, vom menţiona articolul său din volumul apărut la Editura Ideea Europeană, „Problema evreiască”. Nicolae Breban trece în revistă timpurile negre ale persecuţiei rasiale,
fără complexe şi subterfugii, apoi se referă la contribuţia primilor lingvişti români de origine evreiască, Tiktin, Şăineanu, Candrea, la Tudor Vianu, la poetul-martir B. Fundoianu, Paul Celan, mare poet de limbă germană, scriitorii M. Blecher, I. Peltz, Ury Benador, Norman Manea, ca şi regretaţii Mihail Petroveanu, Maria Banuş, apoi la poeta Nina Cassian, dramaturgii Al. Mirodan, D. Solomon, criticul S. Damian, regretaţii Z.Ornea, Ov.S. Crohmălniceanu, istoricul H.Zalis, teoretician al naturalismului în literatura română, colegul de generaţie, Radu Cosaşu, regretatul Iosif Sava, fără a-l uita pe Florin Mugur. Am spune că într-un text de nici trei pagini, scriitorul a reuşit să nominalizeze pe cei mai importanţi cărturari evrei care au contribuit şi contribuie la cultura română. Acesta este, aşa zis, controversatul Nicolae Breban, care nu este atât de controversat, cât este un spirit european, un suflet generos, un talent indiscutabil.
Boris Marian
Solid, înal, puţin sociabil, scriitorul Nicolae Breban este un personaj deopotrivă admirat, apreciat dar şi contestat. În lumea literară nu este
nimic de mirare. Istoriile literare nu l-au putut ocoli, încă de la anii debutului. S-a născut în familia preotului greco-catolic Vasile Breban, din Recea, dar locul naşterii a fost Baia Mare, la 1 februarie 1934. Mama scriitorului era originară din Alsacia şi se numea Olga Esthera Boehmler. Un unchi a fost senator PNŢ, în interbelic.În 1940, familia se refugiază la Lugoj, unde Nicolae Breban leagă prietenii cu colegi evrei, printre care amintim pe pictorul Gh.Reisz, ş.a.
Originea „nesănătoasă” l-a împiedicat după război să-şi facă studiile în condiţii normale, începând din liceu, apoi la facultate, urmând temporar cursuri de filosofie, drept, filologie, a fost strungar la Uzinele „23 August”, şofer la Ministerul Finanţelor, debutând ca prozator la „Viaţa Studenţească”,în 1957. Preocupările pentru filosofia lui Nietzsche şi Schopenhauer au trezit reacţia negativă a academicianului Athanase Joja. În „Confesiuni violente”, publicate după 1989, Breban are multe pasaje referitoare la conflictul permanent cu mai marii sistemului, dar în 1970 îl vedem membru supleant al CC PCR, redactor şef la „România literară”, pentru ca , după doi ani să rămână în Vest, apoi să revină, fără a mai avea funcţii importante, iar între anii 1985-1989 a locuit la Paris, unde a încercat cu D. Ţepeneag să înfiinţeze o Uniune a Scriitorilor Români din exil. Suspiciunea confraţilor a blocat proiectul, poate că şi reţeaua securistă a intervenit discret. În 1960 este membru al Cenaclului „Tânărul scriitor” condus de Florin Mugur, poet de valoare, fiul unui publicist social-democrat , Leon Gheller, colaborator al dr. Ghelerter. Cei doi scriitori au menţinut prietenia până la moartea cu totul neaşteptată a poetului, la 9 februarie 1991. Apropiaţii lui Breban, în anii tinereţii au mai fost Nichita Stănescu, Grigore Hagiu ( poet şi autor al unor evocări despre Auschwitz), Cezar Baltag, Matei Călinescu ( autor, printre altele, al unei naraţiuni parabolice „Viaţa lui Zacharias Lichter „ care are ca personaj central, un hasid). Primul roman al lui Breban a fost un roman scris într-o notă neconvenţională „ Francisca” ( 1965), reeditat, tradus în diverse limbi, premiat. Au urmat „În absenţa stăpânilor”, „Animale bolnave” ( a fost realizat un film bazat pe roman), „Îngerul de ghips”, „Bunavestire”, „Don Juan”, „Drumul la zid”, alte volume de proze scurte, teatru, poeme, eseuri despre Nietzsche, Dostoievski,etc. În 1990, revenit în ţară, preia conducerea revistei „Contemporanul”, adăugându-i titlul „Ideea europeană” şi modernizând publicaţia. Printre colaboratori menţionăm pe Ion Ianoşi, Henri Zalis, ş.a. În anul 1997 este primit în Academia Română, iar în 2000 i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru OPERA OMNIA. Înainte de a încheia acest portret, desigur sumar, urmând a reveni asupra operei lui Breban, vom menţiona articolul său din volumul apărut la Editura Ideea Europeană, „Problema evreiască”. Nicolae Breban trece în revistă timpurile negre ale persecuţiei rasiale,
fără complexe şi subterfugii, apoi se referă la contribuţia primilor lingvişti români de origine evreiască, Tiktin, Şăineanu, Candrea, la Tudor Vianu, la poetul-martir B. Fundoianu, Paul Celan, mare poet de limbă germană, scriitorii M. Blecher, I. Peltz, Ury Benador, Norman Manea, ca şi regretaţii Mihail Petroveanu, Maria Banuş, apoi la poeta Nina Cassian, dramaturgii Al. Mirodan, D. Solomon, criticul S. Damian, regretaţii Z.Ornea, Ov.S. Crohmălniceanu, istoricul H.Zalis, teoretician al naturalismului în literatura română, colegul de generaţie, Radu Cosaşu, regretatul Iosif Sava, fără a-l uita pe Florin Mugur. Am spune că într-un text de nici trei pagini, scriitorul a reuşit să nominalizeze pe cei mai importanţi cărturari evrei care au contribuit şi contribuie la cultura română. Acesta este, aşa zis, controversatul Nicolae Breban, care nu este atât de controversat, cât este un spirit european, un suflet generos, un talent indiscutabil.
Boris Marian
Supraoamenii sunt printre noi
Supraoamenii sunt printre noi
Ideea de supraom este veche, din antichitate. Fără a face o prezentare exhaustivă, ne vom rezuma la exemplul semizeilor din mitologia greacă, a eroilor din Iliada , OdIseea, ş.a. Nişte supermeni care fie erau foarte deştepţi, fie se băteau bine, se luptau cu zeii, etc. În toate mitologiile şi religiile în fază incipientă găsim asemenea tipologie. Propaganda ateistă sovietică şi cea din ţările socialiste, satelite, se ocupa, sub semnul derizoriului de aceşti supraoameni. În Evul Mediu, dominat de creştinism, au apărut sfinţii, care au o altă misiune şi o altă culoare – este dorinţa de a face bine, de a produce minuni binefăcătoare. Folclorul a mai păstrat ceva din mitologia antică, în forme variate. Secolul XIX l-a adus pe Friedrich Nietzsche, unul din marii filosofi ai lumii, care a recreat noţiunea de supraom, Uebermensch, pornind de la idealul greco-roman, antic. Mitologia germană, mult admirată de Wagner, un ultranaţionalist german de origine evreiască, bine tăinuită, a completat prototipul de supraom.
Revoluţia bolşevică a adus tot un supraom în faşă, dar el a fost numit „comunistul”, comisarul politic era un supraom, omul sovietic trebuia să se formeze ca un supraom în toate domeniile, de la ştiinţă la sport. Nazismul a reluat citate din Nietzsche fără a le înţelege sensul,
iar asasinatele în masă şi individuale, făptuite în numele purificării rasei ariene, în numele arianismului, persecuţiile antisemite şi Holocaustul au fost rezultatul tragic al ridicării ca o umbră ucigătoare
a statuii supraomului arian. Nici Hitler, nici Goebbels, dar nici Goering nu corespundeau prototipului, dar nu conta. Heydrich, cu o bunică evreică era „tipic” arian. Nici Stalin, perfid, vicios, crud nu era un prototip sovietic, dimpotrivă. Supraomul este un produs de serie, nu are nevoie să ajungă în vârful piramidei . Aici era o contradicţie.
După al doilea război mondial, filmografia americană a creat şi a epuizat toate tipurile de superman – trăgător de elită, cuceritor de inimi, iubitor de copii, de invalizi, bătăuş iscusit, chiar deştept uneori, iar desenele animate au adus copiilor tot ce le trebuia pentru joaca zilnică, prin modelele propuse.
Acesta este un scurt istoric. O contrabalansare a acestor mituri, fie ridicole, fie nocive o putem face amintind de episodul biblic al luptei lui David, un om de statură normală, bun luptător şi filistinul Goliath, un uriaş fără multă minte, pe care viitorul rege iudeu îl va doborâ cu o praştie. Parcă istoria se repetă, deşi în alte cooordonate şi fără un final previzibil, anume opoziţia dintre civilizaţia israeliană şi acel miliard şi jumăătate de musulmani, din care numai o mică parte sunt propriu zis duşmanii Israelului, dar au arme – este vorba de extremiştii islamici, grupările teroriste, Hamas, Hezbollah, Al Qaida, ca şi conducătorii actuali ai Iranului. Nu toată lumea ştie că în lumea musulmană cărţile, publicaţiile din vremea lui Hitler se reeditează. Desigur, nu numai Israelul este vizat de ura extremistului islamic, dar şi SUA, Europa de Vest. Acum, nici Rusia nu mai are liniştea visată, convieţuind cu numeroase populaţii de credinţă muasulmană, multe dintre ele persecutate cândva de Stalin. Omul care se sinucide cu un explozibil numai pentru a ucide un număr de civili se consideră un supraom, deşi nu îi lipseşte speranţa unei compensaţii în rai, iar altora chiar a compensaţiei materiale pentru familia sa. Preşedintele Iranului, un om mărunt de statură, lipsit de echilibru raţional, se crede deja un dictator al lumii, ameninţă dezinvolt tot Vestul, inclusiv SUA, nu înainte de a ameninţa periodic, ca un dispecer în aeroport, necesitatea distrugerii Statului Israel.
