este o adunătură de mormoloci care trezesc sila, am pierdut circa o lună timpul cu ei, cred că nu vor lăsa urme vizibile în viitor.Este o opinie.
Poietul Fuse și gorgona Muse mi-au șoptit - pleacă nene, repejor, mi-am amintit de un tablou al lui Boecklin, „Lupta dintre centauri”, unde unul mai tinerel îi zdobește țeasta unui centaur mai bătrâior. Eu am scăpat.
O, țară tristă
O, țară tristă, plină de umor!
Nici Eminescu, nici Caragiale nu au reușit să exprime atât de lapidar realitatea românească pe o lungă perioadă de timp. A făcut-o „plumburiul” Bacovia. După 1989, poetul Mircea Dinescu a spus-
„ De socialism ne-am bătut joc, acum o să ne batem joc și de capitalism”. Belu Zilber a afirmat aproximativ același lucru cu patru decenii mai înainte – „La noi va fi un stalinism altoit cu Caragiale”
( citat aproximativ, cititorul mă poate corecta). Tot după 1989, circula o caricatură cu următoarea explicație – „ Legionar am fost, comunist am fost, acum fie ce-o fi”. Au trecut aproape 22 de ani de la decapitarea sistemului ceaușist, național-comunist, monopolul pecerist-securist s-a repliat, foștii secunzi au venit în prima linie, s-au grupat, au construit prin furt din proprietatea statului mici latifundii, le-au mai mărit pe parcurs și iată-ne în plin capitalism „ de piață”. Nu pot afirma nimic despre nivelul de trai, însăși noțiunea nu mai este aceeași, totul este în tranzit permanent. Consecvenți sunt nostalgicii ceaușiști, puțini, ca și nostalgicii neo-legionari și antonescieni, cu o priză oarecare la tineri. Monarhia este privită cu neîncredere, deși soluția nu ar fi chiar rea. Rusofobia, antioccidentalismul, antiamericanismul conviețuiesc fără complexe. Patriotismul, iubirea de Basarabia ( o traumă perenă, reală) sunt clamate, dar soluții nu prea sunt. Ungaria, Bulgaria, foste țări „ frățești” s-au depărtat, ungurii din interior flutură steagul autonomiei. Serbia este și azi traumatizată de bombardarea Belgradului sub steag NATO. Unde sunt prietenii din jur, că despre cei depărtați nici nu prea se poate vorbi? Rapoartele celebre, Wiesel ( despre Holocaust), Tismăneanu ( despre comunism) au fost rău primite, deși președinții României și Guvernele respective le-au adoptat. Există o nostalgie pentru autoritarism. De ce? Pentru că Legislația este slabă, prost aplicată, Justiția, Parlamentul nu se bucură de credibilitate. Învățământul, asistența medicală și socială sunt în cădere liberă. Oamenii sunt învățați cu un sistem care dă educație, pâine, casă, medicamente și medic fiecăruia. Partidele de stânga au devenit de dreapta, la stânga este sărăcimea total nereprezentată în Parlament. Liderii sindicali s-a lăsat masiv „cumpărați”, așa se pare cel puțin. Revoluționarii se ceartă între ei, care a fost, care nu a fost. O, țară tristă plină de umor!
Mentalitatea mioritică despre conspirații antiromânești de factură plutocratică, occidentală, masonică, iudaică, rusofonică domină, umorul a cam dispărut după expirarea lui Bulă, lumea se uită la Mugur Isărescu ca la un profet, deși nimeni nu a creat valori din nemuncă. Tinerii pleacă masiv, cei rămași se autodistrug prin excese, prin lene, dar există și speranțe. Puțini știu ce minuni au făcut japonezii, sud-coreenii, nemții după război, la fel Statul Israel, născut în 1948 și aflat permanent sub amenințarea unui islam radicalizat. A râde de sine, de evrei, de alte etnii este lesne și fără folos, cine râde mult … nu pare a fi deștept. Nici încrâncenarea prusacă nu este atractivă, dar tenacitatea nemților în economie, nu în trecutele războaie, este de luat în atenție. Dar cine să învețe?
Generațiile cresc, îmbătrânesc, timpul trece, nici umorul nu se mai vinde bine.
Boris Marian
Nici Eminescu, nici Caragiale nu au reușit să exprime atât de lapidar realitatea românească pe o lungă perioadă de timp. A făcut-o „plumburiul” Bacovia. După 1989, poetul Mircea Dinescu a spus-
„ De socialism ne-am bătut joc, acum o să ne batem joc și de capitalism”. Belu Zilber a afirmat aproximativ același lucru cu patru decenii mai înainte – „La noi va fi un stalinism altoit cu Caragiale”
( citat aproximativ, cititorul mă poate corecta). Tot după 1989, circula o caricatură cu următoarea explicație – „ Legionar am fost, comunist am fost, acum fie ce-o fi”. Au trecut aproape 22 de ani de la decapitarea sistemului ceaușist, național-comunist, monopolul pecerist-securist s-a repliat, foștii secunzi au venit în prima linie, s-au grupat, au construit prin furt din proprietatea statului mici latifundii, le-au mai mărit pe parcurs și iată-ne în plin capitalism „ de piață”. Nu pot afirma nimic despre nivelul de trai, însăși noțiunea nu mai este aceeași, totul este în tranzit permanent. Consecvenți sunt nostalgicii ceaușiști, puțini, ca și nostalgicii neo-legionari și antonescieni, cu o priză oarecare la tineri. Monarhia este privită cu neîncredere, deși soluția nu ar fi chiar rea. Rusofobia, antioccidentalismul, antiamericanismul conviețuiesc fără complexe. Patriotismul, iubirea de Basarabia ( o traumă perenă, reală) sunt clamate, dar soluții nu prea sunt. Ungaria, Bulgaria, foste țări „ frățești” s-au depărtat, ungurii din interior flutură steagul autonomiei. Serbia este și azi traumatizată de bombardarea Belgradului sub steag NATO. Unde sunt prietenii din jur, că despre cei depărtați nici nu prea se poate vorbi? Rapoartele celebre, Wiesel ( despre Holocaust), Tismăneanu ( despre comunism) au fost rău primite, deși președinții României și Guvernele respective le-au adoptat. Există o nostalgie pentru autoritarism. De ce? Pentru că Legislația este slabă, prost aplicată, Justiția, Parlamentul nu se bucură de credibilitate. Învățământul, asistența medicală și socială sunt în cădere liberă. Oamenii sunt învățați cu un sistem care dă educație, pâine, casă, medicamente și medic fiecăruia. Partidele de stânga au devenit de dreapta, la stânga este sărăcimea total nereprezentată în Parlament. Liderii sindicali s-a lăsat masiv „cumpărați”, așa se pare cel puțin. Revoluționarii se ceartă între ei, care a fost, care nu a fost. O, țară tristă plină de umor!
Mentalitatea mioritică despre conspirații antiromânești de factură plutocratică, occidentală, masonică, iudaică, rusofonică domină, umorul a cam dispărut după expirarea lui Bulă, lumea se uită la Mugur Isărescu ca la un profet, deși nimeni nu a creat valori din nemuncă. Tinerii pleacă masiv, cei rămași se autodistrug prin excese, prin lene, dar există și speranțe. Puțini știu ce minuni au făcut japonezii, sud-coreenii, nemții după război, la fel Statul Israel, născut în 1948 și aflat permanent sub amenințarea unui islam radicalizat. A râde de sine, de evrei, de alte etnii este lesne și fără folos, cine râde mult … nu pare a fi deștept. Nici încrâncenarea prusacă nu este atractivă, dar tenacitatea nemților în economie, nu în trecutele războaie, este de luat în atenție. Dar cine să învețe?
Generațiile cresc, îmbătrânesc, timpul trece, nici umorul nu se mai vinde bine.
Boris Marian
CARMEL
„Mi-e dat să mor
cântând cum am cântat; / cu lanţul limbii ăsteia de rob, / când alte vânturi ieri m-au adunat / să mă sădească-aicea, bob cu bob.”
S-a vindecat a moarte prin iubire… e sunetul shofarului de vis. Un vaiet, un bocet, suspine… Suav… violent… pătimaş… tânguios, ne-nvăluie cântul, ne poartă în aer, Poetul, cum spune, e hoţ de frumos… Din târgul lui cu braţele în Prut / Şi trupul în ogoare însetate, / Furtuna de nisip l-a încăput spre arderea de tot, spre libertate…
Clocotitor ca Moise, tunând asupra lumii profeţii grozave… cu lacrimi ascunse în psalmii sufletului, implorând mereu un Dumnezeu ascuns şi căutând umbra iubitei din vis. „Ce-i moartea?! / Mă-ntrebi ce-i moartea, iubito?! / Clipa aceea când zâmbetul / Ți se șterge de pe obraz, / Alungat de mânie, / În cutele brăzdate de ani, / Cum vântul fierbinte, / Din pustiu, / Ștergea și ducea / Nisipul din dune.” Doar întrebându-l ce-i moartea, Poetul ne-ar spune, de-acolo, din nouri, la ora aceasta din noapte, şi, totuşi, vibrant de frumoasă, povestea iubirii şi-a morţii, amar transformată în cântec… „Da. Ce mi-e scris în veacuri o să fie: / să mor cum am trăit, în poezie.”
Shaul Carmel, poetul-macabeu și psalmist( 6 iulie 1937, Ștefănești-Botoșani – 31 martie 2011, Israel)
Ultimul volum de poeme, publicat la Ed. Alfa-Iași, „ Viața din moartea” mi-a sosit la redacție când poetul mai era în viață. L-am recenzat, ca pe multe alte volume, pe care Carmel le-a scris cu o forță neobișnuită, de expresie, cu o lacrimă în pleoapă, cu o dragoste nețărmurită pentru limba și literatura română, pentru patria strămoșilor care l-a adopta în anii 60, Israel.
L-am văzut de două ori, în redacția revistei REALITATEA EVREIASCĂ, avea o înfățișare leonină, o voce de stentor, degaja energie și iubire de confrați. Îmi amintesc că la una dintre întâlnirile scriitorilor de la neptun, a refuzat să dea mâna cu bardul nostalgic- xenofob- zurbagiu, cunoscut de toată lumea. Bine a făcut. La fel , cum în 2008 a retransmis medalia trmisă de șeful statului român, după ce acesta a afirmat într-o clipă de „neatenție” că Siria se învecinează cu … Palestina. Era un macabeu, un luptător, nu era comod pentru toată lumea , dar avea și prieteni de nădejde, regretatul Ștefan Augustin Doinaș i-a apreciat la superlativ Psalmii, poetul ieșean Adi Cuzin îl admira, în Israel , Andrei Strihan, Andrei Fischof, Hary Bar Shalom, Madeleine Davidsohn, Francisca Stoleru, Mirel Brateș, ș.a. Roni Căciularu i-a luat un interviu în care Carmel a fost cât se poate de sincer Cineva l-a numit poetul-buldozer.
Avea mai mult suflet, decât oțel, dar nu s-a lăsat învins nici de boli ( a suportat o operație de transplant de rinichi, avea probleme cardiace), nici de antipatia sau ura unor neprieteni. A condus Asociația Scriitorilor Israelieni de Limba Română din 1997 până la încetarea din viață. Era criticat, era reales. O fire contradictorie, dar cu o puternică fibră morală. A apărat memoria marelui Mihai Eminescu în fața detractorilor, explicând și condițiile în care jurnalistul de la TIMPUL a scris articole cu caracter antievreiesc.
Și-a făcut studiile la Liceul„ August Treboniu Laurian” din Botoșani, apoi Școala de Literatură Mihai Eminescu, unde au învățat și Labiș și Nichita Stănescu. A debutat cu versuri în „Iașiul literar” în 1956, s-a făcut cunoscut cu „ Jurnal de front”, apărut în 1967. „Sunt fericit că exist”, era credo-ul său. Mirodan, în „Dicționarul” său i-a atribuit „zgomotul și furia” faulkneriană. Care sunt coordonatele poetului, ale poeziei sale? Israelul meu, cum scria mereu, dragostea de oameni, de femeia frumoasă spiritual și fizic, tema neuitată a Holocaustului, Psalmii, adică un dialog permanent cu Dumnezeu, țara de origine, România, preocuparea pentru ARS POETICA, era un perfecționist.
În „Dor de dor” ( dor în ebraică înseamnă generație) scrie despre Moise – „ M-am dus să-l văd, când dalta se-odihnește/era acolo-n jilț, ședea tăcut/și-atrunci, ca Mihelangelo, am vrut/ să-i strig, să-cer – Ridică-te, vorbește”. Poetul Radu Cârneci i-a acordat în antologia „ Arborele memoriei” (Ed. Orion- 1997) douăzeci de pagini. Bibliografia lui Carmel este impresionantă nu numai prin număr de volume, dar și prin varietate – de la „Jurnal de front”, la „Flori”, „ Răspântii”, „Războiul sărmanilor”, „ Fuga din Rai”, traduceri în ivrit, rusă, arabă, etc. , apoi”Ești”, evocarea lui Yitzhak Rabin, căruia i-a fost prieten apropiat, apoi„ Între El și mine” ( dialog cu Dumnezeu), „Vânzătorul de zăpadă”, „ Hoțul de lună”, „ Fericitul care pleacă”, „Îngerul târziu”, „Eu, Abel, eu, Cain”, „ cerul de sub pământ”, ș.a. – o paletă de toate culorile lumii vii. A pierdut pe prima soție, i-a rămas o fiică, s-a recăsătorit cu cea care i-a stat alături până în ultima clipă. A fost în Germania, dar, oricare evreu nu au uitat de unde a pornit marea tragedie din anii Holocaustului. România i-a fost primul „leagăn” , mereu pro mitea, „voi reveni”. El revine mereu. BORIS MARIAN
cântând cum am cântat; / cu lanţul limbii ăsteia de rob, / când alte vânturi ieri m-au adunat / să mă sădească-aicea, bob cu bob.”
S-a vindecat a moarte prin iubire… e sunetul shofarului de vis. Un vaiet, un bocet, suspine… Suav… violent… pătimaş… tânguios, ne-nvăluie cântul, ne poartă în aer, Poetul, cum spune, e hoţ de frumos… Din târgul lui cu braţele în Prut / Şi trupul în ogoare însetate, / Furtuna de nisip l-a încăput spre arderea de tot, spre libertate…
Clocotitor ca Moise, tunând asupra lumii profeţii grozave… cu lacrimi ascunse în psalmii sufletului, implorând mereu un Dumnezeu ascuns şi căutând umbra iubitei din vis. „Ce-i moartea?! / Mă-ntrebi ce-i moartea, iubito?! / Clipa aceea când zâmbetul / Ți se șterge de pe obraz, / Alungat de mânie, / În cutele brăzdate de ani, / Cum vântul fierbinte, / Din pustiu, / Ștergea și ducea / Nisipul din dune.” Doar întrebându-l ce-i moartea, Poetul ne-ar spune, de-acolo, din nouri, la ora aceasta din noapte, şi, totuşi, vibrant de frumoasă, povestea iubirii şi-a morţii, amar transformată în cântec… „Da. Ce mi-e scris în veacuri o să fie: / să mor cum am trăit, în poezie.”
Shaul Carmel, poetul-macabeu și psalmist( 6 iulie 1937, Ștefănești-Botoșani – 31 martie 2011, Israel)
Ultimul volum de poeme, publicat la Ed. Alfa-Iași, „ Viața din moartea” mi-a sosit la redacție când poetul mai era în viață. L-am recenzat, ca pe multe alte volume, pe care Carmel le-a scris cu o forță neobișnuită, de expresie, cu o lacrimă în pleoapă, cu o dragoste nețărmurită pentru limba și literatura română, pentru patria strămoșilor care l-a adopta în anii 60, Israel.
L-am văzut de două ori, în redacția revistei REALITATEA EVREIASCĂ, avea o înfățișare leonină, o voce de stentor, degaja energie și iubire de confrați. Îmi amintesc că la una dintre întâlnirile scriitorilor de la neptun, a refuzat să dea mâna cu bardul nostalgic- xenofob- zurbagiu, cunoscut de toată lumea. Bine a făcut. La fel , cum în 2008 a retransmis medalia trmisă de șeful statului român, după ce acesta a afirmat într-o clipă de „neatenție” că Siria se învecinează cu … Palestina. Era un macabeu, un luptător, nu era comod pentru toată lumea , dar avea și prieteni de nădejde, regretatul Ștefan Augustin Doinaș i-a apreciat la superlativ Psalmii, poetul ieșean Adi Cuzin îl admira, în Israel , Andrei Strihan, Andrei Fischof, Hary Bar Shalom, Madeleine Davidsohn, Francisca Stoleru, Mirel Brateș, ș.a. Roni Căciularu i-a luat un interviu în care Carmel a fost cât se poate de sincer Cineva l-a numit poetul-buldozer.
Avea mai mult suflet, decât oțel, dar nu s-a lăsat învins nici de boli ( a suportat o operație de transplant de rinichi, avea probleme cardiace), nici de antipatia sau ura unor neprieteni. A condus Asociația Scriitorilor Israelieni de Limba Română din 1997 până la încetarea din viață. Era criticat, era reales. O fire contradictorie, dar cu o puternică fibră morală. A apărat memoria marelui Mihai Eminescu în fața detractorilor, explicând și condițiile în care jurnalistul de la TIMPUL a scris articole cu caracter antievreiesc.
Și-a făcut studiile la Liceul„ August Treboniu Laurian” din Botoșani, apoi Școala de Literatură Mihai Eminescu, unde au învățat și Labiș și Nichita Stănescu. A debutat cu versuri în „Iașiul literar” în 1956, s-a făcut cunoscut cu „ Jurnal de front”, apărut în 1967. „Sunt fericit că exist”, era credo-ul său. Mirodan, în „Dicționarul” său i-a atribuit „zgomotul și furia” faulkneriană. Care sunt coordonatele poetului, ale poeziei sale? Israelul meu, cum scria mereu, dragostea de oameni, de femeia frumoasă spiritual și fizic, tema neuitată a Holocaustului, Psalmii, adică un dialog permanent cu Dumnezeu, țara de origine, România, preocuparea pentru ARS POETICA, era un perfecționist.
În „Dor de dor” ( dor în ebraică înseamnă generație) scrie despre Moise – „ M-am dus să-l văd, când dalta se-odihnește/era acolo-n jilț, ședea tăcut/și-atrunci, ca Mihelangelo, am vrut/ să-i strig, să-cer – Ridică-te, vorbește”. Poetul Radu Cârneci i-a acordat în antologia „ Arborele memoriei” (Ed. Orion- 1997) douăzeci de pagini. Bibliografia lui Carmel este impresionantă nu numai prin număr de volume, dar și prin varietate – de la „Jurnal de front”, la „Flori”, „ Răspântii”, „Războiul sărmanilor”, „ Fuga din Rai”, traduceri în ivrit, rusă, arabă, etc. , apoi”Ești”, evocarea lui Yitzhak Rabin, căruia i-a fost prieten apropiat, apoi„ Între El și mine” ( dialog cu Dumnezeu), „Vânzătorul de zăpadă”, „ Hoțul de lună”, „ Fericitul care pleacă”, „Îngerul târziu”, „Eu, Abel, eu, Cain”, „ cerul de sub pământ”, ș.a. – o paletă de toate culorile lumii vii. A pierdut pe prima soție, i-a rămas o fiică, s-a recăsătorit cu cea care i-a stat alături până în ultima clipă. A fost în Germania, dar, oricare evreu nu au uitat de unde a pornit marea tragedie din anii Holocaustului. România i-a fost primul „leagăn” , mereu pro mitea, „voi reveni”. El revine mereu. BORIS MARIAN
Să nu-ți faci idoli
Între idolatrie și respectul valorii
Să nu-ți faci idoli, spune Decalogul, iar noi, oamenii moderni nu ne facem idoli și bine facem. Dar iconoclastia, negarea oricărei personalități din motive subiective mi se pare la fel de păgubitoare. Mie, de pildă nu-mi plac oamenii politici, dar greșesc disprețuindu-i, or fi printre ei și oameni „de bine”. La fel cu oamenii de afaceri, nu or fi toți niște hoți. În cultură pot detecta mai ușor valorile, dacă mă informez. Înainte de 1989, PCR încuraja, acorda avantaje intelectualilor de valoare care colaborau sau mimau o colaborare. Nu vorbesc despre informatori la Secu, deși am niște rezerve legate de dosare false,răzbunări între confrați cu acordul unor membri ai CNSAS, organ care nu mai este ce ar fi trebuit să fie. Ștefan Augustin Doinaș a murit și din cauza unei asemenea răzbunări. Ne-au rămas dinainte de 1989 unele valori, ca Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, ș.a. Nu-i cunosc personal și nici nu țin să-i cunosc, deși sunt membru al USR, altă asociație rău vorbită și pe nedrept.
Există și povestea cu strugurii acri. Acum cei doi se bălăcăresc, mai vin și alții să adauge niște zoaie.
După 1989 au apărut sau au dat ce este mai bun în ei Andrei Pleșu, HR Patapievici, Gabriel Liiceanu ș.a. Lui Pleșu i se reproșează că este prea inteligent și a fost ministru prin diverse guverne, lui Patapievici că s-a exprimat urât la adresa poporului român, lui Liiceanu eu nu știu de ce, i se reproșează altceva. Prietenia cu Noica? Subțirimea operei? Domnule, când negi existența unor personalități, unor foruri ( Academie, USR etc.), încearcă să te apropii de valoarea lor, nu da cu piatra sau cu zoaie peste nume care nu sunt compatibile cu gustul dumitale. Este destul cțât se ceartă scriitorii între ei, mai intervin și chibiții, caracuda, dau orbește , fără noimă. Eu nu-mi fac idoli, însă încerc să înțeleg o personalitate când nu o iubesc chiar. De pildă nu-l înțeleg pe Alex Ștefănescu,.dar nu pot să-i neg aportul la istoria literaturii. Acum a devenit un obicei să mai dai cu praștia și în statuile clasicilor. Despre Eminescu s-au scris baliverne, Mihail Sadoveanu, Arghezi sunt trecuți în raftul de sus, unde nu se mai urcă nimeni, la fel cu Labiș, Nichita Stănescu. Ideea pământului pârjolit de „revoluție” este a naibii de păguboasă. Nici o generație nu s-a născut din nimic. Mă refer la cultură.
„Lupii tineri” nu sunt întotdeauna și lupii cei mai buni. Unii rămân lupi și mai devin și sterili. Desigur, nimeni nu-i profet în țara lui, dar nu este păcat? Cioran și Eliade, dar nu numai ei au avut un trecut „verde” , dar aportul lor real la cultură nu poate fi negat. Unii le neagă și trecutul. Alt semn de schizofrenie. Deci , să păstrăm valorile, câte sunt. Iar ideea că este CINEVA care dorește să distrugă „țărișoara” ( ah, Farfuridi, ah, Cațavencu) mi se pare o boală perpetuă. România nu poate fi distrusă, numai dacă, Doamne ferește, vine o comeată, o ste cu coadă, vorba lui Ion Luca, un geniu necontestat din fericire. Economia țării este mereu anemiată de o hoție în plină libertate a braconajului în afaceri, de evaziune colosală, de contrabandă, muncă lșa negru, incompetență, trafic de influență, corupție mai ceva ca în vechiul Imperiu Otoman, să nu dăm vina pe intelectuali de valoare. Desigur orice intelectual poate greși, poate să și trădeze încrederea celor care îi apreciază. Oameni suntem, cei mici fac greșeli mici, cei mari fac greșeli mari. Nimeni nu se consideră mic pe sine însuși Este foarte bine. Atunci să avem și decența să ne respectăm valorile și să ne respectăm între noi. Iar mi-am salvat sufletul, mulțumesc.
. Boris MARIAN
Să nu-ți faci idoli, spune Decalogul, iar noi, oamenii moderni nu ne facem idoli și bine facem. Dar iconoclastia, negarea oricărei personalități din motive subiective mi se pare la fel de păgubitoare. Mie, de pildă nu-mi plac oamenii politici, dar greșesc disprețuindu-i, or fi printre ei și oameni „de bine”. La fel cu oamenii de afaceri, nu or fi toți niște hoți. În cultură pot detecta mai ușor valorile, dacă mă informez. Înainte de 1989, PCR încuraja, acorda avantaje intelectualilor de valoare care colaborau sau mimau o colaborare. Nu vorbesc despre informatori la Secu, deși am niște rezerve legate de dosare false,răzbunări între confrați cu acordul unor membri ai CNSAS, organ care nu mai este ce ar fi trebuit să fie. Ștefan Augustin Doinaș a murit și din cauza unei asemenea răzbunări. Ne-au rămas dinainte de 1989 unele valori, ca Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, ș.a. Nu-i cunosc personal și nici nu țin să-i cunosc, deși sunt membru al USR, altă asociație rău vorbită și pe nedrept.
Există și povestea cu strugurii acri. Acum cei doi se bălăcăresc, mai vin și alții să adauge niște zoaie.
După 1989 au apărut sau au dat ce este mai bun în ei Andrei Pleșu, HR Patapievici, Gabriel Liiceanu ș.a. Lui Pleșu i se reproșează că este prea inteligent și a fost ministru prin diverse guverne, lui Patapievici că s-a exprimat urât la adresa poporului român, lui Liiceanu eu nu știu de ce, i se reproșează altceva. Prietenia cu Noica? Subțirimea operei? Domnule, când negi existența unor personalități, unor foruri ( Academie, USR etc.), încearcă să te apropii de valoarea lor, nu da cu piatra sau cu zoaie peste nume care nu sunt compatibile cu gustul dumitale. Este destul cțât se ceartă scriitorii între ei, mai intervin și chibiții, caracuda, dau orbește , fără noimă. Eu nu-mi fac idoli, însă încerc să înțeleg o personalitate când nu o iubesc chiar. De pildă nu-l înțeleg pe Alex Ștefănescu,.dar nu pot să-i neg aportul la istoria literaturii. Acum a devenit un obicei să mai dai cu praștia și în statuile clasicilor. Despre Eminescu s-au scris baliverne, Mihail Sadoveanu, Arghezi sunt trecuți în raftul de sus, unde nu se mai urcă nimeni, la fel cu Labiș, Nichita Stănescu. Ideea pământului pârjolit de „revoluție” este a naibii de păguboasă. Nici o generație nu s-a născut din nimic. Mă refer la cultură.
