Malraux și Dostoievski
Se împlinesc în noiembrie 2011, 190 de ani de la nașterea lui Dostoievski și 110 ani de la cea a lui Malraux. Ca scriitori nu sunt de aceeași mărime, Dostoievski fiind mai sus pe piedestalul istoriei literare. Dar au și trăsături comune, sub aspect existențial. Sunt doi convertiți, nici unul din oportunism, amândoi mari conștiințe. Dostoievski s-a implicat în tinerețe în mișcarea revoluționară, antițaristă, antifeudală, cu nuanțe socialiste. Pus în fața plutonului de execuție, trimis la ocnă, el revine cu o concepție total opusă celei din tinerețe. Este un ortodoxist creștin, un monarhist din principiu, un adversar înverșunat al socialiștilor de toate culorile, narodnici, anarhiști, etc. „Demonii” exprimă cel mai fidel acest dispreț profund pentru revoluționarism. Dar scriitorul nu este un dogmatic, firea sa extrem de complexă nu îl împiedică , dimpotrivă îl apropie de lumea celor dezmoșteniți, loviți de o soartă care nu le este niciodată favorabilă. Ipocrizia, lăcomia, cruzimea, antiumanismul, lipsa de scrupule rămân în atenția unuia dintre cei mai sensibili scriitori din istoria literaturii. Succesul enorm al operei lui Dostoievski se datorează fidelității nestrămutate a acestuia față de Om. Pentru marele romancier Dumnezeu este o existență permanentă în sufletul omului, chiar și al celui care se consideră ateu. Nici un teolog, nici un filosof nu a apropiat atât de mult pe om de Divinitate. Poate , Tolstoi ar fi un exemplu similar, dar cei doi scriitori au maniere diferite, deși se apreciau reciproc. Dostoievski ajunsese să creadă că deține rolul unui profet, avea ceva mesianic, starea precară, fizică , era compensată de o exaltare religios-educativă. Nici Tolstoi nu era lipsit de asemenea veleități. Malraux a creat și el , la un interval de câteva decenii super-eroi, sub influența ideologiei comuniste. Ajungem astfel, la tragedia secolului XX,la confruntarea unor ideologii de tip mesianic, dar profund negative, fascismul și comunismul de tip leninist-stalinist. Nu spun comunism în genere, pentru că utopicii precum Campanella, Thomas Morus, ș.a. nu la dictatură s-au gândit. Ce l-a determinat pe Malraux, dar și pe Gide și pe Panait Istrati, pe mulți alți simpatizanți ai URSS să părăsească în grabă corabia militantismului comunist? Presiunea exercitată de Moscova prin Internaționala a III-a, centralizarea mișcării comuniste, isteria inchizitorială creată de poliția secretă condusă de partidul bolșevic, războiul dus de Stalin cu orice disident, orice opozant, începând cu vechii colaboratori ai lui Lenin, cu Troțki, cu alți comuniști și socialiști, trădarea tovarpșilor de idei din Spania, Germania, starea jalnică a populației din Țara Sovietelor, discrepanța dintre lozincă șui realitate, dimntre teorie și practică, contradicțiile și oscilațiile dreapta-stânga ale așa numiților teoreticieni bolșevici ( renunțarea la NEP, adică la economia de piață, colectivizarea forțată) au creat în cadrul intelectualității franceze, dar nu numai în Franța o revenire la rațiune, la realitatea imediată. Iar pericolele pan-germanismului nazist sau al pan-rusismului stalinist erau majore. Malraux a devenit sfetnicul lui De Gaulle, la Londra. Patriotismul și democratismul occidental reintra în drepturi. Una este să fii extremist naționalist, alta să fii patriot și mândru de o tradiție democratică. Dacă profeții secolului XIX au fost Schopenhauer, Nietzsche, Dostoievski, în secolul XX, unul dintre profeți a fost și Malraux. El a rostit celebra frază – Secolul următor va fi religios sau nu va fi deloc. Nu se știe în ce măsură a avut dreptate, ideea în sine este nobilă, dar extremismul religios care a fost resuscitat de islamiștii țărilor înapoiate sau interesate în conflicte majore, se pare că pune în discuție însuși rolul religiilor. Desigur, renunțarea la morala religioasă care are fundamentul pe credința în Divinitate ar fi o nenorocire. Se pare că o nouă generație de gânditori-profeți vor veni să ne ofere soluții.
BORIS MARIAN
Yehoshua
Abraham Yehoshua s-a născut în Israel , în 1936, fiind alături de Amos Oz, unul dintre cei mai citiți scriitori nu numai în patrie, dar și în multe țări ale lumii. A fost profesor la universități din Haifa, Oxford, Harvard, Chicago, Princeton. A debutat în 1962 cu un volum de povestiri- „ Moartea și bătrânul”, continuând cu romaene, piese de teatru. Recent a părut la Ed. Polirom în traducerea lui Any Shilon, romanul „ Misiunea directorului de resurse umane”. Titlul oare banal, iar maniera ultra-realistă a scriitorului nu m-au atras la început. Prefer proza cu valențe lirice sau fantastice, dar... Mulți preferă realismul, iar talentul lui Yehoshua nu poate fi pus la îndoială. Este vorba de indiferența din relațiile dintre oameni, o boală veche pe care civilizația nici nu are de gând să o trateze, dimpotrivă. Menționăm că romanul a inspirat și un film care rulează și în România, cu același titlu.Cartea este dedicată unei victime al unui atentat din Ierusalim ( Muntele Scopus), în 2002, ceea ce ne poate trezi atenția la atmosfera și condițiile de viață într-o țară supusă unei presiuni uriașe din partea terorismului extremist islamic. Un patron, un director de resurse umane, un atentat, o angajată ucisă și părăsită, fără rude, lăsată la morgă, în așteptarea cuiva care să vină să se ocupe de în mormântare. „Un fapt banal”? Alți angajați, lucrul în schimburi, imigranți abia sosiți, în curs de acomodare ( clita, în ebraică), probleme cu copii mici, bebeluși, limbaj frust, invective, amestecul presei, etc. Treptat se conturează personalitatea directorului, fost militar, om la 39 de ani, destul de „ bine” ca bărbat, o viață obișnuită în condiții neobișnuite. Neobișnuite, pentru că în Israel totul pare normal și nimic nu este normal, atentate, imigrație, tensiuni. Fiecare personaj are o poveste aparte, toate , la un loc, formează o populație pe care nu ai cum s-o cunoști. Ceea ce mi se pare demn de tot interesul este capacitatea autorului de a desființa noțiunea de „masă umană”. Vehiculat timp de un secol și mai bine, această noțiune este inacceptabilă. Omul este un individ și o lume. Relțiile de serviciu, de familie, în societate, atât de cunoscute fiecărui cititor apr într-o lumină aparte, autorul observă mai mult decât ceea ce ar părea obișnuit, din dialogurile aparent banale. Dar peste toate plutește spectrul morții violente, nu moartea obișnuită, de boală, bătrânețe, care , oricum ne este cunoscută. Israelul pe care numai cei care locuoiesc acolo îl pot cunoaște mai bine apare în proza lui Yehoshua ca într-un film de cea mai bună calitate, cu psihologia personajelor perfect verosimile, fără excentricități, fără efecte forțate.O mare literatură nu caută efecte ieftine, contează veridicitatea și rafinamentul autorului. Yehoshua este , din acest punct de vedere, un maestru.
Boris Marian
Boris Marian
Rasismul modern
Rasismul modern
Michel Wieviorka, născut în 1946 era în anii 90, director al Școlii de Înalte Studii de Științe Sociale din Paris . Autor a numeroase studii bine primite de specialiști și de publicul larg, el a publicat la Ed. Seuil, în 1991, „ Spațiul rasismului”, tradusă imediat la Humanitas, de Alana Șabac.
Autorul începe prin a se referi la situația politico-socială din Franța unui final de secol XX, observând o recrudescență a rasismului, ceea ce se poate observa și astăzi. Frontul Național al lui Le Pen nu are o pondere prea însemnată, dar poziția sa, negaționismul, nerespectarea drepturilor la libera activitate a imigranților, minoritarilor îl face un purtător de germeni nocivi. Scrieri cu caracter xenofob, antisemit, distrugerea„întâmplătoare” a unor cimitire, profanarea unor locașuri de cult, cunoscute și în alte țări europene, sunt, pentru o țară cu mari pretenții de tradiție democratică, semnale îngrijorătoare. Deși influența religiei este diminuată, rasismul nu se autoelimină, dimpotrivă capătă forme mai sofisticate, cu ecouri în viața socială. Spre deosebire de Anglia, unde sociologia se ocupă și de rasism, în Franța fenomenul este oarecum ignorat. Desigur, rasismul este un fenomen planetar, nu există zonă unde să nu se manifeste intoleranța etno-religioasă sau rasistă. Însăși noțiunea de rasă nu este definită în mod unitar, se cunoaște o lungă evoluție a abordării acestei chestiuni încă din secolul XIX. Extremele se concretizează în două formule – nu există deosebiri între rase, deci nu există rase pure, cealaltă ar fi că omenirea se împarte în rase, în grade diferite de evoluție, chiar de aptitudini. În mod naiv, oamenii erau împărțiți în rasa albă, galbenă, neagră, roșie, apoi în arieni, mongoloizi, negroizi, semiți ( arabi, evrei), dar aceste opinii au intrat în istorie fără a fi corect argumentate. Există rase imaginare și rase reale? Există rase superioare și inferioare? Nazismul a redus la genocid această chestiune. Deși tineri neo-naziști apar periodic, ei nu au nici o ideologie, sunt mânați de nemulțumiri de alt ordin, iar demagogia lor apelează la formule de mult condamnate.