Un alt supraom recreat este neofascistul, extremistul xenofob din Europa, atât în Vest, dar şi în Est. În vidul creat de dispariţia sistemului dictatorial comunist, au apărut sau şi-au intensificat activitatea urmaşii unor nostalgici, de această dată, nici criptocomunişti, nici neocomunişti, ci adulatori ai unor personaje istorice extrem de controversate, departe de a fi purtătorii unui umanism necesar minimei armonii interetnice, sociale, etc. Chiar şi Miron Cosma, „lucafărul huilei” a fost un timp, un fel de superman, superstar. Democraţia nu recunoaşte supraomul. De aceea Churchill iubea democraţia , aşa cum este ea, rea, bună. Infractorii – ucigaşi în serie, chiar şi delapidatorii, „kapitaliştii” despre care a făcut recent un film Alexandru Solomon, nu nominalizăm personajele, că le cunoaştem prea bine din mass media, au ceva din supraomul care crede că el se află deasupra. Actualul preşedinte israelian, venerabilul Shimon Peres a spus recent – „Un lider nu trebuie să se afle deasupra semenilor, ci în faţa lor”. Se referea la politicieni. Oricum, supermenii de mucava sau din oţel se plimbă printre noi. Nu sunt inofensivi, sunt şi purtători ai virusului setei de Putere.
BORIS MARIAN
Ideea de supraom este veche, din antichitate. Fără a face o prezentare exhaustivă, ne vom rezuma la exemplul semizeilor din mitologia greacă, a eroilor din Iliada , OdIseea, ş.a. Nişte supermeni care fie erau foarte deştepţi, fie se băteau bine, se luptau cu zeii, etc. În toate mitologiile şi religiile în fază incipientă găsim asemenea tipologie. Propaganda ateistă sovietică şi cea din ţările socialiste, satelite, se ocupa, sub semnul derizoriului de aceşti supraoameni. În Evul Mediu, dominat de creştinism, au apărut sfinţii, care au o altă misiune şi o altă culoare – este dorinţa de a face bine, de a produce minuni binefăcătoare. Folclorul a mai păstrat ceva din mitologia antică, în forme variate. Secolul XIX l-a adus pe Friedrich Nietzsche, unul din marii filosofi ai lumii, care a recreat noţiunea de supraom, Uebermensch, pornind de la idealul greco-roman, antic. Mitologia germană, mult admirată de Wagner, un ultranaţionalist german de origine evreiască, bine tăinuită, a completat prototipul de supraom.
Revoluţia bolşevică a adus tot un supraom în faşă, dar el a fost numit „comunistul”, comisarul politic era un supraom, omul sovietic trebuia să se formeze ca un supraom în toate domeniile, de la ştiinţă la sport. Nazismul a reluat citate din Nietzsche fără a le înţelege sensul,
iar asasinatele în masă şi individuale, făptuite în numele purificării rasei ariene, în numele arianismului, persecuţiile antisemite şi Holocaustul au fost rezultatul tragic al ridicării ca o umbră ucigătoare
a statuii supraomului arian. Nici Hitler, nici Goebbels, dar nici Goering nu corespundeau prototipului, dar nu conta. Heydrich, cu o bunică evreică era „tipic” arian. Nici Stalin, perfid, vicios, crud nu era un prototip sovietic, dimpotrivă. Supraomul este un produs de serie, nu are nevoie să ajungă în vârful piramidei . Aici era o contradicţie.
După al doilea război mondial, filmografia americană a creat şi a epuizat toate tipurile de superman – trăgător de elită, cuceritor de inimi, iubitor de copii, de invalizi, bătăuş iscusit, chiar deştept uneori, iar desenele animate au adus copiilor tot ce le trebuia pentru joaca zilnică, prin modelele propuse.
Acesta este un scurt istoric. O contrabalansare a acestor mituri, fie ridicole, fie nocive o putem face amintind de episodul biblic al luptei lui David, un om de statură normală, bun luptător şi filistinul Goliath, un uriaş fără multă minte, pe care viitorul rege iudeu îl va doborâ cu o praştie. Parcă istoria se repetă, deşi în alte cooordonate şi fără un final previzibil, anume opoziţia dintre civilizaţia israeliană şi acel miliard şi jumăătate de musulmani, din care numai o mică parte sunt propriu zis duşmanii Israelului, dar au arme – este vorba de extremiştii islamici, grupările teroriste, Hamas, Hezbollah, Al Qaida, ca şi conducătorii actuali ai Iranului. Nu toată lumea ştie că în lumea musulmană cărţile, publicaţiile din vremea lui Hitler se reeditează. Desigur, nu numai Israelul este vizat de ura extremistului islamic, dar şi SUA, Europa de Vest. Acum, nici Rusia nu mai are liniştea visată, convieţuind cu numeroase populaţii de credinţă muasulmană, multe dintre ele persecutate cândva de Stalin. Omul care se sinucide cu un explozibil numai pentru a ucide un număr de civili se consideră un supraom, deşi nu îi lipseşte speranţa unei compensaţii în rai, iar altora chiar a compensaţiei materiale pentru familia sa. Preşedintele Iranului, un om mărunt de statură, lipsit de echilibru raţional, se crede deja un dictator al lumii, ameninţă dezinvolt tot Vestul, inclusiv SUA, nu înainte de a ameninţa periodic, ca un dispecer în aeroport, necesitatea distrugerii Statului Israel.
Un alt supraom recreat este neofascistul, extremistul xenofob din Europa, atât în Vest, dar şi în Est. În vidul creat de dispariţia sistemului dictatorial comunist, au apărut sau şi-au intensificat activitatea urmaşii unor nostalgici, de această dată, nici criptocomunişti, nici neocomunişti, ci adulatori ai unor personaje istorice extrem de controversate, departe de a fi purtătorii unui umanism necesar minimei armonii interetnice, sociale, etc. Chiar şi Miron Cosma, „lucafărul huilei” a fost un timp, un fel de superman, superstar. Democraţia nu recunoaşte supraomul. De aceea Churchill iubea democraţia , aşa cum este ea, rea, bună. Infractorii – ucigaşi în serie, chiar şi delapidatorii, „kapitaliştii” despre care a făcut recent un film Alexandru Solomon, nu nominalizăm personajele, că le cunoaştem prea bine din mass media, au ceva din supraomul care crede că el se află deasupra. Actualul preşedinte israelian, venerabilul Shimon Peres a spus recent – „Un lider nu trebuie să se afle deasupra semenilor, ci în faţa lor”. Se referea la politicieni. Oricum, supermenii de mucava sau din oţel se plimbă printre noi. Nu sunt inofensivi, sunt şi purtători ai virusului setei de Putere.
BORIS MARIAN
Garaudy
Să trăiţi, domnule Garaudy!
Roger Garaudy, fost comunist, fost anticomunist, fost pro-evreu sau evreu, apoi musulman cu forme în regulă, a scris „Miturile fondatoare ale politicii israeliene”. A ajuns la fel de cunoscut ca şi Norman Finkelstein cu „Industria Holocaustului”. O revistă despre care nu ar trebui să scriu, fiind în conflict cu redactorul ei şef, se numeşte „Nicicând”, a publicat recent un articol semnat de un vechi prieten, V.S.( din simpatie îi pun doar iniţialele). Articolul se numeşte „ Mituri sfărâmate şi beţie de iluzii”. L-am citit cu mare atenţie., cu mare durere, cu mare nedumerire. Articolul este monumental. Ultima propoziţie este – „evreii... vor redeveni un popor de refugiaţi”. Semnul întrebării lipseşte. Este autorul un nou Irmiahu (Ieremia)? Citim o ieremiadă? Ce spune el, autorul? Armata, Mossadul, relaţiile cu SUA,
atitudinea israelienilor, relaţiile cu restul lumii, toate sunt „la pământ”. Miturile, adică tot ce au gândit sioniştii, de la Herzl încoace, aşa înţeleg, s-au sfărâmat, iluziile au intrat în apa şi în băuturile israelienilor, care umblă beţi şi nu mai ştiu pe unde să o ia, ba sunt de aroganţă strigătoare la cer. Asta scrie un israelian plecat din România la vârsta de 18 ani, cu părinţii, oameni inteligenţi, în familie se scriu versuri, se practică medicina. Dacă articolul era scris de un om al lui Ahmadinedjad, de la Hamas, Hizbullah, de la fostele partide ale lui Mikunis, Meir Vilner, de la ultrareligioşi, de la un partid de stânga europeană, de oriunde, aş spus, da, este o bună propagandă pentru a ataca în voie prestigiul unui stat aflat , în mod real, în pericol de război cu un Islam ce numără un miliard şi jumătate de credincioşi. Desigur, nu toţi islamicii visează distrugerea Israelului. Desigur. Dar autorul articolului, căruia nici România nu-i place ca şi mentorilor săi, celebrii PC şi SM , doi buni priieteni ai mei, s-a pus pe strigăte ca să trezească gâştele din Roma. Eu nu sunt israelian, am vizitat de două ori această minune a Orientului,. a istoriei contemporane. Familia mea din partea mamei s-a dedicat înfiinţării Statului , mama a rămas din motive independente de voinţa ei în România. Un unchi al meu a colaborat direct cu Ben Gurion. Inima mea bate pentru Israel, Ţara Veche – Nouă. Prietenul meu PC va striga – „Irelevant”. Are el meteahna asta,. nimic nu este relevant ce nu ţine de parşivele sale interese, pentru mine obscure.De mirare este că la monumentalul text se asociază cu o scânteie de schizofrenie, scuze, un alt prieten, LZH, istoric de formaţie,cu o memorie excelentă, dar Einstein spunea că prostul ştie multe, deşteptul înţelege. Mai vine şi o cunoştinţă din Cluj, un mic racolaj al lui PC, o anume AG, care aplaudă cu două mânuţe o asemenea elucubraţie. Noroc că Eliezer Palmor,fost amabasador, Itzhak Bareket, Mirel Horodi au avut curajul să spună ceva împotriva enormităţii publicate de revista „Nicicând”. Dar li s-a răspuns cu tupeul inconfundabil şi indestructibil al vajnicului jurnalist care a lucrat şi la o agenţie din Makao pentru refugiaţii portughezi, tot un prieten al meu, scump şi drag. Am mai auzit o voce în falset al unuia cu nume frumos, Adelmann, adică om nobil. Noroc că, noi, evreii nu prea am avut mulţi conţi şi duci în istorie. Acum desigur, cineva o să întrebe, ce l-a apucat pe BMM să se sesizeze din oficiu. Nu, eu nu mai citesc de circa două luni revista de renume mondial „Nicicând”. Mi-a semnalat cineva articolul. Nu ştiu cui se adresează revista, pentru cine apare, este condusă pe principiul goebbelsian, minţiţi, minţiţi, va rămâne ceva sau este teleghidată, astfel că săracii nu au nici o vină. Eu nu-l înţeleg totuşi pe autorul articolului, are versuri frumuşele, s-a oprit, s-a apucat de speriat populaţia - vedeţi că o să dispărem. Păi am să-i spun că o cometă se apropie sigur de sistemul nostru, poate lovi chiar Pământul. Asta nu interesează? Nu-i păcat să dispară o asemenea bijuterie jurnalieră, ca „Miturile sfărâmate”?