„Lupii tineri” nu sunt întotdeauna și lupii cei mai buni. Unii rămân lupi și mai devin și sterili. Desigur, nimeni nu-i profet în țara lui, dar nu este păcat? Cioran și Eliade, dar nu numai ei au avut un trecut „verde” , dar aportul lor real la cultură nu poate fi negat. Unii le neagă și trecutul. Alt semn de schizofrenie. Deci , să păstrăm valorile, câte sunt. Iar ideea că este CINEVA care dorește să distrugă „țărișoara” ( ah, Farfuridi, ah, Cațavencu) mi se pare o boală perpetuă. România nu poate fi distrusă, numai dacă, Doamne ferește, vine o comeată, o ste cu coadă, vorba lui Ion Luca, un geniu necontestat din fericire. Economia țării este mereu anemiată de o hoție în plină libertate a braconajului în afaceri, de evaziune colosală, de contrabandă, muncă lșa negru, incompetență, trafic de influență, corupție mai ceva ca în vechiul Imperiu Otoman, să nu dăm vina pe intelectuali de valoare. Desigur orice intelectual poate greși, poate să și trădeze încrederea celor care îi apreciază. Oameni suntem, cei mici fac greșeli mici, cei mari fac greșeli mari. Nimeni nu se consideră mic pe sine însuși Este foarte bine. Atunci să avem și decența să ne respectăm valorile și să ne respectăm între noi. Iar mi-am salvat sufletul, mulțumesc.
. Boris MARIAN
Leonard Cohen - artistul fără vârstă
Leonard Cohen- artistul fără vârstă
ȘI PESTE NOI POATE SĂ TREACĂ O DESPĂRȚIRE LUNGĂ
Dansează cu mine până las capătul vieții
Cântecele interpretate, scrise, compuse de Leonard Cohen sunt iubite de milioane de oameni. S-a născut în 1934, la Montreal, într-o familie de emigranți din Rusia, a studiat la Columbia University din New York, a debutat cu versuri în 1956, fiind premiat în Canada. Romanul „ Joaca preferată” a
fost publicat în 1963. În 1964 a apărut volumul de versuri „ Flowers for Hitler”, apoi, în 1966, „ Parasites of Heaven”, în același an, romanul „ Frumoșii învinși”. A avut ca prieteni pe Bob Dylan, Andy Warhol, alte celebrități din SUA. În 1967 lansează primul album de cântece, care îl face imediat celebru. Își continuă activitatea literară și muzicală, dar în 1996 se retrage la o mănăstire Zen de lângă Los Angeles. Apare rar în public. La noi i s-a publicat o parte din proză, versuri, iar Mircea Mihăieș a scris o monografie. Leon Wieseltier și Leonard Cohen au fost o perioadă nedespărțiți, o etapă „fierbinte” din viața lor, pentru că i-a apropiat și slăbiciunea pentru droguri și alcool. Desigur, nu se pune problema valorii acestora, opera lor este la fel de apreciată. „ E cel mai generos, calm și plin de umor om din câți știu… Un vagabond înțelepțit… un filosof prețios, pedant și ușor ridicol, un Lord Byron al rock”n roll-ului”, scria Wieseltier despre prietenul său. Și astăzi , Leonard Cohen este
o vedetă a muzicii pop, alături de cei mai mari. În tot ce a scris, a compus, a interpretat se simte un har neobișnuit, o dăruire fără preget, vocea sa ușor răgușită, căldura pe care o degajă îl fac oriunde prețuit și iubit. Deși este un roman de debut, „ Joaca preferată” dă în mare măsură altitudinea talentului lui Leonard Cohen. Voi exemplifica – „ Pentru un bărbat cu tromboză coronariană, e reconfortant să aibă o rană din război… Mama sa își privea întregul trup ca pe o cicatrice acoperind cine știe ce splendoare apusă… E ușor să te lauzi cu o rană, urma eroică din luptă. E greu să-ți arăți coșurile de pe față…Tatăl își petrecea cea mai mare parte a vieții în pat sau într-un cort de oxigen la spital. Când era în picioare, mințea…Filmul rulează zi și noapte. Ai grijă, sânge, ai grijă…Un șobolan e mai viu decât o țestoasă…Copiii visau, comentau, mimau orgii de tortură…În imaginație, vergile dansează deja pe trupul Lisei…Căpșuni, i-a strigat mama în chip de la revedere…Aveau un joc minunat, de-a târfa și soldatul…Porția de viață de la șapte la unsprezece ani e uriașă, plină de amorțeală și de uitare …Dragă Anne, aș vrea să-ți văd degetele de la picior, când ești goală”.
Acesta este stilul ușor de imitat, dar greu de egalat, al lui Leonard Cohen.
Tilurile cântecelor, textele, muzica, spectacolele cu Leonard Cohen sunt de neuitat. „Songs from the road”, „ Halleluijah”, „Strange Song”,„Susanah”, „The Guests”, ș.a. sunt numai o mică parte din repertoiul său cunoscut și la noi.
One by one the guests arrive,
The guests ar coming trough,
The open- hearted many,
The broken-hearted few
…………………………………….
Let all my guests com in”.
Sună ca îndemnul unui nou Mesia – „Lăsați copiii să vină la mine”- cum era îndemnul cristic. Cohen are în el ceva omenesc și mistic totodată.
Boris Marian
ȘI PESTE NOI POATE SĂ TREACĂ O DESPĂRȚIRE LUNGĂ
Dansează cu mine până las capătul vieții
Cântecele interpretate, scrise, compuse de Leonard Cohen sunt iubite de milioane de oameni. S-a născut în 1934, la Montreal, într-o familie de emigranți din Rusia, a studiat la Columbia University din New York, a debutat cu versuri în 1956, fiind premiat în Canada. Romanul „ Joaca preferată” a
fost publicat în 1963. În 1964 a apărut volumul de versuri „ Flowers for Hitler”, apoi, în 1966, „ Parasites of Heaven”, în același an, romanul „ Frumoșii învinși”. A avut ca prieteni pe Bob Dylan, Andy Warhol, alte celebrități din SUA. În 1967 lansează primul album de cântece, care îl face imediat celebru. Își continuă activitatea literară și muzicală, dar în 1996 se retrage la o mănăstire Zen de lângă Los Angeles. Apare rar în public. La noi i s-a publicat o parte din proză, versuri, iar Mircea Mihăieș a scris o monografie. Leon Wieseltier și Leonard Cohen au fost o perioadă nedespărțiți, o etapă „fierbinte” din viața lor, pentru că i-a apropiat și slăbiciunea pentru droguri și alcool. Desigur, nu se pune problema valorii acestora, opera lor este la fel de apreciată. „ E cel mai generos, calm și plin de umor om din câți știu… Un vagabond înțelepțit… un filosof prețios, pedant și ușor ridicol, un Lord Byron al rock”n roll-ului”, scria Wieseltier despre prietenul său. Și astăzi , Leonard Cohen este
o vedetă a muzicii pop, alături de cei mai mari. În tot ce a scris, a compus, a interpretat se simte un har neobișnuit, o dăruire fără preget, vocea sa ușor răgușită, căldura pe care o degajă îl fac oriunde prețuit și iubit. Deși este un roman de debut, „ Joaca preferată” dă în mare măsură altitudinea talentului lui Leonard Cohen. Voi exemplifica – „ Pentru un bărbat cu tromboză coronariană, e reconfortant să aibă o rană din război… Mama sa își privea întregul trup ca pe o cicatrice acoperind cine știe ce splendoare apusă… E ușor să te lauzi cu o rană, urma eroică din luptă. E greu să-ți arăți coșurile de pe față…Tatăl își petrecea cea mai mare parte a vieții în pat sau într-un cort de oxigen la spital. Când era în picioare, mințea…Filmul rulează zi și noapte. Ai grijă, sânge, ai grijă…Un șobolan e mai viu decât o țestoasă…Copiii visau, comentau, mimau orgii de tortură…În imaginație, vergile dansează deja pe trupul Lisei…Căpșuni, i-a strigat mama în chip de la revedere…Aveau un joc minunat, de-a târfa și soldatul…Porția de viață de la șapte la unsprezece ani e uriașă, plină de amorțeală și de uitare …Dragă Anne, aș vrea să-ți văd degetele de la picior, când ești goală”.
Acesta este stilul ușor de imitat, dar greu de egalat, al lui Leonard Cohen.
Tilurile cântecelor, textele, muzica, spectacolele cu Leonard Cohen sunt de neuitat. „Songs from the road”, „ Halleluijah”, „Strange Song”,„Susanah”, „The Guests”, ș.a. sunt numai o mică parte din repertoiul său cunoscut și la noi.
One by one the guests arrive,
The guests ar coming trough,
The open- hearted many,
The broken-hearted few
…………………………………….
Let all my guests com in”.
Sună ca îndemnul unui nou Mesia – „Lăsați copiii să vină la mine”- cum era îndemnul cristic. Cohen are în el ceva omenesc și mistic totodată.
Boris Marian
Intelectualii lui Paul Johnson
Intelectualii lui Paul Johnson
Paul Johnson este un scriitor și jurnalist englez, cunoscut în lume, la noi doar cu o „ Istorie a evreilor”( Ed. Hasefer – 2005). S-a născut în 1928, a studiat la Oxford. A scris o serie de eseuri despre istoria Angliei, ș.a. Volumul „ Intelectualii” a apărut în două ediții la Humanitas la începutul acestui mileniu trei și merită toată atenția.
Este un șirag de portrete ale unor mari personalități, în care critica autorului este necruțătoare și argumentată pe bază de o documentare riguroasă. Vom prezenta esențialul.
Jean Jacques Rousseau ( 1712-1778), care a avut o influență considerabilă asupra evoluției politice și spirituale a Europei și chiar a lumii, era în particular un om lipsit de onoare, demnitate, și-a bârfit mai toți binefăcătorii, s-a despărțit de iluminiști, de Voltaire, era egoist, plângăreț, etc. Cu femeile s-a purtat cât se poate de urât, era căsătorit spre finalul vieții, dar nu avea nici o afecțiune față de ea, de copiii săi. Nu respecta biserica, nici clerul, ceea era , în parte, justificat de corupția unor clerici, s-a convertit de două ori la protestantism, o dată la catolicism. Era un adversar al proprietății private, fiind astfel, fără intenție, un comunist utopic, proslăvea traiul în natură, dar frecventa saloanele cu asiduitate, elogia munca fizică, dar nu a practicat decât scrisul. Era un scriitor extraordinar. Unul dintre cei mai mari, „ Confesiunile” fiind cele mai mult apreciate. Și-a urât tatăl care l-a terorizat, de aceea nu iubea cadrul familial. Credea că știința va aduce și moralitate, ceea ce nu s-a confirmat defel. „ Un nebun interesant” care a contribuit indirect la declanșarea Marii Revoluții Franceze.
O personalitate la fel de complexă, cu multe fațete întunecate era și poetul Percy Bysshe Shelley (1792-1822), aflat în conflict permanent cu societatea engleză, revoluționar amator, concurent al lui Byron. A doua sa soție, Mary, care a creat figura lui Frankenstein, fiind o scriitoare de mare talent, precursoare a futurologiei, s-a ocupat de editarea operei poetice a soțului. Poetul era pasionat de conspirații, era un fel de satanist, ura religia, nu se ferea de incest, de amor în grup, etc. Se ocupa de fizică, dar iubea ocultismul, avea ceva infantil, dar și o inteligență extrem de ascuțită. Mincinos din cale afară, a avut pe conștiință sinucideri scandaloase. A murit prostește în timpul unei furtuni pe țărmul italian, refuzând să părăsească o barcă de concepție proprie.
Un alt personaj, poate cel mai important din cartea lui Johnson este Karl Marx. Certăreț, vanitos, lipsit de orice morală, a avut un fiu cu guvernanta propriilor copii, nu și-a cunoscut fiul, nu l-a recunoscut. Nu cunoștea și nu căuta să cunoască viața muncitorilor, nici din Germania natală, nici din Anglia, patria de adopție, combătea pe liderii care nu-i urmau îndemnurile filosofice, era un teoretician care fugea de practică, spre deosebire de Engels, proprietarul unei filaturi de bumbac. Nu a reușit să aibă o pregătire care să-i permită să obțină o catedră la o universitate din Germania. S-a dovedit un antisemit de joasă speță, deși el însuși era un evreu convertit. Jenny Marx, prințesă von Westphalen a fost soția care i-a îndurat toate înșelăciunile, comportamentul, lipsa de scrupule. Dar după moartea ei, în 1881, Marx nu a suportat singurătatea și a murit și el după doi ani. Din cinci copii, doi băieți au murit de timpuriu, fetele au avut destine nefericite, două s-au sinucis. Marx nu-l suporta pe Ferdinand Lassalle care era cel mai bun organizator al mișcării muncitorești din Germania.
Cartea sa de căpătâi „ Capitalul” are multe pasaje preluate din lucrări ale altor autori. Acesta a fost „geniul proletariatului mondial”, „ fondatorul socialismului științific”, o ideologie bazată mai mult pe militantism și mai puțin pe argumente. Lenin a avut un rău exemplu, iar Stalin a desăvârșit ceea ce nu era complet exprimat de Marx – a trecut la nimicirea propriului proletariat industrial și agricol.
„ Dimpotrivă” a fost, se pare, ultimul cuvânt rostit de Henrik Ibsen (1828-1906), înainte de a părăsi această viață. A fost un om extrem de dificil, chiar isteric, obsedat de glorie, de medalii, un veșnic îndrăgostit fără a iubi pe nimeni cu adevărat, un complexat, etc. Nimic mai rău. Și totuși … Unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii.
Cu totul excentric, ca personaj a fost marele Lev Tolstoi ( 1828-1910). El se credea „fratele mai mare al lui Dumnezeu), în 1901 a și fost excomunicat de Biserica Rusă pentru atitudinea sa sfidătoare față de religie, biserică. Nu era ateu, ci se considera singur un Mesia. Tinerețea sa, bogat fiind, nu-i făcea cinste, pentru că a fost depravat, juca și pierdea sume enorme la cărți, întreținea relații sexuale fără nici o reținere, cu prostituate, cu femeile de pe propria moșie, făcea chefuri de zile și nopți la rând. Revelația sa ca scriitor a avut loc în Caucaz, unde s-a dus ca ofițer, din lipsă de altă ocupație. Natura, exotismul locului, oamenii de acolo i-au trezit pasiunea de a reda în scris tot ce vedea și a făcut-o cu brio. Succesul său a fost imediat. A avut relații proaste cu Turgheniev, care i-a răbdat toate atacurile nedemne. Erau pe punctul de a duela pentru că Tolstoi o insukltase pe fiica lui Turgheniev. Cu soția, Sofia s-a purtat mai rău ca un satrap, deși femeia l-a iubit și l-a venerat. A răspândit zvonuri răutăcioase și neadevărate despre ea, iar cauza morții sale a fost o ceartă violentă cu soția, în urma căreia a luat trenul spre Ural, a răcit pe drum și s-a stins din viață, de pneumonie. Se pare că Tolstoi a contractat și un sifilis în tinerețe. Singur și-a creat un mit de profet, era preocupat de soarta omenirii, s-a apropiat și de marxiști, dar s-a opus teoriei revoluției prin violență.
Aceasta i-a mărit și mai mult popularitatea care a devenit mondială. Îl vizitau în ultimii ani de viață cele mai diverse personaje și personalități, ca și bolnavii incurabili care credeau că Tolstoi este un sfânt. Cehov l-a iubit enorm, trecând peste toate referirile la trecutul său plin de păcate. De o virilitate comparabilă cu a lui Goethe a avut relații sexuale până la vârsta de 81 de ani. Își blestema pasiunea pentru femei și se căia neîntrerupt. Jurnalul său a devenit ținta unor curiozități duse la extrem, o parte dintre adnotări au fost ținute ascunse, era prea compromițătoare pentru Tolstoi și familia sa. A avut copii nelegitimi pe care nu i-a recunoscut, nu i-a ajutat, fiind în acest sens de slabă moralitate ca și Rousseau, pe care îl admira. Tolstoi a declarat că numai Iisus și Rousseau au jucat un rol în formarea sa spirituală. Pe Iisus nu-L considera Dumnezeu, ci profet. Se opunea statului, industrializării, idealiza rolul țărănimii. La șapte ani de la moartea sa, revoluția bolșevică avea să confirme profeția sa – în locul capitaliștilor ( pe care Tolstoi îi ura) vor veni șefii muncitorimii și vor restaura statul. Dar ce stat? Tolstoi nu putea să-și închipuie că milioane de țărani vor fi jertfe ale despotismului stalinist.
Un caz interesant este cel al supratalentatului Ernest Hemingway ( 1899-1961), creatorul unor personaje care au fascinat generații de cititori, a adus literaturii de limbă engleză o nouă manieră de exprimare, a trăit așa cum a scris, între aventură și băutură, un om complex, pradă alcoolismului cronic. A avut patru soții, nenumărate amante din toate categoriile sociale, trei fii pe care nici nu s-a gândit să-i instruiască, nefiind un exemplu pentru ei. A cochetat cu comuniștii din Spania republicană, care distrugeau biserici și ucideau pe slujitorii ei, dar a fost totodată admirator și salvator al poetului Ezra Pound, cel care în timpul celui de Al doilea Război Mondial a servit Germania nazistă prin emisiuni de propagandă. Fără intervenția lui Hemingway, Pound ar fi fost executat de americani. Și-a cucerit gloria înainte de a primi Nobelul, care doar a confirmat valoarea operei sale, „ Bătrânul și marea” fiind doar ultima reușită a scriitorului. Lipsa de prejudecăți, conflictul cu mentalitatea conservatoare a părinților, sentimentul de libertate absolută, dar și lipsa de responsabilitate, mitomania, acestea au fost reperele unei vieți pe cât de tragice, pe atât de bogate în roade pe plan literar.
Personajul căruia Paul Johnson nu-i găsește nici o scuză în comportament este Bertholt Brecht (1898- 1956). Până și numele de Bertholt este inventat, pentru că în acte el era Eugen Friedrich Berthold. Și-a redus prenumele la Bertholt, a îmbrăcat haine muncitorești din stofă fină și a colindat lumea dându-se drept comunist-stalinist, apoi simplu – comunist, a acaparat în RDG toate avantajele posibile- un teatru propriu, clădire și ansamblu ( Berliner Ensemble), venituri grase plătite în mărci vest-germane, deși locuia în RDG , cetățenie dublă, est-germană și austriacă. A sedus sau a forțat psihic numeroase femei să aibă relații cu el, deși era destul de respingător ca aspect, era adesea murdar, avea dinții înnegriți, ochi cenușii, de șobolan, dar avea succes. Atât literar, cât și material și amoros. Și-a urât mama care era o ferventă luterană, a devenit ateu, a avut o viață aventuroasă fără a se implica în mod serios în nici o cauză, farseur, oportunist, a aprobat public procesele staliniste din URSS , în anii 1935-1938, ca și intervenția tancurilor sovietice împotriva muncitorilor din Berlin, în 1953. Opera sa este construită pe numeroase prelucrări, preluări impardonabile de subiecte din scrierile unor autori mai puțin cunoscuți sau chiar celebri, cum a fost cu o nuvelă a lui Hemingway, pe care îl admira. Era și un admirator al lui Charlie Chaplin, în postura de regizor, în rest nu prea îi păsa de nimeni. Soțiile, patru la număr, i-au fost sclave, le-a exploatat și le-a umilit cum a vrut. A murit cu onoruri din partea „comuniștilor din toată lumea”, a Comitetului pentru Apărarea Păcii, care era un organ de inspirație sovietică. La Moscova nu stătea niciodată prea mult, se temea. Un personaj cu totul dezagreabil, deși teatrul său a constituit și mai constituie un reper în evoluția dramaturgiei secolului XX și XXI.
Bertrand Russel ( 1872-1970), un patriarh al civismului, filosof oscilant, militant anti-război , citat adesea de propaganda din țările socialiste, a cerut constant distrugerea URSS, ca pericol pentru viitorul lumii. Avea dreptate, deși Russel era și un antinazist convins.
Jean Paul Sartre ( 1905-1980) a avut o viață plină de opțiuni stranii, amoruri de tot felul, un Rousseau mai voinic, fizic, deși mărunt de statură, a atras antipatia lui Camus, pe care l-a și denigrat, ca a multor intelectuali francezi de stânga și de dreapta. Nici comunist convins, a apărat cultul lui Stalin, a susținut mișcările studențești din 1968, în anii ocupației Parisului de către Germania nazistă a colaborat fără jernă la diverse publicații. Totuși el a formulat principiile existențialismului și a lăsat o sintagmă de toată frumusețea – datoria de a fi liber.
Boris Marian
Paul Johnson este un scriitor și jurnalist englez, cunoscut în lume, la noi doar cu o „ Istorie a evreilor”( Ed. Hasefer – 2005). S-a născut în 1928, a studiat la Oxford. A scris o serie de eseuri despre istoria Angliei, ș.a. Volumul „ Intelectualii” a apărut în două ediții la Humanitas la începutul acestui mileniu trei și merită toată atenția.
Este un șirag de portrete ale unor mari personalități, în care critica autorului este necruțătoare și argumentată pe bază de o documentare riguroasă. Vom prezenta esențialul.
Jean Jacques Rousseau ( 1712-1778), care a avut o influență considerabilă asupra evoluției politice și spirituale a Europei și chiar a lumii, era în particular un om lipsit de onoare, demnitate, și-a bârfit mai toți binefăcătorii, s-a despărțit de iluminiști, de Voltaire, era egoist, plângăreț, etc. Cu femeile s-a purtat cât se poate de urât, era căsătorit spre finalul vieții, dar nu avea nici o afecțiune față de ea, de copiii săi. Nu respecta biserica, nici clerul, ceea era , în parte, justificat de corupția unor clerici, s-a convertit de două ori la protestantism, o dată la catolicism. Era un adversar al proprietății private, fiind astfel, fără intenție, un comunist utopic, proslăvea traiul în natură, dar frecventa saloanele cu asiduitate, elogia munca fizică, dar nu a practicat decât scrisul. Era un scriitor extraordinar. Unul dintre cei mai mari, „ Confesiunile” fiind cele mai mult apreciate. Și-a urât tatăl care l-a terorizat, de aceea nu iubea cadrul familial. Credea că știința va aduce și moralitate, ceea ce nu s-a confirmat defel. „ Un nebun interesant” care a contribuit indirect la declanșarea Marii Revoluții Franceze.
O personalitate la fel de complexă, cu multe fațete întunecate era și poetul Percy Bysshe Shelley (1792-1822), aflat în conflict permanent cu societatea engleză, revoluționar amator, concurent al lui Byron. A doua sa soție, Mary, care a creat figura lui Frankenstein, fiind o scriitoare de mare talent, precursoare a futurologiei, s-a ocupat de editarea operei poetice a soțului. Poetul era pasionat de conspirații, era un fel de satanist, ura religia, nu se ferea de incest, de amor în grup, etc. Se ocupa de fizică, dar iubea ocultismul, avea ceva infantil, dar și o inteligență extrem de ascuțită. Mincinos din cale afară, a avut pe conștiință sinucideri scandaloase. A murit prostește în timpul unei furtuni pe țărmul italian, refuzând să părăsească o barcă de concepție proprie.
Un alt personaj, poate cel mai important din cartea lui Johnson este Karl Marx. Certăreț, vanitos, lipsit de orice morală, a avut un fiu cu guvernanta propriilor copii, nu și-a cunoscut fiul, nu l-a recunoscut. Nu cunoștea și nu căuta să cunoască viața muncitorilor, nici din Germania natală, nici din Anglia, patria de adopție, combătea pe liderii care nu-i urmau îndemnurile filosofice, era un teoretician care fugea de practică, spre deosebire de Engels, proprietarul unei filaturi de bumbac. Nu a reușit să aibă o pregătire care să-i permită să obțină o catedră la o universitate din Germania. S-a dovedit un antisemit de joasă speță, deși el însuși era un evreu convertit. Jenny Marx, prințesă von Westphalen a fost soția care i-a îndurat toate înșelăciunile, comportamentul, lipsa de scrupule. Dar după moartea ei, în 1881, Marx nu a suportat singurătatea și a murit și el după doi ani. Din cinci copii, doi băieți au murit de timpuriu, fetele au avut destine nefericite, două s-au sinucis. Marx nu-l suporta pe Ferdinand Lassalle care era cel mai bun organizator al mișcării muncitorești din Germania.
Cartea sa de căpătâi „ Capitalul” are multe pasaje preluate din lucrări ale altor autori. Acesta a fost „geniul proletariatului mondial”, „ fondatorul socialismului științific”, o ideologie bazată mai mult pe militantism și mai puțin pe argumente. Lenin a avut un rău exemplu, iar Stalin a desăvârșit ceea ce nu era complet exprimat de Marx – a trecut la nimicirea propriului proletariat industrial și agricol.
„ Dimpotrivă” a fost, se pare, ultimul cuvânt rostit de Henrik Ibsen (1828-1906), înainte de a părăsi această viață. A fost un om extrem de dificil, chiar isteric, obsedat de glorie, de medalii, un veșnic îndrăgostit fără a iubi pe nimeni cu adevărat, un complexat, etc. Nimic mai rău. Și totuși … Unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii.
Cu totul excentric, ca personaj a fost marele Lev Tolstoi ( 1828-1910). El se credea „fratele mai mare al lui Dumnezeu), în 1901 a și fost excomunicat de Biserica Rusă pentru atitudinea sa sfidătoare față de religie, biserică. Nu era ateu, ci se considera singur un Mesia. Tinerețea sa, bogat fiind, nu-i făcea cinste, pentru că a fost depravat, juca și pierdea sume enorme la cărți, întreținea relații sexuale fără nici o reținere, cu prostituate, cu femeile de pe propria moșie, făcea chefuri de zile și nopți la rând. Revelația sa ca scriitor a avut loc în Caucaz, unde s-a dus ca ofițer, din lipsă de altă ocupație. Natura, exotismul locului, oamenii de acolo i-au trezit pasiunea de a reda în scris tot ce vedea și a făcut-o cu brio. Succesul său a fost imediat. A avut relații proaste cu Turgheniev, care i-a răbdat toate atacurile nedemne. Erau pe punctul de a duela pentru că Tolstoi o insukltase pe fiica lui Turgheniev. Cu soția, Sofia s-a purtat mai rău ca un satrap, deși femeia l-a iubit și l-a venerat. A răspândit zvonuri răutăcioase și neadevărate despre ea, iar cauza morții sale a fost o ceartă violentă cu soția, în urma căreia a luat trenul spre Ural, a răcit pe drum și s-a stins din viață, de pneumonie. Se pare că Tolstoi a contractat și un sifilis în tinerețe. Singur și-a creat un mit de profet, era preocupat de soarta omenirii, s-a apropiat și de marxiști, dar s-a opus teoriei revoluției prin violență.