Originile teoretice ale rasismului pot fi căutate și în antichitate. Grecii, romanii se considerau superiori altor popoare. Ernest renan căuta originile ariene ale occidentului în … Orient. Leon Poliakov explica în Istoria antisemitismului falsitatea antagonismului semiți/arieni. Gustave Le Bon preamărea rasa indo-europeană. Gobineau scria despre degenerarea raselor prin „amestecul” lor.La noi, un adept al rasismului teoretic a fost chiar evreul H. Sanielevici, astăzi ignorat. În Anglia , Francis Galton, rudă a lui Darwin, se orienta spre un rasism „științific”. Față de asemenea elucubrații au luat poziție Max Nordau, Bertrand Russel, Bernard Shaw, H.G. Wells. În Germania, în secolul XIX , un teoretician al rasismului a fost ginerele lui Wagner, H. S. Chamberlain, care vorbea despre „haosul raselor”, provocat, de ce oare, de evrei. În paranteză fie spus, însuși socrul, marele Wagner avea antecesori evrei. Unii credeau că rasele „inferioare” ar putea fi „ameliorate”, ca și cum ar fi vorba despre animale, teorie care venea în sprijinul colonialismului și susținută chiar de oameni de talia lui Jules ferry, Leon Blum. Alexis de Tocqueville numea acest mod de gândire drept rasism universalist-spiritualist. Vacher de Lapouge scria că fiecare civilizație crea propria rasă. Claude Levy-Strauss afirma că rasa este o funcție a culturii. Desigur, nu putem să afirmăm că Levy-Strauss ar fi fost rasist, dar riscul unei excesive teoretizări a evoluției culturale este evident. Americanul Ludwig Gumplowicz a considerat că luptele dintre diverse grupuri umane au dus în timp la formarea raselor, care sunt confundate cu etniile, națiunile. Emile Durkheim a emis ideea că societatea umană crează „țapi ispășitori” care răspund pentru dezamăgirile suferite, în cazul evreilor găsindu-se o „explicație” ( nu o justificare) pentru antisemitism ( era în anul 1894). Cei care au combătut rasismul, segregarea negrilor, discriminarea altor grupuri umane, au fost Tocqueville și Max Weber. Tzvetan Todorov a făcut disjuncția – etica și politica, în această chestiune. În secolul XIX a mai existat sclavie, iar în prezent mai sunt destule grupuri menținute în stare de totală dependență. În Germania un anume dr. Plotz propune o igienă socială, plecând de la concepția rasistă. Max Weber vine cu o soluție – există rasă numai dacă există conștiință de rasă. O afirmație care aduce lumină , ești rob dacă te consideri rob, dar reversul nu este valabil, nu ești superior dacă te consideri ca atare. În SUA au fost destui autori care au încercat să justifice segregarea negrilor. Nu mai vorbim de Germani, unde nazismul avea ca piatră de temelie, ideea de superioritate a rasei ariene. Consecințele au fost dezastruoase. Ele se resimt și astăzi. În continuare Wieviorka se ocupă de relațiile dintre „rase” ( autorul este antirasist, folosind doar convențional acest termen), de rasă, clasă și castă, de prejudecată, personalitate și individ, etc. Fără îndoială, rasismul este o ideologie, altfel nu ar fi demn de analiză. Revoluția Franceză de la 1789 a lansat chemarea – Libertate, Egalitate, Fraternitate, dar Europa nu a răspuns pe măsura așteptărilor. Rasismul este totodată și un mit. Există etape ale evoluției rasismului de la cele empirice, primitive la formele elaborate, apoi impuse cu forța.Se face, voit, confuzia dintre diferență și inegalitate. Dacă îl vedem pe Celălalt și nu încercăm să-l înțelegem, ajungem să-l disprețuim sau să-l urâm. Puterea prejudecății este covârșitoare în istoria omenirii. Există și rasismul „simbolic”. Instituționalizarea rasismului, violența rasistă, terorismul rasist, aceste forme sunt simultane sau consecutive. Să ne amintim de Noaptea de Cristal de la Nuernberg, în anul 1938, în Germania lui Hitler. Privind în istorie, rasismul a avut întotdeauna conotații politice, uneori fundamentale. Un capitol interesant este cel în care se explică raportul dintre clasă și rasă. Wieviorka nu ajunge la analiza sistemului comunist, dar se știe astăzi că lupta de clasă a luat locul luptei„de rasă”, iar eșecul sistemului comunist a fost generat nu numai de caducitatea soluțiilor economice, dar și de incapacitatea „rezolvării” problemei naționale, vechile tare, prejudecățile nefiind nicicum eliminate. Chiar dimpotrivă – în fosta URSS dominau rușii, în China era etnia han, în alte țări socialiste, majoritarii erau favorizați în detrimentul minoritarilor, deși propaganda era puternic cosmetizată. Rasismul nu este neapărat apanajul celor bogați, el se manifestă adeseori chiar în rândul așa numiților proletari. Nici clasele mijlocii nu sunt ferite de morbul rasist. Comunitățile de ordin etnic, religios, profesional, etc. pot fi în aceeași măsură vulnerabile la prejudecăți rasiste. Există și un rasism identitar, posibil oriunde și oricând. De asemenea crizele economice, politice pot agrava conflictele interetnice, rasiale. În concluzie, chiar dacă noțiunea de rasă este discutabilă, rasismul este un fenomen al zilelor noastre. Cartea lui Wieviorka se înscrie în lucrările de referință în domeniul combaterii aceste vechi boli psiho-sociale.
BORIS MARIAN
Michel Wieviorka, născut în 1946 era în anii 90, director al Școlii de Înalte Studii de Științe Sociale din Paris . Autor a numeroase studii bine primite de specialiști și de publicul larg, el a publicat la Ed. Seuil, în 1991, „ Spațiul rasismului”, tradusă imediat la Humanitas, de Alana Șabac.
Autorul începe prin a se referi la situația politico-socială din Franța unui final de secol XX, observând o recrudescență a rasismului, ceea ce se poate observa și astăzi. Frontul Național al lui Le Pen nu are o pondere prea însemnată, dar poziția sa, negaționismul, nerespectarea drepturilor la libera activitate a imigranților, minoritarilor îl face un purtător de germeni nocivi. Scrieri cu caracter xenofob, antisemit, distrugerea„întâmplătoare” a unor cimitire, profanarea unor locașuri de cult, cunoscute și în alte țări europene, sunt, pentru o țară cu mari pretenții de tradiție democratică, semnale îngrijorătoare. Deși influența religiei este diminuată, rasismul nu se autoelimină, dimpotrivă capătă forme mai sofisticate, cu ecouri în viața socială. Spre deosebire de Anglia, unde sociologia se ocupă și de rasism, în Franța fenomenul este oarecum ignorat. Desigur, rasismul este un fenomen planetar, nu există zonă unde să nu se manifeste intoleranța etno-religioasă sau rasistă. Însăși noțiunea de rasă nu este definită în mod unitar, se cunoaște o lungă evoluție a abordării acestei chestiuni încă din secolul XIX. Extremele se concretizează în două formule – nu există deosebiri între rase, deci nu există rase pure, cealaltă ar fi că omenirea se împarte în rase, în grade diferite de evoluție, chiar de aptitudini. În mod naiv, oamenii erau împărțiți în rasa albă, galbenă, neagră, roșie, apoi în arieni, mongoloizi, negroizi, semiți ( arabi, evrei), dar aceste opinii au intrat în istorie fără a fi corect argumentate. Există rase imaginare și rase reale? Există rase superioare și inferioare? Nazismul a redus la genocid această chestiune. Deși tineri neo-naziști apar periodic, ei nu au nici o ideologie, sunt mânați de nemulțumiri de alt ordin, iar demagogia lor apelează la formule de mult condamnate.
Originile teoretice ale rasismului pot fi căutate și în antichitate. Grecii, romanii se considerau superiori altor popoare. Ernest renan căuta originile ariene ale occidentului în … Orient. Leon Poliakov explica în Istoria antisemitismului falsitatea antagonismului semiți/arieni. Gustave Le Bon preamărea rasa indo-europeană. Gobineau scria despre degenerarea raselor prin „amestecul” lor.La noi, un adept al rasismului teoretic a fost chiar evreul H. Sanielevici, astăzi ignorat. În Anglia , Francis Galton, rudă a lui Darwin, se orienta spre un rasism „științific”. Față de asemenea elucubrații au luat poziție Max Nordau, Bertrand Russel, Bernard Shaw, H.G. Wells. În Germania, în secolul XIX , un teoretician al rasismului a fost ginerele lui Wagner, H. S. Chamberlain, care vorbea despre „haosul raselor”, provocat, de ce oare, de evrei. În paranteză fie spus, însuși socrul, marele Wagner avea antecesori evrei. Unii credeau că rasele „inferioare” ar putea fi „ameliorate”, ca și cum ar fi vorba despre animale, teorie care venea în sprijinul colonialismului și susținută chiar de oameni de talia lui Jules ferry, Leon Blum. Alexis de Tocqueville numea acest mod de gândire drept rasism universalist-spiritualist. Vacher de Lapouge scria că fiecare civilizație crea propria rasă. Claude Levy-Strauss afirma că rasa este o funcție a culturii. Desigur, nu putem să afirmăm că Levy-Strauss ar fi fost rasist, dar riscul unei excesive teoretizări a evoluției culturale este evident. Americanul Ludwig Gumplowicz a considerat că luptele dintre diverse grupuri umane au dus în timp la formarea raselor, care sunt confundate cu etniile, națiunile. Emile Durkheim a emis ideea că societatea umană crează „țapi ispășitori” care răspund pentru dezamăgirile suferite, în cazul evreilor găsindu-se o „explicație” ( nu o justificare) pentru antisemitism ( era în anul 1894). Cei care au combătut rasismul, segregarea negrilor, discriminarea altor grupuri umane, au fost Tocqueville și Max Weber. Tzvetan Todorov a făcut disjuncția – etica și politica, în această chestiune. În secolul XIX a mai existat sclavie, iar în prezent mai sunt destule grupuri menținute în stare de totală dependență. În Germania un anume dr. Plotz propune o igienă socială, plecând de la concepția rasistă. Max Weber vine cu o soluție – există rasă numai dacă există conștiință de rasă. O afirmație care aduce lumină , ești rob dacă te consideri rob, dar reversul nu este valabil, nu ești superior dacă te consideri ca atare. În SUA au fost destui autori care au încercat să justifice segregarea negrilor. Nu mai vorbim de Germani, unde nazismul avea ca piatră de temelie, ideea de superioritate a rasei ariene. Consecințele au fost dezastruoase. Ele se resimt și astăzi. În continuare Wieviorka se ocupă de relațiile dintre „rase” ( autorul este antirasist, folosind doar convențional acest termen), de rasă, clasă și castă, de prejudecată, personalitate și individ, etc. Fără îndoială, rasismul este o ideologie, altfel nu ar fi demn de analiză. Revoluția Franceză de la 1789 a lansat chemarea – Libertate, Egalitate, Fraternitate, dar Europa nu a răspuns pe măsura așteptărilor. Rasismul este totodată și un mit. Există etape ale evoluției rasismului de la cele empirice, primitive la formele elaborate, apoi impuse cu forța.Se face, voit, confuzia dintre diferență și inegalitate. Dacă îl vedem pe Celălalt și nu încercăm să-l înțelegem, ajungem să-l disprețuim sau să-l urâm. Puterea prejudecății este covârșitoare în istoria omenirii. Există și rasismul „simbolic”. Instituționalizarea rasismului, violența rasistă, terorismul rasist, aceste forme sunt simultane sau consecutive. Să ne amintim de Noaptea de Cristal de la Nuernberg, în anul 1938, în Germania lui Hitler. Privind în istorie, rasismul a avut întotdeauna conotații politice, uneori fundamentale. Un capitol interesant este cel în care se explică raportul dintre clasă și rasă. Wieviorka nu ajunge la analiza sistemului comunist, dar se știe astăzi că lupta de clasă a luat locul luptei„de rasă”, iar eșecul sistemului comunist a fost generat nu numai de caducitatea soluțiilor economice, dar și de incapacitatea „rezolvării” problemei naționale, vechile tare, prejudecățile nefiind nicicum eliminate. Chiar dimpotrivă – în fosta URSS dominau rușii, în China era etnia han, în alte țări socialiste, majoritarii erau favorizați în detrimentul minoritarilor, deși propaganda era puternic cosmetizată. Rasismul nu este neapărat apanajul celor bogați, el se manifestă adeseori chiar în rândul așa numiților proletari. Nici clasele mijlocii nu sunt ferite de morbul rasist. Comunitățile de ordin etnic, religios, profesional, etc. pot fi în aceeași măsură vulnerabile la prejudecăți rasiste. Există și un rasism identitar, posibil oriunde și oricând. De asemenea crizele economice, politice pot agrava conflictele interetnice, rasiale. În concluzie, chiar dacă noțiunea de rasă este discutabilă, rasismul este un fenomen al zilelor noastre. Cartea lui Wieviorka se înscrie în lucrările de referință în domeniul combaterii aceste vechi boli psiho-sociale.