. Zice un comentator – „Minunat, VS ne pune în gardă, vom şti ce avem de făcut”. Adică, fugiţi fraţilor că vine Ahmadinedjad cu Hamasul şi Hizbollahul. Doamne, de aş fi tânăr, am 69 de ani, m-aş duce acum să-mi fac stagiul pentru apărarea unei patrii cu sânge reconstruită. Sper că tinerii nu gândesc ca VS. Evreii au fugit două mii de ani ba din Anglia, din Spania, din Polonia, din România, unde vrea noul Garaudy să ne refugiem, noi, că şi Diaspora este în pericol?. În lună? Mulţumim, domnule Garaudy redivivus, nu ştiam că vă iubiţi atât de mult conaţionalii. Vorbiţi cu copiii Dvs, cu foştii prieteni, că nu prea cred să aveţi mulţi prieteni acum, după asemenea năzdrăvănie de articol. Cât despre PC, nu am nici o surpriză. Un om care muşcă exact ca un pittbull, nu poate gândi altfel. Am Israel Hai . o spun din inimă, nu joc teatru cum se joacă unii moroni de-a democraţia.
BORIS MARIAN MEHR
Roger Garaudy, fost comunist, fost anticomunist, fost pro-evreu sau evreu, apoi musulman cu forme în regulă, a scris „Miturile fondatoare ale politicii israeliene”. A ajuns la fel de cunoscut ca şi Norman Finkelstein cu „Industria Holocaustului”. O revistă despre care nu ar trebui să scriu, fiind în conflict cu redactorul ei şef, se numeşte „Nicicând”, a publicat recent un articol semnat de un vechi prieten, V.S.( din simpatie îi pun doar iniţialele). Articolul se numeşte „ Mituri sfărâmate şi beţie de iluzii”. L-am citit cu mare atenţie., cu mare durere, cu mare nedumerire. Articolul este monumental. Ultima propoziţie este – „evreii... vor redeveni un popor de refugiaţi”. Semnul întrebării lipseşte. Este autorul un nou Irmiahu (Ieremia)? Citim o ieremiadă? Ce spune el, autorul? Armata, Mossadul, relaţiile cu SUA,
atitudinea israelienilor, relaţiile cu restul lumii, toate sunt „la pământ”. Miturile, adică tot ce au gândit sioniştii, de la Herzl încoace, aşa înţeleg, s-au sfărâmat, iluziile au intrat în apa şi în băuturile israelienilor, care umblă beţi şi nu mai ştiu pe unde să o ia, ba sunt de aroganţă strigătoare la cer. Asta scrie un israelian plecat din România la vârsta de 18 ani, cu părinţii, oameni inteligenţi, în familie se scriu versuri, se practică medicina. Dacă articolul era scris de un om al lui Ahmadinedjad, de la Hamas, Hizbullah, de la fostele partide ale lui Mikunis, Meir Vilner, de la ultrareligioşi, de la un partid de stânga europeană, de oriunde, aş spus, da, este o bună propagandă pentru a ataca în voie prestigiul unui stat aflat , în mod real, în pericol de război cu un Islam ce numără un miliard şi jumătate de credincioşi. Desigur, nu toţi islamicii visează distrugerea Israelului. Desigur. Dar autorul articolului, căruia nici România nu-i place ca şi mentorilor săi, celebrii PC şi SM , doi buni priieteni ai mei, s-a pus pe strigăte ca să trezească gâştele din Roma. Eu nu sunt israelian, am vizitat de două ori această minune a Orientului,. a istoriei contemporane. Familia mea din partea mamei s-a dedicat înfiinţării Statului , mama a rămas din motive independente de voinţa ei în România. Un unchi al meu a colaborat direct cu Ben Gurion. Inima mea bate pentru Israel, Ţara Veche – Nouă. Prietenul meu PC va striga – „Irelevant”. Are el meteahna asta,. nimic nu este relevant ce nu ţine de parşivele sale interese, pentru mine obscure.De mirare este că la monumentalul text se asociază cu o scânteie de schizofrenie, scuze, un alt prieten, LZH, istoric de formaţie,cu o memorie excelentă, dar Einstein spunea că prostul ştie multe, deşteptul înţelege. Mai vine şi o cunoştinţă din Cluj, un mic racolaj al lui PC, o anume AG, care aplaudă cu două mânuţe o asemenea elucubraţie. Noroc că Eliezer Palmor,fost amabasador, Itzhak Bareket, Mirel Horodi au avut curajul să spună ceva împotriva enormităţii publicate de revista „Nicicând”. Dar li s-a răspuns cu tupeul inconfundabil şi indestructibil al vajnicului jurnalist care a lucrat şi la o agenţie din Makao pentru refugiaţii portughezi, tot un prieten al meu, scump şi drag. Am mai auzit o voce în falset al unuia cu nume frumos, Adelmann, adică om nobil. Noroc că, noi, evreii nu prea am avut mulţi conţi şi duci în istorie. Acum desigur, cineva o să întrebe, ce l-a apucat pe BMM să se sesizeze din oficiu. Nu, eu nu mai citesc de circa două luni revista de renume mondial „Nicicând”. Mi-a semnalat cineva articolul. Nu ştiu cui se adresează revista, pentru cine apare, este condusă pe principiul goebbelsian, minţiţi, minţiţi, va rămâne ceva sau este teleghidată, astfel că săracii nu au nici o vină. Eu nu-l înţeleg totuşi pe autorul articolului, are versuri frumuşele, s-a oprit, s-a apucat de speriat populaţia - vedeţi că o să dispărem. Păi am să-i spun că o cometă se apropie sigur de sistemul nostru, poate lovi chiar Pământul. Asta nu interesează? Nu-i păcat să dispară o asemenea bijuterie jurnalieră, ca „Miturile sfărâmate”?
. Zice un comentator – „Minunat, VS ne pune în gardă, vom şti ce avem de făcut”. Adică, fugiţi fraţilor că vine Ahmadinedjad cu Hamasul şi Hizbollahul. Doamne, de aş fi tânăr, am 69 de ani, m-aş duce acum să-mi fac stagiul pentru apărarea unei patrii cu sânge reconstruită. Sper că tinerii nu gândesc ca VS. Evreii au fugit două mii de ani ba din Anglia, din Spania, din Polonia, din România, unde vrea noul Garaudy să ne refugiem, noi, că şi Diaspora este în pericol?. În lună? Mulţumim, domnule Garaudy redivivus, nu ştiam că vă iubiţi atât de mult conaţionalii. Vorbiţi cu copiii Dvs, cu foştii prieteni, că nu prea cred să aveţi mulţi prieteni acum, după asemenea năzdrăvănie de articol. Cât despre PC, nu am nici o surpriză. Un om care muşcă exact ca un pittbull, nu poate gândi altfel. Am Israel Hai . o spun din inimă, nu joc teatru cum se joacă unii moroni de-a democraţia.
BORIS MARIAN MEHR
Transplantul de creier
Transplantul de creier
Cine a citit „Insula doctorului Moreau” de H.G. Wells şi alte proze de acest gen a înţeles că un transplant de creier nu este ceva complicat.
Eu am observat efectele acestor transplanturi după 1989. Ciudată a fost şi este trecerea de la socialismul înfloritor la capitalismul cel putred – negru. Cum se explică faptul că nimeni sau aproape nimeni nu a avut curajul să spună că a crezut în idealurile „întinate” de împuşcatul din 25 decembrie? Cum de au reuşit oameni absolut anonimi să deţină averi imense după numai câţiva ani de libertate şi dreptate? Cum de nimeni nu a răspuns de asasinatele care au urmat zilei de 22 decembrie 1989, la fel cum nimeni nu răspunde acum de fraudele interminabile care se petrec de 20 de ani încoace? Cum de a devenit ura sub toate formele ei, de la cea personală la xenofobie să devină un element plutitor în atmosfera şi aşa poluată a ţărişoarei noastre...greu...încercate? Cum de minciunile se răspândesc cu viteza vântului la fel ca şi bârfele cele mai ordinare? Desigur prin mass media bine utilate tehnic. Dar mai este un fenomen de transplant de creiere. Mulţi dintre cei care au plecat din ţară, iar fenomenul este cu totul întristător pentru că aşa zisul patriotism s-a dovedit un măr cam putrezişor, s-au acomodat în cele mai diverse ţări ale lumii. A dispărut complexul în faţa mai deştepţilor din Vest sau din alde Australia şi alte continente. Un oarecare Costică din Venezuela îmi scrie că el se află „în afară”, că se simte liber şi poate ţipa la cine vrea. Mă îndoiesc că el ţipă la patronul său sau la clienţii săi. Dar pe Internet, cuprins de un dor de plaiurile mioritice care ne poate înduioşa, se aventurează în atacuri mărunte şi fără fond la persoane pe care nu le cunoaşte, le chestionează ce venituri, ce origini au, etc.exact ce nu se face în Vest şi nici în alte ţări. Se pare că transplantul de creier nu a reuşit total. I-aş spune acestui Costică din Venezuela să nu creadă că aici se stă în lanţuri şi nici nu ne comunicăm unul altuia ce venituri avem, Doamne fereşte, că am leşina mulţi dintre noi la ce am auzi. Mai sunt şi alte fenomene, le vom trata altădată, deşi sunt şi ele intratabile. Rău este că nu s-a ajuns la transplantul de suflete. Dar ce te faci cu un pacient care nu-l are? Ce să-i transplantezi? Poate o ceapă.