Aceasta i-a mărit și mai mult popularitatea care a devenit mondială. Îl vizitau în ultimii ani de viață cele mai diverse personaje și personalități, ca și bolnavii incurabili care credeau că Tolstoi este un sfânt. Cehov l-a iubit enorm, trecând peste toate referirile la trecutul său plin de păcate. De o virilitate comparabilă cu a lui Goethe a avut relații sexuale până la vârsta de 81 de ani. Își blestema pasiunea pentru femei și se căia neîntrerupt. Jurnalul său a devenit ținta unor curiozități duse la extrem, o parte dintre adnotări au fost ținute ascunse, era prea compromițătoare pentru Tolstoi și familia sa. A avut copii nelegitimi pe care nu i-a recunoscut, nu i-a ajutat, fiind în acest sens de slabă moralitate ca și Rousseau, pe care îl admira. Tolstoi a declarat că numai Iisus și Rousseau au jucat un rol în formarea sa spirituală. Pe Iisus nu-L considera Dumnezeu, ci profet. Se opunea statului, industrializării, idealiza rolul țărănimii. La șapte ani de la moartea sa, revoluția bolșevică avea să confirme profeția sa – în locul capitaliștilor ( pe care Tolstoi îi ura) vor veni șefii muncitorimii și vor restaura statul. Dar ce stat? Tolstoi nu putea să-și închipuie că milioane de țărani vor fi jertfe ale despotismului stalinist.
Un caz interesant este cel al supratalentatului Ernest Hemingway ( 1899-1961), creatorul unor personaje care au fascinat generații de cititori, a adus literaturii de limbă engleză o nouă manieră de exprimare, a trăit așa cum a scris, între aventură și băutură, un om complex, pradă alcoolismului cronic. A avut patru soții, nenumărate amante din toate categoriile sociale, trei fii pe care nici nu s-a gândit să-i instruiască, nefiind un exemplu pentru ei. A cochetat cu comuniștii din Spania republicană, care distrugeau biserici și ucideau pe slujitorii ei, dar a fost totodată admirator și salvator al poetului Ezra Pound, cel care în timpul celui de Al doilea Război Mondial a servit Germania nazistă prin emisiuni de propagandă. Fără intervenția lui Hemingway, Pound ar fi fost executat de americani. Și-a cucerit gloria înainte de a primi Nobelul, care doar a confirmat valoarea operei sale, „ Bătrânul și marea” fiind doar ultima reușită a scriitorului. Lipsa de prejudecăți, conflictul cu mentalitatea conservatoare a părinților, sentimentul de libertate absolută, dar și lipsa de responsabilitate, mitomania, acestea au fost reperele unei vieți pe cât de tragice, pe atât de bogate în roade pe plan literar.
Personajul căruia Paul Johnson nu-i găsește nici o scuză în comportament este Bertholt Brecht (1898- 1956). Până și numele de Bertholt este inventat, pentru că în acte el era Eugen Friedrich Berthold. Și-a redus prenumele la Bertholt, a îmbrăcat haine muncitorești din stofă fină și a colindat lumea dându-se drept comunist-stalinist, apoi simplu – comunist, a acaparat în RDG toate avantajele posibile- un teatru propriu, clădire și ansamblu ( Berliner Ensemble), venituri grase plătite în mărci vest-germane, deși locuia în RDG , cetățenie dublă, est-germană și austriacă. A sedus sau a forțat psihic numeroase femei să aibă relații cu el, deși era destul de respingător ca aspect, era adesea murdar, avea dinții înnegriți, ochi cenușii, de șobolan, dar avea succes. Atât literar, cât și material și amoros. Și-a urât mama care era o ferventă luterană, a devenit ateu, a avut o viață aventuroasă fără a se implica în mod serios în nici o cauză, farseur, oportunist, a aprobat public procesele staliniste din URSS , în anii 1935-1938, ca și intervenția tancurilor sovietice împotriva muncitorilor din Berlin, în 1953. Opera sa este construită pe numeroase prelucrări, preluări impardonabile de subiecte din scrierile unor autori mai puțin cunoscuți sau chiar celebri, cum a fost cu o nuvelă a lui Hemingway, pe care îl admira. Era și un admirator al lui Charlie Chaplin, în postura de regizor, în rest nu prea îi păsa de nimeni. Soțiile, patru la număr, i-au fost sclave, le-a exploatat și le-a umilit cum a vrut. A murit cu onoruri din partea „comuniștilor din toată lumea”, a Comitetului pentru Apărarea Păcii, care era un organ de inspirație sovietică. La Moscova nu stătea niciodată prea mult, se temea. Un personaj cu totul dezagreabil, deși teatrul său a constituit și mai constituie un reper în evoluția dramaturgiei secolului XX și XXI.
Bertrand Russel ( 1872-1970), un patriarh al civismului, filosof oscilant, militant anti-război , citat adesea de propaganda din țările socialiste, a cerut constant distrugerea URSS, ca pericol pentru viitorul lumii. Avea dreptate, deși Russel era și un antinazist convins.
Jean Paul Sartre ( 1905-1980) a avut o viață plină de opțiuni stranii, amoruri de tot felul, un Rousseau mai voinic, fizic, deși mărunt de statură, a atras antipatia lui Camus, pe care l-a și denigrat, ca a multor intelectuali francezi de stânga și de dreapta. Nici comunist convins, a apărat cultul lui Stalin, a susținut mișcările studențești din 1968, în anii ocupației Parisului de către Germania nazistă a colaborat fără jernă la diverse publicații. Totuși el a formulat principiile existențialismului și a lăsat o sintagmă de toată frumusețea – datoria de a fi liber.
Boris Marian
Prințul roșu
Un roman românesc comparat cu „Ghepardul”
În anul 2009, a apărut la Ed. Anima romanul „ La răscruce de vremuri”, care merita mai multă atenție din partea criticii. Este vorba de un manuscris care a așteptat 40 de ani spre a fi dat publicității, la 34 de ani de la dispariția autorului – Scarlat Callimachi. În prefață, Alexei Rudeanu compară această scriere cu „ Ghepardul” lui Lampedusa. Comparația se bazează mai mult pe stilul și alegerea personajului central, un aristocrat și totodată un intelectual „first class”.
Pentru cei care nu știu cine a fost Scarlat Callimachi vom da câteva repere. S-a născut la București, în 1896, într-o familie care a dat patru domnitori și un mitropolit. A studiat Dreptul la Paris, apoi, revenit în țară, colaborează la „Facla” lui N. D. Cocea, fiind atras de ideile de stânga. Se căsătorește cu actrița Dida Solomon, care va deveni o stea a teatrului românesc. Participă la mișcarea de avangardă,
este director al revistei „Punct” ( 1924-1925), colaborează la „ Contimporanul” lui Ion Vinea, cu care era prieten. Publică în „Dimineața” și „ Adevărul” pagini despre istoria principatelor române. În 1933 este co-fondator al Comitetului Național Antifascist, al Blocului Democratic, al Frontului Democratic Popular, colaborând cu Petru Groza și cu alți fruntași politici de stânga. Își manifestă simpatia pentru URSS, are relații cu PC din România, iluzionat de o ideologie care era total în contradicție cu tradiția clasei din care provenea, fiind numit de cei care îl cunoșteau „prințul roșu”. Ca avocat apără în justiție, alături de avocați veniți din Franța pe comuniști, în procesele intentate acestora. Pentru un articol apărut în 1933, în ziarul „Clopotul” din Botoșani, este întemnițat pentru un an. În anii 1939-1940 a fost deținut la Miercurea Ciuc, Caracal, Tg. Jiu. În anii 1941-1944 participă ca ofițer de cavalerie în războiul antisovietic. În 1944 colaborează cu Miron Radu Paraschivescu la revista „ Victoria”. În 1948 a fost numit director al Muzeului Româno-Rus, fiind treptat marginalizat.
Nu era pe placul regimului comunist. A fost membru al Uniunii Scriitorilor. Moare la 2 iunie 1975, în anonimat. A fost un personaj istoric straniu, controversat.
Scriitura în romanul „ La răscruce de vremuri” dovedește un talent viguros. În anii dictaturii comuniste nimeni nu a acceptat publicarea sa. Personajul central, Roman Turculeț, este un alter ego al autorului. „ Anul 1917. Început de primăvară. Omătul pornise să se topească pe ici, pe acolo. Un vânt rece șuieră în jurul ceainăriei din mica piață a orașului B.” ( n.n. Botoșani). Este începutul romanului. Citind, ai impresia că timpul real și cel al conceperii textului se confundă. Războiul din 1916-1918 constituie prima parte a acțiunii, Turculeț, alias Callimachi este sublocotenent în Regimentul 10 Roșiori, participă la luptele de la Oituz. „ Nu voia să știe de moarte. Privea cerul, stelele, valurile luminoase, care păreau că joacă infinitul în brațele lor”. În 1918, Turculeț se afla la Petrograd, era îndrăgostit de o rusoaică, Olga. Sărăcia de după război era principalul dușman al noului regim instaurat în Rusia. Turculeț este în relații de amiciție cu diferiți ofițeri francezi, englezi care se aflau cu misiuni în Rusia Sovietică. După o trecere prin Paris, revine în Moldova natală. Are o altă dragoste – Vera. Trebuie să administreze moșia și castelul moștenit de la părinți. Încearcă să-l studieze pe Lenin, dar studiul acesta nu-l atrage. În schimb este un pasionat jurnalist, cunoscător de oameni, locuri, circulă de la București la Paris, la Iași , la Botoșani. Este un antifascist convins. De fapt romanul reproduce aproape cu fidelitate biografia lui Scarlat Callimachi. Cartea a fost scrisă între anii 1957-1969, iar finalul exprimă o mare dezamăgire - „ Omul va fi întotdeauna, cu calități, dar și cu păcate. Omul perfect este doar o ficțiune, o iluzie a poeților, a filosofilor și a unor sociologi. Omenirea este un conglomerat de oameni buni și răi. Alături de ei trebuie să trăiești, cot la cot cu ei, trebuie să muncețti. Și cu această adunătură vrei să zidești o societate ideală? Hristos a crezut într-o omenire înfrățită. El a fost crucificat de răutatea oamenilor și a murit pentru împăcarea noastră, a tuturor”. Acesta a fost testamentul „prințului roșu”.
Boris Marian
În anul 2009, a apărut la Ed. Anima romanul „ La răscruce de vremuri”, care merita mai multă atenție din partea criticii. Este vorba de un manuscris care a așteptat 40 de ani spre a fi dat publicității, la 34 de ani de la dispariția autorului – Scarlat Callimachi. În prefață, Alexei Rudeanu compară această scriere cu „ Ghepardul” lui Lampedusa. Comparația se bazează mai mult pe stilul și alegerea personajului central, un aristocrat și totodată un intelectual „first class”.
Pentru cei care nu știu cine a fost Scarlat Callimachi vom da câteva repere. S-a născut la București, în 1896, într-o familie care a dat patru domnitori și un mitropolit. A studiat Dreptul la Paris, apoi, revenit în țară, colaborează la „Facla” lui N. D. Cocea, fiind atras de ideile de stânga. Se căsătorește cu actrița Dida Solomon, care va deveni o stea a teatrului românesc. Participă la mișcarea de avangardă,
este director al revistei „Punct” ( 1924-1925), colaborează la „ Contimporanul” lui Ion Vinea, cu care era prieten. Publică în „Dimineața” și „ Adevărul” pagini despre istoria principatelor române. În 1933 este co-fondator al Comitetului Național Antifascist, al Blocului Democratic, al Frontului Democratic Popular, colaborând cu Petru Groza și cu alți fruntași politici de stânga. Își manifestă simpatia pentru URSS, are relații cu PC din România, iluzionat de o ideologie care era total în contradicție cu tradiția clasei din care provenea, fiind numit de cei care îl cunoșteau „prințul roșu”. Ca avocat apără în justiție, alături de avocați veniți din Franța pe comuniști, în procesele intentate acestora. Pentru un articol apărut în 1933, în ziarul „Clopotul” din Botoșani, este întemnițat pentru un an. În anii 1939-1940 a fost deținut la Miercurea Ciuc, Caracal, Tg. Jiu. În anii 1941-1944 participă ca ofițer de cavalerie în războiul antisovietic. În 1944 colaborează cu Miron Radu Paraschivescu la revista „ Victoria”. În 1948 a fost numit director al Muzeului Româno-Rus, fiind treptat marginalizat.
Nu era pe placul regimului comunist. A fost membru al Uniunii Scriitorilor. Moare la 2 iunie 1975, în anonimat. A fost un personaj istoric straniu, controversat.
Scriitura în romanul „ La răscruce de vremuri” dovedește un talent viguros. În anii dictaturii comuniste nimeni nu a acceptat publicarea sa. Personajul central, Roman Turculeț, este un alter ego al autorului. „ Anul 1917. Început de primăvară. Omătul pornise să se topească pe ici, pe acolo. Un vânt rece șuieră în jurul ceainăriei din mica piață a orașului B.” ( n.n. Botoșani). Este începutul romanului. Citind, ai impresia că timpul real și cel al conceperii textului se confundă. Războiul din 1916-1918 constituie prima parte a acțiunii, Turculeț, alias Callimachi este sublocotenent în Regimentul 10 Roșiori, participă la luptele de la Oituz. „ Nu voia să știe de moarte. Privea cerul, stelele, valurile luminoase, care păreau că joacă infinitul în brațele lor”. În 1918, Turculeț se afla la Petrograd, era îndrăgostit de o rusoaică, Olga. Sărăcia de după război era principalul dușman al noului regim instaurat în Rusia. Turculeț este în relații de amiciție cu diferiți ofițeri francezi, englezi care se aflau cu misiuni în Rusia Sovietică. După o trecere prin Paris, revine în Moldova natală. Are o altă dragoste – Vera. Trebuie să administreze moșia și castelul moștenit de la părinți. Încearcă să-l studieze pe Lenin, dar studiul acesta nu-l atrage. În schimb este un pasionat jurnalist, cunoscător de oameni, locuri, circulă de la București la Paris, la Iași , la Botoșani. Este un antifascist convins. De fapt romanul reproduce aproape cu fidelitate biografia lui Scarlat Callimachi. Cartea a fost scrisă între anii 1957-1969, iar finalul exprimă o mare dezamăgire - „ Omul va fi întotdeauna, cu calități, dar și cu păcate. Omul perfect este doar o ficțiune, o iluzie a poeților, a filosofilor și a unor sociologi. Omenirea este un conglomerat de oameni buni și răi. Alături de ei trebuie să trăiești, cot la cot cu ei, trebuie să muncețti. Și cu această adunătură vrei să zidești o societate ideală? Hristos a crezut într-o omenire înfrățită. El a fost crucificat de răutatea oamenilor și a murit pentru împăcarea noastră, a tuturor”. Acesta a fost testamentul „prințului roșu”.
Boris Marian
Ernesto Sabato- un scriitor și un veac
Ernesto Sabato – un scriitor și un veac ( 24 iunie 1911- 30 aprilie 2011)
Cu mai puțin de două luni înainte de a împlini o sută de ani de viață, Ernesto Sabato a decis să pornească în căutarea lui Abaddon sau a lui Dumnezeu din ceruri. Publicația spaniaolă „ El Pais” l-a numit „ultimul clasic al literaturii argentiniene”, dar el a fost și un scriitor de talie mondială, o mândrie a literaturii sud-americane, atât de generoase în secolul XX cu nume de prestigiu.
Născut în apropiere de Buenos Aires, a murit în aceeași regiune, de pneumonie, deși promisese că va trăi cel puțin un veac. A studia fizica, a lucrat la Institutl Curie din Paris, a fost remarcat de Bertrand Russel pentru lucrările sale, pentru eseurile sale științifice. După al Doilea ăzboi Mondial se dedică literaturii beletristice și puiblică trei mari romane care i-au asigurat un loc de frunte în ierarhia scriitoricească – „ Tunelul” ( 1948), „Despre eroi și morminte” ( 1061), „Abaddon eterminatorul” ( 1974). Înainte de război a fost secretar al tineretului comunist din Argentina, a fost trimis să studieze la Moscova, dar în 1935 s-a întors și a declarat că în URSS poți ajunge fie în GULAG, fie într-un spital de psihiatrie. Cu asta relația sa cu comuniștii s-a cam terminat. Camus și Thomas Man au salutat debutul în proză a lui Sabato. El a primit Legiunea de Onoare franceză, Premiul Medicis ( Italia), Cervantes ( Spania), ș.a. În anii 80 a fost numit de președintele Argentinei să ancheteze crimele comise în timpul „războiului murdar” din 1970. Numeroasele sale eseuri pe teme politice, dar și literare ( despre Camus, Borges, Robbe-Grillet), au atras numeroși cititori, personalități. A publicat în 1976 un dialog cu Jorge Luis Borges, cu care avea unele afinități.
Creația lui Sabato este dominată de o anumită „stare de vigilență” față de forțele răului. În „Tunelul”, perdsonajul principal este un scriitor care și-a asasinat femeia iubită, în al doilea roman , „ Despre eroi și morminte” oferă o imagine sumbră asupra evoluției societății din țara sa, iar în al treilea roman acest sentiment de îngrijorare devine obsesiv. Abaddon este în Biblia ebraică locul unde se coboară pentru a ajunge în Iad ( Sheol). Apoi, prin transfigurare în lumea greco-latină și în creștinism el devine Îngerul Morții, care va veni în Ziua Judecății de Apoi. Nu este bine să ai de a face cu acest Înger. Sabato era un pesimist, deși nu a cunoscut grozăviile din Europa anilor de război. Părinții săi proveneau din Italia, tatăl era de origine albaneză, iar mama italiancă. Numele Ernesto, scriitorul și l-a ales singur. Nouă frați au murit înaintea sa, dar el a „compensat” prin longevitate
această năpastă. Soția sa, Matilde Kusminski Richter a murit în 1998, el s-a recăsătorit, fiind îngrijit de cea de a doua soție, Elvira. Prima soție i-a dăruit doi fii, Jorge și Mario. Nu știm nimic despre cariera acestora. „ Toată viața am încercat să-mi distrug ființa, pe a mea, nu pe a altora”, acesta era un credo al scriitorului.
Boris Marian.
Cu mai puțin de două luni înainte de a împlini o sută de ani de viață, Ernesto Sabato a decis să pornească în căutarea lui Abaddon sau a lui Dumnezeu din ceruri. Publicația spaniaolă „ El Pais” l-a numit „ultimul clasic al literaturii argentiniene”, dar el a fost și un scriitor de talie mondială, o mândrie a literaturii sud-americane, atât de generoase în secolul XX cu nume de prestigiu.
Născut în apropiere de Buenos Aires, a murit în aceeași regiune, de pneumonie, deși promisese că va trăi cel puțin un veac. A studia fizica, a lucrat la Institutl Curie din Paris, a fost remarcat de Bertrand Russel pentru lucrările sale, pentru eseurile sale științifice. După al Doilea ăzboi Mondial se dedică literaturii beletristice și puiblică trei mari romane care i-au asigurat un loc de frunte în ierarhia scriitoricească – „ Tunelul” ( 1948), „Despre eroi și morminte” ( 1061), „Abaddon eterminatorul” ( 1974). Înainte de război a fost secretar al tineretului comunist din Argentina, a fost trimis să studieze la Moscova, dar în 1935 s-a întors și a declarat că în URSS poți ajunge fie în GULAG, fie într-un spital de psihiatrie. Cu asta relația sa cu comuniștii s-a cam terminat. Camus și Thomas Man au salutat debutul în proză a lui Sabato. El a primit Legiunea de Onoare franceză, Premiul Medicis ( Italia), Cervantes ( Spania), ș.a. În anii 80 a fost numit de președintele Argentinei să ancheteze crimele comise în timpul „războiului murdar” din 1970. Numeroasele sale eseuri pe teme politice, dar și literare ( despre Camus, Borges, Robbe-Grillet), au atras numeroși cititori, personalități. A publicat în 1976 un dialog cu Jorge Luis Borges, cu care avea unele afinități.
Creația lui Sabato este dominată de o anumită „stare de vigilență” față de forțele răului. În „Tunelul”, perdsonajul principal este un scriitor care și-a asasinat femeia iubită, în al doilea roman , „ Despre eroi și morminte” oferă o imagine sumbră asupra evoluției societății din țara sa, iar în al treilea roman acest sentiment de îngrijorare devine obsesiv. Abaddon este în Biblia ebraică locul unde se coboară pentru a ajunge în Iad ( Sheol). Apoi, prin transfigurare în lumea greco-latină și în creștinism el devine Îngerul Morții, care va veni în Ziua Judecății de Apoi. Nu este bine să ai de a face cu acest Înger. Sabato era un pesimist, deși nu a cunoscut grozăviile din Europa anilor de război. Părinții săi proveneau din Italia, tatăl era de origine albaneză, iar mama italiancă. Numele Ernesto, scriitorul și l-a ales singur. Nouă frați au murit înaintea sa, dar el a „compensat” prin longevitate
această năpastă. Soția sa, Matilde Kusminski Richter a murit în 1998, el s-a recăsătorit, fiind îngrijit de cea de a doua soție, Elvira. Prima soție i-a dăruit doi fii, Jorge și Mario. Nu știm nimic despre cariera acestora. „ Toată viața am încercat să-mi distrug ființa, pe a mea, nu pe a altora”, acesta era un credo al scriitorului.
Boris Marian.
Genocidul armean
Genocidul armean – o tragedie de neuitat
Sociolog si istoric, Taner Akcam, náscut ín Turcia, in anul 1953, este autorul unei importante lucrári, apárutá recent si in limba románá , la Editura Ararat/ Zamca, cu sprijinul Uniunii Armenilor din Románia `` Un act rusinos, genocidul armean si problema responsabilitatii turce``.
Cunoscut ca dizident, in trecut, in Turcia, autorul a obtinut doctoratul la Hanovra, fiind astázi profesor la Clark University din SUA. Obiectivitatea autorului nu poate fi pusá la indoialá , ca si probitatea stiintificá. Din pácate, nici astázi autoritátile turce nu recunosc si nu-si asumá trecutul legat de marele masacru antiarmean din 1915. Astfel se explicá si titlul ales de autor, fárá ca el sá aducá o acuzá poporului turc. Este vorba de fanatism politic. Negationismul care este cunoscut si in cazul Holocaustului, Gulagului nu aduce decát prejudicii omenirii aflate intr-o perioadá cu destule conflicte interetnice pe intreg mapamondul. In anul 2007 jurnalistul Hrant Dink a fost fost asasinat la Istanbul chiar in fata redactiei ziarului pe care il conducea, pentru adevárul pe care incerca sá-l dezváluie in fata opiniei publice turce. Taner Akcam a preluat stafeta de la martirul acelui journalist.
cartea sa este cunoscutá in numeroase tári.
Destrámarea Imperiului Otoman a implicat numeroase etnii aflate sub stápánire turcá timp de secole. Ele si-au pástrat traditiile culturale, religioase. In istoria veche a Armeniei, teritorii aflate astázi sub suzeranitate turcá au apartinut si au fost locuite de armeni. ``Exemplul Islamic pluralist s-a bazat pe umilire, cát si`pe tolerantá ``, afirmá autorul. Intoleranta religioasá s-a manifestat la mai toate etniile, oameni nevinovati au suferit datoritá numeroaselor rázboaie, rázmerite, pogromuri, de-a lungul istoriei. Congresul de la Berlin din 1878 a adus sperante si etniei armenilor, dar ele nu au fost finalizate. Armenii au inceput sá se organizeze, constiinta nationalá a reintrat in casele armenilor. Pentru acestia situatia era complicatá de politica duplicitará a Imperiului Rus si de miscarea de eliberare a kurzilor, care nu au nici azi o patrie. Diplomati, lideri politici din Europa, din Rusia si din Orient s-au preocupat de rezolvarea unor conflicte care degenerau adesea in masacre locale. Nici clasa politicá din Imperiul Otoman nu era unitá, dimpotrivá, reformismul isi fácea loc cu mare energie, ceea ce a si condus, dupá cum se stie, in final la prábusirea monarhiei. Nationalismul turc a luat forme mai agresive chiar decát in vremea sultanilor. Rázboaiele balcanice din 1913 au adus grele lovituri Imperiului otoman si sentimentelor nationale turce. Primele victim au fost grecii care au fost expulzati in masá din Imperiu. Apoi au urmat armenii. Acestia s-au opus purificárii etinice. Planul de masacrare a armenilor a fost elaborat incá din 1914. Conflictul militar
ruso- ottoman din cadrul general al Primului Rázboi Mondial s-a reflectat asupra situatiei armenilor din ambele teritorii – cel aflat sub Imperiul Rus si cel aflat in componta Imperiului otoman. O situatie asemánátoare au cunoscut-o románii din Ardeal in aceeasi perioadá.
In februarie 1915 au inceput deportárile armenilor din Cilicia. Dupá ce s-au folosit de armeni in lupta impotriva monarhie, Junii Turci au fácut o schimbare radicalá de atitudine cánd au ajuns la putere. Practic sultanul nu mai avea nici o influentá. Noii guvernanti au trecut la reprersialii. Armata a participat la genocid. Dupá rázboi, anchetele care au urmárit stabilirea vinovatilor au fost incomplete , iar multi martori au evitat sá viná cu dovezi, de teama unor rázbunári. In primavera anului 1915 au avut loc executíi, deportarea multor copii, femei, oameni lipsiti de aparare, sálbáticia jandarmilor, unor civili, ale unor cadre militare depásind inchipuirea unei minti normale.
Genocidul antiarmean s-a ridicat la sute de mii de morti, unii apreciazá páná la un million. Zadarnic unii armeni au incercat sá se converteascá la islamism. Marile puteri cunosteau situatia din rapoartele amánuntite ale diplomatilor, ale jurnalistilor. Dar pe primul plan ara Ráæboiul Mondial.
Un cunoscut apárátor al armenilor a fost Henry Morgenthau, diplomat american, de origine evreiascá. Abia in 1918 lucrurile s-a linistit, Imperiul dispárea, mortii nu mai avea cum sá protesteze,
vinovatii se acopoerea cu explicatii. Bisetrica Armeaná din Ierusalim si cea din Armenia caucazianá( fost teritoriu ocupat de rusi) au incercat á sustiná cauza celor in suferintá. Dup[ ®[zbiu au apárut alte chestiuni pe plan european, mondial, chestiunea armenilor a trecut din nou pe planul second.
Procesele care au fost initiate au avut in atentie un numár limitat de vinovati. Armenii mai au de
primit, cel putin sub aspect moral, o meritatá compensatie.
Cartea lui Taner Akcam este pliná de invátáminte cum se face si cum se scrie istoria. Ea a primit elogii in publicatii cunoscute precum ``New York Times``, `The new Yorker``, din partea lui Stephen
Feinstein, directorul Centrului pentru Studii asupra Holocaustului si Genocvidului, s.a.
Boris Marian
Sociolog si istoric, Taner Akcam, náscut ín Turcia, in anul 1953, este autorul unei importante lucrári, apárutá recent si in limba románá , la Editura Ararat/ Zamca, cu sprijinul Uniunii Armenilor din Románia `` Un act rusinos, genocidul armean si problema responsabilitatii turce``.