BORIS MARIAN
BORGES?
VICTIMA LUI TADEO LIMARDO
În memoria lui Franz Kafka
I
Condamnatul din celula 273, don Isidro Parodi, l-a primit pe vizitatorul său cam strâmbând din nas: „Încă un golan care vine să mă bată la cap”, s-a gândit. Nu se gândea că, cu douăzeci de ani înainte, pe când încă nu trecuse la vechea creolă, vorbea şi el la fel, trăgând s-urile şi făcând gesturi mari.
Savastano şi-a aranjat cravata şi a aruncat pălăria maro pe cuşeta reglementară. Era negricios, băiat bun şi cam dezagreabil.
– Domnu’ Molinari mi-a spus să vă deranjez – a explicat –. Vin pentru vărsarea de sânge de la hotelul Nou’ Imparţial. Misteru’ care ţine în şah toate tigvele. Vreau să mă înţelegeţi: am venit aici din pur patriotism, da’ copoii m-a luat bine la ochi şi ştiu că pentru a zmulge vălu’ de peste enigmă dumneavoastră sunteţi o fiară. Vă expun faptele grosso modo, fără subterfugii care-s străine caracterului meu.
Valurile vieţii mi-a impus, pentru moment, aşteptarea. Acum stau de o parte, uitându-mă foarte liniştit să văd cum s-o aranja treaba. Nu mă’nfierbânt pentru un bănuţ nenorocit. Tipu’ se uită, bea sifon şi când îi convine, dă lovitura. O să vă râdeţi dacă vă spun că de un an nici nu mă mai duc la piaţă. Băieţii, dacă m-ar vedea, s-ar întreba, cine-i ăsta? Să vedem ce-o să spună când m-or vedea că vin cu camioneta. Da’ între timp m-am retras la garnizoana de iarnă. Ca să vorbesc deschis: hotelu’ Nou’ Imparţial, Cangallo număru’ 3400, un colţişor al oraşului care aduce un accent propriu în tablou’ metropolei. În ce mă priveşte, nu de bună voie am venit să locuiesc în mahalaua asta, şi când mă aşteptam mai puţin
m-am cărat la repezeală
şuierând un tango simplu.
Impulsivii care văd la poartă anunţu’ care zice Paturi pentru domni de la $ 0,60, presimt că stabilimentu’ e o râie căprească. Vă rog sincer să nu bateţi câmpii, don Isidro. Aşa cum mă vedeţi, dispun de un dormitor particular pe care-l împart provizoriu cu Simón Fainberg, pe care lumea-l cunoaşte drept Marele Profil, da’ el totdeauna-i în Casa Catehistului. E pasăre călătoare, azi în Merlo şi mâine la Berazategui, şi care ocupase interioru’ când am venit cu doi ani în urmă, şi mi se pare că nu se mai duce. Cu inima în mână: învechiţii ăştia mă revoltă, nu mai trăim pe vremea căruţei, şi eu sunt ca călătorii aceia cărora le place să schimbe orizontu’. Pe scurt: Fainberg e un băiat care nu-şi găseşte locu’ şi care crede că lumea se învârte în juru’ cufărului lui închis cu lăcata, da’ care la o adică nu-i în stare să-i împrumute unui argentinian un peso şi patruşcinci de bani. Gaşca se distrează cât poate, harababura merge din plin, şi pentru morţii ăştia care umblă n-au decât un râs sardonic.
Dumneavoastră, din nişă, din punctul de observaţie, vă veţi desfăta văzând tablou’ viu pe care vi-l arăt: atmosfera din Nou’ Imparţial poate să-l intereseze pe un învăţat. Să te râzi de menajerie ce este. Tot timpu’ îi zic lu’ Fainberg: De ce să arunci doi pesos pe Ratti, dacă tot avem grădina zoologică acasă? Ca să fiu drept, faţa lui o zice, pen’ că nu-i decât un ou de bâtlan cu păr roşu, că nu mă mir că Juana Musante l-a muştruluit. Musante, ştiţi, e cum ar fi jupâneasa: pen’ că-i femeia lu’ Claudio Zarlenga. Domnu’ Vicente Renovales şi numitu’ Zarlenga formează binomu’ care ţine stabilimentu’. Cu trei ani înainte Renovales s-a întovărăşit cu Zarlenga. Bătrânu’ obosise să se lupte singur, şi infuzia asta de sânge tânăr a dat un brânci înainte Noului Imparţial. Între noi vă dezvălui secretu’ pe care toţi îl ştiu: acum totu’ merge mai rău decât înainte şi stabilimentu’ e doar o umbră palidă a ceea ce fusese. Piaza rea pe care-a adus-o Zarlenga, din pampa a adus-o; pentru mine e un transfug. Numa’ vedeţi i-o suflase pe Musante unui funcţionar de poştă din Banderaló, un moftangiu. Fostu’ a rămas bătând din buze; Zarlenga, ştiind că în pampa nu se umblă cu ocolişuri în chestiile astea, a sărit pe drumu’ de fier şi a venit la Unsprezece. A venit să se ascundă în mulţime, dacă mă înţelegeţi. Eu în schimb, n-am avut nevoie de vreun Lacroze ca să fiu omu’ invizibil; zi şi noapte rămân în cămăruţă, care-i o gaură, şi mă râd de gaşca Zeama de carne, care se fudulesc pe la piaţă şi nu dau de mine. Ca să fiu sigur în public fac mutre, ca să mă ia drept altcineva.
Zarlenga e o vită încălţată, un nesimţit, un înfumurat, ca să spun totu’. N-am de ce să neg că pe mine mă tratează cu mănuşi, pen’ că singura dată că a ridicat mâna era când mă îmbătasem şi eu nu l-am luat în seamă că era ziua mea de naştere. Intrigă neagră a calomniei: lu’ Juana Musante i-a intrat în cap că eu profitam de întunecimea înconjurătoare, pentru a mă aventura înainte de masă până la jumătatea sălii ca s-o pipăi pe femeia de cauciuc. Aşa spun eu: Musante vede dublu de geloasă ce-i şi cu toate că ştie că eu rămân în curtea din fund, apărând breşa, cum se spune, s-a dus la Zarlenga cu povestea că mă fofilasem în sala de baie în scop păcătos. Omu’ a spumegat ca laptele fiert, şi pe bună dreptate. Dacă n-ar fi fost domnu’ Renovales, care cu mâna lui m-a pocnit în ochi, m-aş fi înfuriat. Poveşti din care nu mai rămâne nimic dacă te uiţi bine: de acord că Juana Musante are un corp care te lasă beton, da’ pe un tip ca mine care a mai fost încurcat cu o domnişoară care-i manichiuristă, şi dup’ aceea cu o minoră care urma să fie stea de radio, nu-l deranjează aşa un trup bine, care poate atrage atenţia în Banderaló, da’ băieţii din centru a mai văzut aşa ceva.
Cum zice Ochelaristu’ în coloniţa lui din Ultima Oră, însăşi ajungerea lu’ Tadeo Limardo la Nou’ Imparţial e semnată de mister. A ajuns cu Momo, între jeturi de apă şi bombe puturoase, da’ Momo n-are să-l mai vadă în carnavalu’ viitor. I-a pus paltonu’ de lemn şi s-a stabilit la locu’ de veci: zăpezile de-anţărţ, unde-s?
Eu, care palpit la unison cu oraşu’, furgăsisem un costum de urs de la băiatu’ de bucătărie, care-i un mizantrop care nu vine să danseze, că nu ştie. Prevăzut cu blana asta întreagă, m-am făcut socoteala c-am să trec neobservat, şi mi-am permis luxu’ să fac o reverenţă curţii din fund şi am ieşit ca un boier, căutând oxigen. N-o să mă lăsaţi să mint: în noaptea aceea coloana de mercur a bătut recordu’ de înălţime; aşa de cald era că lumea se râdea. Până pe seară a fost vreo nouă insolaţi şi victime ale valului torid. Închipuiţi-vă situaţia: eu, cu botişoru’ păros, trăgeam din greu, şi din ce în ce îmi venea ideea să-mi scot capu’ de urs, ţinând seama că sunt anumite locuri care sunt ca gura lupului, că dacă le vede Consiliu’ Municipal moare de ruşine. Da’ eu, dacă-mi vine ideea sunt un fanatic. Vă promit că nu mi-am scos capul, fie numa’ ca să nu apară deodată nişte precupeţi din piaţă, care-ar fi putut fugi până la Unsprezece. Plămânii mei se şi bucura de aeru’ binefăcător de-acolo, care fierbea de rotiserii şi de grătare, când mi-am pierdut cunoştinţa, chiar lângă un moş care se deghizase ca un inglez, şi care de treizeci şi opt de ani nu lasă carnavalu’ să treacă fără să-l ude pe borţos, care-i concetăţeanu’ lui că-i din Temperley. Veteranu’ acela, în ciuda zăpezii anilor, a acţionat cu sânge rece: dintr-o zmucitură mi-a scos capu’ de urs, fără să ia şi urechile mele pen’ că era bine lipite. Zic că el sau taică-su, care-şi pusese o tichie, mi-a substras capu’ de urs; da’ nu le port ranchiună: mi-a dat să înghit resturi de supă sleită, pe care mi le îndesa cu o lingură de lemn, care m-a trezit cu temperatura. Nenorocirea e că acum băiatu’ de bucătărie nu mai vrea să vorbească cu mine, că aşa a fost chestia că căpăţâna de urs pe care-am deturnat-o e aceeaşi cu care-a apărut fotografiat într-un car alegoric doctoru’ Rodolfo Carbone. Vorbind de caruri, unu’ cu un miştocar la volan şi cu un roi de îngeraşi în ladă, i-a venit să mă depoziteze la domiciliu’ meu, deoarece carnavalurile nu mai sunt ce-a fost iar eu nu mai puteam să-mi iau picioarele la spinare. Noii mei prieteni m-a aruncat în fundu’ vehicolului, şi m-am despărţit hlizindu-mă oportun. Ca un magnat umblasem în car, şi a trebuit să mă râd: frecându-se de peretele căii ferate venea pe jos un ţăran vai de capu’ lui, un cadavru nemâncat şi nearătos, care mai că nu putea să ţie o valijoară de fibră şi un pachet pe jumătate desfăcut. Unu’ dintre îngeri a vrut să se bage unde nu-i fierbe oala şi i-a spus ţărănistului să se urce. Eu, ca să nu cobor nivelu’ dezmăţului, i-am strigat ăluia de la volan că caru’ nostru nu-i pentru gunoi. Una dintre domnişoare a râs de glumă şi mai apoi am ademenit-o la o întâlnire pe un maidan de pe strada Humahuaca, unde n-am putut să mă duc că piaţa-i aproape. Eu i-am făcut să înghită că domiciliez la Depozitu’ de furaje, ca să nu mă ia drept microb; da’ Renovales, care n-are nici o ruşine, m-a beştelit de pe trotuar pen’ că lu’ Laba Zdravănă îi lipsea cinşpe bani pe care-i uitase în jachetă când s-a dat la fund, şi toţi bârfea că-i ciordisem eu. Ce-i mai rău e că am ochi buni, şi l-am văzut la mai puţin de o jumătate de cvartal pe cadavru’ cu valijoara care venea făcând tumbe de oboseală. Am terminat repede cu despărţirile, care dor întotdeauna, am sărit din car cum am putut şi am intrat în vestibul ca să evit un casus belli cu extenuatu’. Da’ aşa zic eu: ce logică pot să aibă morţii ăştia de foame. Eu ieşeam din camera celor cu 0,60, unde în schimbul unui costum de urs care mă fierbea m-a tratat cu legume reci şi cu emulsie de vin de casă, când în curte am şi dat de ţăran, care nici nu mi-a răspuns la salutare.