Boris Marian
Cine a citit „Insula doctorului Moreau” de H.G. Wells şi alte proze de acest gen a înţeles că un transplant de creier nu este ceva complicat.
Eu am observat efectele acestor transplanturi după 1989. Ciudată a fost şi este trecerea de la socialismul înfloritor la capitalismul cel putred – negru. Cum se explică faptul că nimeni sau aproape nimeni nu a avut curajul să spună că a crezut în idealurile „întinate” de împuşcatul din 25 decembrie? Cum de au reuşit oameni absolut anonimi să deţină averi imense după numai câţiva ani de libertate şi dreptate? Cum de nimeni nu a răspuns de asasinatele care au urmat zilei de 22 decembrie 1989, la fel cum nimeni nu răspunde acum de fraudele interminabile care se petrec de 20 de ani încoace? Cum de a devenit ura sub toate formele ei, de la cea personală la xenofobie să devină un element plutitor în atmosfera şi aşa poluată a ţărişoarei noastre...greu...încercate? Cum de minciunile se răspândesc cu viteza vântului la fel ca şi bârfele cele mai ordinare? Desigur prin mass media bine utilate tehnic. Dar mai este un fenomen de transplant de creiere. Mulţi dintre cei care au plecat din ţară, iar fenomenul este cu totul întristător pentru că aşa zisul patriotism s-a dovedit un măr cam putrezişor, s-au acomodat în cele mai diverse ţări ale lumii. A dispărut complexul în faţa mai deştepţilor din Vest sau din alde Australia şi alte continente. Un oarecare Costică din Venezuela îmi scrie că el se află „în afară”, că se simte liber şi poate ţipa la cine vrea. Mă îndoiesc că el ţipă la patronul său sau la clienţii săi. Dar pe Internet, cuprins de un dor de plaiurile mioritice care ne poate înduioşa, se aventurează în atacuri mărunte şi fără fond la persoane pe care nu le cunoaşte, le chestionează ce venituri, ce origini au, etc.exact ce nu se face în Vest şi nici în alte ţări. Se pare că transplantul de creier nu a reuşit total. I-aş spune acestui Costică din Venezuela să nu creadă că aici se stă în lanţuri şi nici nu ne comunicăm unul altuia ce venituri avem, Doamne fereşte, că am leşina mulţi dintre noi la ce am auzi. Mai sunt şi alte fenomene, le vom trata altădată, deşi sunt şi ele intratabile. Rău este că nu s-a ajuns la transplantul de suflete. Dar ce te faci cu un pacient care nu-l are? Ce să-i transplantezi? Poate o ceapă.
Boris Marian
Falşii iubitori ai lui Eminescu
Falşii iubitori ai lui Eminescu
Eminescu este un fenomen nedublat până acum, ocolesc clişeul „nepereche”, în ciuda a numeroase încercări de a-l coborâ de pe soclu, începând cu Macedonski, până la unii teribilişti de prin anii 90. Dar tot Decalogul, la care mă întorc obsesiv, spune, să nu-ţi faci idoli.
Un ciudat, numit Iulică din Tasmania retorizează – „De s-ar trezi Eminescu”, de parcă poetul ar fi fost Vlad Ţepeş. Acuză literatura şi pseudoliteratura de kitch. Dar luat la întrebări, am îndoieli că a citit mai mult de zece poeme de Eminescu, din programa obligatorie în şcoli, iar definiţia kitch-ului nu ar putea să o dea pentru că nu există o definiţie foarte clară. Prost gust este prea vag, nci eu nu pot defini kitch-ul, deşi nici eu nu-l iubesc. Este ceva ce nu-mi place, un ghiveci, etc. Dar să revenim la iubirea pentru Eminescu. Am să spun ce am simţit şi ce am învăţat eu de la poetul cel mai de seamă al literaturii române, eu nu spun naţional, pentru că nu este un partid şi nici o agenţie. Fără a avea vreo importanţă, am să aduc câteva amănunte, desigur la nivelul ipotezelor- Alecsandri avea printre antecesori evrei din Veneţia, Haşdeu avea antecesori ruşi şi evrei, Eminescu era Eminovici, numele nu era românesc, unii au avansat ipoteze diverse, origine poloneză, galiţiană, tătară, turcă, etc. Dar ce importanţă are? Mai departe. Cultura lui Eminescu a avut două rădăcini puternice - folclorul românesc şi cultura germană, fără de care nu s-ar fi ridicat, poate, peste nivelul contemporanilor. Fără filosofia germană, Eminescu ar fi fost oricum creator de limbă literară, dar nu ar fi pătruns în tainele cunoaşterii umane cu îndemânarea unui maestru. Mulţi au încercat să-l imite şi mai încearcă şi astăzi. Imitaţia este scuzabilă la vârsta copilăriei. Poetul, ca oricare artist, trebuie să aibă personalitate, chiar dacă scrie mai prost o dată, va scrie mai bine a doua zi.
Acum despre Eminescu – jurnalistul, pamfletarul. Fire temperamentală, Eminescu s-a implicat, ca jurnalist, în viaţa politică a ţării. De ce nu a agreat liberalismul, paşoptismul este greu de explicat. Tatăl său era răzeş, venea din mediul rural, poate că, deşi relaţiile dintre fiu şi tată nu erau armonioase, Eminescu, prin datul originar, a trecut în tabăra conservatorilor care l-au folosit, nu l-au iubit. Geniul nu este iubit nicăieri, mediocrii urăsc geniul,iar mediocrii domină în orice politică. Personal dispreţuiesc meseria de politician, este un domeniu în care minţile incapabile să se concenteze pe ceva util societăţii se remarcă prin demagogie. Greşesc, desigur, generalizând. Au fost şi oameni de mare prestigiu şi cinste. România , sub Carol I a făcut primul pas hotărât spre modernizare. Al.I.Cuza nu s-a bucurat de sprijinul necesar, nu se ştie de ce. În ţară au venit numeroşi evrei galiţieni din două motive care nu prea se spun - antisemitismul rus, sub ţari, dar nu numai, era pogromist, atenta la viaţa şi venitul, averea oricărui evreu, puţini evrei, unii convertiţi, au scăpat de agresivitatea regimului ţarist. A doua năpastă a fost obligativitatea serviciului militar de peste 20 de ani, adică tânărul indiferent de etnie, dar mai mult din mediul rural şi semirural pleca la 18 ani la armată şi venea acasă la 40, unii mureau în armată, ucişi în lupte, alţii bătuţi înfiorător. Evreul la vârsta de 13 ani devenea membru al obştii, putea să se şi însoare, să-şi facă o familie, să caute un câştig, să înveţe în continuare, să devină negustor ( proprietatea pământului era interzisă), notar, rabin, etc. În România erau alte reguli. Polonia era pe o treime ocupată de ruşi, restul de austrieci şi germani. În imperiul austro-ungar, la 1867, toate etniile au căpătat drepturi cetăţeneşti egale. Numărul evreilor era mare şi acolo. Dar proporţia evreilor în România era mai mare. Clasa mijlocie şi bogată nu a văzut cu ochi buni venirea evreilor în România. Ţăranii nu au avut nici o reacţie până ce nu au fost incitaţi prin propagandă religioasă ( aşa zisa trădare a Mântuitorului, care nu a fost niciodată, dar niciodată confirmată de istorici serioşi, ci numai de Evanghelii, şi nu toate, ci doar de cele patru canonizate, din 80, în total). Mai este un factor – evreii ai găsit la ţară două domenii de acces - micul comerţ, adică băcănia, inclusiv cu băuturi spirtoase şi marele comerţ încurajat chiar de moşieri. A mai fost unul – arendăşia. Arendaşul trebuia să fie un administrator cu o bună pregătire la citit şi socotit. Evreii la 13 ani ştiau să citească şi să socoteacă, nu numai în idiş , dar şi în limba majoritarilor. Ura împotriva moşierilor s-a canalizat împotriva arendaşilor. Desigur, nu există popor „sfânt”, oameni cinstiţi şi necinstiţi se găsesc la oricare popor. Da, spun unii, evreii sunt cu toţii necinstiţi. De aici începe antisemitismul. Despre oricare etnie se poate spune orice, dar nu este adevărată nici o generalizare. În articolele sale, ca şi în „Doina”, Eminescu a fost puternic influenţat, trebuie să o spunem cu tot regretul, de atmosfera xenofobă a secolului XIX, când nu numai evreii erau defăimaţi, dar şi grecii, bulgarii, etc. AC Cuza, profesor universitar la Iaşi a fost un fals iubitor al lui Eminescu. El a preluat xenofobia din articole, la fel şi legionarii, la fel şi unii retrograzi de astăzi. Toţi aceştia nu au reţinut, la Eminescu, latura umană, genială, iubirea pentru cultură, pentru Biblie, pentru credinţă, pentru oricare credinţă ( a fost precursor şi pentru Eliade). Ei ştiu numai ce nu este de toată lauda, din publicistica poetului. Când iubeşti nu cauţi să albeşti obiectul/ subiectul iubirii. Acesta era, acesta este. Iar de citit, câţi pot spune că l-au citit integral pe Eminescu? Deci iulică din tasmania să se lase de baliverne. Am inventat un personaj.. Deşi
tipologia există.