Cunoscut ca dizident, in trecut, in Turcia, autorul a obtinut doctoratul la Hanovra, fiind astázi profesor la Clark University din SUA. Obiectivitatea autorului nu poate fi pusá la indoialá , ca si probitatea stiintificá. Din pácate, nici astázi autoritátile turce nu recunosc si nu-si asumá trecutul legat de marele masacru antiarmean din 1915. Astfel se explicá si titlul ales de autor, fárá ca el sá aducá o acuzá poporului turc. Este vorba de fanatism politic. Negationismul care este cunoscut si in cazul Holocaustului, Gulagului nu aduce decát prejudicii omenirii aflate intr-o perioadá cu destule conflicte interetnice pe intreg mapamondul. In anul 2007 jurnalistul Hrant Dink a fost fost asasinat la Istanbul chiar in fata redactiei ziarului pe care il conducea, pentru adevárul pe care incerca sá-l dezváluie in fata opiniei publice turce. Taner Akcam a preluat stafeta de la martirul acelui journalist.
cartea sa este cunoscutá in numeroase tári.
Destrámarea Imperiului Otoman a implicat numeroase etnii aflate sub stápánire turcá timp de secole. Ele si-au pástrat traditiile culturale, religioase. In istoria veche a Armeniei, teritorii aflate astázi sub suzeranitate turcá au apartinut si au fost locuite de armeni. ``Exemplul Islamic pluralist s-a bazat pe umilire, cát si`pe tolerantá ``, afirmá autorul. Intoleranta religioasá s-a manifestat la mai toate etniile, oameni nevinovati au suferit datoritá numeroaselor rázboaie, rázmerite, pogromuri, de-a lungul istoriei. Congresul de la Berlin din 1878 a adus sperante si etniei armenilor, dar ele nu au fost finalizate. Armenii au inceput sá se organizeze, constiinta nationalá a reintrat in casele armenilor. Pentru acestia situatia era complicatá de politica duplicitará a Imperiului Rus si de miscarea de eliberare a kurzilor, care nu au nici azi o patrie. Diplomati, lideri politici din Europa, din Rusia si din Orient s-au preocupat de rezolvarea unor conflicte care degenerau adesea in masacre locale. Nici clasa politicá din Imperiul Otoman nu era unitá, dimpotrivá, reformismul isi fácea loc cu mare energie, ceea ce a si condus, dupá cum se stie, in final la prábusirea monarhiei. Nationalismul turc a luat forme mai agresive chiar decát in vremea sultanilor. Rázboaiele balcanice din 1913 au adus grele lovituri Imperiului otoman si sentimentelor nationale turce. Primele victim au fost grecii care au fost expulzati in masá din Imperiu. Apoi au urmat armenii. Acestia s-au opus purificárii etinice. Planul de masacrare a armenilor a fost elaborat incá din 1914. Conflictul militar
ruso- ottoman din cadrul general al Primului Rázboi Mondial s-a reflectat asupra situatiei armenilor din ambele teritorii – cel aflat sub Imperiul Rus si cel aflat in componta Imperiului otoman. O situatie asemánátoare au cunoscut-o románii din Ardeal in aceeasi perioadá.
In februarie 1915 au inceput deportárile armenilor din Cilicia. Dupá ce s-au folosit de armeni in lupta impotriva monarhie, Junii Turci au fácut o schimbare radicalá de atitudine cánd au ajuns la putere. Practic sultanul nu mai avea nici o influentá. Noii guvernanti au trecut la reprersialii. Armata a participat la genocid. Dupá rázboi, anchetele care au urmárit stabilirea vinovatilor au fost incomplete , iar multi martori au evitat sá viná cu dovezi, de teama unor rázbunári. In primavera anului 1915 au avut loc executíi, deportarea multor copii, femei, oameni lipsiti de aparare, sálbáticia jandarmilor, unor civili, ale unor cadre militare depásind inchipuirea unei minti normale.
Genocidul antiarmean s-a ridicat la sute de mii de morti, unii apreciazá páná la un million. Zadarnic unii armeni au incercat sá se converteascá la islamism. Marile puteri cunosteau situatia din rapoartele amánuntite ale diplomatilor, ale jurnalistilor. Dar pe primul plan ara Ráæboiul Mondial.
Un cunoscut apárátor al armenilor a fost Henry Morgenthau, diplomat american, de origine evreiascá. Abia in 1918 lucrurile s-a linistit, Imperiul dispárea, mortii nu mai avea cum sá protesteze,
vinovatii se acopoerea cu explicatii. Bisetrica Armeaná din Ierusalim si cea din Armenia caucazianá( fost teritoriu ocupat de rusi) au incercat á sustiná cauza celor in suferintá. Dup[ ®[zbiu au apárut alte chestiuni pe plan european, mondial, chestiunea armenilor a trecut din nou pe planul second.
Procesele care au fost initiate au avut in atentie un numár limitat de vinovati. Armenii mai au de
primit, cel putin sub aspect moral, o meritatá compensatie.
Cartea lui Taner Akcam este pliná de invátáminte cum se face si cum se scrie istoria. Ea a primit elogii in publicatii cunoscute precum ``New York Times``, `The new Yorker``, din partea lui Stephen
Feinstein, directorul Centrului pentru Studii asupra Holocaustului si Genocvidului, s.a.
Boris Marian
Niciodată nu m-am simțit jidan
Niciodată nu m-am simțit jidan
Oricare evreu tresare când aude cuvântul jidan. De când antisemitismul a devenit o ideologie, adică de circa o sută de ani și mai bine, jidanul nu mai este o noțiune neutră. El are echivalentul rusesc- jid, germanul Schweinjude, etc. Nu este la fel de jignitor ca termenul de țigan, deși nici țiganii nu mai doresc să fie numiți astfel. Trebuie să recunosc că , trăind în România, nu am avut ocazii prea dese să mi se spună direct jidan. Am avut parte de unele discriminări, dar ele erau „motivate” de existența unor rude în străinătate. După 1989, cuvântul jidan s-a cam „legitimat”, ceea ce se explică prin dispariția cenzurii. Iată și o latură pozitivă a cenzurii. Conștiința mea de evreu a fost determinată de lecturi positive și … negative. Am învățat din nou istoria poporului meu, dar am citit și citesc cu mare mâhnire texte publicate pe ici, pe colo, comentarii pe ici, pe colo. Evrerii din Diaspora, în marea lor majoritate iubesc Statul Israel, deși existența sa este contestată și pusă în pericol permanent încă de la înființare, din 1948. Cine nu este conștient că un stat înconjurat de un miliard și ceva de musulmani, din care mulți inamici declarați ai Israelului, este în pericol permanent? Ce este de făcut?
Să scrii că Statul Israel poate să dipară este la fel de straniu cum ai spune că SUA, Rusia, alte state pot să dispară în viitor. Realismul este confundat adesea cu depresia nervoasă, cu pesimismul maladiv. Declarația mea nu ajută, desigur, pe nimeni, eu îmi fac datoria să mă exprim. De ce nu mergem noi, toți evreii din lumen în Israel să-l apărăm cu brațul și mintea este o chestiune absolute individuală. Sunt multe cauze. Dar avem acolo rude și strămoși. Noi, evreii nu suntem extremiști. Mă refer la cei cu scaun la cap. Mi-aș dori și eu ca lupul să se împace cu oaia, dar Israelul nu este oaia, nu este mielul de sacrificiu. Indiferent ce declară Obama sau Putin sau Sarkozy sau oricare lider politic, ei nu vor înțelege că sionismul face parte din istoria evreilor ca și Decalogul, ca și primirea Legii.
Dispariția Statului Israel ar însemna dispariția unui stat democratic prin excelență, într-o zonă unde
democrația nu a existat niciodată. Este ca și cum ai spune că Europa ar avea soarta Saharei. Să redevenim un popor fără patrie? Am fost, nu mai vrem să fim. Nimic nu este perfect în lume, evreii nu sunt oameni perfecți, dimpotrivă, sunt cei mai controversați. A te simți jidan înseamnă a accepta Holocaustul ca pedeapsă „divină” sau diavolească. Nu mai dorim un Holocaust nici pentru evrei, nici pentru oricare alt popor. Amerindienii au suferit și ei un Holocaust, dar nu au dispărut cu totul. Islamul acum se trezește din nou și visează cucerirea lumii , așa gândesc fanaticii. Petrolul joacă un rol extreme de riscant. Fără petrol nu exista nici o problem „palestiniană”. Arabii ar fi avut o evoluție normal și poate că ar fi înțeles și democrația și capitalismul, așa cum sunt ele. URSS a fost un mare dușman al Statului Israel. URSS nu mai există, așa cum Goliath a căzut lovit de praștia lui david. Nu evrei au distrus URSS, cum nici evreii nu au inventat comunismul. Nici SUA nu este o creație evreiască. Tot ce scriu aici este știut, dar unii vin cu noi și noi teorii, ba rasiste, ba mitologice, cu hazarii, cu conspirațiile iudeo-masonice, etc. orice adevăr conține o minciună și invers. Nu pentru
a demonstra falsitatea acestor teorii există Statul Israel. El există pentru că istoria l-a adus pe harta lumii. Un război nuclear? Doamne ferește, dar asemenea răzbioi ar lovi mai mult în cei care ar iniția asemenea război.O explozie demografică? Evreii vor rezista și la explozia demografică. De ce?
Pentru că nu sunt jidani fricoși, cum credea tatăl lui N. Steinhardt. Avem o demnitate pe care nu o poate nega decât cine și-a pierdut uzul rațiunii.
Boris Marian Mehr
Oricare evreu tresare când aude cuvântul jidan. De când antisemitismul a devenit o ideologie, adică de circa o sută de ani și mai bine, jidanul nu mai este o noțiune neutră. El are echivalentul rusesc- jid, germanul Schweinjude, etc. Nu este la fel de jignitor ca termenul de țigan, deși nici țiganii nu mai doresc să fie numiți astfel. Trebuie să recunosc că , trăind în România, nu am avut ocazii prea dese să mi se spună direct jidan. Am avut parte de unele discriminări, dar ele erau „motivate” de existența unor rude în străinătate. După 1989, cuvântul jidan s-a cam „legitimat”, ceea ce se explică prin dispariția cenzurii. Iată și o latură pozitivă a cenzurii. Conștiința mea de evreu a fost determinată de lecturi positive și … negative. Am învățat din nou istoria poporului meu, dar am citit și citesc cu mare mâhnire texte publicate pe ici, pe colo, comentarii pe ici, pe colo. Evrerii din Diaspora, în marea lor majoritate iubesc Statul Israel, deși existența sa este contestată și pusă în pericol permanent încă de la înființare, din 1948. Cine nu este conștient că un stat înconjurat de un miliard și ceva de musulmani, din care mulți inamici declarați ai Israelului, este în pericol permanent? Ce este de făcut?
Să scrii că Statul Israel poate să dipară este la fel de straniu cum ai spune că SUA, Rusia, alte state pot să dispară în viitor. Realismul este confundat adesea cu depresia nervoasă, cu pesimismul maladiv. Declarația mea nu ajută, desigur, pe nimeni, eu îmi fac datoria să mă exprim. De ce nu mergem noi, toți evreii din lumen în Israel să-l apărăm cu brațul și mintea este o chestiune absolute individuală. Sunt multe cauze. Dar avem acolo rude și strămoși. Noi, evreii nu suntem extremiști. Mă refer la cei cu scaun la cap. Mi-aș dori și eu ca lupul să se împace cu oaia, dar Israelul nu este oaia, nu este mielul de sacrificiu. Indiferent ce declară Obama sau Putin sau Sarkozy sau oricare lider politic, ei nu vor înțelege că sionismul face parte din istoria evreilor ca și Decalogul, ca și primirea Legii.
Dispariția Statului Israel ar însemna dispariția unui stat democratic prin excelență, într-o zonă unde
democrația nu a existat niciodată. Este ca și cum ai spune că Europa ar avea soarta Saharei. Să redevenim un popor fără patrie? Am fost, nu mai vrem să fim. Nimic nu este perfect în lume, evreii nu sunt oameni perfecți, dimpotrivă, sunt cei mai controversați. A te simți jidan înseamnă a accepta Holocaustul ca pedeapsă „divină” sau diavolească. Nu mai dorim un Holocaust nici pentru evrei, nici pentru oricare alt popor. Amerindienii au suferit și ei un Holocaust, dar nu au dispărut cu totul. Islamul acum se trezește din nou și visează cucerirea lumii , așa gândesc fanaticii. Petrolul joacă un rol extreme de riscant. Fără petrol nu exista nici o problem „palestiniană”. Arabii ar fi avut o evoluție normal și poate că ar fi înțeles și democrația și capitalismul, așa cum sunt ele. URSS a fost un mare dușman al Statului Israel. URSS nu mai există, așa cum Goliath a căzut lovit de praștia lui david. Nu evrei au distrus URSS, cum nici evreii nu au inventat comunismul. Nici SUA nu este o creație evreiască. Tot ce scriu aici este știut, dar unii vin cu noi și noi teorii, ba rasiste, ba mitologice, cu hazarii, cu conspirațiile iudeo-masonice, etc. orice adevăr conține o minciună și invers. Nu pentru
a demonstra falsitatea acestor teorii există Statul Israel. El există pentru că istoria l-a adus pe harta lumii. Un război nuclear? Doamne ferește, dar asemenea răzbioi ar lovi mai mult în cei care ar iniția asemenea război.O explozie demografică? Evreii vor rezista și la explozia demografică. De ce?
Pentru că nu sunt jidani fricoși, cum credea tatăl lui N. Steinhardt. Avem o demnitate pe care nu o poate nega decât cine și-a pierdut uzul rațiunii.
Boris Marian Mehr
Mistică și morală
Mistică și morală la Moshe Idel
Prin intermediul Editurii Hasefer, Moshe Idel revine în atenția cititorilor de iudaistică printr-o nouă lucrare cu titlu de basm – „ Lanțuri vrăjite”. Cuvântul înainte este semnat de o somitate a culturii din SUA, Harold Bloom ( n.193o) , profesor la Yale, autor al unei celebre cărți „ Canonul occidental” și al altor zeci de studii. Introducerea ar trebui să-l facă deja curios pe orice cititor serios. Să vedem ce tratează savantul cabalist, israelian, în această carte – anume, tehnici și ritualuri în mistica evreiască. Primul motto – „ Fiecare suflet este și devine ceea ce privește” ( Plotin). Cartea reprezintă, în formă prelucrată, conferințele lui Moshe Idel la College de France ( Paris) în 2001.
Pentru început autorul definește „contactul” cu Divinitatea prin intermediul misticii. Aflăm apoi despre disputa hegelienilor cu „anarhiștii”, printre cei din urmă aflându-se Mircea Eliade, C.G. Jung . Gershom Scholem face parte din școala lui Hegel, care afirmă existența unui progres în concepțiile religioase, progres respins de „anarhiști”, partizani ai formelor primitive, apropiate de mistică. Moshe Idel vorbește despre „dilema iudaismului –mistică și teologie”. Desigur, abordarea teologică este criticată, în favoarea misticii. Deși a fost un mare admirator al lui Scholem, Moshe Idel a devenit cu timpul un critic al maestrului, apropiindu-se de abordarea misticii cu tehnici și ritualuri din vechime. Enunțăm aici doar noțiuni cu care operează Idel – Vocea, Imaginarul, Ascendența, Descendența ( ne amintim aici și de lucrări ale lui Ioan Petru Culianu), Numele, Cabala, Litera, Hasidismul, apoi revenirea la Tora, la teosofie, la Mișna. Un capitol distinct se ocupă de rugăciune, de rolul ei în înălțarea omului la Dumnezeu, la fel cum Dumnezeu coboară la om, tot prin rugăciune. In apendice se vorbește despre rolul culorilor în tehnica esoterică. O bibliografie care întrece posibilitățile unui om cu pregătire medie, un indice care lasă în urmă mulți cercetători mai puțin familiarizați cu Cabala, mistica hasizilor, cu tehnica ritualurilor fac din cartea lui Moshe Idel un obiect asemănător rubinului pe care îl poți avea, dar nu-i explici frumusețea, nici modul cum s-a născut. Dar ce poate fi mai fascinant decât un text în care fiecare cuvânt este foarte clar, în timp ce întregul trebuie reluat de mai multe ori pentru a fi înțeles, poate niciodată complet? Aparent, accesibil, Moshe Idel oferă „Lanțuri vrăjite” din care riști să nu mai scapi. Dar ispita merită încercată.
„Fiecare suflet este și devine ceea ce privește”, citează Idel din Plotin. Afirmația pare simplistă, dar prin reluarea acestei idei, înțelegem că nimic nu există în afara a ceea ce vedem fie cu ochiul liber, fie cu ochiul minții. Mistica nu este o speculație gratuită, ea este o cale de apropiere de Divinitate, dar la baza acestei căutări rămâne tradiția Torei, fapt subliniat permanent de autor. Morala este exprimată în Decalog, iar mistica nu trece niciodată acest prag moral.
Boris Marian
I
Prin intermediul Editurii Hasefer, Moshe Idel revine în atenția cititorilor de iudaistică printr-o nouă lucrare cu titlu de basm – „ Lanțuri vrăjite”. Cuvântul înainte este semnat de o somitate a culturii din SUA, Harold Bloom ( n.193o) , profesor la Yale, autor al unei celebre cărți „ Canonul occidental” și al altor zeci de studii. Introducerea ar trebui să-l facă deja curios pe orice cititor serios. Să vedem ce tratează savantul cabalist, israelian, în această carte – anume, tehnici și ritualuri în mistica evreiască. Primul motto – „ Fiecare suflet este și devine ceea ce privește” ( Plotin). Cartea reprezintă, în formă prelucrată, conferințele lui Moshe Idel la College de France ( Paris) în 2001.
Pentru început autorul definește „contactul” cu Divinitatea prin intermediul misticii. Aflăm apoi despre disputa hegelienilor cu „anarhiștii”, printre cei din urmă aflându-se Mircea Eliade, C.G. Jung . Gershom Scholem face parte din școala lui Hegel, care afirmă existența unui progres în concepțiile religioase, progres respins de „anarhiști”, partizani ai formelor primitive, apropiate de mistică. Moshe Idel vorbește despre „dilema iudaismului –mistică și teologie”. Desigur, abordarea teologică este criticată, în favoarea misticii. Deși a fost un mare admirator al lui Scholem, Moshe Idel a devenit cu timpul un critic al maestrului, apropiindu-se de abordarea misticii cu tehnici și ritualuri din vechime. Enunțăm aici doar noțiuni cu care operează Idel – Vocea, Imaginarul, Ascendența, Descendența ( ne amintim aici și de lucrări ale lui Ioan Petru Culianu), Numele, Cabala, Litera, Hasidismul, apoi revenirea la Tora, la teosofie, la Mișna. Un capitol distinct se ocupă de rugăciune, de rolul ei în înălțarea omului la Dumnezeu, la fel cum Dumnezeu coboară la om, tot prin rugăciune. In apendice se vorbește despre rolul culorilor în tehnica esoterică. O bibliografie care întrece posibilitățile unui om cu pregătire medie, un indice care lasă în urmă mulți cercetători mai puțin familiarizați cu Cabala, mistica hasizilor, cu tehnica ritualurilor fac din cartea lui Moshe Idel un obiect asemănător rubinului pe care îl poți avea, dar nu-i explici frumusețea, nici modul cum s-a născut. Dar ce poate fi mai fascinant decât un text în care fiecare cuvânt este foarte clar, în timp ce întregul trebuie reluat de mai multe ori pentru a fi înțeles, poate niciodată complet? Aparent, accesibil, Moshe Idel oferă „Lanțuri vrăjite” din care riști să nu mai scapi. Dar ispita merită încercată.
„Fiecare suflet este și devine ceea ce privește”, citează Idel din Plotin. Afirmația pare simplistă, dar prin reluarea acestei idei, înțelegem că nimic nu există în afara a ceea ce vedem fie cu ochiul liber, fie cu ochiul minții. Mistica nu este o speculație gratuită, ea este o cale de apropiere de Divinitate, dar la baza acestei căutări rămâne tradiția Torei, fapt subliniat permanent de autor. Morala este exprimată în Decalog, iar mistica nu trece niciodată acest prag moral.
Boris Marian
I
Minunate povestiri hasidice
Minunatele povestiri hasidice
Martin Buber( 1878- 1965) este unul dintre ultimii savanțí care au știut să valorifice tezaurul folclorului hasidic, aducându-l în lumina culturii universale. „Gog și Magog” apărută la Editura Hasefer, în traducerea Ruxandrei Hosu oferă cititorului român o șansă în plus de a cunoaște un tărâm prea puțin familiar, deși hasidismul are rădăcini și pe pământ românesc. Hasidismul este o tradiție născută în secolul XVIII prin Baal Șem Tov, care a fost cu timpul însușită și de ortodoxismul rabbinic. Misticismul și fantezia populară i-au creat un făgaș propice pentru diverse creații cu totul fermecătoare.
„Colina castelului din nord-estul orașului leșesc Lublin fusese cândva înconjurată de mlaștini”, astfel începe povesirea „ Văzătorul”. Este vorba de un clar-văzător care putea recunoaște firea omului, bună ( de la Abel), rea ( de la Cain), doar privindu-l. Dar el nu condamna și nu mustra. Dădea sfaturi de bun-simț, oprea oamenii de la fapte nelegiuite, mângâia pe cei mâhniți de o mare pierdere, iar ceea ce îl minuna era însăși faima care se răspândea în jurul lui. „Eu însumi sunt înnegurat, cum pot răspândi lumină?” , se întreba țadicul ( om drept), dar secretul era că oamenii credeau în el. Vorba sa blândă era un leac universal. În altă povestire, Văzătorul este pus în situația de a-și alege un urmaș. Unul dintre ucenici se arată mai sârguincios decât toți ceilalți, dar după un timp abia, țadicul își dă seama că râvna noului venit pornea din ambiția de a-i lua locul ca moștenitor al învățăturii. Dascălul îl izgonește, fără a se supăra, doar râde de ambiția deșartă a ucenicului. Este vorba în povestiri despre daruri făcute pe ascuns săracilor, despre rezolvarea unor conflicte pornite din lăcomie, despre iubirea sinceră pentru Binele Divin, pentru morală și dreptate. Cel mai mare păcat este trufia. Pildele au ca protagoniști fie un țadic, un om drept din cadrul obștii, fie chiar un om simplu, fie pe profetul Ilie ( Eliahu) despre care se spune că are obiceiul să apară când nu te aștepți, în haine de țară, un om pe care nici nu-l iei în nseamă, dar el face o minune sau spune o vorbă care rămâne în memoria obștii pe care a vizitat-o. Rabbi Jakob Jiitzhak, Rabbi Elimeleh sunt personaje ce trec dintr-o povestire în alta, iar minunea cea mare nu este decât că omul devine mai bun, mai înțelegător, mai puțin legat de bunurile lumești. .Aceasta este esența hasidismului. Șehina, sufletul etern trece din veac în veac și îi ferește pe oameni de păcatele urii, meschinăriei, necredinței. Iubirea este cea care izbăvește gândurile omului de îndemnul rău.
Bun cunoscător al Cabalei, Martin Buber introduce în povestirile sale și „Cartea Splendorii”, adică Zoharul, la fel și cele două forțe care vor veni la Judecata de Apoi, Gog și Magog, de fapt numele unor popoare din antichitate, care au dispărut, revenind în toate religiile monoteiste, iudaism, creștinism, islamism. „Cel care desparte sfințitul de nesfințit să se milostivească de păcatele noastre”,a spus Baal Șem Tov, fondatorul , care a trăit un timp în zona Neamțului. . Să observăm atmosfera de evlavie și misticism care învăluie povestirile hasidice – „ Rabbi îl depășea pe uriaș cu încă un cap, mâna pe umăr o lăsă să se odihnească o clipă, apoi plecă, ținându-și fruntea sus… Convorbirea luase sfârșit” …„ Evreul se înfioră la vederea trupului gălbejit. Ia cămașa mea, zise. Bărbatul luă cămașa și se făcu nevăzut”…„ Cine pregătește adăpostul? Cine poate. Cum trebuie pregătit adăpostul? Despărțiți ceea ce este curat de ceea ce este mânjit.Care este locul? Ulița. Casa. Inima” …. Este aproape un poem acest text care ar trebui să fie doar proză. Adeseori Divinitatea intervine prin scrisori, mesaje verbale, ceea ce în tradiția anterioară hasidismului nu era ceva admis. În Biblia ebraică singurele contacte cu Dumnezeu au fost cele ale lui Abraham, Iaacov și Moise. Hasidismul dă o mai mare libertate de a avea revelația divină. Povestirile ne aduc până în vremea lui Napoleon Bonaparte. Ceea ce a creat nou hasidismul a fost speranța într-o prezență mai activă a Divinității, într-o fortificare a spiritului, în consecință o rezervă spirituală sporită. Martin Buber a știut să ne dezvăluie acest aspect.
Boris Marian
Martin Buber( 1878- 1965) este unul dintre ultimii savanțí care au știut să valorifice tezaurul folclorului hasidic, aducându-l în lumina culturii universale. „Gog și Magog” apărută la Editura Hasefer, în traducerea Ruxandrei Hosu oferă cititorului român o șansă în plus de a cunoaște un tărâm prea puțin familiar, deși hasidismul are rădăcini și pe pământ românesc. Hasidismul este o tradiție născută în secolul XVIII prin Baal Șem Tov, care a fost cu timpul însușită și de ortodoxismul rabbinic. Misticismul și fantezia populară i-au creat un făgaș propice pentru diverse creații cu totul fermecătoare.
„Colina castelului din nord-estul orașului leșesc Lublin fusese cândva înconjurată de mlaștini”, astfel începe povesirea „ Văzătorul”. Este vorba de un clar-văzător care putea recunoaște firea omului, bună ( de la Abel), rea ( de la Cain), doar privindu-l. Dar el nu condamna și nu mustra. Dădea sfaturi de bun-simț, oprea oamenii de la fapte nelegiuite, mângâia pe cei mâhniți de o mare pierdere, iar ceea ce îl minuna era însăși faima care se răspândea în jurul lui. „Eu însumi sunt înnegurat, cum pot răspândi lumină?” , se întreba țadicul ( om drept), dar secretul era că oamenii credeau în el. Vorba sa blândă era un leac universal. În altă povestire, Văzătorul este pus în situația de a-și alege un urmaș. Unul dintre ucenici se arată mai sârguincios decât toți ceilalți, dar după un timp abia, țadicul își dă seama că râvna noului venit pornea din ambiția de a-i lua locul ca moștenitor al învățăturii. Dascălul îl izgonește, fără a se supăra, doar râde de ambiția deșartă a ucenicului. Este vorba în povestiri despre daruri făcute pe ascuns săracilor, despre rezolvarea unor conflicte pornite din lăcomie, despre iubirea sinceră pentru Binele Divin, pentru morală și dreptate. Cel mai mare păcat este trufia. Pildele au ca protagoniști fie un țadic, un om drept din cadrul obștii, fie chiar un om simplu, fie pe profetul Ilie ( Eliahu) despre care se spune că are obiceiul să apară când nu te aștepți, în haine de țară, un om pe care nici nu-l iei în nseamă, dar el face o minune sau spune o vorbă care rămâne în memoria obștii pe care a vizitat-o. Rabbi Jakob Jiitzhak, Rabbi Elimeleh sunt personaje ce trec dintr-o povestire în alta, iar minunea cea mare nu este decât că omul devine mai bun, mai înțelegător, mai puțin legat de bunurile lumești. .Aceasta este esența hasidismului. Șehina, sufletul etern trece din veac în veac și îi ferește pe oameni de păcatele urii, meschinăriei, necredinței. Iubirea este cea care izbăvește gândurile omului de îndemnul rău.