Numa’ vedeţi ce-i aia norocu’. Unşpe zile a făcut cadavru’ în sala lungă, care, bineînţeles, dă în prima curte. Ştiţi, toţi care dorm acolo li se urcă la cap; cum ar fi de exemplu Laba Zdravănă, care cerşeşte aşa de plăcere, deşi unii spun că e milionar. La început n-a lipsit profeţi care a dat de înţeles că ţăranu’ are să-şi dea arama pe faţă în mediul acela, care nu era pentru el. Din închipuire a rămas fumu’. Să vedem, poate cineva să-şi amintească de o singură plângere a chiriaşilor din cameră. Nu vă străduiţi: nimeni n-a spus pâs nici n-a protestat bărbăteşte. Nou’ venit se purta ca un bibelou în cameră. Lua haleala la ora potrivită, nu amaneta cuverturile, nu greşea la socoteală, nu umplea cu păr de cal interioru’ căutând bancnotele de un peso care unii romantici cred c-o să le cadă din saltele… Eu m-am oferit cavalereşte pentru tot felu’ de comisioane în hotelu’ acela; îmi amintesc chiar că într-o zi pâcloasă i-am adus de la frizerie un pachet de Nobleţe, şi el mi-a dat una ca s-o fumez când mi-o veni chefu’. Nu pot să uit vremea aceea fără să-mi dau jos pălăria.
Într-o sâmbătă, când era aproape restabilit, ne-a spus că nu dispunea de mai mult de cinzeci de bani; eu mă râdeam numa’ gândindu-mă că duminica dis-de-dimineaţă, Zarlenga, după sechestrarea valizei, avea să-l arunce despuiat pe stradă, pen’ că nu poate să plătească patu’. Ca tot ce-i omenesc, Nou’ Imparţial are metehnele lui, da’ trebuie să proclam în cele patru vânturi că în privinţa disciplinei stabilimentu’ se aseamănă mai mult cu o puşcărie decât cu orice altceva. Înainte să se crape de zi, am încercat să trezesc elementu’ dezmăţat, care locuieşte în trei în camera de la mansardă şi-şi trece toată ziulica maimuţărindu-l pe Marele Profil şi vorbind despre football. Puteţi să mă credeţi sau nu, flegmaticii ăştia a pierdut reprezentaţia, da’ nu-mi puteţi reproşa nimic: în ajun îi înştiinţasem, făcând să circule un anunţ intitulat: Ştire bombă. Cine primeşte paşaportu? Răspunsu, mâine. Mărturisesc că n-a pierdut mare lucru. Claudio Zarlenga ne-a înşelat aşteptările. E schimbăcios, şi nimeni nu ştie cum îi vine ţâfna. Trecuse şi ora nouă dimineaţa, iar eu eram de gardă, punându-mă rău cu bucătaru’ pen’ că nu luasem prima supă şi făcându-mă suspectat de Juana Musante, care atribuia poziţia mea pe acoperişu’ de tablă vreunei intenţii de a sustrage rufele atârnate acolo. Dacă fac bilanţu’, iese rău. Fix pe la şapte dimineaţa, ţăranu’ a ieşit îmbrăcat în curte, unde Zarlenga tocmai mătura. Credeţi că s-a oprit să se gândească că celălalt avea mătura în mână? Da’ de unde. A vorbit cu el ca o carte deschisă; eu n-am auzit ce ziceau, da’ Zarlenga i-a dat o pălmuţă pe umăr, şi pentru mine s-a terminat teatru’. Eu mă băteam în cap şi nu vroiam să cred. Am mai rămas acolo două ore prăjindu-mă pe tablă, aşteptând complicaţii ulterioare, până când m-a alungat căldura. Când am coborât, ţăranu’ era activ la bucătărie, şi nu s-a temut să mă favorizeze cu o supă hrănitoare. Eu, care-s foarte deschis şi mă aranjez cu oricine, l-am tras binişor de limbă şi discutând ordinea zilei, l-am ademenit să-mi spună originea: venea din Banderaló, şi-mi era clar că era un pârâtor, adică un observator trimis de soţu’ lu’ Musante, în vedere de spionaj. Pentru a termina cu îndoiala care mă ardea, i-am povestit un caz care trebuie să-l pasioneze pe ascultător: chestia cu bonu’-cupon al pantofăriei Titán, care putea fi schimbat pe un maiou tricotat, şi pe care Fainberg l-a girat nepoatei merceristei, fără să-şi dea seama că fusese deja girat. Paf o să rămâneţi auzind că ţăranu’ nu s-a entuziasmat de povestirea palpitantă şi nici măcar n-a căzut lat când i-am dezvăluit că Fainberg, când a dat bonu’-cupon, purta maiou’ tricotat, îmbrăcăminte a cărei semnificaţie groaznică păgubaşa n-a înţeles-o, momită de vorba dulce a catehistului, ca vodă prin lobodă. Am prins din zbor că omu’ era ca şi băgat într-o chestie care-l ţinea legat de mâini şi de picioare. Ca să pun degetu’ pe rană, l-am întrebat deodată cum îl cheamă. Gagiu’, între ciocan şi nicovală, n-a avut timp să inventeze o prostie şi mi-a dat o dovadă de încredere pe care o aplaud primu’, spunându-mi că se numeşte Tadeo Limardo, amănunt pe care m-am grăbit să-l primesc şi să-l inventariez, de mă’nţelegi mătăluţă. Orice naş îşi are naşu’, mi-am zis, şi l-am urmărit în orice loc ascunzându-mă de minune, până când i-am călcat bine pe nervi şi tot în seara aceea mi-a promis că dacă-l mai urmăresc ca un câine, are să-mi dea să gust rădăcină de măsea. Şmecheria mea reuşise cum nu se poate mai bine: omu’ ăsta avea ceva de ascuns. Gândiţi-mă în ce situaţie eram: apucasem misteru’ de-un picior da’ trebuia să rămân închis în cămăruţa mea, că bucătaru’ se făcuse împărat.
Pot spune că imaginea oferită de hotel în seara aceea nu era prea plăcută: elementu’ feminin era prost reprezentat căci Juana Musante se cărase la Gorchs pentru douăşpatru de ore.
Lunea m-am făcut că n-a fost nimic şi m-am prezentat în sala de mese. Bucătaru’, aşa din principiu, trecea cu găleata de supă şi nu mă servea; am înţeles că tiranu’ ăsta vroia să mă doboare cu foamea, din cauza chiulelii din ajun, şi l-am minţit că nu eram flămând; omu’, care-i contradicţia cu mustăţi, m-a invitat să mă servesc cu două porţii ceva grozav, c’a să mă îngroape cu ele în burtă şi am rămas vârtos ca o statuie.
În timp ce ăilalţi râdea sincer şi spontan, ţăranu’ ne-a stricat chefu’, că şi-a pus o mutră de înmormântare ba a mai şi împins cu cotu’ strachina cu ovăz. Pe tata dumneavoastră vă jur, domnu’ Parodi, că eram fericit pândind momentu’ când bucătaru’ are să-i tragă o chelfăneală văzând că nu se uită la supă, da’ Limardo l-a speriat cu curaju’ lui şi lu’ ălălaltu’ a trebuit să-i tacă fleanca şi eu am trebuit să mă râd. Între timp a intrat Juana Musante, cu ochi care urlă şi cu coapse că am avut nevoie de oxigen. Pletoasa asta nu mă lasă în pace, da’ eu o fac pe soldatu’ necunoscut. Cum are ea o manie să nu se uite la mine, s-a pus să strângă ceştile, şi i-a spus bucătarului, adică Duşmanu’ omenirii, că în loc să se lupte cu marmote ca el, mai bine mă angaja pe mine şi făcea treaba singură. Deodată a dat cu ochii de Limardo şi a rămas ca o moartă văzând că nu băuse supa. Limardo o privea ca şi cum niciodată n-ar fi văzut o femeie; e neîndoielnic: spionu’ se străduia să-şi întipărească pe retină fizionomia asta de neşters. Scena, aşa de impresionantă în simplitatea ei omenească, s-a terminat când Juana i-a spus chibiţului că după atâtea zile că dormea singur, era spre binele lui să se ducă la ţară. Limardo nici n-a răspuns la atenţia asta, că era ocupat să facă biluţe de pâine din firimituri, care-i un obicei urât de care ne-a dezvăţat bucătaru’.
Câteva ore după aceea a fost o scenă pe care dacă v-o povestesc, mulţumiţi codului că sunteţi la pârnaie. La şapte seara, cum mi-e obiceiu’ inveterat, m-am prezentat la parter, cu scopu’ să interceptez buseca pe care magnaţii din sala lungă ştiu să trimită s-o caute în colţ. Dumneavoastră, care sunteţi aşa o căpăţână, nu ştiţi să ghiciţi pe cine-am observat? Pe Suru Bălosu în persoană, cu pălărie cu bor fin, haine extra şi încălţăminte Fray Mocho. Numa’ cât l-am văzut pe vechiu’ meu prieten de la piaţă că m-am şi închis pentru o săptămână la mine în cameră. După trei zile Fainberg mi-a spus că puteam să ies, pen’ că Suru se topise fără să plătească, şi cu el toate becurile din curtea a treia (afară de acela pe care Fainberg îl avea în buzunar). Pe loc am bănuit că asta îi venise în minte din cauză că avea o idee fixă cu ventilaţia, şi am rămas ca un boier până la sfârşitu’ săptămânii, până când m-a dat afară bucătaru’. Trebuie să recunosc că de data asta, Profilu’ a spus adevăru’; din satisfacţia legitimă de care am avut parte m-a distras aşa un episod vulgar – curent, dacă vreţi – da’ pe care le poate observa un observator cu puls liniştit. Limardo trecuse din sala lungă la cuşetele de 0,60; cum nu plătea în metal, l-a pus să ţină contabilitatea. Mie, care am somnu’ uşor, treaba mi se părea o figură a denunţătorului ca să se bage în administraţia casei şi să ţină socoteala deplasărilor ăleia. Ocupat cu socotelile, ţărănistu’ rămânea toată ziua infiltrat în birou; eu, care n-am obligaţii fixe în stabiliment, şi dacă vreodată îl ajut pe bucătar o fac ca să nu par egoist, treceam iar şi iar prin faţa lui, ca să subliniez diferenţa, până când domnu’ Renovales mi-a vorbit ca un tată şi a trebuit să mă întorc în cămăruţă.
După vreo douăj de zile, o bârfă autorizată a răspândit zvonu’ că dom’ Renovales vroise să-l alunge pe Limardo şi că Zarlenga se opusese. Aşa ceva eu nu înghit, chiar dacă-i scris cu litere de tipar; dacă nu vă deranjează, acum vă prezint reconstruirea faptului de către Rojas. Să fim sinceri, îl vedeţi dumneavoastră pe domnu’ Renovales pedepsind un sărman nenorocit? Vă închipuiţi că Zarlenga, cu principiile lui, ar putea să se pună o dată de partea dreptăţii? Veniţi-vă în fire, dragă amigo, ieşiţi odată din închipuirea asta: adevăru’ a avut loc într-un alt fel. Cel care a vrut să-l alunge pe ţăran a fost Zarlenga, că tot timpu’l făcea de ruşine; cel care l-a apărat, Renovales. Mai adaug că la această interpretare personală aderează dezmăţaţii de la mansardă.