Boris Marian
Eminescu este un fenomen nedublat până acum, ocolesc clişeul „nepereche”, în ciuda a numeroase încercări de a-l coborâ de pe soclu, începând cu Macedonski, până la unii teribilişti de prin anii 90. Dar tot Decalogul, la care mă întorc obsesiv, spune, să nu-ţi faci idoli.
Un ciudat, numit Iulică din Tasmania retorizează – „De s-ar trezi Eminescu”, de parcă poetul ar fi fost Vlad Ţepeş. Acuză literatura şi pseudoliteratura de kitch. Dar luat la întrebări, am îndoieli că a citit mai mult de zece poeme de Eminescu, din programa obligatorie în şcoli, iar definiţia kitch-ului nu ar putea să o dea pentru că nu există o definiţie foarte clară. Prost gust este prea vag, nci eu nu pot defini kitch-ul, deşi nici eu nu-l iubesc. Este ceva ce nu-mi place, un ghiveci, etc. Dar să revenim la iubirea pentru Eminescu. Am să spun ce am simţit şi ce am învăţat eu de la poetul cel mai de seamă al literaturii române, eu nu spun naţional, pentru că nu este un partid şi nici o agenţie. Fără a avea vreo importanţă, am să aduc câteva amănunte, desigur la nivelul ipotezelor- Alecsandri avea printre antecesori evrei din Veneţia, Haşdeu avea antecesori ruşi şi evrei, Eminescu era Eminovici, numele nu era românesc, unii au avansat ipoteze diverse, origine poloneză, galiţiană, tătară, turcă, etc. Dar ce importanţă are? Mai departe. Cultura lui Eminescu a avut două rădăcini puternice - folclorul românesc şi cultura germană, fără de care nu s-ar fi ridicat, poate, peste nivelul contemporanilor. Fără filosofia germană, Eminescu ar fi fost oricum creator de limbă literară, dar nu ar fi pătruns în tainele cunoaşterii umane cu îndemânarea unui maestru. Mulţi au încercat să-l imite şi mai încearcă şi astăzi. Imitaţia este scuzabilă la vârsta copilăriei. Poetul, ca oricare artist, trebuie să aibă personalitate, chiar dacă scrie mai prost o dată, va scrie mai bine a doua zi.
Acum despre Eminescu – jurnalistul, pamfletarul. Fire temperamentală, Eminescu s-a implicat, ca jurnalist, în viaţa politică a ţării. De ce nu a agreat liberalismul, paşoptismul este greu de explicat. Tatăl său era răzeş, venea din mediul rural, poate că, deşi relaţiile dintre fiu şi tată nu erau armonioase, Eminescu, prin datul originar, a trecut în tabăra conservatorilor care l-au folosit, nu l-au iubit. Geniul nu este iubit nicăieri, mediocrii urăsc geniul,iar mediocrii domină în orice politică. Personal dispreţuiesc meseria de politician, este un domeniu în care minţile incapabile să se concenteze pe ceva util societăţii se remarcă prin demagogie. Greşesc, desigur, generalizând. Au fost şi oameni de mare prestigiu şi cinste. România , sub Carol I a făcut primul pas hotărât spre modernizare. Al.I.Cuza nu s-a bucurat de sprijinul necesar, nu se ştie de ce. În ţară au venit numeroşi evrei galiţieni din două motive care nu prea se spun - antisemitismul rus, sub ţari, dar nu numai, era pogromist, atenta la viaţa şi venitul, averea oricărui evreu, puţini evrei, unii convertiţi, au scăpat de agresivitatea regimului ţarist. A doua năpastă a fost obligativitatea serviciului militar de peste 20 de ani, adică tânărul indiferent de etnie, dar mai mult din mediul rural şi semirural pleca la 18 ani la armată şi venea acasă la 40, unii mureau în armată, ucişi în lupte, alţii bătuţi înfiorător. Evreul la vârsta de 13 ani devenea membru al obştii, putea să se şi însoare, să-şi facă o familie, să caute un câştig, să înveţe în continuare, să devină negustor ( proprietatea pământului era interzisă), notar, rabin, etc. În România erau alte reguli. Polonia era pe o treime ocupată de ruşi, restul de austrieci şi germani. În imperiul austro-ungar, la 1867, toate etniile au căpătat drepturi cetăţeneşti egale. Numărul evreilor era mare şi acolo. Dar proporţia evreilor în România era mai mare. Clasa mijlocie şi bogată nu a văzut cu ochi buni venirea evreilor în România. Ţăranii nu au avut nici o reacţie până ce nu au fost incitaţi prin propagandă religioasă ( aşa zisa trădare a Mântuitorului, care nu a fost niciodată, dar niciodată confirmată de istorici serioşi, ci numai de Evanghelii, şi nu toate, ci doar de cele patru canonizate, din 80, în total). Mai este un factor – evreii ai găsit la ţară două domenii de acces - micul comerţ, adică băcănia, inclusiv cu băuturi spirtoase şi marele comerţ încurajat chiar de moşieri. A mai fost unul – arendăşia. Arendaşul trebuia să fie un administrator cu o bună pregătire la citit şi socotit. Evreii la 13 ani ştiau să citească şi să socoteacă, nu numai în idiş , dar şi în limba majoritarilor. Ura împotriva moşierilor s-a canalizat împotriva arendaşilor. Desigur, nu există popor „sfânt”, oameni cinstiţi şi necinstiţi se găsesc la oricare popor. Da, spun unii, evreii sunt cu toţii necinstiţi. De aici începe antisemitismul. Despre oricare etnie se poate spune orice, dar nu este adevărată nici o generalizare. În articolele sale, ca şi în „Doina”, Eminescu a fost puternic influenţat, trebuie să o spunem cu tot regretul, de atmosfera xenofobă a secolului XIX, când nu numai evreii erau defăimaţi, dar şi grecii, bulgarii, etc. AC Cuza, profesor universitar la Iaşi a fost un fals iubitor al lui Eminescu. El a preluat xenofobia din articole, la fel şi legionarii, la fel şi unii retrograzi de astăzi. Toţi aceştia nu au reţinut, la Eminescu, latura umană, genială, iubirea pentru cultură, pentru Biblie, pentru credinţă, pentru oricare credinţă ( a fost precursor şi pentru Eliade). Ei ştiu numai ce nu este de toată lauda, din publicistica poetului. Când iubeşti nu cauţi să albeşti obiectul/ subiectul iubirii. Acesta era, acesta este. Iar de citit, câţi pot spune că l-au citit integral pe Eminescu? Deci iulică din tasmania să se lase de baliverne. Am inventat un personaj.. Deşi
tipologia există.
Boris Marian
Gerontofobia
Gerontofobia
Nu credeam în tinereţe să ajung să scriu un asemenea articol. Întâi că eram încredinţat că nu voi trăi mai mult de treizeci de ani. Era o prejudecată, timpul mi-a dat dublu şi ceva peste. Recunosc că în afară de părinţii mei, care pe vremea adolescenţei mele avea între 40-50 de ani, bunicii mele ( singura supravieţuitoare) cu care discutam greu , ea cunoscând mai bine germana, idişul, ucrainiana, decât româna (era din Bucovina), nu prea mă interesau ... bătrânii. Desigur, în peregrinările mele stăteam cu plăcere de vorbă cu câte un venerabil care îmi povestea ce a fost pe la începutul veacului XX şi mai încoace. Mama, Dumnezeu s-o aibă în paza Lui, m-a învăţat, printre altele, să respect pe cei mai în vârstă, să salut pe vecinii din bloc, mai în etate, iar Decalogul, pe care l-am citit în tinereţe, împreună cu întreaga Biblie, din pură dorinţă de a o cunoaşte ( nu am practicat religia, nici nu am respins-o) spune că respectul pentru părinţi, implicit poentru cei mai în vârstă este obligatoriu. Este amuzant că la fiecare cincizeci de ani, oamenii în etate spun, ehei, pe vremea mea era altfel, bătrânii se bucurau de respect. Nu este adevărat. Istoria este un şir de crime oribile. Dacă nu erau crimele, aveam o istorie a culturii şi civilizaţiei dar nu este aşa. Tinerii, mă refer la o parte, anume aceia care au o viziune deformată asupra timpului istoric, au impresia că totul este veşnic, iar bătrânii sunt o pacoste, o piedică în calea fericirii lor.
Un exemplu cu totul dezastruos este mediatizarea scandalului dintre subdezvoltata Oana Z. şi mama ei. Bătrânii cicălesc, sunt zgârciţi, uituci, răi, invidioşi, plicticoşi. Am întâlnit această tipologie, fără nici o deosebire, şi la tineri, desigur, nu la mulţi. A te considera tânăr şi inteligent numai datorită vârstei este evident o aberaţie. A considera că nici un bătrân, aici se pune şi chestiunea individualizării vârstnicilor, nu mai are capacitatea de a judeca, de a ţine minte, de a crea chiar ceva minunat, este iar o aberaţie. Mă refer aici şi la violenţa verbală şi fizică a unor tineri cu deprinderi huliganice. Mă refer aici şi la tinerii motociclişti, la tinerii proprietari de vehicule scumpe, la afaceriştii de succes, printre care găseşti canalii absolute, dar şi oameni de treabă. Există şi canalii de vârste înaintate. Părul alb nu reflectă obligatoriu o puritate morală, ca şi chelia. Eu, personal, nu mă simt bătrân, iar dacă mi se va întâmpla să capăt acest sindrom, voi fi nefericit sau voi căuta să-l combat cu orice preţ. Am în faţă trei exemple din ultimii ani – Neagu Djuvara, regretatul Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, pe care l-au bălăcărit cu cea mai mare neruşinare Mircea Dinescu şi Cristian Tudor Popescu, ş.a. Există o explicaţie obiectivă, una singură, pentru dispreţul tinerilor faţă de generaţiile născute în secolul XX- dispreţul pentru totalitarismul regimului fals-comunist.