Bun cunoscător al Cabalei, Martin Buber introduce în povestirile sale și „Cartea Splendorii”, adică Zoharul, la fel și cele două forțe care vor veni la Judecata de Apoi, Gog și Magog, de fapt numele unor popoare din antichitate, care au dispărut, revenind în toate religiile monoteiste, iudaism, creștinism, islamism. „Cel care desparte sfințitul de nesfințit să se milostivească de păcatele noastre”,a spus Baal Șem Tov, fondatorul , care a trăit un timp în zona Neamțului. . Să observăm atmosfera de evlavie și misticism care învăluie povestirile hasidice – „ Rabbi îl depășea pe uriaș cu încă un cap, mâna pe umăr o lăsă să se odihnească o clipă, apoi plecă, ținându-și fruntea sus… Convorbirea luase sfârșit” …„ Evreul se înfioră la vederea trupului gălbejit. Ia cămașa mea, zise. Bărbatul luă cămașa și se făcu nevăzut”…„ Cine pregătește adăpostul? Cine poate. Cum trebuie pregătit adăpostul? Despărțiți ceea ce este curat de ceea ce este mânjit.Care este locul? Ulița. Casa. Inima” …. Este aproape un poem acest text care ar trebui să fie doar proză. Adeseori Divinitatea intervine prin scrisori, mesaje verbale, ceea ce în tradiția anterioară hasidismului nu era ceva admis. În Biblia ebraică singurele contacte cu Dumnezeu au fost cele ale lui Abraham, Iaacov și Moise. Hasidismul dă o mai mare libertate de a avea revelația divină. Povestirile ne aduc până în vremea lui Napoleon Bonaparte. Ceea ce a creat nou hasidismul a fost speranța într-o prezență mai activă a Divinității, într-o fortificare a spiritului, în consecință o rezervă spirituală sporită. Martin Buber a știut să ne dezvăluie acest aspect.
Boris Marian
Czeslaw Milosz-100
Czeslaw Milosz - 100 de ani
Laureat cu Nobel pe anul 1980, polonezul american Czeslaw Milosz nu este bine cunoscut la noi, deși i s-a publicat o parte din operă. Născut în Lituania, sub imperiul țarist, în 30 iunie 1911, a murit la Cracovia, la 14 august 2004, după o bună perioadă de viață trăită în SUA, unde a emigrat după război. A scris în mai toate genurile literare, dar este remarcat în special ca poet de factură filosofică, cu „Clopote de iarnă”(1978), după ce în 1953 publicase „ Mintea prizonieră”, prima sa manifestare de respingere a presiunii ideologiei comuniste. În 1957 a scris „Tratat de poezie”, lucrare de maturitate artistică, mult apreciat de critică. Când i s-a acordat Premiul Nobel era cetățean american, iar motivația juriului se referea la intransigența și claritatea ideilor sale.
A debutat în 1930, cu versuri, la Universitatea din Vilnius. Antrenat de sloganuri socialiste și avangardiste, Milosz ( se citește Miloș) se impune cu rapiditate, i se acordă o bursă la Paris, dar acolo este dezamăgit de extremismul politic al unor confrați, revine la tradiționalism, publică volumul „ Trei ierni”, este preocupat de fenomene cosmice. La începutul războiului se află la București, unde ține conferințe, revine în Polonia și colaborează cu Mișcarea de Rezistență poloneză. În 1945 este numit atașat cultural al ambasadei poloneze la Washington. În 1951 se stabilește la PARIS, părăsind astfel Polonia. .În SUA este numit profesor la Universitatea din Berkeley- California. Se face cunoscut abia în 1965, când apare Antologia poeziei poloneze postbelice, unde ocupă un loc important. Bibliografia sa este impresionantă, nu vom reda aici titluri, ci vom cita din poemele sale, traduse la noi. Aurel Covaci este cel care și-a dedicat o parte din timp creației lui Milosz.
„ Trăita-am vremi stranii, măiastre, ursuze,
Cu cânt , în văzduh, de grele obuze,
Când ani ce purtau ca șrapnelul urgia
Pe cei ce-n război n-au văzut măreția.
…………………………………………………………..
O slavă-anonimă-am creat, ca strigarea
Acelor ce-n beznă-și anunță plecarea.”
( din poemul „Despre carte”)
Speranța vine-atunci când omul crede
Că nu-i pământul vis, ci carne vie,
Iar simțurile noastre nu-s de vină.
Și toate câte-un om de aici le știe,
Din poartă de privești, îți par grădină”
( din poemul „Speranța”)
„Mereu am tânjit după o formă mai cuprinzătoare-
Nici prea mult poezie, nici prea multă proză,
ce ne-ar îngădui să ne-nțelegem, fără a-i expune
pe autor sau cititor la chinuri de ordin superior”
( din poemul „Ars poetica”).
Cred că noi, care iubim poezia, avem de învățat și acum de la Czeslaw Milosz.
Boris Marian
Laureat cu Nobel pe anul 1980, polonezul american Czeslaw Milosz nu este bine cunoscut la noi, deși i s-a publicat o parte din operă. Născut în Lituania, sub imperiul țarist, în 30 iunie 1911, a murit la Cracovia, la 14 august 2004, după o bună perioadă de viață trăită în SUA, unde a emigrat după război. A scris în mai toate genurile literare, dar este remarcat în special ca poet de factură filosofică, cu „Clopote de iarnă”(1978), după ce în 1953 publicase „ Mintea prizonieră”, prima sa manifestare de respingere a presiunii ideologiei comuniste. În 1957 a scris „Tratat de poezie”, lucrare de maturitate artistică, mult apreciat de critică. Când i s-a acordat Premiul Nobel era cetățean american, iar motivația juriului se referea la intransigența și claritatea ideilor sale.
A debutat în 1930, cu versuri, la Universitatea din Vilnius. Antrenat de sloganuri socialiste și avangardiste, Milosz ( se citește Miloș) se impune cu rapiditate, i se acordă o bursă la Paris, dar acolo este dezamăgit de extremismul politic al unor confrați, revine la tradiționalism, publică volumul „ Trei ierni”, este preocupat de fenomene cosmice. La începutul războiului se află la București, unde ține conferințe, revine în Polonia și colaborează cu Mișcarea de Rezistență poloneză. În 1945 este numit atașat cultural al ambasadei poloneze la Washington. În 1951 se stabilește la PARIS, părăsind astfel Polonia. .În SUA este numit profesor la Universitatea din Berkeley- California. Se face cunoscut abia în 1965, când apare Antologia poeziei poloneze postbelice, unde ocupă un loc important. Bibliografia sa este impresionantă, nu vom reda aici titluri, ci vom cita din poemele sale, traduse la noi. Aurel Covaci este cel care și-a dedicat o parte din timp creației lui Milosz.
„ Trăita-am vremi stranii, măiastre, ursuze,
Cu cânt , în văzduh, de grele obuze,
Când ani ce purtau ca șrapnelul urgia
Pe cei ce-n război n-au văzut măreția.
…………………………………………………………..
O slavă-anonimă-am creat, ca strigarea
Acelor ce-n beznă-și anunță plecarea.”
( din poemul „Despre carte”)
Speranța vine-atunci când omul crede
Că nu-i pământul vis, ci carne vie,
Iar simțurile noastre nu-s de vină.
Și toate câte-un om de aici le știe,
Din poartă de privești, îți par grădină”
( din poemul „Speranța”)
„Mereu am tânjit după o formă mai cuprinzătoare-
Nici prea mult poezie, nici prea multă proză,
ce ne-ar îngădui să ne-nțelegem, fără a-i expune
pe autor sau cititor la chinuri de ordin superior”
( din poemul „Ars poetica”).
Cred că noi, care iubim poezia, avem de învățat și acum de la Czeslaw Milosz.
Boris Marian
Orwell
Orwell- vizionarul ( 1903- 1950)
Enciclopedia Britanică acordă un spațiu destul de limitat scriitorului George Orwell ( Eric Arthur Blair), deși influența sa, în special după anul morții ( 1950) în literatură și politică, a fost enormă. „1984” a sunat ca un dangăt de clopot de alarmă. Big-Brother a intrat în limbajul curent al politicienilor din Vest. Cei din Est l-au ignorat și s-au temut de ceea ce prevedea Orwell. El nici nu era un clar-văzător, știa, fără să fi văzut, ce înseamnă transformarea omului într-un mecanism din angrenajul sistemului care aduce fericirea cu forța – dictatura comunistă de tip stalinist. De fapt, altă dictatură comunistă nu cunoaștem și probabil că nici comunismul nu va reveni ca dictatură, poate ca idee, ca un vis-coșmar. Eu nu sunt un iubitor de inegalitate socială, de capitalism bazat pe corupție, furt, dar Gulagul, ca și Holocaustul nazist m-au convins că orice violare a libertăților elementare ale omului nu pot aduce nici un bine, se transformă, ca în „Colonia penitenciară” a lui Kafka, în instrument de tortură. Eu nu sunt un clar-văzător. Nu știu nici ce va fi în secolul XXI până la urmă, nici după acest secol. Orwell a fost un mare satiric, unul dintre cei mai mari, părinte, cred că i-a fost Jonathan Swift, el a știut să se împotrivească prin scris inumanului, încă de când era în India, în anii 1922-1927, apoi în anii războiului civil din Spania ( 1936-1939). Știa despre procesele staliniste din anii 30, fusese scurt timp comunist, apoi a devenit un adversar convins, iar moartea prematură, la numai 47 de ani a lipsit literatura universală de unul din marile ei talente. ”Ferma animalelor” ( 1945) este una dintre cele mai savuroase satire din literatura lumii. Animalitatea din om( de ce să ascundem?), prostia cu caracter majoritar, interesul meschin, cruzimea fără margini, aceste trăsături pe care ni le-a dat o istorie pe care singuri am făurit-o, ne pot duce la o involuție catastrofală. Anul 1984 a trecut. Orwell era în cimitir de 34 de ani, dar războaiele, politica de acaparare și de confruntare, dictaturile care s-au succedat au confirmat nefericirea pe care sensibilul scriitor o prevedea. Orwell era un om religios prin instinct, nu era un predicator, el suferea alături de noi.
Portretul fizic – înalt, zvelt, cu părul tuns scurt, cu o ,mustață tăiată sever, avea un aspect de englez onorabil, liniștit, dar era un rebel. Propaganda comunistă l-a numit „fascist”. Pe cine? Pe dușmanul oricărui totalitarism. A studiat la colegii de renume, a fost un om citit, era admirat de prieteni, dar a murit sărac, bolnav de tuberculoză. Nu a beneficiat nici de darurile societății de consum, nici de fostele simpatii pro-comuniste. Un răzvrătit, tot un don Quijote, ca mulți alți martiri ai propriilor iluzii. Credea că schimbă lumea. A scris două eseuri excelente, „ O spânzurătoare”, ”Împușcând un elefant”, văzuse multe în India colonială, dar nu cu ochiul idilizant al lui Kipling. În Spania au fost executați mii de „anarhiști”, troțkiști, la ordinele lui Stalin, care , exact ca un Big-Brother controla de la Moscova ce discutau voluntarii comuniști, socialiști, ș.a. în taberele lor, pe stradă. În loc de unitate, Stalin urmărea, ca și Inchiziția pe „eretici”. Scopul era teroarea și nu victoria împotriva unui alt dictator, Franco. Din două rele, Spania a ales răul mai mic, dictatura lui Franco. Astfel comuniștii au pierdut și s-au compromis. Se pare, definitiv.
Cred că mulți au citit cărțile lui Orwell, ele se pot reciti cu plăcere. Lumea s-a schimbat, au apărut alte pericole, extremismul terorist de grup, de mase fanatizate religios, goana după resurse energetice au schimbat fața lumii. Dar oricând și oriunde, se va găsi un „nebun” să se dorească un Big-Brother. Orwell ne spune – fiți atenți!
Boris Marian.
Enciclopedia Britanică acordă un spațiu destul de limitat scriitorului George Orwell ( Eric Arthur Blair), deși influența sa, în special după anul morții ( 1950) în literatură și politică, a fost enormă. „1984” a sunat ca un dangăt de clopot de alarmă. Big-Brother a intrat în limbajul curent al politicienilor din Vest. Cei din Est l-au ignorat și s-au temut de ceea ce prevedea Orwell. El nici nu era un clar-văzător, știa, fără să fi văzut, ce înseamnă transformarea omului într-un mecanism din angrenajul sistemului care aduce fericirea cu forța – dictatura comunistă de tip stalinist. De fapt, altă dictatură comunistă nu cunoaștem și probabil că nici comunismul nu va reveni ca dictatură, poate ca idee, ca un vis-coșmar. Eu nu sunt un iubitor de inegalitate socială, de capitalism bazat pe corupție, furt, dar Gulagul, ca și Holocaustul nazist m-au convins că orice violare a libertăților elementare ale omului nu pot aduce nici un bine, se transformă, ca în „Colonia penitenciară” a lui Kafka, în instrument de tortură. Eu nu sunt un clar-văzător. Nu știu nici ce va fi în secolul XXI până la urmă, nici după acest secol. Orwell a fost un mare satiric, unul dintre cei mai mari, părinte, cred că i-a fost Jonathan Swift, el a știut să se împotrivească prin scris inumanului, încă de când era în India, în anii 1922-1927, apoi în anii războiului civil din Spania ( 1936-1939). Știa despre procesele staliniste din anii 30, fusese scurt timp comunist, apoi a devenit un adversar convins, iar moartea prematură, la numai 47 de ani a lipsit literatura universală de unul din marile ei talente. ”Ferma animalelor” ( 1945) este una dintre cele mai savuroase satire din literatura lumii. Animalitatea din om( de ce să ascundem?), prostia cu caracter majoritar, interesul meschin, cruzimea fără margini, aceste trăsături pe care ni le-a dat o istorie pe care singuri am făurit-o, ne pot duce la o involuție catastrofală. Anul 1984 a trecut. Orwell era în cimitir de 34 de ani, dar războaiele, politica de acaparare și de confruntare, dictaturile care s-au succedat au confirmat nefericirea pe care sensibilul scriitor o prevedea. Orwell era un om religios prin instinct, nu era un predicator, el suferea alături de noi.
Portretul fizic – înalt, zvelt, cu părul tuns scurt, cu o ,mustață tăiată sever, avea un aspect de englez onorabil, liniștit, dar era un rebel. Propaganda comunistă l-a numit „fascist”. Pe cine? Pe dușmanul oricărui totalitarism. A studiat la colegii de renume, a fost un om citit, era admirat de prieteni, dar a murit sărac, bolnav de tuberculoză. Nu a beneficiat nici de darurile societății de consum, nici de fostele simpatii pro-comuniste. Un răzvrătit, tot un don Quijote, ca mulți alți martiri ai propriilor iluzii. Credea că schimbă lumea. A scris două eseuri excelente, „ O spânzurătoare”, ”Împușcând un elefant”, văzuse multe în India colonială, dar nu cu ochiul idilizant al lui Kipling. În Spania au fost executați mii de „anarhiști”, troțkiști, la ordinele lui Stalin, care , exact ca un Big-Brother controla de la Moscova ce discutau voluntarii comuniști, socialiști, ș.a. în taberele lor, pe stradă. În loc de unitate, Stalin urmărea, ca și Inchiziția pe „eretici”. Scopul era teroarea și nu victoria împotriva unui alt dictator, Franco. Din două rele, Spania a ales răul mai mic, dictatura lui Franco. Astfel comuniștii au pierdut și s-au compromis. Se pare, definitiv.
Cred că mulți au citit cărțile lui Orwell, ele se pot reciti cu plăcere. Lumea s-a schimbat, au apărut alte pericole, extremismul terorist de grup, de mase fanatizate religios, goana după resurse energetice au schimbat fața lumii. Dar oricând și oriunde, se va găsi un „nebun” să se dorească un Big-Brother. Orwell ne spune – fiți atenți!
Boris Marian.
Frida Kahlo - între viață și artă
Frida Kahlo – o viață ca un roman
Viață, copilărie, frumusețe, artă, violență, dragoste, boală, o „bogăție” de care Frida Kahlo a beneficiat cum a crezut de cuviință și cum a putut. Îi privesc chipul, amestec de amerindian cu european, sprincene groase, îmbinate deasupra nasului, privire semeață, buze senzuale, gât lung, puternic. Este un autoportret, artista se cunoștea perfect. În alt portret face retușuri. Dar este aceeași. Filmul despre Frida Kahlo avea multe calități, Salma Hajek este frumoasă dar nu era Frida Kahlo. Filmul nu a fost o reușită.
Tatăl Fridei, Karl Wilhelm Kahlo, devenit Guillermo Kahlo a ajuns în Mexic în 1890, venind din Germania. Frida s-a născut la 6 iulie 1907 , la Coyacan , în Mexic, mama fiind o băștinașă a acestei țări căutate, nu se știe din ce motive, de mulți europeni. Trăiau la marginea Capitalei, deși ambii părinți aveau descendenți cu poziții sociale bune. Bunicul din partea tatălui – giuvaergiu cu stare, cel din partea mamei – general . Mama avea o fire dominatoare și era o catolică ferventă. Dar avea și tainele ei, o iubire terminată tragic tot cu un german. Frida Kahlo a avut ce să moștenească de la ambii părinți. Tatăl a devenit un fotograf cunoscut în Mexic. Cânta la pian, avea înclinații artistice în mai multe domenii. Era o fire severă,închisă, dar îi citea pe Schopenhauer, Goethe, Schiller. Frida a fost o elevă eminentă, se pregătea pentru medicină. Avea un cerc de prieteni, mai mult băieți, erau adepți ai socialismului revoluționar, romantici, naționaliști. În 1910 a avut loc o revoluție în Mexic, condusă de Francisco Madero, care devenise un erou admirat de tineri. Un război civil de zece ani, până în 1920 și-a pus amprenta pe noua societate mexicană. Pancho Villa, Emiliano Zapata erau în admirația unei întregi generații. Confruntarea dintre europenism și tradiția indiană-mexicană se reflectă în cultură, în arte. La 17 septembrie 1925, Frida suferă un accident grav de circulație, tramvaiul în care se afla este sfărâmat, iar ea este cu greu salvată de la moarte, având multiple traumatisme. Este pecetea care a rămas în biografia ei, dar i-a dat și prilejul de a-și arăta tăria de caracter. A reținut scena, un coșmar în care ea era goală, acoperită de paiete aurii, provenite de la un călător vecin. Părinții nu i-au fost alături, îngroziți și convinși că fiica lor nu va scăpa cu viața. Alejandro Gomez Arias, primul iubit al Fridei a fost singurul sprijin moral. Recunoscătoare, i-a făcut un portret, era deja o pictoriță care se perfecționa pe parcursul anilor ei tineri. Frida citește mult, în special poezie din tezaurul european, chinez, ș.a., studiază pictura din Evul Mediu până în secolul XX. Convalescența este lungă, setea de cultură este mai puternică.
Definitorie pentru destinul pictoriței a fost întâlnirea cu Diego Rivera, cel mai important artist muralist din acea vreme, o celebritate internațională. Prin acesta, viața Fridei devine artă și arta-viață. Formau un cuplu ciudat – el masiv, înalt, Frida alături, semăna cu o vrăbiuță rănită. Dar aparențele înșeală - cea care domina era Frida, deși Diego a trăit și cu propria ei soră. În 1930, cuplul se stabilește o perioadă la San Francisco, cu ajutorul ambasadorului SUA. Treptat, atât Diego Rivera, cât și Frida vor deveni adversari ai stalinismului, vor rupe cu PC din Mexic, iar în 1937 îl vor cunoaște pe Trotzky, principalul adversar politic al lui Stalin. Se pare că Frida a fost scurt timp amanta exilatului, care se bucura de o mare popularitate.
Arta celor doi artiști diferă mult. Rivera iubea lucrările monumentale, Frida se menținea pe linia tradiționalist- naivă, extrem de expresivă, cu o mare varietate de culori. Era apreciată și este și astăzi, la peste jumătate de secol de la dispariția fizică. Unele lucrări amintesc și de Dali, de alți artiști ai epocii. Civilizația pătrundea în toate domeniile, poezia intimă nu o părăsea niciodată pe artistă, o antagonie ce i-a inspirat creația, reușind să o propulseze în atenția iubitorilor și specialiștilor în artele plastice nu numai din Mexic, dar și peste hotare, în SUA, Europa.
Andre Breton a scris că arta Fridei este „o bombă legată cu panglică”. În ciuda unei sănătăți cu totul precare( numeroase boli, avorturi spontane, dureri provocate de vechi sechele osoase), Frida lucrează cu mare dăruire, este interesată de orice eveniment politic, social, accidente, asasinate, faptele diverse, are o anume atracție față de morbid, ca urmare a propriilor experiențe de viață. Propriul chip o obsedează, este înfățișată adesea în tablouri. ”Este subiectul pe care îl cunosc cel mai bine”, scrie despre sine. Nickolas Muray, un fotograf de origine maghiară este omul care îl înlocuiește, un timp, pe Diego Rivera în viața Fridei. Tatăl ei avea și el ascendenți evrei maghiari.
Asasinarea lui Trotzky a produs o vie emoție în Mexic, poliția i-a bănuit și pe Frida și pe Diego Rivera, dar , se pare, ei nu au colaborat cu agenții Moscovei. Despre soția sa, Diego scria – „ V-o recomand, nu în calitate de soț, ci ca admirator entuziast al operei sale, acidă și tandră, dură ca oțelul, delicată și fină ca o aripă de fluture, plăcută ca un surâs, dar profundă și crudă ca amărăciunea vieții”. Sub influența lecturilor din Freud, pictează „ Moise”, un tablou ce va adăuga elogii în cariera Fridei Kahlo. Supusă unor intervenții chirurgicale repetate, obligată să poarte un corset, ca M. Blecher, scriitorul despre care scriam nu demult , Frida Kahlo nu întrerupe lucrul, fără a se feri să înfățișeze pictural aceste experiențe aproape inumane. „De ce aș dori picioare, dacă am aripi să zbor?” , scria în Jurnalul ei. Trăiește cu sedative, este tot mai suferindă și se stinge din viață în noaptea de 13 spre 14 iulie 1954, în brațele lui Diego Rivera. Acesta , după cremație, a înghițit un pumn de cenușă din trupul iubitei sale. A murit ca o regină, demnă, iubitoare. Interesantă este și corespondența cu numeroșii prieteni.
Boris Marian
Viață, copilărie, frumusețe, artă, violență, dragoste, boală, o „bogăție” de care Frida Kahlo a beneficiat cum a crezut de cuviință și cum a putut. Îi privesc chipul, amestec de amerindian cu european, sprincene groase, îmbinate deasupra nasului, privire semeață, buze senzuale, gât lung, puternic. Este un autoportret, artista se cunoștea perfect. În alt portret face retușuri. Dar este aceeași. Filmul despre Frida Kahlo avea multe calități, Salma Hajek este frumoasă dar nu era Frida Kahlo. Filmul nu a fost o reușită.
Tatăl Fridei, Karl Wilhelm Kahlo, devenit Guillermo Kahlo a ajuns în Mexic în 1890, venind din Germania. Frida s-a născut la 6 iulie 1907 , la Coyacan , în Mexic, mama fiind o băștinașă a acestei țări căutate, nu se știe din ce motive, de mulți europeni. Trăiau la marginea Capitalei, deși ambii părinți aveau descendenți cu poziții sociale bune. Bunicul din partea tatălui – giuvaergiu cu stare, cel din partea mamei – general . Mama avea o fire dominatoare și era o catolică ferventă. Dar avea și tainele ei, o iubire terminată tragic tot cu un german. Frida Kahlo a avut ce să moștenească de la ambii părinți. Tatăl a devenit un fotograf cunoscut în Mexic. Cânta la pian, avea înclinații artistice în mai multe domenii. Era o fire severă,închisă, dar îi citea pe Schopenhauer, Goethe, Schiller. Frida a fost o elevă eminentă, se pregătea pentru medicină. Avea un cerc de prieteni, mai mult băieți, erau adepți ai socialismului revoluționar, romantici, naționaliști. În 1910 a avut loc o revoluție în Mexic, condusă de Francisco Madero, care devenise un erou admirat de tineri. Un război civil de zece ani, până în 1920 și-a pus amprenta pe noua societate mexicană. Pancho Villa, Emiliano Zapata erau în admirația unei întregi generații. Confruntarea dintre europenism și tradiția indiană-mexicană se reflectă în cultură, în arte. La 17 septembrie 1925, Frida suferă un accident grav de circulație, tramvaiul în care se afla este sfărâmat, iar ea este cu greu salvată de la moarte, având multiple traumatisme. Este pecetea care a rămas în biografia ei, dar i-a dat și prilejul de a-și arăta tăria de caracter. A reținut scena, un coșmar în care ea era goală, acoperită de paiete aurii, provenite de la un călător vecin. Părinții nu i-au fost alături, îngroziți și convinși că fiica lor nu va scăpa cu viața. Alejandro Gomez Arias, primul iubit al Fridei a fost singurul sprijin moral. Recunoscătoare, i-a făcut un portret, era deja o pictoriță care se perfecționa pe parcursul anilor ei tineri. Frida citește mult, în special poezie din tezaurul european, chinez, ș.a., studiază pictura din Evul Mediu până în secolul XX. Convalescența este lungă, setea de cultură este mai puternică.
Definitorie pentru destinul pictoriței a fost întâlnirea cu Diego Rivera, cel mai important artist muralist din acea vreme, o celebritate internațională. Prin acesta, viața Fridei devine artă și arta-viață. Formau un cuplu ciudat – el masiv, înalt, Frida alături, semăna cu o vrăbiuță rănită. Dar aparențele înșeală - cea care domina era Frida, deși Diego a trăit și cu propria ei soră. În 1930, cuplul se stabilește o perioadă la San Francisco, cu ajutorul ambasadorului SUA. Treptat, atât Diego Rivera, cât și Frida vor deveni adversari ai stalinismului, vor rupe cu PC din Mexic, iar în 1937 îl vor cunoaște pe Trotzky, principalul adversar politic al lui Stalin. Se pare că Frida a fost scurt timp amanta exilatului, care se bucura de o mare popularitate.