Sigur e că n-a trecut multă vreme şi Limardo a ieşit din cadru’ strâmt al biroului; pe scurt s-a răspândit prin hotel ca uleiu’ vărsat: o dată repara burlanu’ clasic al celor de 0,60; altă dată, moderniza cu dichisuri de văpsele grătaru’ de lemn; alta, freca cu spirt pata de pe pantalonu’ lu’ Zarlenga; alta, îi dădea dreptu’ să spele în fiecare zi prima curte şi să facă oglindă sala lungă, că arătase ca o cocină de porci.
Cu pretextu’ să-şi vâre nasu’ unde nu-i fierbea oala, Limardo băga zâzanie. Uite de exemplu cazu’ că dezmăţaţii vopsea aşa tihniţi în roşu bălţatu’ tinichigioaicei, că dacă nu mi-a spus era pen’ că ghicise că eu tocmai reciteam Patoruzú, pe care mi-l dăduse doctoru’ Escudero. Nu-i greu de înţeles: tinichigioaica, care nu se poartă frumos, a vrut să-l învinovăţească pe unu’ din gaşcă că i-a furat dopuri şi o pâlnie; băieţii s-a şucărit şi a vrut să se răzbune pe persoana cotoiului. Limardo a fost obstacolu’ neprevăzut. I-a privat de motan care era pe jumătate vopsit şi l-a expediat în curtea din dos a tinichigeriei cu risc de fractură şi de intervenţie a Societăţii de protecţie. Dom’ Parodi, să mă tăiaţi nu vreau să-mi amintesc cum l-a lăsat pe ţărănist. Dezmăţaţii chiar că s-a opus: l-a trântit pe podea, unu’ i s-a aşezat pe burdihan, altu’ l-a călcat pe faţă, altu’ i-a dat să gargarisească vopseaua. Eu cu plăcere i-aş fi adăugat înc-un cucui, da’ m-am temut ca ţăranu’, cât era de ameţit de cafteală, să nu mă recunoască. Pe deasupra, trebuie să recunoaştem că dezmăţaţii sunt foarte delicaţi, şi cine-mi promite că dacă mă bag, n-o încurc. Atunci s-a nimerit Renovales, şi scape cine poate. Doi dintre agresori a apucat să ajungă la antreu’ bucătăriei; altu’ a vrut să-mi imite exemplu’ şi să dispară în coteţ, da’ Renovales l-a mustrat cu mâna lui grea. Văzând aşa o intervenţie paternă aproape c-am izbucnit în aplauze, da’ m-am învoit să mă râd în sinea mea. Ţărănistu’ s-a adunat de pe jos ca vai de capu’ lui, da’ a primit o recompensă. Dom’ Zarlenga i-a adus cu propria mână un candial şi i l-a turnat întreg pe gât, aşa încurajându-l: „Nu te scârbi. Ia-o ca un bărbat”.
Vă recomand, dom’ Parodi, ca în urma incidentului cu mârtanu’ să nu vă faceţi o idee pesimistă asupra vieţii din hotel. Şi pentru noi străluceşte soarele, şi există coliziuni care chiar dacă pentru moment sunt foarte amare, după aia mi le amintesc cu filosofie şi mă râd de nasoleala care-am trecut-o. Fără să mă mai lungesc, vă povestesc chestia cu circulara cu creion albastru. Sunt toboşari care nu-şi descreţesc fruntea, şi care de atâtea deşteptăciune şi de atâtea braşoave încep să viseze, da’ ca să pescuiesc ştirile proaspete, ştrengăreşti, nimeni nu mă’ntrece. Într-o marţi am tăiat cu foarfecele nişte inimioare de hârtie, pen’ că o păsărică îmi spusese că Josefa Mamberto, care-i nepoata merceristei, umbla cu Fainberg, chipurile ca să-i ceară maiou’ din bonu’-cupon. Pentru ca până şi muştele din Imparţial să afle ce s-a întâmplat, am scris în fiecare inimioară un anunţ – desigur că anonim – care zicea: Ştire bombă. Cine se logodeşte poimâine cu J. M.? Răspuns: Un locatar în maiou. Eu însumi am luat asupra mea distribuirea glumei ăsteia, că când nimeni nu mă vedea o băgam pe sub uşi, până şi în closete. Vă dezvălui: în ziua aceea eram mai puţin dispus să mănânc decât să-mi pup cotu’, da’ mâncărimea pentru succesu’ glumei şi teama să nu pierd iahnia de resturi, m-a făcut să ajung înainte de vreme la masa cea lungă. Eu eram în maiou, cel mai de sanchi, aşezat pe fărâma mea de bancă şi făcând zgomot cu lingura ca să amintesc timpu’. Atunci a apărut bucătaru’, şi m-am prefăcut că-s cufundat în lectura unei inimioare. Numa’ vedeţi ce sârguincios e omu’. Înainte ca eu să apuc să mă arunc pe jos, el mă şi ridicase cu dreapta iar cu stânga îmi împingea inimioarele pe nas, mototolindu-le pe toate. Nu-l condamnaţi pe omu’ acesta supărat, dom’ Parodi; vina este a mea. După ce răspândisem bancu’ ăsta, eu m-am prezentat în maiou, provocând încurcătura.
Pe 6 mai, ora necunoscută, a aterizat un trabuc local la câţiva centimetri de călimara cu Napoleon a lu’ Zarlenga. Ăsta, care ştie să-l zăpăcească pe client, vroia să-l convingă de soliditatea stabilimentului pe un cerşitor serios, care-i mâna dreaptă în Societatea băgătorilor de seamă şi pe care l-a cerut pentru o sărbătoare Azilu’ Unzué. Pentru ca bărbosu’ să se învoiască să ia pensiunea, Zarlenga i-a făcut cadou ţigăroiu’. Ăla cu prelata, care nu-i ciung, l-a luat din zbor şi l-a aprins pe loc, ca şi cum ar fi fost Papa însuşi. Numa’ c-a scos Fumasoli al nostru primu’ fum, că şmecheria a explodat, mânjind ceva de speriat mutra negriciosului care s-a umplut toată cu funigine. A rămas vai de capu’ lui: gaşca chibiţilor ne ţineam de burtă de râs. După comèdia asta, bou’ s-a evacuat din hotel, privând casieria de un venit însemnat. Zarlenga s-a supărat de furie şi a întrebat cine-i şmecheru’ care a lăsat obiectu’. Deviza mea e că-i mai bine să nu te pui cu zărghiţii: înaintând cu paşi mari spre cămăruţa mea, mai c-am dat de ţărănist, care venea cu ochii mari, ca un spiritist. Aşa să am parte că nebunu’ ăsta, de frică ce-i era, fugea invers, pen’ că s-a băgat în gura lupului, adică în birou’ furiosului. A intrat neinvitat, ceea ce totdeauna-i aşa de urât, şi faţă-n faţa cu Zarlenga i-a spus: „Trabucu’ surpriză eu l-am adus, că aşa mi-a venit pe chelie”. Fudulia-l pierde pe Limardo, mă gândeam în foru’ interior. Pe loc şi-a dat arama pe faţă: De ce n-a lăsat pe altcineva să plătească oalele sparte? Un băiat de-ai noştri nu mărturiseşte niciodată… Să fi văzut ce ciudăţenie a fost cu Zarlenga. A strâns din umeri, şi a scuipat ca şi cum n-ar fi fost la el acasă. Pe loc i-a trecut supărarea şi s-a făcut visător; mă tem că l-a apucat slăbiciunea, căci se temea că dacă-i dădea ce i se cuvine, nu numa’ unu’ dintre noi nu s-ar fi dat deoparte să se cărăbănească tot în noaptea aceea, profitând de somnu’ lui greu după aşa o treabă. Limardo a rămas cu mutra lui de loz necâştigător, şi stăpânu’ a câştigat o victorie morală care ne-a lăsat pe toţi laţi. Ipso facto am mirosit lucrătura: gluma asta nu era a ţăranului pen’ că donşoara sor’sa lu’ Fainberg iar s-a încurcat cu coproprietaru’ Bazarului Marele Hai, dintre Pueyrredón şi Valentín Gómez.
Regret că trebuie să vă dau o ştire care vă va afecta profund, dom’ Parodi, da’ a doua zi după explozie ne-a tulburat pacea o criză care a preocupat şi spiritele cele mai înclinate spre zaiafeturi. De spus e uşor, da’ să-l vedem pe cine-o trăieşte: Zarlenga şi Musante s-a ciorovăit! Îmi sparg capu’ cum a putut să aibă loc un aşa conflict la Nou’ Imparţial. De când un turc bondoc, prevăzut cu o juma’ de foarfece şi urlând ca un porc, s-a cărat înainte de supa de noapte la Tigru’ Bengolea, orice neînţelegere, orice ceartă nelalocu’ ei, e strict interzisă de direcţie. De asta nimeni nu-i precupeţeşte bucătarului o mână de ajutor, când îi linişteşte pe răsculaţi. Da’ cum am învăţat din anunţu’ împotriva tusei, exemplu’ trebuie să vină de sus. Dacă clasele conducătoare a căzut pradă pierzaniei, ce ne mai rămâne nouă, masa compactă a locatarilor. Vă înştiinţez că am trăit momente amare, cu spiritu’ la pământ, lipsindu-mi direcţia morală. Despre mine se poate spune orice, da’ nu că la o adică am fost defetist. De ce să semăn panica? Parc-aş fi avut o lăcată în gură. Din cinci în cinci minute defilam cu pretexte potrivite prin coridoru’ care duce la birou, unde Zarlenga şi Musante turba împreună, fără dărnicie pentru o insultă; apoi mă întorceam la şopronu’ celor de 0,60, repetând misterios: Aiureli! Aiureli! Obscurantiştii ăştia, cufundaţi într-un joc de cărţi, nici măcar nu se uita la mine; da’ cu răbdarea treci marea. Limardo, care curăţea cu unghiile dinţii pieptenului lu’ Laba Zdravănă, a trebuit să mă audă în cele din urmă. Fără să mă lase să termin, s-a sculat ca şi cum ar fi venit ora laptelui şi s-a pierdut din vedere înspre birou. Eu mă cruceam şi-l urmam ca o umbră. Dintr-o dată s-a întors şi mi-a vorbit cu o voce care m-a făcut să ascult: „Fii odată bun de ceva şi adă’ncoace pe loc toţi locatarii”. Nu l-am lăsat să spună de două ori şi m-am dus să adun gunoiştea asta. Am venit toţi ca unu’, afară de Marele Profil, care-a absentat în prima curte şi după aceea am descoperit că lipseşte lanţu’ de sârmă de la water. Coloana aceasta vie reprezenta toate straturile sociale: mizantropu’ se-nghesuia lângă bufon, 0,60 lângă 0,95, şmecheru’ cu Laba Zdravănă, cerşetoru’ cu milogu’, pungaşu’ mărunt, fără portofel, cu marele spărgător. Vechiu’ spirit al hotelului a retrăit o oră de adevărată expansiune. Tablou’ părea mai degrabă o friză: poporu’ după păstoru’ său; toţi, aşa zăpăciţi, am simţit că Limardo ne era şefu’. A înaintat şi, ajungând la birou, a deschis uşa nepoftit. Mi-am şoptit la ureche: Savastano, în cămăruţă. Vocea înţelepciunii a strigat în deşert; eram înconjurat de un zid de fanatici, care-mi bloca’ retragerea.