Dar, există un dar, ce garanţie îmi dă mie un om născut la 1980-1990 că nu ar fi suportat cu aceeaşi laşitate acest totalitarism? Laşitatea este o meteahnă umană. Nimănui nu-i place bătaia la tălpi, închisoarea, glonţul îm ceafă. Omul caută să scape, de se poate. Nu mă refer la turnători, am avut şi eu oameni care mi-au făcut dosar. Unii de frică, alţii din răutate. Se ştie. Închei şi mai adaug doar un aspect. A agresa, în lumea artistică şi culturală, deci inclusiv în lumea scriitorilor, oameni mai în vârstă este de două ori o perversiune. Scriitorul ar trebui să fie un purtător de umanism, după chemarea sa, iar a fi gerontofob înseamnă a fi umanofob. Oricine îmi poate spune că nu sunt poet, scriitor, accept, nimeni nu ştie exact ce poate altul de alături, dar referirea la vârstă mă face să scot Decalogul şi să-i aplic respectivului o corecţie. Desigur, iluzoriu, pentru că nu ştiu să mă bat decât în vorbe.
BORIS MARIAN
Nu credeam în tinereţe să ajung să scriu un asemenea articol. Întâi că eram încredinţat că nu voi trăi mai mult de treizeci de ani. Era o prejudecată, timpul mi-a dat dublu şi ceva peste. Recunosc că în afară de părinţii mei, care pe vremea adolescenţei mele avea între 40-50 de ani, bunicii mele ( singura supravieţuitoare) cu care discutam greu , ea cunoscând mai bine germana, idişul, ucrainiana, decât româna (era din Bucovina), nu prea mă interesau ... bătrânii. Desigur, în peregrinările mele stăteam cu plăcere de vorbă cu câte un venerabil care îmi povestea ce a fost pe la începutul veacului XX şi mai încoace. Mama, Dumnezeu s-o aibă în paza Lui, m-a învăţat, printre altele, să respect pe cei mai în vârstă, să salut pe vecinii din bloc, mai în etate, iar Decalogul, pe care l-am citit în tinereţe, împreună cu întreaga Biblie, din pură dorinţă de a o cunoaşte ( nu am practicat religia, nici nu am respins-o) spune că respectul pentru părinţi, implicit poentru cei mai în vârstă este obligatoriu. Este amuzant că la fiecare cincizeci de ani, oamenii în etate spun, ehei, pe vremea mea era altfel, bătrânii se bucurau de respect. Nu este adevărat. Istoria este un şir de crime oribile. Dacă nu erau crimele, aveam o istorie a culturii şi civilizaţiei dar nu este aşa. Tinerii, mă refer la o parte, anume aceia care au o viziune deformată asupra timpului istoric, au impresia că totul este veşnic, iar bătrânii sunt o pacoste, o piedică în calea fericirii lor.
Un exemplu cu totul dezastruos este mediatizarea scandalului dintre subdezvoltata Oana Z. şi mama ei. Bătrânii cicălesc, sunt zgârciţi, uituci, răi, invidioşi, plicticoşi. Am întâlnit această tipologie, fără nici o deosebire, şi la tineri, desigur, nu la mulţi. A te considera tânăr şi inteligent numai datorită vârstei este evident o aberaţie. A considera că nici un bătrân, aici se pune şi chestiunea individualizării vârstnicilor, nu mai are capacitatea de a judeca, de a ţine minte, de a crea chiar ceva minunat, este iar o aberaţie. Mă refer aici şi la violenţa verbală şi fizică a unor tineri cu deprinderi huliganice. Mă refer aici şi la tinerii motociclişti, la tinerii proprietari de vehicule scumpe, la afaceriştii de succes, printre care găseşti canalii absolute, dar şi oameni de treabă. Există şi canalii de vârste înaintate. Părul alb nu reflectă obligatoriu o puritate morală, ca şi chelia. Eu, personal, nu mă simt bătrân, iar dacă mi se va întâmpla să capăt acest sindrom, voi fi nefericit sau voi căuta să-l combat cu orice preţ. Am în faţă trei exemple din ultimii ani – Neagu Djuvara, regretatul Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, pe care l-au bălăcărit cu cea mai mare neruşinare Mircea Dinescu şi Cristian Tudor Popescu, ş.a. Există o explicaţie obiectivă, una singură, pentru dispreţul tinerilor faţă de generaţiile născute în secolul XX- dispreţul pentru totalitarismul regimului fals-comunist.
Dar, există un dar, ce garanţie îmi dă mie un om născut la 1980-1990 că nu ar fi suportat cu aceeaşi laşitate acest totalitarism? Laşitatea este o meteahnă umană. Nimănui nu-i place bătaia la tălpi, închisoarea, glonţul îm ceafă. Omul caută să scape, de se poate. Nu mă refer la turnători, am avut şi eu oameni care mi-au făcut dosar. Unii de frică, alţii din răutate. Se ştie. Închei şi mai adaug doar un aspect. A agresa, în lumea artistică şi culturală, deci inclusiv în lumea scriitorilor, oameni mai în vârstă este de două ori o perversiune. Scriitorul ar trebui să fie un purtător de umanism, după chemarea sa, iar a fi gerontofob înseamnă a fi umanofob. Oricine îmi poate spune că nu sunt poet, scriitor, accept, nimeni nu ştie exact ce poate altul de alături, dar referirea la vârstă mă face să scot Decalogul şi să-i aplic respectivului o corecţie. Desigur, iluzoriu, pentru că nu ştiu să mă bat decât în vorbe.
BORIS MARIAN
Crimă şi pedeapsă
Crimă şi pedeapsă
Comparând „Monte Cristo” al lui Dumas , care are în epic- centru răzbunarea, de dragul dreptăţii, cu „Mizerabilii” al lui Hugo, constat nu numai superioritatea lui Hugo, ca romancier, dar şi o morală mult superioară. Nu voi uita momentul crucial în care poliţiştii îl aduc pe ocnaşul fugar, Jean Valjean în faţa episcopului, care îl adăpostise şi de la care fugarul furase nişte sfeşnice de argint. Episcopul le spune poliţiştilor, fără să clipească, „Da, eu i-am dăruit obiectele”. Pe lângă faptul că prelatul minţea, el acoperea şi un infractor. Dar fapta lui s-a înscris sub zodia minunilor. Valjean redevine om. Apoi am citit „Crimă şi pedeapsă” de Dostoievski, autor pe care îl preţuiesc la superlativ pentru geniul de a crea personaje şi idei- dileme. Romanul nu m-a impresionat cum mă aşteptasem Extrem de lung, filozofard, greu de digerat, inferior multor romane dostoievskiene la fel de apreciate, cum ar fi „Idiotul”, „Fraţii Karamazov”, prozele scurte, etc.
Acum să revin pe pământ şi să-ţi spun, iubit cititor ipocrit, de ce am ajuns la această temă. În primul rând, eu cred că nici o crimă nu poate fi pedepsită. Crima există ca un eveniment istoric, deja consumat, nimic nu reface viaţa sau moralul victimei. Pedeapsa este preventivă, adică, vedeţi ce păţeşte cel care face aşa şi pe dincolo? Dar criminalii speră mereu să scape de pedeapsă. Pentru unii pedeapsa este în ei, în conştiinţa lor. Pentru alţii pedeapsa este un imbold pentru noi crime. Să coborâm şi mai jos. Un bărbat îşi bate, de nervi, de boală psihică, din cauza alcoolismului, nevasta, copiii, etc. Nevasta rabdă sau fuge. De obicei legea nu intervine. Acum, în diverse ţări legea protejează femeia, ca şi pe minori. Am întânit cazuri în care bărbatul se cuminţise, nu mai striga, nu mai ridica mâna, dar nevasta nu-l mai ierta. Nici copiii deveniţi mari nu-l iertau. Omul a murit aşa, neiertat. Puteţi spune că s-a dus la duhovnic. Da, a căpătat iertare de la Dumnezeu, dar nevasta nu l-a iertat. Ceea ce spun este un caz banal. Dar el pune în dificultate logica relaţiilor interumane. Nu oricine poate ierta orice. Un singur sentiment poate şterge cu buretele o crimă, desigur, nu în cazul mutilării sau omorului. Numesc crimă şi bătaia aplicată de un bărbat unei femei, unui copil, care nu se pot apăra. Singurul sentiment care poate aduce iertarea este iubirea , dar o iubire totală. Desigur, unele cititoare se vor revolta – NU! Dar circumstanţe atenuante poate acorda numai omul care iubeşte. Am văzut bărbaţi care au iertat un pas greşit al femeii, o minciună, un adulter, astfel că relaţia s-a refăcut. „Eşti o mămăligă”, i s-a spus bărbatului. Eu spun că iubirea nu are nevoie de justificări. Nu iubeşti pentru că persoana iubită este un înger. Dacă ştii că nu ţi-a pus gând rău, că a păstrat un dram de omenie, încerci să o salvezi. De ce episcopul l-a salvat pe Jean Valjean? Nu este o invenţie a lui Hugo. Există oameni-sfinţi prin dragostea pentru om. Valjean putea fi un asasin. Episcopil l-a salvat, i-a salvat sufletul . Nu aşteptăm ca un asasin să moară pentru a-i conduce sufletul în iad. Viaţa este mai presus, iar iubirea este mai presus de toate, este singurul dar pe care Domnul ni l-a arătat, dar noi , uneori, uităm , de parcă numai restul contează. Ca lumina ochilor este iubirea, cine nu o cunoaşte are sufletul orb. Am zis şi mi-am salvat sufletul.