Arta celor doi artiști diferă mult. Rivera iubea lucrările monumentale, Frida se menținea pe linia tradiționalist- naivă, extrem de expresivă, cu o mare varietate de culori. Era apreciată și este și astăzi, la peste jumătate de secol de la dispariția fizică. Unele lucrări amintesc și de Dali, de alți artiști ai epocii. Civilizația pătrundea în toate domeniile, poezia intimă nu o părăsea niciodată pe artistă, o antagonie ce i-a inspirat creația, reușind să o propulseze în atenția iubitorilor și specialiștilor în artele plastice nu numai din Mexic, dar și peste hotare, în SUA, Europa.
Andre Breton a scris că arta Fridei este „o bombă legată cu panglică”. În ciuda unei sănătăți cu totul precare( numeroase boli, avorturi spontane, dureri provocate de vechi sechele osoase), Frida lucrează cu mare dăruire, este interesată de orice eveniment politic, social, accidente, asasinate, faptele diverse, are o anume atracție față de morbid, ca urmare a propriilor experiențe de viață. Propriul chip o obsedează, este înfățișată adesea în tablouri. ”Este subiectul pe care îl cunosc cel mai bine”, scrie despre sine. Nickolas Muray, un fotograf de origine maghiară este omul care îl înlocuiește, un timp, pe Diego Rivera în viața Fridei. Tatăl ei avea și el ascendenți evrei maghiari.
Asasinarea lui Trotzky a produs o vie emoție în Mexic, poliția i-a bănuit și pe Frida și pe Diego Rivera, dar , se pare, ei nu au colaborat cu agenții Moscovei. Despre soția sa, Diego scria – „ V-o recomand, nu în calitate de soț, ci ca admirator entuziast al operei sale, acidă și tandră, dură ca oțelul, delicată și fină ca o aripă de fluture, plăcută ca un surâs, dar profundă și crudă ca amărăciunea vieții”. Sub influența lecturilor din Freud, pictează „ Moise”, un tablou ce va adăuga elogii în cariera Fridei Kahlo. Supusă unor intervenții chirurgicale repetate, obligată să poarte un corset, ca M. Blecher, scriitorul despre care scriam nu demult , Frida Kahlo nu întrerupe lucrul, fără a se feri să înfățișeze pictural aceste experiențe aproape inumane. „De ce aș dori picioare, dacă am aripi să zbor?” , scria în Jurnalul ei. Trăiește cu sedative, este tot mai suferindă și se stinge din viață în noaptea de 13 spre 14 iulie 1954, în brațele lui Diego Rivera. Acesta , după cremație, a înghițit un pumn de cenușă din trupul iubitei sale. A murit ca o regină, demnă, iubitoare. Interesantă este și corespondența cu numeroșii prieteni.
Boris Marian
Tzara -115
Teribilul Tristan Tzara- trist în țară – 115 ani
Este greu să scrii despre o celebritate precum Tzara, există sute, mii de articole, studii, reviste dedicate părintrelui DADA-ismului. Am să încerc doar o schiță de portret
literar fără pretenția de a aduce ceva nou, ci doar să adaug o rază unui portret cunoscut. S-au împlinit la 16 aprilie 2011 – 115 ani de la nașterea lui Sami Rosenstock, la Moinești, județul Bacău, unde , astăzi apare o revistă periodică redactată de un inimos cărturar , Vasile Robciuc. Revista are colaboratori din lumea largă, personalități culturale.
Sub pseudonimul de S. Samiro, cel ce se va numi mai târziu Tristan Tzara , el scoate o revistă încă în anii adolescenței, împreună cu Ion Vinea și Marcel Iancu ,„Simbolul”, apoi va colabora la „Noua Revistă Română”, „Chemarea”, „Contimporanul”, „ unu”, „ Azi”. Avangardist din primele manifestări, deși simbolismul nu i-a fost străin, a publicat volumul„ Primele poeme”, apoi „ Insurecția de la Zurich”, primul manifest DADA, reeditat de Sașa Pană în 1934, „ La Premiere Aventure Celeste de M. Antipyrine” ( 1916- Zurich), „ Vingt-cinq poemes” ( col. DADA, Zurich, 1918), „Cinema Calendrier du Coeur Abstraict” ( Paris-1920), „L”Homme Aproximatif” ( Paris-1931), multe alte lucrări, iar la Ed. Flammarion i-au apărut după moartea survenită în decembrie 1963 , „ Oevres completes”, în șase volume, aprox. 3600 de pagini. Fiul poetului, ChristopheTzara era atomist, nu cunoaștem situația sa în prezent.
În timpul războiului, Tzara a participat la Mișcarea de rezistență franceză, împreună cu alți artiști –suprarealiști, avangardiști. El era urmărit de Gestapo și pentru originea sa evreiască. Propaganda nazistă, ca și cea extremist-naționalistă au combătut avangardismul, considerându-l o „emanație a spiritului iudaic”.
Cei care au cunoscut cât de cât mișcarea DADA, au reținut puternicul accent pus pe imaginative, pe libertate a expresiei, însuși „Chanson DADA” pare un cântec de copii, astăzi mișcarea DADA nu a intrat în uitare, ea mai bucură numeroși simptizanți.
Numeroși artiști plastici s-au apropiat de Tzara și de DADA – Miro, Picasso, Max Ernst, Man Ray, Dali, Yves Tanguy, Brâncuși, Marcel Iancu, Leger, Matisse. Critica franceză l-a integrat pe Tzara, desigur, formal, în pleiada care începera cu Nerval și se încheia cu Soupault, dar Tzara a rămas original și singular. „Lumea s-a oprit la linia de plecare”, scria el cu mulți ani înainte de război, ironic, desigur.
În „Omul aproximativ ”scria – „Mi-ați lăsat tinerețea înfometată/ nimic n-a strivit floarea mirajului/nimic n-a oprit suflarea visului”. I-au fost prieteni, în ciuda unor diferențe de opinii, Andre Breton, Eluard, Aragon. În 1946 a vizitat Bucureștiul, fiind întâmpinat de Sașa Pană, Stephan Roll ( Gh. Dinu), Medi Dinu, Ion Pas, George Ivașcu, ș.a. Henri Behar, un critic important franbcez îl consider pe Tzara drept unul dintre cei mai importanți poeți ai culturii franceze și universale, ai secolului XX.
În Israel, la Ein Hod , există un Muzeu Ianco-DADA, înființat la inițiativa lui Marcel Iancu. Numeroși oameni de cultură români s-au ocupat de opera lui Tzara- Crohmălniceanu, Ulici, Petre Răileanu, Radu |Bogdan, Geo Șerban, Florin Manolescu , ș.a.
„Înainte de a fi meșteșug, arta este pasiune”, scria Tzara, „nu știi ce-I adevărat și ce nu/ ți se spune că e un hoț și-l împuști/nu știi ce-I adevărat/ pe urmă ți se spune că a fost un soldat”. Era un optimist, totuși – „ Oul de fier se preschimbă în aur”… „ Amprentele pașilor tăi invizibili pe mare/ ridică vremelnice pagoda de apă”… „ Din negru să extragem lumina”…„Arta în copilăria vremurilor a fost rugăciune”…„În om eu văd luna, plantele, întunericul, metalul, steaua, peștele”… ” Poetul stației ultime nu mai plânge”. Tzara nu este nici el „poetul stației ultime”, poezia nu are o ultimă stație.
Boris Marian
Este greu să scrii despre o celebritate precum Tzara, există sute, mii de articole, studii, reviste dedicate părintrelui DADA-ismului. Am să încerc doar o schiță de portret
literar fără pretenția de a aduce ceva nou, ci doar să adaug o rază unui portret cunoscut. S-au împlinit la 16 aprilie 2011 – 115 ani de la nașterea lui Sami Rosenstock, la Moinești, județul Bacău, unde , astăzi apare o revistă periodică redactată de un inimos cărturar , Vasile Robciuc. Revista are colaboratori din lumea largă, personalități culturale.
Sub pseudonimul de S. Samiro, cel ce se va numi mai târziu Tristan Tzara , el scoate o revistă încă în anii adolescenței, împreună cu Ion Vinea și Marcel Iancu ,„Simbolul”, apoi va colabora la „Noua Revistă Română”, „Chemarea”, „Contimporanul”, „ unu”, „ Azi”. Avangardist din primele manifestări, deși simbolismul nu i-a fost străin, a publicat volumul„ Primele poeme”, apoi „ Insurecția de la Zurich”, primul manifest DADA, reeditat de Sașa Pană în 1934, „ La Premiere Aventure Celeste de M. Antipyrine” ( 1916- Zurich), „ Vingt-cinq poemes” ( col. DADA, Zurich, 1918), „Cinema Calendrier du Coeur Abstraict” ( Paris-1920), „L”Homme Aproximatif” ( Paris-1931), multe alte lucrări, iar la Ed. Flammarion i-au apărut după moartea survenită în decembrie 1963 , „ Oevres completes”, în șase volume, aprox. 3600 de pagini. Fiul poetului, ChristopheTzara era atomist, nu cunoaștem situația sa în prezent.
În timpul războiului, Tzara a participat la Mișcarea de rezistență franceză, împreună cu alți artiști –suprarealiști, avangardiști. El era urmărit de Gestapo și pentru originea sa evreiască. Propaganda nazistă, ca și cea extremist-naționalistă au combătut avangardismul, considerându-l o „emanație a spiritului iudaic”.
Cei care au cunoscut cât de cât mișcarea DADA, au reținut puternicul accent pus pe imaginative, pe libertate a expresiei, însuși „Chanson DADA” pare un cântec de copii, astăzi mișcarea DADA nu a intrat în uitare, ea mai bucură numeroși simptizanți.
Numeroși artiști plastici s-au apropiat de Tzara și de DADA – Miro, Picasso, Max Ernst, Man Ray, Dali, Yves Tanguy, Brâncuși, Marcel Iancu, Leger, Matisse. Critica franceză l-a integrat pe Tzara, desigur, formal, în pleiada care începera cu Nerval și se încheia cu Soupault, dar Tzara a rămas original și singular. „Lumea s-a oprit la linia de plecare”, scria el cu mulți ani înainte de război, ironic, desigur.
În „Omul aproximativ ”scria – „Mi-ați lăsat tinerețea înfometată/ nimic n-a strivit floarea mirajului/nimic n-a oprit suflarea visului”. I-au fost prieteni, în ciuda unor diferențe de opinii, Andre Breton, Eluard, Aragon. În 1946 a vizitat Bucureștiul, fiind întâmpinat de Sașa Pană, Stephan Roll ( Gh. Dinu), Medi Dinu, Ion Pas, George Ivașcu, ș.a. Henri Behar, un critic important franbcez îl consider pe Tzara drept unul dintre cei mai importanți poeți ai culturii franceze și universale, ai secolului XX.
În Israel, la Ein Hod , există un Muzeu Ianco-DADA, înființat la inițiativa lui Marcel Iancu. Numeroși oameni de cultură români s-au ocupat de opera lui Tzara- Crohmălniceanu, Ulici, Petre Răileanu, Radu |Bogdan, Geo Șerban, Florin Manolescu , ș.a.
„Înainte de a fi meșteșug, arta este pasiune”, scria Tzara, „nu știi ce-I adevărat și ce nu/ ți se spune că e un hoț și-l împuști/nu știi ce-I adevărat/ pe urmă ți se spune că a fost un soldat”. Era un optimist, totuși – „ Oul de fier se preschimbă în aur”… „ Amprentele pașilor tăi invizibili pe mare/ ridică vremelnice pagoda de apă”… „ Din negru să extragem lumina”…„Arta în copilăria vremurilor a fost rugăciune”…„În om eu văd luna, plantele, întunericul, metalul, steaua, peștele”… ” Poetul stației ultime nu mai plânge”. Tzara nu este nici el „poetul stației ultime”, poezia nu are o ultimă stație.
Boris Marian
Victor Brauner și poezia
Victor Brauner –un inspirat și inspirator între poeți
Am în față două albume excelente dedicate lui Victor Brauner – unul apărut la Editura ARC-2000, semnat de regretata Amelia Pavel și celălalt la Editura Hasefer-2004, semnat de poetul Emil Nicolae, din Piatra Neamț. Cinste alcătuitorilor și editorilor. ”Există mai multe suprarealisme, cu surse, programe și roluri diferite”, scrie Amelia Pavel, referindu-se și la diversitatea mișcării DADA. Însăși opera lui Brauner a evoluat în timp, astfel că nu putem vorbi în termeni categorici și definitivi nici astăzi despre ceea ce au adus nou poeții, prozatorii, artiștii plastici din „marea revoluție avangardistă” a secolului XX. Cert este că nici o mișcare artistică nu a adunat atâtea condeie și peneluri laolaltă spre a uimi o lume saturată de clasicism întârziat și impresionism supraevaluat. Ilarie Voronca scria „Petre Schlemihl” în 1932, apoi Gellu Naum venea cu „Drumețul incendiar”, într-o serie de mulți scriitori din diverse țări ale Europei. În acest timp, Mexicul abia se bucura de inovațiile „naivilor” și monumentaliștilor. Revista „UNU”, ca și alte reviste, unele cu titlu mai deochiat, își făceau apariția prin contribuția unor poeți și artiști plastici inovatori. Victor Brauner as fost unul dintre cei mai activi.
S-a născut la 15 iunie 1903, la Piatra Neamț, într-o familie înstărită, călătorește la Viena, studiază la Brăila, apoi la București, cu pictorii D. Serafim, Costin Popescu, iar în 1923 se întâlnește cu Voronca, Marcel Iancu, Vinea. Lui Voronca îi ilustrează volumul „ Restriști”. În 1924 apare revista „ 75 H.P.” ( de la Cai Putere) în care Brauner publică manifestul „ Picto-poeziei”. Îi avea alături de Caude Sernet ( Mihail Cosma), Voronca, Stephane Roll ( Gh. Dinu). Colaborează la „ Punct”, „ Contimporanul”. În 1925 scoate cu M.H.Maxy revista ”Integral”. În 1929 se află la Paris, unde îi cunoaște pe Brâncuși, Fondane, pe Yves Tanguy, Giacometti, apoi pe Breton, „maestrul” suprarealiștilor. De altfel, Breton îi scrie prezentarea la expoziția din 1934. Revenit în anii 1935-1937 la București, se apropie de grupul lui Sașa Pană, Perahim, Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum.Revine în Franța în 1938, unde va locui până la sfârșitul vieții, suferă un accident la un ochi, pe care , uluitor, parcă îl previzionase într-un autoportret. În 1945 locuia în fostul apartament al lui Douanier Rousseau, celebrul pictor „naiv”.
În 1948 se desprinde de suprarealism, pictează o serie de „Totemuri”, apoi „ Onomatomanie”. În 1966, la Expoziția de la Veneția, i se rezervă în exclusivitate o sală . Moare în acelașii an, la 12 martie și este înmormântat la Montmarte, alături de numeroase celebrități artistice și culturale ale Franței.
Să privim câteva tablouri ale acestui „ picto-poet”, pentru că la Brauner se simte, mai mult decât la mulți alți artiști plastici, natura poetică, ochiul interior al iubitorului de cuvânt nerostit. „Peisaj cu copaci” ( 1918), tonuri nostalgice, tristețe de toamnă, deși era un adolescent la acei ani. „Cimitir”, un tablou în care centrul este puternic luminat, între ramuri umbroase. Coperta„ Pictopoezie” este semnată în comun de Brauner și Voronca. Într-un desen din 1930 apar figuri disparate, o cruce încârligată care anunță pericolul nazist, fețe disperate. „Femeia –pisică”, din 1935 – o invenție a lui Brauner, influența lui Picasso fiind oarecum vizibilă. „Animale fantastice” este una dintre cele mai originale compoziții ale lui Brauner. De asemenea „ Peisaj cu balaur”( 1931). Un nud bărbătesc în fața unei fiare, o premoniție a conflagrației. Face numeroase portrete pentru prietenii săi, ca și Marcel Iancu, iar un tablou se numește ” Poetul Geo Bogza arată capului său peisajul cu sonde”.
În albumul alcătuit de Emil Nicolae „La izvoarele operei” se aduce un omagiu Ameliei Pavel care a contribuit mult la cunoașterea operei lui Brauner. Desene, colaje, lucrări în spațiu aduc noi aspecte ale preocupării neobosite ale artistului pentru inedit, imaginație artistică. Se adaugă și experiența constructivistă, alte numeroase experiențe.Deși suferind încă din anii 30, artistul a dovedit tenacitate și putere de muncă uluitoare. De fiecare dată , întâlnirea cu arta lui Victor Brauner ( a fost frate cu folcloristul Harry Brauner, deținut în închisorile comuniste, soțul Lenei Constante) aduce noi surprize. Debordant în originalitatea sa intrinsecă, imaginativ peste orice …imaginație, el a fost și este un inspirator pentru oricare creator de frumos, în culori și în cuvinte. Și s-a inspirat din culori și cuvinte.
Boris Marian
Am în față două albume excelente dedicate lui Victor Brauner – unul apărut la Editura ARC-2000, semnat de regretata Amelia Pavel și celălalt la Editura Hasefer-2004, semnat de poetul Emil Nicolae, din Piatra Neamț. Cinste alcătuitorilor și editorilor. ”Există mai multe suprarealisme, cu surse, programe și roluri diferite”, scrie Amelia Pavel, referindu-se și la diversitatea mișcării DADA. Însăși opera lui Brauner a evoluat în timp, astfel că nu putem vorbi în termeni categorici și definitivi nici astăzi despre ceea ce au adus nou poeții, prozatorii, artiștii plastici din „marea revoluție avangardistă” a secolului XX. Cert este că nici o mișcare artistică nu a adunat atâtea condeie și peneluri laolaltă spre a uimi o lume saturată de clasicism întârziat și impresionism supraevaluat. Ilarie Voronca scria „Petre Schlemihl” în 1932, apoi Gellu Naum venea cu „Drumețul incendiar”, într-o serie de mulți scriitori din diverse țări ale Europei. În acest timp, Mexicul abia se bucura de inovațiile „naivilor” și monumentaliștilor. Revista „UNU”, ca și alte reviste, unele cu titlu mai deochiat, își făceau apariția prin contribuția unor poeți și artiști plastici inovatori. Victor Brauner as fost unul dintre cei mai activi.
S-a născut la 15 iunie 1903, la Piatra Neamț, într-o familie înstărită, călătorește la Viena, studiază la Brăila, apoi la București, cu pictorii D. Serafim, Costin Popescu, iar în 1923 se întâlnește cu Voronca, Marcel Iancu, Vinea. Lui Voronca îi ilustrează volumul „ Restriști”. În 1924 apare revista „ 75 H.P.” ( de la Cai Putere) în care Brauner publică manifestul „ Picto-poeziei”. Îi avea alături de Caude Sernet ( Mihail Cosma), Voronca, Stephane Roll ( Gh. Dinu). Colaborează la „ Punct”, „ Contimporanul”. În 1925 scoate cu M.H.Maxy revista ”Integral”. În 1929 se află la Paris, unde îi cunoaște pe Brâncuși, Fondane, pe Yves Tanguy, Giacometti, apoi pe Breton, „maestrul” suprarealiștilor. De altfel, Breton îi scrie prezentarea la expoziția din 1934. Revenit în anii 1935-1937 la București, se apropie de grupul lui Sașa Pană, Perahim, Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum.Revine în Franța în 1938, unde va locui până la sfârșitul vieții, suferă un accident la un ochi, pe care , uluitor, parcă îl previzionase într-un autoportret. În 1945 locuia în fostul apartament al lui Douanier Rousseau, celebrul pictor „naiv”.
În 1948 se desprinde de suprarealism, pictează o serie de „Totemuri”, apoi „ Onomatomanie”. În 1966, la Expoziția de la Veneția, i se rezervă în exclusivitate o sală . Moare în acelașii an, la 12 martie și este înmormântat la Montmarte, alături de numeroase celebrități artistice și culturale ale Franței.
Să privim câteva tablouri ale acestui „ picto-poet”, pentru că la Brauner se simte, mai mult decât la mulți alți artiști plastici, natura poetică, ochiul interior al iubitorului de cuvânt nerostit. „Peisaj cu copaci” ( 1918), tonuri nostalgice, tristețe de toamnă, deși era un adolescent la acei ani. „Cimitir”, un tablou în care centrul este puternic luminat, între ramuri umbroase. Coperta„ Pictopoezie” este semnată în comun de Brauner și Voronca. Într-un desen din 1930 apar figuri disparate, o cruce încârligată care anunță pericolul nazist, fețe disperate. „Femeia –pisică”, din 1935 – o invenție a lui Brauner, influența lui Picasso fiind oarecum vizibilă. „Animale fantastice” este una dintre cele mai originale compoziții ale lui Brauner. De asemenea „ Peisaj cu balaur”( 1931). Un nud bărbătesc în fața unei fiare, o premoniție a conflagrației. Face numeroase portrete pentru prietenii săi, ca și Marcel Iancu, iar un tablou se numește ” Poetul Geo Bogza arată capului său peisajul cu sonde”.
În albumul alcătuit de Emil Nicolae „La izvoarele operei” se aduce un omagiu Ameliei Pavel care a contribuit mult la cunoașterea operei lui Brauner. Desene, colaje, lucrări în spațiu aduc noi aspecte ale preocupării neobosite ale artistului pentru inedit, imaginație artistică. Se adaugă și experiența constructivistă, alte numeroase experiențe.Deși suferind încă din anii 30, artistul a dovedit tenacitate și putere de muncă uluitoare. De fiecare dată , întâlnirea cu arta lui Victor Brauner ( a fost frate cu folcloristul Harry Brauner, deținut în închisorile comuniste, soțul Lenei Constante) aduce noi surprize. Debordant în originalitatea sa intrinsecă, imaginativ peste orice …imaginație, el a fost și este un inspirator pentru oricare creator de frumos, în culori și în cuvinte. Și s-a inspirat din culori și cuvinte.
Boris Marian
Eugen Relgis
Eugen Relgis – internaționalistul
A apărut recent la Ed. Hasefer un volum ce cuprinde ”Eseuri despre iudaism. Mărturii de ieri și de azi”, ediție îngrijită de Camelia Crăciun și Leon Volovici. Eugen Relgis ( 1895, Iași-1987, Montevideo) a fost un poet,prozator, eseist, publicist, militant politic pentru o „internațională a intelectualilor”, cunoscut în România înainte de război, părăsind țara în 1947 , deși era un om cu vederi de stânga, dar necomuniste. A fost remarcat de Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, ș.a. Prefața cărții este semnată de istoricul izraelian de limbă română, Leon Volovici.
Să parcurgem itinerarul propus de Relgis. El consideră că Primul Război Mondial a fost „ o cumplită explozie a materialismului excesiv, acumulat în ultimele veacuri”. Speranța este – umanitarismul. Se pare că autorul este un Don Quijote. ”Eseurile” sale au fost scris cu numnai trei ani înainte de izbucnirea unui nou flagel mondial cu un număr dublu de victime. „Dumnezeul Unic al evreului nu este decât propria lui conștiință universalizată”- astfel privea Relgis esența iudaismului. El pornește de la umanitarismul biblic, de la precepte morale, care ne îndeamnă la pace și armonie, apoi trece la exemplaritatea lui Moise, consideră că Iisus este „un zeu umanizat”, se oprește la cazul lui Uriel da Costa care a căutat adevărul în ambele religii – mozaică și creștină, apoi la Spinoza cu al său panteism. Valorile permanente ale iudaismului sunt cele morale. În capitolul „Iudaism în acțiune”, Relgis se referă la cele trei căi preconizate de Martin Buber – umanitarism, naționalism și conservatorism. Pe Theodor Herzl îl numește „un profet în redingotă” . Despre relațiile evreo-arabe nu-și făcea multe iluzii, citând chiar un proverb din folclorul arab – „ cine spune adevărul să-și pregătească un cal bun de fugă”. Autorul se considera „un cetățean al lumii”, încercând să propună o ARMONIE UNIVERSALĂ
Iluzii. Suntem departe de a fi „cetățeni ai lumii”. Relgis se ocupă și de antisemitism- „o boală veche”.
În capitolul „Patru prieteni” el aduce în atenția noastră pe A. Steuerman-Rodion, Pictorul Rubin, Enric Furtună și pe antologatorul de literatură universală Joseph Ishill( a adunat texte a 80 de autori din diverse timpuri și diverse țări ale lumii). La capitolul NOTATII citim despre iudaismul lui Marcel Proust, despre drama DYBUK
a lui Anski, revista EGALITATEA a lui Moses Schwarzfeld, despre Lazăr Zin ( pictorul). Prezintă interes „ Mărturiile unui fecior de rabin”, „ Strămoșul meu David Gugumanul”, adică evoluția gândirii evreului ieșit din ghetou.
„Mărturiile de ieri și de azi” sunt datate în 1962, adică la 26 de ani de la ”Eseuri”. Este o antologie din diverse articole și cuvântări ale lui Relgis, adunate de admiratori și cuprind confesiuni, evocări ( Iosif Guttman, victimă a pogromului de la București), despre Marcel Iancu, despre poeți, despre fuilosoful I. Brucăr, despre Eclesiast.
În „Mărturiile” publicate în 1967 se adaugă o evocare a lui A. L. Zissu, despre exilați, , despre noua generație, despre Kacques Pui neles, pictorul David Lang. Cartea se încheie cu o evocare extinsă pe circa 80 de pagini despre Stefan Zweig, iar în Addenda citim un Memoriu către Consiliul General Evreiesc și pentru toți oamenii de bună credință. Dacă ar fi să găsim un corespondent al lui Relgis în cultura universală, el ar fi personajul lui Cervantes – Don Quijote. Internaționalismul său, diferit de chemarea marxistă, politicianistă, este un semnal venit dintr-un viitor ipotetic, precum venirea extratereștrilor. Ceea ce nu înseamnă că Relgis nu era un analist lucid, însă firea sa de poet îl purta și pe alte meleaguri, mai senine.
Boris Marian
A apărut recent la Ed. Hasefer un volum ce cuprinde ”Eseuri despre iudaism. Mărturii de ieri și de azi”, ediție îngrijită de Camelia Crăciun și Leon Volovici. Eugen Relgis ( 1895, Iași-1987, Montevideo) a fost un poet,prozator, eseist, publicist, militant politic pentru o „internațională a intelectualilor”, cunoscut în România înainte de război, părăsind țara în 1947 , deși era un om cu vederi de stânga, dar necomuniste. A fost remarcat de Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, ș.a. Prefața cărții este semnată de istoricul izraelian de limbă română, Leon Volovici.