Ochii mei, înceţoşaţi de nervozitatea momentului, a prins o scenă ceva de speriat. Pe Zarlenga îl astupa pe jumate Napoleonu’, da’ pe bucăţica asta Juana Musante am înghiţit-o întreagă cu privirea; era în halat colorat şi papuci cu funde iar eu a trebuit să mă sprijin de unu’ de la 0,95. Limardo, plin de ameninţări ca un nor, a ocupat centru’ scenei. Care mai mult, care mai puţin, nimeni n-a dat de înţeles că Imparţialu’ urma să-şi schimbe proprietaru’. Ne şi curgea sudorile reci pe spate din plescăitu’ palmelor cu care Limardo urma să-l scuture pe Zarlenga.
Da’n loc de asta a luat cuvântu’, care întotdeauna-i neputincios faţă cu misteru’. A vorbit cu gura lui de aur şi a spus lucruri care încă-mi frământă mintea. În asemenea ocazii oratoru’ e de obicei o mare cădelniţă, da’ Limardo, fără prea multe voulez vous a luat-o pe şleau şi s-a servit cu o poliloghie din uso nostro despre gâlceava neînţelegerii. A spus că căsătoria e o treabă aşa de unită că trebuie să avem grijă să n-o despărţim, şi că Musante şi Zarlenga trebuia să se pupe în faţa tuturor, pentru ca clientela să ştie că se iubea.
Să-l fi văzut pe Zarlenga! Faţă cu un sfat aşa de sănătos, a rămas ca împăiat şi nu mai ştia cum să se poarte; da’ Musante, care are minte-n scăfârlie, nu-i aia care să înghită floricelele astea. S-a ridicat de parcă o trăsese în ţeapă. Să văd muierea asta aşa grandioasă şi aşa supărată mi-a ajuns că dacă mă găseşte un doftor mă trimite ca printr-un tub la Villa María. Musante n-a luat-o primprejur; i-a trântit ţărănistului că să se ocupe de căsătoria lui, dac-o avea, şi dacă-şi mai bagă râtu’, îl taie ca pe un porc. Zarlenga, ca să termine dezbaterea, a recunoscut că dom’ Renovales (absent pentru moment din cauză de Quilmes Bock la cofetăria Perla) avusese dreptate când vroise să-l dea afară pe Tadeo Limardo. I-a ordonat să iasă ca un scuipat, fără să-i pese că trecuse de opt. Sărmanu’ aiurit Limardo a trebuit să se grăbească să-şi facă valiza şi pachetu’, da-i tremura mâinile de tot şi Simón Fainberg s-a oferit să-l ajute; în harababură, ţărănistu’ a pierdut un briceag de os şi un pieptar de flanelă. Ochii ţăranului s-a umplut de lacrămi privind pentru ultima oară stabilimentu’ care-l adăpostise. Ne-a clătinat din cap în semn de adio, a intrat în noapte şi s-a pierdut, mergând spre necunoscut.
A doua zi la cântatu’ cocoşilor, Limardo m-a trezit, purtând un mate cu lapte pe care pe loc mi l-am apropriat, fără să-i cer dare de seamă de cum s-a întors la hotel. Un mate al unui alungat, care încă mă frige pe limbă. Puteţi să-mi spuneţi că Limardo s-a manifestat ca un anarhist nerespectând astfel ordinu’ hotelierului; da’ mai trebuie şi să vedem ce-nseamnă să fii privat de un adăpost care i-a costat atâta durere de cap pe proprietari şi că asta-i a doua natură.
Bând un mate aşa la repezeală m-a făcut să mă ruşinez; aşa că am preferat să mă restrâng în cămăruţă, zicând că-s bolnav. Când am îndrăznit să ies pe culoar, după câteva zile, unu’ dintre dezmăţaţi m-a infornat că Zarlenga încercase până la uşă să-l dea afară pe Limardo, da’ ăla s-a aruncat pe jos şi s-a lăsat călcat în picioare şi lovit, învingându-l cu rezistenţa pasivă. Feinberg nu mi-a confirmat faptu’, că-i un egoist care ţine totu’ pentru sine, ca să nu mă pună la curent cu zvonurile care-s aşa de necesare. Eu mă râd, că am o pilă grozavă la cei de la 0,95, da’ de data asta n-am făcut abuz că în luna precedentă le dădusem cu tifla. Din proprie experienţă ştiu că a eliberat pentru Limardo, instalând un pat cu gratii şi un bidon cu gaz, cămara pentru mături şi unelte de curăţenie, care-i sub scară. Avantaju’ era că putea să audă tot ce se petrecea în camera lu’ Zarlenga, că nu-i despărţea decât un perete de scânduri, făcut de mântuială. Din asta eu am rămas prost, pen’ că măturile după ce-a fost inventariate şi numerotate le-a mutat în cămăruţa mea, şi Fainberg a pus în joc machiavelismu’ ca să le lese lângă mine.
Schimbător mai e omu’! Fainberg, în privinţa măturilor, s-a dovedit un fanatic intransigent; în privinţa bunei înţelegeri în hotel, îi încurcă pe dezmăţaţi şi pe Limardo, ca să facă pace. Deoarece gâlceava de la motanu’ în roşu văpsit fusese deja uitată, Fainberg a trebuit să împroaspăteze memoria beligeranţilor, înfuriindu-i cu bancuri şi cu glume. Când rămăsese numa’ problema dacă să-şi spargă capetele sau să-şi tragă ghionţi, Fainberg a reuşit să schimbe vorba la vinurile medicale, care-aşa de chestie trebuie să mărturisesc că se pricepe bine, pen’ că cu câteva zile înainte doctoru’ Pertiné i-a împins un prospect pen’ ca să vândă sticle mari şi mici de Apaşu’ (mare vin sanitar aprobat de doctoru’ Pertiné). Eu am spus totdeauna că nimic nu-i mai bun decât alcoolu’ ca să împace sufletele, da’ băut în exces trebuie să intervină direcţiunea Noului Imparţial. Fapt e că deoarece pe de o parte era trei şi pe de alta unu’ înarmat, Fainberg i-a făcut să înţeleagă că unirea face puterea şi dacă vroia să bea, le dădea lichidu’ necesar pe-o nimica toată. Chilipirgiu’ care-i în fiecare le-a jucat festa: a’ cumpărat douăşpe sticle şi terminând-o pe a opta era Cei Patru Beţivani. Dezmăţaţii, care-s egoismu’ împieliţat, n-a făcut caz de că şi eu mă’nvârteam cu un păhărel, până ce ţărănistu’ s-a băgat glumind că să nu mă dispreţuiască pe mine, că şi el era un câine. Eu am folosit râsu’ spontan ca să pun mâna pe o înghiţitură care mai degrabă era o gargară, că-i greu să te obişnuieşti cu vinişoru’, care după aceea vă promit că-i ca un sirop, că împleticeşte limba, ca şi cum ai fi lins o oală cu miere. Fainberg, aşa înclinat spre Banca de împrumuturi, se interesează şi de arme de foc, şi a spus că dacă lu’ Limardo i-a luat un preţ de speriat pentru pistolu’ pe care-l purta la centură, el putea să-i obţină altu’ la fel pe un preţ de nimic. Dacă trăncăneala fusese deja vie, puteţi să vă închipuiţi unde-a ajuns când Marele Profil a început cu asta. Atâtea păreri, şi nici o înţelegere. Cum zicea Laba Zdravănă, cumpărând arme de foc îţi deschizi pe loc cazieru’; un dezmăţat s-a dovedit patriot inveterat al Ţintaşilor Elveţieni versus Ţintaşii Federali; eu m-am băgat cu poanta că armele le-ncarcă dracu’; Limardo, care era umflat de beţie, a spus că venise cu revolveru’ pen’ că urmărea un plan să omoare pe un bărbat; Fainberg a povestit cazu’ unui rus care n-a vrut să-i cumpere un revolver şi seara l-a speriat cu unu’ de şocolată.
A doua zi, ca să nu par indiferent, m-am apropiat de statu’ major al hotelului, care obişnuieşte să se reunească dis-de-dimineaţă în prima curte ca să consume ceva mate şi să pregătească planu’ de luptă. Astea-s şedinţe adevărate, unde locataru’ cel mai fudul primeşte o lecţie în schimbu’ a câteva adevăruri şi numa’l prind spionând că-l demontează ca pe un Meccano. Acolo era Treimea însăşi, cum zic dezmăţaţii: Zarlenga, Musante şi Renovales. Şi dat fiind că nu m-a înţepat, am luat ceva curaj. Am îndrăznit foarte firesc şi ca să nu mă scoată pe brânci le-am promis că le cânt o chestie bombă. Le-am povestit fără să mă încurc trăznaia cu împăcarea, fără să uit în sertar revolveru’ lu’ Limardo şi vinu’-doftorie a’ lu’ Fainberg. Să fi văzut ce mutră de lămâie a făcut. Eu, pentru orice eventualitate, le-am întors curu’, nu cumva să zică vreun pârâtor că spun poveşti direcţiunii, defect care nu-mi stă în fire.
M-am retras în ordine, ţinând ochii pe mişcările celor trei. N-a trecut multă vreme şi Zarlenga s-a dus drept la magazia de mături şi unelte unde dormea ţăranu’. Sărind chiar ca o maimuţă m-am aflat pe scară, şi am pus urechea pe trepte, ca să nu pierd nici o literă din ce spunea acolo. Zarlenga i-a cerut ţărănistului să-i dea revolveru’. Ălălaltu’, fără să ezite, a refuzat. Zarlenga i-a trântit o ameninţare, pe care nu vreau s-o amintesc ca să nu vă sperii, dom’ Parodi. Limardo, cu aşa o fudulie liniştită, a spus că nu-i pasă de ameninţări, pen’ că el era invulnerabil, ca şi cum ar fi avut o jachetă blindată, şi că nici mai mulţi Zarlenga împreună nu-l fac să se teamă. Inter nos, jacheta nu l-a ajutat, dacă o avea, că nu şi-a terminat zilele ci s-a aflat cadavru în cămăruţa mea.
– Cum s-a mântuit discuţia? – a întrebat Parodi.
– Cum se mântuie orice. Zarlenga n-avea să-şi piardă vremea cu un amărât de nebun. S-a dus cum venise, cu mâna goală.
Acum ajungem la duminica fatidică. Regret să mărturisesc că în ziua aia hotelu’ e mort, fără animaţie. Deoarece mă plictiseam ca un nenorocit, mi-a venit să-l scot pe Fainberg din neagra ignoranţă şi să-l învăţ să joace truco, ca să nu-l ia peste picior în barurile din fiece colţ. Dom’ Parodi, eu sunt înzestrat pentru asta; dovada-i că elevu’ a câştigat de la mine ipso facto doi pesos, din care a încasat vreo patruj de bani, şi ca să lichideze datoria m-a însărcinat să-l invit la un matineu la Excelsior. Nu degeaba se spune că Rosita Rosenberg e regina râsului. Parteru’ se desfăta ca şi cum i-ar fi gâdilat, chiar dacă eu nu prindeam nici un cuvânt, pen’ că vorbea într-o limbă de-a ruşilor ca să nu-i vândă nici Stâlpu’ Sinagogii, şi eu mă foiam aşteptând să ajungem la hotel pen’ ca Fainberg să-mi spună bancurile. Că numa’ de bancuri ne ardea când am ajuns sănătos înapoi în cămăruţă. Să fi văzut numa’ cum îmi arăta patu’; pătura şi cuvertura era numa’ o baltă; perna nu arăta mai bine, ca să spunem aşa; sângele umpluse până şi faţa saltelei iar eu mă întrebam unde-aveam să dorm în noaptea aia, pen’ că răposatu’ Tadeo Limardo era culcat în pat, mai mort decât un salam.