BORIS MARIAN
Comparând „Monte Cristo” al lui Dumas , care are în epic- centru răzbunarea, de dragul dreptăţii, cu „Mizerabilii” al lui Hugo, constat nu numai superioritatea lui Hugo, ca romancier, dar şi o morală mult superioară. Nu voi uita momentul crucial în care poliţiştii îl aduc pe ocnaşul fugar, Jean Valjean în faţa episcopului, care îl adăpostise şi de la care fugarul furase nişte sfeşnice de argint. Episcopul le spune poliţiştilor, fără să clipească, „Da, eu i-am dăruit obiectele”. Pe lângă faptul că prelatul minţea, el acoperea şi un infractor. Dar fapta lui s-a înscris sub zodia minunilor. Valjean redevine om. Apoi am citit „Crimă şi pedeapsă” de Dostoievski, autor pe care îl preţuiesc la superlativ pentru geniul de a crea personaje şi idei- dileme. Romanul nu m-a impresionat cum mă aşteptasem Extrem de lung, filozofard, greu de digerat, inferior multor romane dostoievskiene la fel de apreciate, cum ar fi „Idiotul”, „Fraţii Karamazov”, prozele scurte, etc.
Acum să revin pe pământ şi să-ţi spun, iubit cititor ipocrit, de ce am ajuns la această temă. În primul rând, eu cred că nici o crimă nu poate fi pedepsită. Crima există ca un eveniment istoric, deja consumat, nimic nu reface viaţa sau moralul victimei. Pedeapsa este preventivă, adică, vedeţi ce păţeşte cel care face aşa şi pe dincolo? Dar criminalii speră mereu să scape de pedeapsă. Pentru unii pedeapsa este în ei, în conştiinţa lor. Pentru alţii pedeapsa este un imbold pentru noi crime. Să coborâm şi mai jos. Un bărbat îşi bate, de nervi, de boală psihică, din cauza alcoolismului, nevasta, copiii, etc. Nevasta rabdă sau fuge. De obicei legea nu intervine. Acum, în diverse ţări legea protejează femeia, ca şi pe minori. Am întânit cazuri în care bărbatul se cuminţise, nu mai striga, nu mai ridica mâna, dar nevasta nu-l mai ierta. Nici copiii deveniţi mari nu-l iertau. Omul a murit aşa, neiertat. Puteţi spune că s-a dus la duhovnic. Da, a căpătat iertare de la Dumnezeu, dar nevasta nu l-a iertat. Ceea ce spun este un caz banal. Dar el pune în dificultate logica relaţiilor interumane. Nu oricine poate ierta orice. Un singur sentiment poate şterge cu buretele o crimă, desigur, nu în cazul mutilării sau omorului. Numesc crimă şi bătaia aplicată de un bărbat unei femei, unui copil, care nu se pot apăra. Singurul sentiment care poate aduce iertarea este iubirea , dar o iubire totală. Desigur, unele cititoare se vor revolta – NU! Dar circumstanţe atenuante poate acorda numai omul care iubeşte. Am văzut bărbaţi care au iertat un pas greşit al femeii, o minciună, un adulter, astfel că relaţia s-a refăcut. „Eşti o mămăligă”, i s-a spus bărbatului. Eu spun că iubirea nu are nevoie de justificări. Nu iubeşti pentru că persoana iubită este un înger. Dacă ştii că nu ţi-a pus gând rău, că a păstrat un dram de omenie, încerci să o salvezi. De ce episcopul l-a salvat pe Jean Valjean? Nu este o invenţie a lui Hugo. Există oameni-sfinţi prin dragostea pentru om. Valjean putea fi un asasin. Episcopil l-a salvat, i-a salvat sufletul . Nu aşteptăm ca un asasin să moară pentru a-i conduce sufletul în iad. Viaţa este mai presus, iar iubirea este mai presus de toate, este singurul dar pe care Domnul ni l-a arătat, dar noi , uneori, uităm , de parcă numai restul contează. Ca lumina ochilor este iubirea, cine nu o cunoaşte are sufletul orb. Am zis şi mi-am salvat sufletul.
BORIS MARIAN
Ah, lupta
Ah, lupta dintre generaţii
Generaţiile, după cum ne manipulează unii istorici, se zice că se schimbă la zece ani. Eu cred că nici la o sută. Valoarea unei literaturi nu se cântăreşte în decenii, ci în secole. La fel ca şi în cultură. A fost secolul luminilor, al XVIII, apoi al revoluţiilor, al XIX, apoi al modernismului, al XX-lea, acum am intrat în alt secol, dar taberele s-au împărţit în modernişti, posmodernişti, avangardişti, postavangardişti, textualişti, posttextualuşti, etc. O aiureală, ca să aibă criticii o păşune mare de rumegat, iertare, bieţi critici, marii noştri judecători neiubiţi. Mai deunăzi am avut o discuţie cu fiul meu, care nu mai este la prima generaţie, este printre 40-cişti ca vârstă, nu că s-a născut în 40, eu m-am născut cam pe acolo, ei bine . nu-l interesează nu numai ce poezie scriu eu, dar nici una, de nici un autor. De altfel nu trăieşte aici, ci în .SUA. În urmă cu circa un an a murit un poet de 27 de ani, Constantin Bănescu, s-a sinucis un poet foarte bun, dar şi foarte trist. Poezia era o luptă pentru supravieţuire, dar ea nu l-a salvat. Îmi pun întrebarea, fără a generaliza, oare, nu este prea nihilistă, prea deznădăjduită, prea lipsită de oricare mit, de oricare tradiţie a frumosului etern, această poezie a generaţiilor de după 80?
Accentele puse cu obstinaţie pe virtuozitate la unii, pe şoc psihic la alţii, pe dezordine artistică şi mentală, din păcate, la alţii, pe fizica amorului, chimia masticaţiei, topografia organelor masculine şi feminine, le consider ca paşi făcuţi înapoi. Toţi cunosc revista din anii 30 cu numele popular al organului masculin. De ce nu s-a mers mai departe? Pentru că era un drum închis. Mie nu-mi plac filmele porno, o spun fără nici o teamă de a fi luat peste picior, iar autori foarte gălăgioşi proclamă pornografia ca pe un principiu artistic. Nu sunt şi nu am fost activist, instructor, nu am scris versuri patriotico-peceriste, am fost un inginer cuminte care scriam noaptea ce voiam.Deci nu mă lupt acum pentru restabilirea unei cenzuri proletcultiste. Dar, stimaţi „revoluţionari” de hârtie, Baudelaire a trăit cu aproape 150 de ani înaintea voastră, Rimbaud la fel, apoi au venit pictorii, a fost Dali cu nuduri despicate, au fost Brauner, Maxy, poeţii Paul Păun,. Bogza,
Roll, Pană ş.a. Ce descoperă unii acum s-a descoperit cu peste un secol în urmă. Lupta dintre generaţii este motorul progresului, ar zice oricine. OK, doar să nu procedăm ca în Brazilia, pe la triburile din jungla pe cale de dispariţie. Bătrânii sunt urcaţi în pom, pomul este scuturat, şi care bătrân cade, este omorât, care nu, mai este lăsat un an să trăiască până la următorul test. Cultura nu trebuie ucisă de la o generaţie la alta. Am avut ceva contacte cu diverşi tineri, cam de vârsta fiului meu sau chiar a nepoţilor, erau unii, de o obrăznicie diabolică, îmi aminteau de un tablou celebru al elveţianului Boecklin, „Lupta centaurilor”, în care un centaur tânăr trânteşte un pietroi în capul centaurului bătrân. Eram copil şi scena m-a îngrozit. Îl vedeam pe bunicul ucis de un coleg de al meu, de joacă. Eu nu dramatizez. Aici vorbim de cultură, nu de vârstă, de pensii, de glorii trecute sau viitoare, dar fără a respecta etapele din urmă, nu poţi merge departe în viitor, oricâtă forţă ai avea. Cărtărescu a dat o lecţie elegantă prin „Levantul”, cartea care mi îmi place cel mai mult din ceea ce am citit din el. Mai mult decât proza. Modelele nu trebuie aruncate la gunoi, ÎNSEAMNĂ CĂ ACEEAŞI SOARTĂ ÎI AŞTEAPTĂ PE POEŢII DE AZI. Nu suntem centauri, deşi Hiron era inţelept.
De fapt fiecare este liber să scrie cum vrea, nu-mi plac şcolile, grupurile, nici desanţii, deşi mă plec în memoria bunului Croh, care a deschis drumul tinerilor în 89, după negura dogmatismului. Revoluţiile prea frecvente duc la dispariţia civilizaţiei, ca şi războaiele de împărţire a sferelor de influenţă. Bunului ascultătot, salut!
Boris Marian
Generaţiile, după cum ne manipulează unii istorici, se zice că se schimbă la zece ani. Eu cred că nici la o sută. Valoarea unei literaturi nu se cântăreşte în decenii, ci în secole. La fel ca şi în cultură. A fost secolul luminilor, al XVIII, apoi al revoluţiilor, al XIX, apoi al modernismului, al XX-lea, acum am intrat în alt secol, dar taberele s-au împărţit în modernişti, posmodernişti, avangardişti, postavangardişti, textualişti, posttextualuşti, etc. O aiureală, ca să aibă criticii o păşune mare de rumegat, iertare, bieţi critici, marii noştri judecători neiubiţi. Mai deunăzi am avut o discuţie cu fiul meu, care nu mai este la prima generaţie, este printre 40-cişti ca vârstă, nu că s-a născut în 40, eu m-am născut cam pe acolo, ei bine . nu-l interesează nu numai ce poezie scriu eu, dar nici una, de nici un autor. De altfel nu trăieşte aici, ci în .SUA. În urmă cu circa un an a murit un poet de 27 de ani, Constantin Bănescu, s-a sinucis un poet foarte bun, dar şi foarte trist. Poezia era o luptă pentru supravieţuire, dar ea nu l-a salvat. Îmi pun întrebarea, fără a generaliza, oare, nu este prea nihilistă, prea deznădăjduită, prea lipsită de oricare mit, de oricare tradiţie a frumosului etern, această poezie a generaţiilor de după 80?