Să parcurgem itinerarul propus de Relgis. El consideră că Primul Război Mondial a fost „ o cumplită explozie a materialismului excesiv, acumulat în ultimele veacuri”. Speranța este – umanitarismul. Se pare că autorul este un Don Quijote. ”Eseurile” sale au fost scris cu numnai trei ani înainte de izbucnirea unui nou flagel mondial cu un număr dublu de victime. „Dumnezeul Unic al evreului nu este decât propria lui conștiință universalizată”- astfel privea Relgis esența iudaismului. El pornește de la umanitarismul biblic, de la precepte morale, care ne îndeamnă la pace și armonie, apoi trece la exemplaritatea lui Moise, consideră că Iisus este „un zeu umanizat”, se oprește la cazul lui Uriel da Costa care a căutat adevărul în ambele religii – mozaică și creștină, apoi la Spinoza cu al său panteism. Valorile permanente ale iudaismului sunt cele morale. În capitolul „Iudaism în acțiune”, Relgis se referă la cele trei căi preconizate de Martin Buber – umanitarism, naționalism și conservatorism. Pe Theodor Herzl îl numește „un profet în redingotă” . Despre relațiile evreo-arabe nu-și făcea multe iluzii, citând chiar un proverb din folclorul arab – „ cine spune adevărul să-și pregătească un cal bun de fugă”. Autorul se considera „un cetățean al lumii”, încercând să propună o ARMONIE UNIVERSALĂ
Iluzii. Suntem departe de a fi „cetățeni ai lumii”. Relgis se ocupă și de antisemitism- „o boală veche”.
În capitolul „Patru prieteni” el aduce în atenția noastră pe A. Steuerman-Rodion, Pictorul Rubin, Enric Furtună și pe antologatorul de literatură universală Joseph Ishill( a adunat texte a 80 de autori din diverse timpuri și diverse țări ale lumii). La capitolul NOTATII citim despre iudaismul lui Marcel Proust, despre drama DYBUK
a lui Anski, revista EGALITATEA a lui Moses Schwarzfeld, despre Lazăr Zin ( pictorul). Prezintă interes „ Mărturiile unui fecior de rabin”, „ Strămoșul meu David Gugumanul”, adică evoluția gândirii evreului ieșit din ghetou.
„Mărturiile de ieri și de azi” sunt datate în 1962, adică la 26 de ani de la ”Eseuri”. Este o antologie din diverse articole și cuvântări ale lui Relgis, adunate de admiratori și cuprind confesiuni, evocări ( Iosif Guttman, victimă a pogromului de la București), despre Marcel Iancu, despre poeți, despre fuilosoful I. Brucăr, despre Eclesiast.
În „Mărturiile” publicate în 1967 se adaugă o evocare a lui A. L. Zissu, despre exilați, , despre noua generație, despre Kacques Pui neles, pictorul David Lang. Cartea se încheie cu o evocare extinsă pe circa 80 de pagini despre Stefan Zweig, iar în Addenda citim un Memoriu către Consiliul General Evreiesc și pentru toți oamenii de bună credință. Dacă ar fi să găsim un corespondent al lui Relgis în cultura universală, el ar fi personajul lui Cervantes – Don Quijote. Internaționalismul său, diferit de chemarea marxistă, politicianistă, este un semnal venit dintr-un viitor ipotetic, precum venirea extratereștrilor. Ceea ce nu înseamnă că Relgis nu era un analist lucid, însă firea sa de poet îl purta și pe alte meleaguri, mai senine.
Boris Marian
Iancu Țucărman
Bătrânii noștri de aur IANCU ȚUCĂRMAN
Oldies but goldies
PREAMBUL
Începând să scriu acest text despre un om care s-a născut cu aproape două decenii mai devreme decât mine, mă gândeam ce înseamnă cuvântul „bătrân”. Etimologic provine de la latinescul veteranus, pentru că devenim, prin experiența unor războaie mondiale, locale sau intime adevărați veterani în timp.
Mai există o vorbă românească „dacă nu ai un bătrân, cumpără-l”, anticii mai spuneau că o cetate fără bătrâni este pierdută. În Brazilia, se spune, exista un trib unde bătrânii erau urcați în copaci și prin scuturarea copacilor se punea la încercare rezistența omului. Cine cădea la scuturarea copacului era ucis cu pietre. Obicei criminal care poate să-l fi inspirat și pe Hitler și ai lui să extermine în anii 1941-1945, în lagăre, cu precădere, bătrâni, bolnavi, femei, copii. Sperăm că barbariile trecutului nu vor reveni.
Am în față pe prietenul meu, membru al obștii evreiești din România, Iancu Țucărman. El a fonetizat numele, care în germană s-ar traduce prin „om de zahăr”. El are un suflet de aur și este chiar „de zahăr. Și-a pierdut soșia, Clarisa, în urmă cu un an, după peste patru decenii de conviețuire armonioasă. El și-a regăsit, oarecum, liniștea sufletească într-o intensă participare la viața culturală și comunitară a evreilor din București. Meloman din tinerețe, iubitor de oameni, de artă, a început să „detecteze” talente de excepție din rândul elevilor de la liceele de muzică, a mers cu o grupă de tineri în Israel, a fost și este inițiatorul unor manifestări muzical- literare cu totul emoționante și de înalt nivel.
Un Curriculum Vitae exemplar
S-a născut la 3 octombrie 1922, la Iași, într-o familie care își respecta vechea tradiție religioas, iudaică. A studiat liceul în același oraș, dar în două etape, despărțite de nimicitorul război ( care război nu este nimicitor?), în care Holocaustul a fost una din paginile cele mai negre ale istoriei.
În 1949 a absolvit Facultatea de Agronomie din Iași, apoi a fost numit inginer șef la o mare gospodărie agricolă din Periș-Buftea. Între anii 1953-1963 a fost redactor-șef adjunct la publicația
de profil, din cadrul Ministerului Agriculturii, a fost apoi numit din nou inginer șef la o gospodărie agricolă din apropierea Sucevei. Între anii 1968-1974 a fost Director Tehnic al Centrului de Calcul al Ministerului Agriculturii, iar în următorii zece ani a coordonat activitatea de informatică în Agricultură și Industrie Alimentară. S-a pensionat în 1983, deși la energia care nu l-a părăsit niciodată ar mai fi putut lucra încă două decenii. Remarcabil, deși a ocupat posturi de conducere, Iancu Țucărman „a reușit” să evite încadrarea ca membru al Partidului Unic. De ce? Probabil, o rezistență interioară față de „iubirea cu sila” , ca și , evident, întâmplarea.
Educația iudaică
Tatăl lui Iancu a fost gabai la o sinagogă din Iași, iar după război la Sinagoga A. L. Zissu din București.
De la vârsta de 5 și până la 16 ani a a studiat cu un melamed Tanahul, cu toate cărțile sale. Pentru că
melamedul ( învățătorul) se exprima mai ușor în idiș, Iancu a deprins curent idișul, limbă pe care noi, generațiiile de după noi aproape că nu o mai cunoaștem. Astfel a putut să participe la serile literare de la Hașmoneea din Iași, cu lecturi din clasicii Șalom Alehem, Pereț, ș.a. Anii 1938-1939 au constituit preludiul marilor persecuții ce aveau să urmeze, astfel că tânărul Iancu Țucărman a avut surpriza să fie notat incorect, la Liceul Național, primind notă nesatisfăcătoare la germană, limbă pe care o cunoștea mai bine decât majoritatea colegilor. Mica și marea discriminarea își arăta fața hidoasă. A pierdut un an de învățământ numai din cauza pornirii antisemite a profesorului de limba germană.
Holocaustul – pe înțelesul celor care nu știu
Jignit de grava discriminare suferită la liceu, Iancu a refuzat să-și continue studiile, în 1939, iar timpul a adus noi și noi nenorociri. În septembrie 1939, Polonia cade jertfă militarismului nazist, începe războiul mondial, iar după un an, în 1940, legionarii formează cu generalul Antonescu primul guvern de culoare fascistă, având corolare extremismul național-religios și antisemitismul ca politică de stat. Pogromul din ianuarie 1941 a arătat ce ar fi putut să se petreacă în România, dacă Mișcarea Legionară creată de Codreanu și preluată de Horia Sima, drept „căpitan” ar fi rămas la putere. Dar nici generalul nu s-a oprit la măsuri mai „pașnice”. În zilele de 29iunie- 3 iulie are loc Pogromul de la Iași, cu un număr de victime mult peste cel de la București ( peste 10.000). Pe lângă masacrul de la Chestura de Poliție, au fost formate două Trenuri ale Morții – unul spre Călărași, altul spre Podul Iloaiei. Iașul a devenit un „oraș al măcelului”. Iancu a fost , împreună cu alți 2000 de evrei, locuitori ai Iașului îmbarcat în vagoane pentru vite ( au fost 20 de vagoane cu destinația Iași- Podu Iloaiei) și după nouă ore de drum pe o distanță de câțiva kilometri, într-un vagon cu 137 de oameni, claie peste grămadă, ferestrele blocate, au rămas în viață opt oameni. Repetăm – opt oameni au reușit să rămână în viață din 137. Este unul dintre miile de acte exterminatorii pe care regimurile din Germania nazistă și România condusă de „salvatorul” Ion Antonescu s-a înscris în tragedia umană pe care istoricii din ultimele decenii l-au numit Holocaust. Iancu s-a numărat printre supraviețuitori. Era ziua de 30 iunie 1941. Interlocutorul meu numește această zi, o a doua zi de naștere. La Podul Iloaiei, comunitatea evreiască locală a preluat cadavrele spre a le face înmormântarea, iar pe supraviețuitori i-a îngrijit pentru a-i salva de la efectele deshidratării, șocului psihic, traumei nervoase. Iancu își amintește că în drum spre Chestura de poliție de unde urma, fără ca victimele să fi bănuit măcar ce se va întâmpla, un plutonier i-a tras două palme, i-a smuls ceasul de la mână și i-a spus – „ Măi, jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el”. Nici eu, nici altcineva nu ne-am permite să spunem că acel plutonier reprezintă mentalitatea unui popor. Dar ura este un sentiment care zace în mulți dintre semenii noștri, indiferent de apartenența etnică. Biblia a intuit cu mare putere de sugestie existența lui Cain și Abel. Dacă generalul Antonescu era la curent și ordonase „epurarea” evreilor din Iași, au fost și destule unelte care au înfăptuit cum au știut acest ordin de epurare.
Cu o logică de sorginte talmudică, tatăl lui Iancu, de față fiind a spus – ” Iancule, să fie ceasul zălog pentru salvarea ta”. Desigur, era semnul rezistenței spirituale la nenorocirile existenței în vremuri de restriște.
Pași în viață
Amintirea din zilele de 29 și 30 iunie 1941 nu se va șterge din memoria lui Iancu Țucărman, el ți-a însușit două comandamente – să fii optimist și să-ți pese de cel de lângă tine. Pasiunea pentru muzică s-a întrupat în vioara pe care nu a părăsit-o în toți anii de viață de după război. Pe când era inginer șef la GAC Periș, i-a devenit prieten și „coleg” de concerte în doi, un clarinetist, de origine romă, care spre deosebire de director, un om al „zilelor noi” , îl respecta și se atașase omenește de el. Au fost și alți șefi care, cu bruma lor de pregătire politico-profesională, pe care o certifica numai carnetul de partid, l-au convins pe Iancu Țucărman că nu are ce să caute în acest Unic Partid (comunist, muncitoresc) .În 1974, printr-o hotărâre de partid, nimeni nu putea deține o funcție de conducere în nici o întreprindere, dacă nu era membru al PMR. A fost trecut la o muncă de coordonare care nu implica un titlu de conducător ( șef birou, serviciu, etc.). Ulterior, a fost , din lipsă de cadre corespunzătoare numit director adjunct la Centrul de informatică. Ieșirea la pensie i-a permis să citească mai mult, să meargă la concerte la Ateneu, la Sala Radio, să aibă mulți prieteni, să-și revadă rudele din Israel. În orice preocupare pune o pasiune puțin obișnuită, inclusiv în probleme de politică internă, externă. Este un om al „timpurilor noastre”, trăiește orice eveniment, are propuneri, dar cine sau când își vor găsi ele audiență? S-a bucurat de o căsnicie cum rar poate găsi un om, și-a prețuit soția și a avut grijă de ea până în ultima clipă a vieții ei. Fiind un om credincios, speră să o reîntâlnească și să se bucure de prezența ei, în viața de apoi.
Muzica- un fericit adăpost al sufletului omenesc
Întâmplarea a făcut să-l cunoască pe un întreprinzător israelian, care a creat „ Fundația Adriana și Martin Sternin” pentru sprijinirea unor tinere talente. În prezent zece elevi de la Liceul de Muzică sunt beneficiari ai unor burse de studii primite de la Fundație. O parte dintre ei au participat și la manifestări de la Centrul Cultural Evreiesc din Capitală, ca și la emisiunile postului de radio Shalom Romania , al JCC. Ecourile nu au întârziat să se audă, numeroși ascultători, ca și participanții la manifestările muzical-literare și-au exprimat satisfacția și admirația pentru aceste inițiative.
Atitudinea față de recrudescența xenofobiei, antisemitismului, antisionismului
Iancu Țucărman are o formulă pe care merită să o cităm – ”Eu consider că Mesia a venit – el este Statul Israel”. De asemenea a preluat din gândirea unui cunoscut om politic izraelian, Yehuda Bauer-
” Al unsprezecelea comandament care trebuie adăugat Decalogului este – să nu rămâi indiferent”.
Nimic mai adevărat și mai uman - suferința oricărui om, oricărui popor nu ne poate lăsa indiferenți, din indiferență se naște și crima împotriva umanității. Holocaustul nu ar fi fost posibil, dacă indiferența unei lumi, ignorarea voită sau dezintereseul nu ar fi bătătorit calea spre asasinate. La fel și Gulagul de care sunt răspunzătoare regimurile totalitare comuniste.
Pe de altă parte, negaționiștii pe care îi cunoaștem, de aici și din alte țări nu fac decât să repete, virtual, crimele regimurilor totalitare, fasciste, ca și comuniste. Antonescu a eliminat pe evrei din armata română, iar astăzi se găsesc comentatori care din ignoranță sau reavoință reproșează evreilor
așa zisa „lipsă de patriotism”. Ca să nu uităm de legile rasiale care au lipsit de drepturi cetățenești numeroși evrei începând cu anul 1938, prin măsurile guvernului Goga –Cuza și următoarelor guverne. Participând la câteva emisiuni difuzate pe TVR, Iancu Țucărman a spus de mai multe ori – „ Oameni buni, nu uitați, nebunii se țin de cuvânt”. De la Hitler, care a fost la început cosiderat un nebun inofensiv, omenirea ar trebui să ia aminte la ceea ce declară unii lideri iresponsabili din înalte poziții și cu largi competențe.
Cum aș putea să ascund faptul că dialogul cu Iancu Țucărman m-a îmbogățit cu o experineță și cu noi învățăminte. Sper că și cititorii vor reține ce merită de reținut. Îi urăm viață lungă, să-și păstreze vioiciunea spiritului și dragostea de semen neștirbite.
Boris Marian Mehr
Oldies but goldies
PREAMBUL
Începând să scriu acest text despre un om care s-a născut cu aproape două decenii mai devreme decât mine, mă gândeam ce înseamnă cuvântul „bătrân”. Etimologic provine de la latinescul veteranus, pentru că devenim, prin experiența unor războaie mondiale, locale sau intime adevărați veterani în timp.
Mai există o vorbă românească „dacă nu ai un bătrân, cumpără-l”, anticii mai spuneau că o cetate fără bătrâni este pierdută. În Brazilia, se spune, exista un trib unde bătrânii erau urcați în copaci și prin scuturarea copacilor se punea la încercare rezistența omului. Cine cădea la scuturarea copacului era ucis cu pietre. Obicei criminal care poate să-l fi inspirat și pe Hitler și ai lui să extermine în anii 1941-1945, în lagăre, cu precădere, bătrâni, bolnavi, femei, copii. Sperăm că barbariile trecutului nu vor reveni.
Am în față pe prietenul meu, membru al obștii evreiești din România, Iancu Țucărman. El a fonetizat numele, care în germană s-ar traduce prin „om de zahăr”. El are un suflet de aur și este chiar „de zahăr. Și-a pierdut soșia, Clarisa, în urmă cu un an, după peste patru decenii de conviețuire armonioasă. El și-a regăsit, oarecum, liniștea sufletească într-o intensă participare la viața culturală și comunitară a evreilor din București. Meloman din tinerețe, iubitor de oameni, de artă, a început să „detecteze” talente de excepție din rândul elevilor de la liceele de muzică, a mers cu o grupă de tineri în Israel, a fost și este inițiatorul unor manifestări muzical- literare cu totul emoționante și de înalt nivel.
Un Curriculum Vitae exemplar
S-a născut la 3 octombrie 1922, la Iași, într-o familie care își respecta vechea tradiție religioas, iudaică. A studiat liceul în același oraș, dar în două etape, despărțite de nimicitorul război ( care război nu este nimicitor?), în care Holocaustul a fost una din paginile cele mai negre ale istoriei.
În 1949 a absolvit Facultatea de Agronomie din Iași, apoi a fost numit inginer șef la o mare gospodărie agricolă din Periș-Buftea. Între anii 1953-1963 a fost redactor-șef adjunct la publicația
de profil, din cadrul Ministerului Agriculturii, a fost apoi numit din nou inginer șef la o gospodărie agricolă din apropierea Sucevei. Între anii 1968-1974 a fost Director Tehnic al Centrului de Calcul al Ministerului Agriculturii, iar în următorii zece ani a coordonat activitatea de informatică în Agricultură și Industrie Alimentară. S-a pensionat în 1983, deși la energia care nu l-a părăsit niciodată ar mai fi putut lucra încă două decenii. Remarcabil, deși a ocupat posturi de conducere, Iancu Țucărman „a reușit” să evite încadrarea ca membru al Partidului Unic. De ce? Probabil, o rezistență interioară față de „iubirea cu sila” , ca și , evident, întâmplarea.
Educația iudaică
Tatăl lui Iancu a fost gabai la o sinagogă din Iași, iar după război la Sinagoga A. L. Zissu din București.
De la vârsta de 5 și până la 16 ani a a studiat cu un melamed Tanahul, cu toate cărțile sale. Pentru că
melamedul ( învățătorul) se exprima mai ușor în idiș, Iancu a deprins curent idișul, limbă pe care noi, generațiiile de după noi aproape că nu o mai cunoaștem. Astfel a putut să participe la serile literare de la Hașmoneea din Iași, cu lecturi din clasicii Șalom Alehem, Pereț, ș.a. Anii 1938-1939 au constituit preludiul marilor persecuții ce aveau să urmeze, astfel că tânărul Iancu Țucărman a avut surpriza să fie notat incorect, la Liceul Național, primind notă nesatisfăcătoare la germană, limbă pe care o cunoștea mai bine decât majoritatea colegilor. Mica și marea discriminarea își arăta fața hidoasă. A pierdut un an de învățământ numai din cauza pornirii antisemite a profesorului de limba germană.
Holocaustul – pe înțelesul celor care nu știu
Jignit de grava discriminare suferită la liceu, Iancu a refuzat să-și continue studiile, în 1939, iar timpul a adus noi și noi nenorociri. În septembrie 1939, Polonia cade jertfă militarismului nazist, începe războiul mondial, iar după un an, în 1940, legionarii formează cu generalul Antonescu primul guvern de culoare fascistă, având corolare extremismul național-religios și antisemitismul ca politică de stat. Pogromul din ianuarie 1941 a arătat ce ar fi putut să se petreacă în România, dacă Mișcarea Legionară creată de Codreanu și preluată de Horia Sima, drept „căpitan” ar fi rămas la putere. Dar nici generalul nu s-a oprit la măsuri mai „pașnice”. În zilele de 29iunie- 3 iulie are loc Pogromul de la Iași, cu un număr de victime mult peste cel de la București ( peste 10.000). Pe lângă masacrul de la Chestura de Poliție, au fost formate două Trenuri ale Morții – unul spre Călărași, altul spre Podul Iloaiei. Iașul a devenit un „oraș al măcelului”. Iancu a fost , împreună cu alți 2000 de evrei, locuitori ai Iașului îmbarcat în vagoane pentru vite ( au fost 20 de vagoane cu destinația Iași- Podu Iloaiei) și după nouă ore de drum pe o distanță de câțiva kilometri, într-un vagon cu 137 de oameni, claie peste grămadă, ferestrele blocate, au rămas în viață opt oameni. Repetăm – opt oameni au reușit să rămână în viață din 137. Este unul dintre miile de acte exterminatorii pe care regimurile din Germania nazistă și România condusă de „salvatorul” Ion Antonescu s-a înscris în tragedia umană pe care istoricii din ultimele decenii l-au numit Holocaust. Iancu s-a numărat printre supraviețuitori. Era ziua de 30 iunie 1941. Interlocutorul meu numește această zi, o a doua zi de naștere. La Podul Iloaiei, comunitatea evreiască locală a preluat cadavrele spre a le face înmormântarea, iar pe supraviețuitori i-a îngrijit pentru a-i salva de la efectele deshidratării, șocului psihic, traumei nervoase. Iancu își amintește că în drum spre Chestura de poliție de unde urma, fără ca victimele să fi bănuit măcar ce se va întâmpla, un plutonier i-a tras două palme, i-a smuls ceasul de la mână și i-a spus – „ Măi, jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el”. Nici eu, nici altcineva nu ne-am permite să spunem că acel plutonier reprezintă mentalitatea unui popor. Dar ura este un sentiment care zace în mulți dintre semenii noștri, indiferent de apartenența etnică. Biblia a intuit cu mare putere de sugestie existența lui Cain și Abel. Dacă generalul Antonescu era la curent și ordonase „epurarea” evreilor din Iași, au fost și destule unelte care au înfăptuit cum au știut acest ordin de epurare.
Cu o logică de sorginte talmudică, tatăl lui Iancu, de față fiind a spus – ” Iancule, să fie ceasul zălog pentru salvarea ta”. Desigur, era semnul rezistenței spirituale la nenorocirile existenței în vremuri de restriște.
Pași în viață
Amintirea din zilele de 29 și 30 iunie 1941 nu se va șterge din memoria lui Iancu Țucărman, el ți-a însușit două comandamente – să fii optimist și să-ți pese de cel de lângă tine. Pasiunea pentru muzică s-a întrupat în vioara pe care nu a părăsit-o în toți anii de viață de după război. Pe când era inginer șef la GAC Periș, i-a devenit prieten și „coleg” de concerte în doi, un clarinetist, de origine romă, care spre deosebire de director, un om al „zilelor noi” , îl respecta și se atașase omenește de el. Au fost și alți șefi care, cu bruma lor de pregătire politico-profesională, pe care o certifica numai carnetul de partid, l-au convins pe Iancu Țucărman că nu are ce să caute în acest Unic Partid (comunist, muncitoresc) .În 1974, printr-o hotărâre de partid, nimeni nu putea deține o funcție de conducere în nici o întreprindere, dacă nu era membru al PMR. A fost trecut la o muncă de coordonare care nu implica un titlu de conducător ( șef birou, serviciu, etc.). Ulterior, a fost , din lipsă de cadre corespunzătoare numit director adjunct la Centrul de informatică. Ieșirea la pensie i-a permis să citească mai mult, să meargă la concerte la Ateneu, la Sala Radio, să aibă mulți prieteni, să-și revadă rudele din Israel. În orice preocupare pune o pasiune puțin obișnuită, inclusiv în probleme de politică internă, externă. Este un om al „timpurilor noastre”, trăiește orice eveniment, are propuneri, dar cine sau când își vor găsi ele audiență? S-a bucurat de o căsnicie cum rar poate găsi un om, și-a prețuit soția și a avut grijă de ea până în ultima clipă a vieții ei. Fiind un om credincios, speră să o reîntâlnească și să se bucure de prezența ei, în viața de apoi.
Muzica- un fericit adăpost al sufletului omenesc
Întâmplarea a făcut să-l cunoască pe un întreprinzător israelian, care a creat „ Fundația Adriana și Martin Sternin” pentru sprijinirea unor tinere talente. În prezent zece elevi de la Liceul de Muzică sunt beneficiari ai unor burse de studii primite de la Fundație. O parte dintre ei au participat și la manifestări de la Centrul Cultural Evreiesc din Capitală, ca și la emisiunile postului de radio Shalom Romania , al JCC. Ecourile nu au întârziat să se audă, numeroși ascultători, ca și participanții la manifestările muzical-literare și-au exprimat satisfacția și admirația pentru aceste inițiative.
Atitudinea față de recrudescența xenofobiei, antisemitismului, antisionismului
Iancu Țucărman are o formulă pe care merită să o cităm – ”Eu consider că Mesia a venit – el este Statul Israel”. De asemenea a preluat din gândirea unui cunoscut om politic izraelian, Yehuda Bauer-
” Al unsprezecelea comandament care trebuie adăugat Decalogului este – să nu rămâi indiferent”.
Nimic mai adevărat și mai uman - suferința oricărui om, oricărui popor nu ne poate lăsa indiferenți, din indiferență se naște și crima împotriva umanității. Holocaustul nu ar fi fost posibil, dacă indiferența unei lumi, ignorarea voită sau dezintereseul nu ar fi bătătorit calea spre asasinate. La fel și Gulagul de care sunt răspunzătoare regimurile totalitare comuniste.
Pe de altă parte, negaționiștii pe care îi cunoaștem, de aici și din alte țări nu fac decât să repete, virtual, crimele regimurilor totalitare, fasciste, ca și comuniste. Antonescu a eliminat pe evrei din armata română, iar astăzi se găsesc comentatori care din ignoranță sau reavoință reproșează evreilor
așa zisa „lipsă de patriotism”. Ca să nu uităm de legile rasiale care au lipsit de drepturi cetățenești numeroși evrei începând cu anul 1938, prin măsurile guvernului Goga –Cuza și următoarelor guverne. Participând la câteva emisiuni difuzate pe TVR, Iancu Țucărman a spus de mai multe ori – „ Oameni buni, nu uitați, nebunii se țin de cuvânt”. De la Hitler, care a fost la început cosiderat un nebun inofensiv, omenirea ar trebui să ia aminte la ceea ce declară unii lideri iresponsabili din înalte poziții și cu largi competențe.
Cum aș putea să ascund faptul că dialogul cu Iancu Țucărman m-a îmbogățit cu o experineță și cu noi învățăminte. Sper că și cititorii vor reține ce merită de reținut. Îi urăm viață lungă, să-și păstreze vioiciunea spiritului și dragostea de semen neștirbite.
Boris Marian Mehr
Partir
PARTIR C”EST NE PAS MOURIR
Spre bucurie unor umbre, părăsesc Ro Lit care mi-a adus și satisfacții și dezamăgiri.
Motivatia nu este necesară, dar nu strică pentru noii veniți -
1. Libertatea de exprimare a unor opinii este aparentă. Nu ai voie să te atingi de câțiva privilegiați, inclusiv de boss, e și normal.Unde taie bossul nu mai crește nimic, deși el însusi este steril.