Natural că-n primu’ rând m-am gândit la hotel. Afară numa’ dacă vreun duşman nu şi-o fi închipuit că eu îl tăiasem pe Limardo şi murdărisem toată rufăria. Pe loc am ghicit că cadavru’ ăsta n-o să-i placă lu’ Zarlenga; şi aşa a fost, pen’ că curcanii l-a anchetat pân’ la după unşpe, care-i o oră când la Nou’ Imparţial nu se mai poate aprinde lumina. Pe când mă gândeam aşa, mai şi urlam ca un beţivan, pen’ că eu sunt ca Napoleon şi fac mai multe lucruri deodată. Nu exagerez: tot stabilimentu’ a venit când am chemat ajutor, fără să-l uit pe băiatu’ de bucătărie care mi-a astupat gura cu o cârpă aşa că aproape că obţine alt cadavru. A venit Fainberg, Musante, dezmăţaţii, bucătaru’, Laba Zdravănă şi ultimu’ dom’ Renovales. A doua zi eram cu toţii la zdup. Eu eram în elementu’ meu, satisfăcând tot felu’ de curioşi şi descriindu-le nişte tablouri vivace care-i lăsa aiuriţi. N-am neglijat partea detectivă, şi am obţinut informaţia că pe Limardo îl lichidaseră pe la vreo cinci după amiază, cu propriu’ lui briceag de os.
Vedeţi, clar că-s zăpăciţi ăia care spun că chestia asta inexplicabilă e un mister, pen’ că ar fi fost încurcătură mai mare dacă crima se produce noaptea, când hotelu’ se umple de feţe necunoscute, pe care nici nu-i numesc locatari, pen’ că după ce-a plătit patu’ se cară, adio şi n-am cuvinte.
Cu excepţia lu’ Fainberg şi un servitor, aproape toţi era la hotel, când s-a făcut vărsarea de sânge. Dup’ aia a ieşit că şi Zarlenga a lipsit de pe câmpu’ de onoare, pen’ că era la o luptă de cocoşi în Saavedra , mizând pe un cocoş al părintelui Argañaraz.
II
Peste vreo opt zile, Tulio Savastano s-a năpustit în celulă, agitat şi fericit. Cu greu a putut să bâiguie:
– V-am făcut trampa, señor. Uite-l pe jupânu’!
După el venea un domn cam astmatic, bărbierit, cu coamă căruntă şi ochi azurii. Hainele-i erau îngrijite şi negre; purta un fular de vigonie, şi Parodi a observat că avea unghiile lustruite. Cele două persoane respectabile s-au aşezat, natural, pe cele două bănci; Savastano, beat de slugărnicie, alerga iar şi iar prin celula mititică.
– În 42, domnişorul ăsta mi-a transmis mesajul dumneavoastră – a spus domnul cărunt –. Vedeţi, dacă vreţi să-mi vorbiţi de afacerea Limardo, eu n-am nici o legătură. Asasinatul ăsta m-a extenuat, şi la hotel avem parte de-o bârfă de speriat. Dacă ştiţi ceva, señor, mai bine luaţi legătura cu băiatul acela, Pagola, care-i însărcinat cu ancheta. Precis că vă rămâne recunoscător, pentru că ei nu văd nici cât un negru pe-ntunecime.
– Drept cine mă luaţi, don Zarlenga? Cu mafia asta eu n-am ce face. Adevărat, am anumite idei, şi dacă-mi faceţi favoarea să mă ascultaţi, s-ar putea să nu vă pară rău.
Dacă sunteţi de acord, începem cu Limardo. Tânărul ăsta, care-i tare deştept, credea că-i un spion trimis de soţul doamnei Juana Musante. Respect ideea, dar mă întreb, de ce să încurcăm povestea cu un spion? Limardo era funcţionar de poştă la Banderaló; deci, soţul doamnei. Nu veţi nega că-i aşa.
Vedeţi, vă voi relata toată povestea, aşa cum mi-o închipui. Dumneavoastră i-aţi luat soţia lui Limardo şi l-aţi lăsat să se chinuiască la Banderaló. După trei ani de părăsire, omul n-a mai suportat şi a hotărât să vină în Capitală. Cine ştie ce călătorie a făcut; fapt e că a ajuns distrus în timpul carnavalului. Îşi băgase sănătatea şi banii într-un voiaj de mizerie, şi pe deasupra a aşteptat zece zile într-un ţarc, până a văzut femeia pentru care se chinuise să vină de departe. Zilele astea pe 0,90 fiecare i-au epuizat capitalul.
Dumneavoastă, în parte de ruşine, în parte de milă, aţi lăsat să se înţeleagă că Limardo era un bărbat şi jumătate; până când v-a luat limba pe dinainte şi l-aţi făcut moftangiu. Mai apoi, când l-aţi văzut că apare în hotelul dumneavoastră, fără un sfanţ acolo, n-aţi pierdut ocazia de a-l favoriza, ceea ce însemna că iar îl ofensaţi. Aici a început contrapunctul: dumneavoastră vă îngrijeaţi să-l umiliţi; celălalt, să se umilească. L-aţi relegat la şopronul celor de 0,60, şi pe deasupra l-aţi însărcinat cu contabilitatea; lui Limardo nu-i ajungea şi în scurtă vreme a început să repare burlanele ba chiar să vă cureţe pantalonul. Doamna, prima dată că l-a văzut, s-a înfuriat pe el şi i-a spus să se care.
Şi Renovales a sprijinit expulzarea, scârbit de comportarea omului şi de tratamentul nelalocul lui pe care i-l dădeaţi. Limardo a rămas la hotel şi a căutat alte umilinţe. Odată, nişte haimanale vopseau un motan; Limardo s-a băgat, nu atât din bunătate, ci pentru că voia să fie pedepsit. L-au pedepsit, şi pe deasupra dumneavoastră i-aţi băgat pe gât un candial şi mai mult decât o insultă. După aia a fost chestia cu trabucul. Gluma asta a rusului a costat hotelul dumneavoastră un milog serios. Limardo a făcut-o pe vinovatul, dar de data aceasta dumneavoastră nu l-aţi pedepsit, deoarece începuseţi să bănuiţi că prin umilinţele astea el intenţiona ceva tare urât. Dar până atunci fusese vorba numai de lovituri sau de insulte; Limardo a căutat o ofensă mai intimă; atunci când dumneavoastră şi doamna v-aţi certat, omul a strâns public şi v-a cerut să vă împăcaţi şi să vă sărutaţi faţă cu toţi. Gândiţi-vă ce înseamnă asta: soţul adună chibiţi ca să ceară de la soţie şi de la amant să se iubească iar. Dumneavoastră l-aţi alungat. În dimineaţa următoare s-a întors, pregătind mate şi pentru ultimul nenorocit din hotel. Apoi a fost chestia cu rezistenţa pasivă, care-i alt nume pentru a se lăsa călcat în picioare. Dumneavoastră, ca să-l obosiţi, i-aţi destinat coteţul acela lângă camera dumneavoastră, unde putea să audă în voie giugiulelile dintre dumneavoastră doi.
Apoi l-a lăsat pe rus să-l împace cu dezmăţaţii. A înghiţit-o şi pe asta, căci planul lui era ca toată lumea să-l înjosească. Ba s-a şi insultat singur: s-a pus la nivelul domnului acesta, aici de faţă – s-a tratat pe sine însuşi de câine. În seara aceea băutura l-a făcut să vorbească şi a spus că adusese revolverul ca să omoare un bărbat. Un denunţător a adus povestea la direcţiunea hotelului; dumneavoastră aţi vrut să-l alungaţi iar, dar de data asta Limardo v-a înfruntat şi v-a dat să înţelegeţi că era invulnerabil. Dumneavoastră n-aţi înţeles bine ce voia să spună, dar v-aţi speriat. Acum ajungem la încurcătură.
Tânărul Savastano s-a pus pe vine, ca să audă mai bine. Parodi l-a privit distras şi l-a rugat să aibă bunătatea să se retragă, deoarece poate că nu se potrivea să audă restul. Savastano, zăpăcit, mai că n-a nimerit uşa. Parodi a continuat fără să se grăbească:
– Cu câteva zile mai înainte, tânărul acesta, care tocmai ne-a onorat cu absenţa lui, surprinsese nu ştiu ce încurcătură între rusul Fainberg şi o domnişoară, Josefa Mamberto, de la mercerie. A scris tâmpenia asta pe nişte inimioare şi în loc de nume a pus iniţiale. Doamna, soţia dumneavoastră, care le-a văzut, şi-a închipuit că J. M. vrea să spună Juana Musante. I-a spus bucătarului dumneavoastră să-l pedepsească pe sărmanul nenorocit, şi pe deasupra i-a păstrat ranchiună. Şi ea bănuise un scop în spatele umilinţelor lui Limardo; când a auzit că venise cu revolverul „ca să omoare un bărbat”, a înţeles că ea nu era ameninţată şi s-a temut, fireşte, pentru dumneavoastră. Ştia că Limardo era laş; s-a gândit că strângea înjosiri ca să ajungă într-o poziţie imposibilă şi să fie obligat să ucidă. Avea dreptate, doamna; omul era decis să ucidă; dar nu pe dumneavoastră: pe altul.
Duminica era o zi moartă la hotel, cum a spus tovarăşul dumneavostră. Dumneavoastră ieşiseţi; eraţi la Saavedra, mizând pe un cocoş de-al lui popa Argañaraz. Limardo a intrat în camera dumneavoastră, cu revolverul în mână. Doamna Musante, văzându-l că apare, a crezut că venise să vă omoare pe dumneavoastră. Atâta-l dispreţuia, că nu-i fusese ruşine să-i şterpelească un briceag de os, când îl alungaseră. Acum a folosit briceagul acela ca să-l omoare. Limardo, cu revolverul în mână, nu s-a opus. Juana Musante a pus cadavrul în laviţa lui Savastano, ca să se răzbune pentru chestia cu inimile. Cum vă veţi fi amintit, Savastano şi Fainberg erau la teatru.
Până la urmă, Limardo a primit ce voise. Fără îndoială, adusese revolverul ca să omoare un bărbat; însă bărbatul acela era el. Venise de departe; luni multe cerşise dezonoarea şi ofensa, ca să-şi dea curaj pentru sinucidere, căci singurul lucru pe care-l dorea era moartea. Mă mai gândesc că, înainte de moarte, dorea s-o revadă pe doamna.
index.php
În memoria lui Franz Kafka
I
Condamnatul din celula 273, don Isidro Parodi, l-a primit pe vizitatorul său cam strâmbând din nas: „Încă un golan care vine să mă bată la cap”, s-a gândit. Nu se gândea că, cu douăzeci de ani înainte, pe când încă nu trecuse la vechea creolă, vorbea şi el la fel, trăgând s-urile şi făcând gesturi mari.