Accentele puse cu obstinaţie pe virtuozitate la unii, pe şoc psihic la alţii, pe dezordine artistică şi mentală, din păcate, la alţii, pe fizica amorului, chimia masticaţiei, topografia organelor masculine şi feminine, le consider ca paşi făcuţi înapoi. Toţi cunosc revista din anii 30 cu numele popular al organului masculin. De ce nu s-a mers mai departe? Pentru că era un drum închis. Mie nu-mi plac filmele porno, o spun fără nici o teamă de a fi luat peste picior, iar autori foarte gălăgioşi proclamă pornografia ca pe un principiu artistic. Nu sunt şi nu am fost activist, instructor, nu am scris versuri patriotico-peceriste, am fost un inginer cuminte care scriam noaptea ce voiam.Deci nu mă lupt acum pentru restabilirea unei cenzuri proletcultiste. Dar, stimaţi „revoluţionari” de hârtie, Baudelaire a trăit cu aproape 150 de ani înaintea voastră, Rimbaud la fel, apoi au venit pictorii, a fost Dali cu nuduri despicate, au fost Brauner, Maxy, poeţii Paul Păun,. Bogza,
Roll, Pană ş.a. Ce descoperă unii acum s-a descoperit cu peste un secol în urmă. Lupta dintre generaţii este motorul progresului, ar zice oricine. OK, doar să nu procedăm ca în Brazilia, pe la triburile din jungla pe cale de dispariţie. Bătrânii sunt urcaţi în pom, pomul este scuturat, şi care bătrân cade, este omorât, care nu, mai este lăsat un an să trăiască până la următorul test. Cultura nu trebuie ucisă de la o generaţie la alta. Am avut ceva contacte cu diverşi tineri, cam de vârsta fiului meu sau chiar a nepoţilor, erau unii, de o obrăznicie diabolică, îmi aminteau de un tablou celebru al elveţianului Boecklin, „Lupta centaurilor”, în care un centaur tânăr trânteşte un pietroi în capul centaurului bătrân. Eram copil şi scena m-a îngrozit. Îl vedeam pe bunicul ucis de un coleg de al meu, de joacă. Eu nu dramatizez. Aici vorbim de cultură, nu de vârstă, de pensii, de glorii trecute sau viitoare, dar fără a respecta etapele din urmă, nu poţi merge departe în viitor, oricâtă forţă ai avea. Cărtărescu a dat o lecţie elegantă prin „Levantul”, cartea care mi îmi place cel mai mult din ceea ce am citit din el. Mai mult decât proza. Modelele nu trebuie aruncate la gunoi, ÎNSEAMNĂ CĂ ACEEAŞI SOARTĂ ÎI AŞTEAPTĂ PE POEŢII DE AZI. Nu suntem centauri, deşi Hiron era inţelept.
De fapt fiecare este liber să scrie cum vrea, nu-mi plac şcolile, grupurile, nici desanţii, deşi mă plec în memoria bunului Croh, care a deschis drumul tinerilor în 89, după negura dogmatismului. Revoluţiile prea frecvente duc la dispariţia civilizaţiei, ca şi războaiele de împărţire a sferelor de influenţă. Bunului ascultătot, salut!
Boris Marian
Prostia
Prostia, răutatea şi nebunia
Motto – „ Democraţia nu este bună, dar altceva mai bun nu cunosc”
W. Churchill
Nu sunt un moralist, nici lup, nici miel. Dar de prostie, răutate şi nebunie am avut fiecare parte din plin, după un număr de ani. desigur, putem fi noi înşine purtătorii acestor viruşi, fără să ne dăm seama.
Să presupunem, lector ipocrit, că nici unul dintre noi doi nu suntem cuprinşi de aceste boli.Prostia nu este dependentă de cultura unui om, Einstein spunea că un prost poate să ştie mult, dar el nu înţelege ceea ce ştie. Există proşti cu suflet bun, pe aceştia trebuie să-i respectăm. În momentul când îi dispreţuim, ne dispreţuim propria condiţie umană. Aici, repet, nu este vorba de oameni culţi sau inculţi, erudiţi sau analfabeţi. Dar prostul, adsea devine rău, mai cu seamă când prostia sa nu este o stare vecină cu idiotismul genetic. Prostul rău devine periculos. El poate face carieră, poate fi viclean, mincinos, deşi este , totuşi prost. De fapt acum putem să ne dăm seama ce înseamnă prostia. Este o stare de dizarmonie între realitate şi capacităţile proprii de receptare a lumii din jur. Bine, veţi aspuen, aceasta este schizofrenie. Nu, prostia este permanentă, nu naşte niciodată idei, este cenuşie, plicticoasă, pisăloagă, adeseori. Nebunii sunt adeseori cazuri interesante. Dar nebunii pot ajunge în anumite funcţii, pot urca trepte, pot avea putere. Spre deosebire de dictatură care există numai pentru a se susţine, a se apăra şi a ataca pe potenţialii concurenţi, democraţia este firavă din naştere. Aşa au apărut dictatorii, pe un fond democratic, precum în germania chiar în Rusia după revoluţia din februarie 1917, când bolşevicii au pregătit puciul şi apoi au ucis democraţia, începând cu octombrie 1917. La fel s-a întâmplat cu Hitler, cu Carol II, etc. Dictatorii sunt cei mai mari nebuni ai istoriei. Ei acumulează tot răul pe care îl pot aduce prostia şi răutatea. Acum, la o scară mai mică, la scara cotidianului avem de a face cu mititei nebuni, mici dictatori, pe care adesea îi iertăm cu un „lasă-l , domnule, nu vezi că este nebun?”. Problema este că nebunul nu te lasă el. Nebunul poate fi jefuitor, asasin, infractor de orice fel, doar atunci justiţia intervine. Nu există leacuri preventive. Oamenii normali sunt la fel de vulnerabili ca şi democraţia. Nebunii au armele lor. De aceea nu reuşesc să câştig nici o bătălie cu un nebun. Cel mai clar mi-a devenit acest lucru în disputele de pe Internet. Internetul este cel mai democratic mod de comunicare, dar şi cel mai vulnerabil. Te poţi trezi cu un nebun la tine pe masă, care te face în toate felurile, ba se şi supără. Închei spunând , vorba franţuzului, bunului ascultător, salut.
Boris Marian
P:S: Cine a crezut că eu pot veni cu soluţii, s-a înşelat. Geniu de aş fi, în special geniile nu au soluţii, deco dacă aş fi aşa ceva şi nu aş putea să dau soluţii. Dumnezeu le ştie pe toate şi nici El nu are soluţii. .
Motto – „ Democraţia nu este bună, dar altceva mai bun nu cunosc”
W. Churchill
Nu sunt un moralist, nici lup, nici miel. Dar de prostie, răutate şi nebunie am avut fiecare parte din plin, după un număr de ani. desigur, putem fi noi înşine purtătorii acestor viruşi, fără să ne dăm seama.
Să presupunem, lector ipocrit, că nici unul dintre noi doi nu suntem cuprinşi de aceste boli.Prostia nu este dependentă de cultura unui om, Einstein spunea că un prost poate să ştie mult, dar el nu înţelege ceea ce ştie. Există proşti cu suflet bun, pe aceştia trebuie să-i respectăm. În momentul când îi dispreţuim, ne dispreţuim propria condiţie umană. Aici, repet, nu este vorba de oameni culţi sau inculţi, erudiţi sau analfabeţi. Dar prostul, adsea devine rău, mai cu seamă când prostia sa nu este o stare vecină cu idiotismul genetic. Prostul rău devine periculos. El poate face carieră, poate fi viclean, mincinos, deşi este , totuşi prost. De fapt acum putem să ne dăm seama ce înseamnă prostia. Este o stare de dizarmonie între realitate şi capacităţile proprii de receptare a lumii din jur. Bine, veţi aspuen, aceasta este schizofrenie. Nu, prostia este permanentă, nu naşte niciodată idei, este cenuşie, plicticoasă, pisăloagă, adeseori. Nebunii sunt adeseori cazuri interesante. Dar nebunii pot ajunge în anumite funcţii, pot urca trepte, pot avea putere. Spre deosebire de dictatură care există numai pentru a se susţine, a se apăra şi a ataca pe potenţialii concurenţi, democraţia este firavă din naştere. Aşa au apărut dictatorii, pe un fond democratic, precum în germania chiar în Rusia după revoluţia din februarie 1917, când bolşevicii au pregătit puciul şi apoi au ucis democraţia, începând cu octombrie 1917. La fel s-a întâmplat cu Hitler, cu Carol II, etc. Dictatorii sunt cei mai mari nebuni ai istoriei. Ei acumulează tot răul pe care îl pot aduce prostia şi răutatea. Acum, la o scară mai mică, la scara cotidianului avem de a face cu mititei nebuni, mici dictatori, pe care adesea îi iertăm cu un „lasă-l , domnule, nu vezi că este nebun?”. Problema este că nebunul nu te lasă el. Nebunul poate fi jefuitor, asasin, infractor de orice fel, doar atunci justiţia intervine. Nu există leacuri preventive. Oamenii normali sunt la fel de vulnerabili ca şi democraţia. Nebunii au armele lor. De aceea nu reuşesc să câştig nici o bătălie cu un nebun. Cel mai clar mi-a devenit acest lucru în disputele de pe Internet. Internetul este cel mai democratic mod de comunicare, dar şi cel mai vulnerabil. Te poţi trezi cu un nebun la tine pe masă, care te face în toate felurile, ba se şi supără. Închei spunând , vorba franţuzului, bunului ascultător, salut.
Boris Marian
P:S: Cine a crezut că eu pot veni cu soluţii, s-a înşelat. Geniu de aş fi, în special geniile nu au soluţii, deco dacă aş fi aşa ceva şi nu aş putea să dau soluţii. Dumnezeu le ştie pe toate şi nici El nu are soluţii. .
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