2. Mediocritatea nu poate fi combătută de mediocri, iar cei câtiva oameni dotați se complac într-o conviețuire fără convingere.
3.Atacul la persoană este indirect încurajat, iar glumele, ne-glumnele cu iz antievreiesc mi-au făcut o infinită scârbă.
Chiar și acest torent de prostii, de la bahicul prozator-caricaturist cu care se distrează mulți dovedește nivelul scăzut fată de sloganul expus în capul firmei.
4. Picătura de otravă cu care m-a servit acest personaj pitoresc de altfel, că nu aș fi, că nu aș putea, că sunt un veleitar, a fost o lucrare meschină și perseverentă, Nu dragostea pentru litere îi mână pe unii, ci dorinta de luptă ridicolă între orgolii. Eu am învățat mai mult de la unii tineri, decât de la acest Nemo care a dvenit o mascotă și un claun iubit al Ro Lit-ului.
Urez succes celor care au reale perspective, iar celor care se complac cu berea servită de amicul meu de circa un an nu le doresc decât să nu regrete nimic.Fericiți cei care nu au nimic de pierdut. Eu mi-am pierdut o parte din timp. Rămâneți sănătoși, păstrati, dacă vreți ce v-am lăsat, plec sătul de absurdul care este aici la el acasă. Cu bine.BMM
PS. NU aveti ce să-mi răspundeți, mă deconectez . Orice scrieți vi se adresează, eu nu vă mai citesc. Boris Mehr
15 martie 2011, 06:06
Spre bucurie unor umbre, părăsesc Ro Lit care mi-a adus și satisfacții și dezamăgiri.
Motivatia nu este necesară, dar nu strică pentru noii veniți -
1. Libertatea de exprimare a unor opinii este aparentă. Nu ai voie să te atingi de câțiva privilegiați, inclusiv de boss, e și normal.Unde taie bossul nu mai crește nimic, deși el însusi este steril.
2. Mediocritatea nu poate fi combătută de mediocri, iar cei câtiva oameni dotați se complac într-o conviețuire fără convingere.
3.Atacul la persoană este indirect încurajat, iar glumele, ne-glumnele cu iz antievreiesc mi-au făcut o infinită scârbă.
Chiar și acest torent de prostii, de la bahicul prozator-caricaturist cu care se distrează mulți dovedește nivelul scăzut fată de sloganul expus în capul firmei.
4. Picătura de otravă cu care m-a servit acest personaj pitoresc de altfel, că nu aș fi, că nu aș putea, că sunt un veleitar, a fost o lucrare meschină și perseverentă, Nu dragostea pentru litere îi mână pe unii, ci dorinta de luptă ridicolă între orgolii. Eu am învățat mai mult de la unii tineri, decât de la acest Nemo care a dvenit o mascotă și un claun iubit al Ro Lit-ului.
Urez succes celor care au reale perspective, iar celor care se complac cu berea servită de amicul meu de circa un an nu le doresc decât să nu regrete nimic.Fericiți cei care nu au nimic de pierdut. Eu mi-am pierdut o parte din timp. Rămâneți sănătoși, păstrati, dacă vreți ce v-am lăsat, plec sătul de absurdul care este aici la el acasă. Cu bine.BMM
PS. NU aveti ce să-mi răspundeți, mă deconectez . Orice scrieți vi se adresează, eu nu vă mai citesc. Boris Mehr
15 martie 2011, 06:06
Totuși, n-au fost singuri
Totuși, n-au fost singuri
În anul 2005 a apărut la Ed. Universal- Dalsi din București o carte despre solidaritatea intelectualității române și evreiești în anii 1900-1940, cu titlul „ Totuși, n-au fost singuri”, ediție îngrijită de Maria Marian, directoarea editurii. Este o carte rară sub aspectul tematicii, care, din păcate nu a fost prea mult comerntată în presa culturală. Ca
redactor la o publicație a etniei evreiești din România, mă simt obligat să reiau anumite capitole care sunt și vor fi actuale nu numai pentru societatea românească, dar și pentru oricare țară în care multietnicitatea, multiculturalismul sunt realități de neignorat. De altfel, există, oare, țări cu o populație mono-etnică? Nu credem.
„ Unchiul meu avea un atelier de pălării. Familia mamei se numea Solomon. Nu cred să fi fost evrei, deși aveau un talent grozav la afaceri și negustorie. Dar se știe că , după o conviețuire îndelungată, neamurile încep să semene între ele. Erau și ciobani, iar în satul lor de munte, erau numai nume biblice – Avram, Lazăr, Aron”, scrie editorul.
Jurnalistul longeviv Marius Mircu, decedat cu circa un an în urmă, în Israel ( fratele lui Solomon Marcus, Marcel Marcian) scria – ” Nu este, oare, simbolic că tatăl meu se odihnește în cimitirul din Bacău, iar mama mea în cimitirul din Așkelon?”.
Moses Gaster a fost unul dintre primii folcloriști din România și un filolog de înaltă cultură, prieten cu Eminescu, participant la ședințele „Junimii”, conduse de Titu Maiorescu, invitat de onoare, în mai multe rânduri, la Castelul Peleș, de către regele Carol I, primit în Academia Română în 1929, la propunerea lui Sextil Pușcariu, după ce în 1885 a fost expulzat pentru insistente manifestări în favoarea emancipării evreimii din România ( dreptul la cetățenie a fost recunoscut pentru evrei abia în 1919 și stipulat în Constituția din 1923) .
De folclorul român s-a ocupat și savantul Moses Schwarzfeld, fiul unui învățat și frate cu alți doi oameni de cultură, aceștia fiind unchi ai poetului B. Fundoianu. Constantin Graur a fost un jurnalist cunoscut, iar printre filologii de frunte în România se numără Tiktin, Șăineanu, Byck. Alexandru Graur, Lucia Wald, ș.a. Alexandru Macedonski a condus un timp o revistă de cultură evreiască, deși nu avea decât darul de scriitor și simpatia pentru evrei, fără a stăpâni noțiuni de bază în iudaism. La „Literatorul” au fost publicate scrieri ale unor autori evrei, la fel cum avea să procedeze mai târziu Arghezi, în „Bilete de papagal”. Mihail Sadoveanu a avut relații strânse cu intelectuali evrei, a scris o nuvelă de excepție, „Haia Sanis”, a fost un om de mare cultură și umanist. C. Rădulescu – Motru a combătut ultranaționalismul propagat de publicația ” Neamul Românesc”, dovedind o înțelegere a ideii de pluralism în cultură și în societate.
Actrița Agatha Bârsescu, o celebritate în lumea teatrului a fost primită cu emoție de evreii din SUA, originari din România. Era în anii 30, iar actrița a redat aceste momente în „ Memoriile ” publicate la întoarcerea din turneu. Isabela Sadoveanu, una din fiicele scriitorului a publicat un studiu despre romancierul evreo-englez Israel Zangwill ( 1864-1926), ale cărui scrieri au fost traduse în românește., autorul vizitând România.
În 1911 ia ființă Editura Uniunii Evreilor Pământeni, care publică la inaugurare o scriere, „Cuza Vodă și Mihail Kogălniceanu în chestiuneaas evreiască”. În același timp, Ovid Densușianu semna un articol „ Despre sprijinul acordat de „străini” culturii române”. Filantropul Jacques Elias lasă prin Testament întreaga avere imobiliară Academiei Române,altor așezăminte publice. Spitalul Elias a fost rechiziționat în 1948 de regimul comunist și retrocedat Academiei după 1989.
În 1924, Nicolae Iorga elogia public acest gest, reproșând conaționalilor cu stare că nu urmează exemplul familiei Elias. În lumea intelectuală românească se bucurau de atenție și aprecieri H. Sanielevici, Iosif Brucăr, nume care după 1944 asu început să fie îngropate în uitare de către noii „stăpâni ” ai culturii, care erau înainte de toate comuniști, renegându-și apartenența etnică ( inclusiv tradiția religioasă), română, maghiară, evreiască, etc.
În 1920, I.E. Torouțiu aducea laude celor care au tradus din română în idiș o seamă de autori români. Același gest îl făcea Nicolae Iorga adresându-se unui împătimit traducător și om de cultură S. Segall. Se știe cu numeroase poeme ale lui Eminescu au fost traduse în idiș, apoi în ebraică, astăzi fiind în circulație mai multe variante, în Israel. Unul dintre cei mai constanți prieteni ai evreilor, în plan cultural a fost Iordan Chimet, care a publicat și antologii de autori evrei. El a condamnat rasismul, ultraortoxismul lui Nae Ionescu, ș.a.. ”Un sionist creștin” a fost numit scriitorul și preotul
Gala Galaction.
Turneul Trupei de actori evrei din Vilna ( Lituania) din 1923-1924 a fost un triumf semnalat cu elogii în presa românească. Ion Marin Sadoveanu a scris cu entuziasm despre acest turneu. Tudor Arghezi își exprima admirația pentru regizorul Iakob Sternberg, venit din Rusia.
Se știe că primul teatru evreiesc stabil, din lume a fost înființat la
Iași, în 1876. La fiecare deceniu au avut loc festivaluri aniversare, la care participau personalități din România și din străinătate. Un om apropiat de lumea culturală evreiască a fost Geo Bogza, constant apărător al drepturilor etniei evreiești, adversar al oricărei discriminări. Revista „Adam” condusă de I. Ludo, apoi de Miron Grindea a atras numeroși colaboratori români de prestigiu..După 1944, revista și-a mutat sediul la Londra. Paul Zarifopol ascris cu multă înțelegere despre specificul poeziei lui Heine, despre filonul iudaic al creației sale. Arghezi a făcut un portret impresionant creatorului sionismului politic, Th. Herzl. Tot el a scris despre liderul sionist din România, scriitorul A. L. Zissu ( care după 1948 a fost condamnat la temniță grea și a murit, bolnav, în 1956, în Israel).
Tot Paul Zarifopol a scris un studiu despre istoricul Josephus Flavius, numindu-l cu înțelegere „subversiv”. Galaction, E. Lovinescu, N.D. Cocea, G. Trancu-Iași, Dragoș Protopopescu, Eugen Heroveanu, Demostene Botez, Zaharia Stancu , Perpessicius, .Petre Andrei, Eugen Filotti, ș.a. au adus elogii contribuției unor cărturari și scriitori evrei, condamnând deschis ultranaționalismul de sorginte fie autohtonă ( cuzismul, legionarismujl) , fie de influență germană, nazistă. Criticul G. Călinescu a fost violent atacat că a publicat în 1940 , an de răscruce pentru România, „Istoria literaturii române”, în care a inclus cu sau fără elogii, autori de origine evreiască. Campioni ai acestor atacuri erau Nicolae Roșu, Ilie Rădulescu, oameni cu vederi declarat legionare.
Cartea se oprește la anul 1940, dar nu este deloc lipsit de interes să aflăm despre politica regimului comunist de „reformare” a culturii române, prin nivelarea, desființarea unei bune tradiții multiculturale, decăderea în național-comunism a mult trâmbițatului „internaționalism proletar”, care reprezenta un real pericol pentru viața politică, socială, culturală a unor întregi popoare aduse cu forța în „lagărul socialist”. Merită să fie studiate și aceste aspecte.
Boris Marian
În anul 2005 a apărut la Ed. Universal- Dalsi din București o carte despre solidaritatea intelectualității române și evreiești în anii 1900-1940, cu titlul „ Totuși, n-au fost singuri”, ediție îngrijită de Maria Marian, directoarea editurii. Este o carte rară sub aspectul tematicii, care, din păcate nu a fost prea mult comerntată în presa culturală. Ca
redactor la o publicație a etniei evreiești din România, mă simt obligat să reiau anumite capitole care sunt și vor fi actuale nu numai pentru societatea românească, dar și pentru oricare țară în care multietnicitatea, multiculturalismul sunt realități de neignorat. De altfel, există, oare, țări cu o populație mono-etnică? Nu credem.
„ Unchiul meu avea un atelier de pălării. Familia mamei se numea Solomon. Nu cred să fi fost evrei, deși aveau un talent grozav la afaceri și negustorie. Dar se știe că , după o conviețuire îndelungată, neamurile încep să semene între ele. Erau și ciobani, iar în satul lor de munte, erau numai nume biblice – Avram, Lazăr, Aron”, scrie editorul.
Jurnalistul longeviv Marius Mircu, decedat cu circa un an în urmă, în Israel ( fratele lui Solomon Marcus, Marcel Marcian) scria – ” Nu este, oare, simbolic că tatăl meu se odihnește în cimitirul din Bacău, iar mama mea în cimitirul din Așkelon?”.
Moses Gaster a fost unul dintre primii folcloriști din România și un filolog de înaltă cultură, prieten cu Eminescu, participant la ședințele „Junimii”, conduse de Titu Maiorescu, invitat de onoare, în mai multe rânduri, la Castelul Peleș, de către regele Carol I, primit în Academia Română în 1929, la propunerea lui Sextil Pușcariu, după ce în 1885 a fost expulzat pentru insistente manifestări în favoarea emancipării evreimii din România ( dreptul la cetățenie a fost recunoscut pentru evrei abia în 1919 și stipulat în Constituția din 1923) .
De folclorul român s-a ocupat și savantul Moses Schwarzfeld, fiul unui învățat și frate cu alți doi oameni de cultură, aceștia fiind unchi ai poetului B. Fundoianu. Constantin Graur a fost un jurnalist cunoscut, iar printre filologii de frunte în România se numără Tiktin, Șăineanu, Byck. Alexandru Graur, Lucia Wald, ș.a. Alexandru Macedonski a condus un timp o revistă de cultură evreiască, deși nu avea decât darul de scriitor și simpatia pentru evrei, fără a stăpâni noțiuni de bază în iudaism. La „Literatorul” au fost publicate scrieri ale unor autori evrei, la fel cum avea să procedeze mai târziu Arghezi, în „Bilete de papagal”. Mihail Sadoveanu a avut relații strânse cu intelectuali evrei, a scris o nuvelă de excepție, „Haia Sanis”, a fost un om de mare cultură și umanist. C. Rădulescu – Motru a combătut ultranaționalismul propagat de publicația ” Neamul Românesc”, dovedind o înțelegere a ideii de pluralism în cultură și în societate.
Actrița Agatha Bârsescu, o celebritate în lumea teatrului a fost primită cu emoție de evreii din SUA, originari din România. Era în anii 30, iar actrița a redat aceste momente în „ Memoriile ” publicate la întoarcerea din turneu. Isabela Sadoveanu, una din fiicele scriitorului a publicat un studiu despre romancierul evreo-englez Israel Zangwill ( 1864-1926), ale cărui scrieri au fost traduse în românește., autorul vizitând România.
În 1911 ia ființă Editura Uniunii Evreilor Pământeni, care publică la inaugurare o scriere, „Cuza Vodă și Mihail Kogălniceanu în chestiuneaas evreiască”. În același timp, Ovid Densușianu semna un articol „ Despre sprijinul acordat de „străini” culturii române”. Filantropul Jacques Elias lasă prin Testament întreaga avere imobiliară Academiei Române,altor așezăminte publice. Spitalul Elias a fost rechiziționat în 1948 de regimul comunist și retrocedat Academiei după 1989.
În 1924, Nicolae Iorga elogia public acest gest, reproșând conaționalilor cu stare că nu urmează exemplul familiei Elias. În lumea intelectuală românească se bucurau de atenție și aprecieri H. Sanielevici, Iosif Brucăr, nume care după 1944 asu început să fie îngropate în uitare de către noii „stăpâni ” ai culturii, care erau înainte de toate comuniști, renegându-și apartenența etnică ( inclusiv tradiția religioasă), română, maghiară, evreiască, etc.
În 1920, I.E. Torouțiu aducea laude celor care au tradus din română în idiș o seamă de autori români. Același gest îl făcea Nicolae Iorga adresându-se unui împătimit traducător și om de cultură S. Segall. Se știe cu numeroase poeme ale lui Eminescu au fost traduse în idiș, apoi în ebraică, astăzi fiind în circulație mai multe variante, în Israel. Unul dintre cei mai constanți prieteni ai evreilor, în plan cultural a fost Iordan Chimet, care a publicat și antologii de autori evrei. El a condamnat rasismul, ultraortoxismul lui Nae Ionescu, ș.a.. ”Un sionist creștin” a fost numit scriitorul și preotul
Gala Galaction.
Turneul Trupei de actori evrei din Vilna ( Lituania) din 1923-1924 a fost un triumf semnalat cu elogii în presa românească. Ion Marin Sadoveanu a scris cu entuziasm despre acest turneu. Tudor Arghezi își exprima admirația pentru regizorul Iakob Sternberg, venit din Rusia.
Se știe că primul teatru evreiesc stabil, din lume a fost înființat la
Iași, în 1876. La fiecare deceniu au avut loc festivaluri aniversare, la care participau personalități din România și din străinătate. Un om apropiat de lumea culturală evreiască a fost Geo Bogza, constant apărător al drepturilor etniei evreiești, adversar al oricărei discriminări. Revista „Adam” condusă de I. Ludo, apoi de Miron Grindea a atras numeroși colaboratori români de prestigiu..După 1944, revista și-a mutat sediul la Londra. Paul Zarifopol ascris cu multă înțelegere despre specificul poeziei lui Heine, despre filonul iudaic al creației sale. Arghezi a făcut un portret impresionant creatorului sionismului politic, Th. Herzl. Tot el a scris despre liderul sionist din România, scriitorul A. L. Zissu ( care după 1948 a fost condamnat la temniță grea și a murit, bolnav, în 1956, în Israel).
Tot Paul Zarifopol a scris un studiu despre istoricul Josephus Flavius, numindu-l cu înțelegere „subversiv”. Galaction, E. Lovinescu, N.D. Cocea, G. Trancu-Iași, Dragoș Protopopescu, Eugen Heroveanu, Demostene Botez, Zaharia Stancu , Perpessicius, .Petre Andrei, Eugen Filotti, ș.a. au adus elogii contribuției unor cărturari și scriitori evrei, condamnând deschis ultranaționalismul de sorginte fie autohtonă ( cuzismul, legionarismujl) , fie de influență germană, nazistă. Criticul G. Călinescu a fost violent atacat că a publicat în 1940 , an de răscruce pentru România, „Istoria literaturii române”, în care a inclus cu sau fără elogii, autori de origine evreiască. Campioni ai acestor atacuri erau Nicolae Roșu, Ilie Rădulescu, oameni cu vederi declarat legionare.
Cartea se oprește la anul 1940, dar nu este deloc lipsit de interes să aflăm despre politica regimului comunist de „reformare” a culturii române, prin nivelarea, desființarea unei bune tradiții multiculturale, decăderea în național-comunism a mult trâmbițatului „internaționalism proletar”, care reprezenta un real pericol pentru viața politică, socială, culturală a unor întregi popoare aduse cu forța în „lagărul socialist”. Merită să fie studiate și aceste aspecte.
Boris Marian
Religie și politică
Religia și politica – două capitole
Orice religie este bună, dacă nu propovăduiește batjocorirea ființei umane, omorul, ș.a. În epoca modernă, nici un om religios, cu unele excepții, cum ar fi sataniștii, alți sectanți de acest fel, nu aprobă omorul, opresiunea, sărăcia, nefericire, dimpotrivă. Este adevărat că Vechiul Testament cuprinde episoade reprobabile, dar teologii au știut să extragă ceea ce este în folosul păcii, armoniei. La fel și Coranul, ca și scrierile sacre din India, China, Japonia, etc. Eliade nu a făcut o analiză sub aspect etic, nici nu era obiectul cercetărilor sale. Nu a ocolit subiectul, dar nici nu a pus verdicte, concluzii.
Oricare religie începe cu unul sau mai mulți propovăduitori, profeți,
apoi apar formele de organizare , de structurare socială. De aici până la politică nu mai este decât un pas. Vechii evrei au creat regatul, iar după distrugerea Templului, în Diaspora rabinii au avut și rolul de judecători, de reprezentanți ai obștii în fața autorităților. Astăzi, Israelul, deși este un stat bazat pe principii democrate, are destule probleme cu ultrareligioșii, care se amestecă și presează asupra politicii statale.
Creștinismul a trecut de la faza de. intens prozelitism, în primele trei secole de la Nașterea Mântuitorului, la organizarea în Orient, în Armenia, apoi în Bizanț, în Italia a Bisericii , care din secolul XI s-a divizat în două mari ramuri – Biserica Catolică și cea Ortodoxă. Catolicii au un centru religios și politic totodată – Vaticanul, în fruntea sa fiind Papa de la Roma, ortodocșii s-au organizat în limite statale, zonale, tradiționale, etc. Patriarhul și Mitropoliții stau în fruntea acestor forme de organizare. Nu se poate spune că Biserica atât Catolică, la fel și Ortodoxă nu au avut și nu au un important rol politic. Catolicii au inițiat cruciadele, au înființat ordinele, au contribuit la cucerirea Americilor, iar într-o etapă recentă, Papa Ioan Paul II a avut un rol de seamă în pregătirea răsturnării regimurilor comuniste. În România , Patriarhul Miron Cristea a fost numit prim-ministru de regele Carol II, în timpul dictaturii sale personale. După război, PCR-PMR-PCR a făcut presiuni și a infiltrat informatori în rândul preoților. Oficial, Biserica Ortodoxă nu s-a implicat în politică.
Tot ce am menționat până acum nu se referă la islamism. Profetul Mahomed a fost un cuceritor, urmașii săi au creat un imperiu, care s-a fărâmițat treptat, fiind apoi înlocuit de imperiul otoman, cu aceeași religie, islamică. Astăzi, extremismul islamic, care a denaturat sensul religios, politizând la saturație anumite prevederi din Coran devine un pericol pentru Europa, America, Rusia. Petrolul joacă un rol decisiv în extinderea influenței extrem-islamiste. Nici țările civilizate nu au o politică foarte coerentă, fiecare căutând să obțină avantaje economice cu orice risc. Libia și Iranul sunt declarat state islamice, Pakistanul, Turcia se află sub presiunea internă a extremiștilor..Egiptul a început să devină o problemă pentru toată lumea.
Acesta este rezultatul îndepărtării religiei de scopul ei spiritual și a intoxicării unor mari mase de oameni săraci cu sloganuri egalitariste și anarhiste. Singura soluție ar fi apropierea dintre religii, nu prin asimilare, ci pluralism, prin acceptarea lui Abel de către Cain. Prin reînfrățire. Am uitat că suntem frați.
Boris Marian
PS. Se făcea că eram într-o închisoare fără ziduri, fără gratii, zăbrele, gardieni. Eram urmărit, eram neiubit, trebuia să fiu politicos.. Primeam o palmă, spuneam mersi. Un picior în fund – mersi. Vocea mea nu exista, majoritatea are întodeauna dreptate. Ceri scuze că exiști.
Este impresia mea după „Cel mai iubit dintre pământeni”, cu Ștefan Iordache în rolul lui Petrini. ”
Orice religie este bună, dacă nu propovăduiește batjocorirea ființei umane, omorul, ș.a. În epoca modernă, nici un om religios, cu unele excepții, cum ar fi sataniștii, alți sectanți de acest fel, nu aprobă omorul, opresiunea, sărăcia, nefericire, dimpotrivă. Este adevărat că Vechiul Testament cuprinde episoade reprobabile, dar teologii au știut să extragă ceea ce este în folosul păcii, armoniei. La fel și Coranul, ca și scrierile sacre din India, China, Japonia, etc. Eliade nu a făcut o analiză sub aspect etic, nici nu era obiectul cercetărilor sale. Nu a ocolit subiectul, dar nici nu a pus verdicte, concluzii.
Oricare religie începe cu unul sau mai mulți propovăduitori, profeți,
apoi apar formele de organizare , de structurare socială. De aici până la politică nu mai este decât un pas. Vechii evrei au creat regatul, iar după distrugerea Templului, în Diaspora rabinii au avut și rolul de judecători, de reprezentanți ai obștii în fața autorităților. Astăzi, Israelul, deși este un stat bazat pe principii democrate, are destule probleme cu ultrareligioșii, care se amestecă și presează asupra politicii statale.
Creștinismul a trecut de la faza de. intens prozelitism, în primele trei secole de la Nașterea Mântuitorului, la organizarea în Orient, în Armenia, apoi în Bizanț, în Italia a Bisericii , care din secolul XI s-a divizat în două mari ramuri – Biserica Catolică și cea Ortodoxă. Catolicii au un centru religios și politic totodată – Vaticanul, în fruntea sa fiind Papa de la Roma, ortodocșii s-au organizat în limite statale, zonale, tradiționale, etc. Patriarhul și Mitropoliții stau în fruntea acestor forme de organizare. Nu se poate spune că Biserica atât Catolică, la fel și Ortodoxă nu au avut și nu au un important rol politic. Catolicii au inițiat cruciadele, au înființat ordinele, au contribuit la cucerirea Americilor, iar într-o etapă recentă, Papa Ioan Paul II a avut un rol de seamă în pregătirea răsturnării regimurilor comuniste. În România , Patriarhul Miron Cristea a fost numit prim-ministru de regele Carol II, în timpul dictaturii sale personale. După război, PCR-PMR-PCR a făcut presiuni și a infiltrat informatori în rândul preoților. Oficial, Biserica Ortodoxă nu s-a implicat în politică.
Tot ce am menționat până acum nu se referă la islamism. Profetul Mahomed a fost un cuceritor, urmașii săi au creat un imperiu, care s-a fărâmițat treptat, fiind apoi înlocuit de imperiul otoman, cu aceeași religie, islamică. Astăzi, extremismul islamic, care a denaturat sensul religios, politizând la saturație anumite prevederi din Coran devine un pericol pentru Europa, America, Rusia. Petrolul joacă un rol decisiv în extinderea influenței extrem-islamiste. Nici țările civilizate nu au o politică foarte coerentă, fiecare căutând să obțină avantaje economice cu orice risc. Libia și Iranul sunt declarat state islamice, Pakistanul, Turcia se află sub presiunea internă a extremiștilor..Egiptul a început să devină o problemă pentru toată lumea.
Acesta este rezultatul îndepărtării religiei de scopul ei spiritual și a intoxicării unor mari mase de oameni săraci cu sloganuri egalitariste și anarhiste. Singura soluție ar fi apropierea dintre religii, nu prin asimilare, ci pluralism, prin acceptarea lui Abel de către Cain. Prin reînfrățire. Am uitat că suntem frați.
Boris Marian
PS. Se făcea că eram într-o închisoare fără ziduri, fără gratii, zăbrele, gardieni. Eram urmărit, eram neiubit, trebuia să fiu politicos.. Primeam o palmă, spuneam mersi. Un picior în fund – mersi. Vocea mea nu exista, majoritatea are întodeauna dreptate. Ceri scuze că exiști.
Este impresia mea după „Cel mai iubit dintre pământeni”, cu Ștefan Iordache în rolul lui Petrini. ”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