Savastano şi-a aranjat cravata şi a aruncat pălăria maro pe cuşeta reglementară. Era negricios, băiat bun şi cam dezagreabil.
– Domnu’ Molinari mi-a spus să vă deranjez – a explicat –. Vin pentru vărsarea de sânge de la hotelul Nou’ Imparţial. Misteru’ care ţine în şah toate tigvele. Vreau să mă înţelegeţi: am venit aici din pur patriotism, da’ copoii m-a luat bine la ochi şi ştiu că pentru a zmulge vălu’ de peste enigmă dumneavoastră sunteţi o fiară. Vă expun faptele grosso modo, fără subterfugii care-s străine caracterului meu.
Valurile vieţii mi-a impus, pentru moment, aşteptarea. Acum stau de o parte, uitându-mă foarte liniştit să văd cum s-o aranja treaba. Nu mă’nfierbânt pentru un bănuţ nenorocit. Tipu’ se uită, bea sifon şi când îi convine, dă lovitura. O să vă râdeţi dacă vă spun că de un an nici nu mă mai duc la piaţă. Băieţii, dacă m-ar vedea, s-ar întreba, cine-i ăsta? Să vedem ce-o să spună când m-or vedea că vin cu camioneta. Da’ între timp m-am retras la garnizoana de iarnă. Ca să vorbesc deschis: hotelu’ Nou’ Imparţial, Cangallo număru’ 3400, un colţişor al oraşului care aduce un accent propriu în tablou’ metropolei. În ce mă priveşte, nu de bună voie am venit să locuiesc în mahalaua asta, şi când mă aşteptam mai puţin
m-am cărat la repezeală
şuierând un tango simplu.
Impulsivii care văd la poartă anunţu’ care zice Paturi pentru domni de la $ 0,60, presimt că stabilimentu’ e o râie căprească. Vă rog sincer să nu bateţi câmpii, don Isidro. Aşa cum mă vedeţi, dispun de un dormitor particular pe care-l împart provizoriu cu Simón Fainberg, pe care lumea-l cunoaşte drept Marele Profil, da’ el totdeauna-i în Casa Catehistului. E pasăre călătoare, azi în Merlo şi mâine la Berazategui, şi care ocupase interioru’ când am venit cu doi ani în urmă, şi mi se pare că nu se mai duce. Cu inima în mână: învechiţii ăştia mă revoltă, nu mai trăim pe vremea căruţei, şi eu sunt ca călătorii aceia cărora le place să schimbe orizontu’. Pe scurt: Fainberg e un băiat care nu-şi găseşte locu’ şi care crede că lumea se învârte în juru’ cufărului lui închis cu lăcata, da’ care la o adică nu-i în stare să-i împrumute unui argentinian un peso şi patruşcinci de bani. Gaşca se distrează cât poate, harababura merge din plin, şi pentru morţii ăştia care umblă n-au decât un râs sardonic.
Dumneavoastră, din nişă, din punctul de observaţie, vă veţi desfăta văzând tablou’ viu pe care vi-l arăt: atmosfera din Nou’ Imparţial poate să-l intereseze pe un învăţat. Să te râzi de menajerie ce este. Tot timpu’ îi zic lu’ Fainberg: De ce să arunci doi pesos pe Ratti, dacă tot avem grădina zoologică acasă? Ca să fiu drept, faţa lui o zice, pen’ că nu-i decât un ou de bâtlan cu păr roşu, că nu mă mir că Juana Musante l-a muştruluit. Musante, ştiţi, e cum ar fi jupâneasa: pen’ că-i femeia lu’ Claudio Zarlenga. Domnu’ Vicente Renovales şi numitu’ Zarlenga formează binomu’ care ţine stabilimentu’. Cu trei ani înainte Renovales s-a întovărăşit cu Zarlenga. Bătrânu’ obosise să se lupte singur, şi infuzia asta de sânge tânăr a dat un brânci înainte Noului Imparţial. Între noi vă dezvălui secretu’ pe care toţi îl ştiu: acum totu’ merge mai rău decât înainte şi stabilimentu’ e doar o umbră palidă a ceea ce fusese. Piaza rea pe care-a adus-o Zarlenga, din pampa a adus-o; pentru mine e un transfug. Numa’ vedeţi i-o suflase pe Musante unui funcţionar de poştă din Banderaló, un moftangiu. Fostu’ a rămas bătând din buze; Zarlenga, ştiind că în pampa nu se umblă cu ocolişuri în chestiile astea, a sărit pe drumu’ de fier şi a venit la Unsprezece. A venit să se ascundă în mulţime, dacă mă înţelegeţi. Eu în schimb, n-am avut nevoie de vreun Lacroze ca să fiu omu’ invizibil; zi şi noapte rămân în cămăruţă, care-i o gaură, şi mă râd de gaşca Zeama de carne, care se fudulesc pe la piaţă şi nu dau de mine. Ca să fiu sigur în public fac mutre, ca să mă ia drept altcineva.
Zarlenga e o vită încălţată, un nesimţit, un înfumurat, ca să spun totu’. N-am de ce să neg că pe mine mă tratează cu mănuşi, pen’ că singura dată că a ridicat mâna era când mă îmbătasem şi eu nu l-am luat în seamă că era ziua mea de naştere. Intrigă neagră a calomniei: lu’ Juana Musante i-a intrat în cap că eu profitam de întunecimea înconjurătoare, pentru a mă aventura înainte de masă până la jumătatea sălii ca s-o pipăi pe femeia de cauciuc. Aşa spun eu: Musante vede dublu de geloasă ce-i şi cu toate că ştie că eu rămân în curtea din fund, apărând breşa, cum se spune, s-a dus la Zarlenga cu povestea că mă fofilasem în sala de baie în scop păcătos. Omu’ a spumegat ca laptele fiert, şi pe bună dreptate. Dacă n-ar fi fost domnu’ Renovales, care cu mâna lui m-a pocnit în ochi, m-aş fi înfuriat. Poveşti din care nu mai rămâne nimic dacă te uiţi bine: de acord că Juana Musante are un corp care te lasă beton, da’ pe un tip ca mine care a mai fost încurcat cu o domnişoară care-i manichiuristă, şi dup’ aceea cu o minoră care urma să fie stea de radio, nu-l deranjează aşa un trup bine, care poate atrage atenţia în Banderaló, da’ băieţii din centru a mai văzut aşa ceva.
Cum zice Ochelaristu’ în coloniţa lui din Ultima Oră, însăşi ajungerea lu’ Tadeo Limardo la Nou’ Imparţial e semnată de mister. A ajuns cu Momo, între jeturi de apă şi bombe puturoase, da’ Momo n-are să-l mai vadă în carnavalu’ viitor. I-a pus paltonu’ de lemn şi s-a stabilit la locu’ de veci: zăpezile de-anţărţ, unde-s?
Eu, care palpit la unison cu oraşu’, furgăsisem un costum de urs de la băiatu’ de bucătărie, care-i un mizantrop care nu vine să danseze, că nu ştie. Prevăzut cu blana asta întreagă, m-am făcut socoteala c-am să trec neobservat, şi mi-am permis luxu’ să fac o reverenţă curţii din fund şi am ieşit ca un boier, căutând oxigen. N-o să mă lăsaţi să mint: în noaptea aceea coloana de mercur a bătut recordu’ de înălţime; aşa de cald era că lumea se râdea. Până pe seară a fost vreo nouă insolaţi şi victime ale valului torid. Închipuiţi-vă situaţia: eu, cu botişoru’ păros, trăgeam din greu, şi din ce în ce îmi venea ideea să-mi scot capu’ de urs, ţinând seama că sunt anumite locuri care sunt ca gura lupului, că dacă le vede Consiliu’ Municipal moare de ruşine. Da’ eu, dacă-mi vine ideea sunt un fanatic. Vă promit că nu mi-am scos capul, fie numa’ ca să nu apară deodată nişte precupeţi din piaţă, care-ar fi putut fugi până la Unsprezece. Plămânii mei se şi bucura de aeru’ binefăcător de-acolo, care fierbea de rotiserii şi de grătare, când mi-am pierdut cunoştinţa, chiar lângă un moş care se deghizase ca un inglez, şi care de treizeci şi opt de ani nu lasă carnavalu’ să treacă fără să-l ude pe borţos, care-i concetăţeanu’ lui că-i din Temperley. Veteranu’ acela, în ciuda zăpezii anilor, a acţionat cu sânge rece: dintr-o zmucitură mi-a scos capu’ de urs, fără să ia şi urechile mele pen’ că era bine lipite. Zic că el sau taică-su, care-şi pusese o tichie, mi-a substras capu’ de urs; da’ nu le port ranchiună: mi-a dat să înghit resturi de supă sleită, pe care mi le îndesa cu o lingură de lemn, care m-a trezit cu temperatura. Nenorocirea e că acum băiatu’ de bucătărie nu mai vrea să vorbească cu mine, că aşa a fost chestia că căpăţâna de urs pe care-am deturnat-o e aceeaşi cu care-a apărut fotografiat într-un car alegoric doctoru’ Rodolfo Carbone. Vorbind de caruri, unu’ cu un miştocar la volan şi cu un roi de îngeraşi în ladă, i-a venit să mă depoziteze la domiciliu’ meu, deoarece carnavalurile nu mai sunt ce-a fost iar eu nu mai puteam să-mi iau picioarele la spinare. Noii mei prieteni m-a aruncat în fundu’ vehicolului, şi m-am despărţit hlizindu-mă oportun. Ca un magnat umblasem în car, şi a trebuit să mă râd: frecându-se de peretele căii ferate venea pe jos un ţăran vai de capu’ lui, un cadavru nemâncat şi nearătos, care mai că nu putea să ţie o valijoară de fibră şi un pachet pe jumătate desfăcut. Unu’ dintre îngeri a vrut să se bage unde nu-i fierbe oala şi i-a spus ţărănistului să se urce. Eu, ca să nu cobor nivelu’ dezmăţului, i-am strigat ăluia de la volan că caru’ nostru nu-i pentru gunoi. Una dintre domnişoare a râs de glumă şi mai apoi am ademenit-o la o întâlnire pe un maidan de pe strada Humahuaca, unde n-am putut să mă duc că piaţa-i aproape. Eu i-am făcut să înghită că domiciliez la Depozitu’ de furaje, ca să nu mă ia drept microb; da’ Renovales, care n-are nici o ruşine, m-a beştelit de pe trotuar pen’ că lu’ Laba Zdravănă îi lipsea cinşpe bani pe care-i uitase în jachetă când s-a dat la fund, şi toţi bârfea că-i ciordisem eu. Ce-i mai rău e că am ochi buni, şi l-am văzut la mai puţin de o jumătate de cvartal pe cadavru’ cu valijoara care venea făcând tumbe de oboseală. Am terminat repede cu despărţirile, care dor întotdeauna, am sărit din car cum am putut şi am intrat în vestibul ca să evit un casus belli cu extenuatu’. Da’ aşa zic eu: ce logică pot să aibă morţii ăştia de foame. Eu ieşeam din camera celor cu 0,60, unde în schimbul unui costum de urs care mă fierbea m-a tratat cu legume reci şi cu emulsie de vin de casă, când în curte am şi dat de ţăran, care nici nu mi-a răspuns la salutare.
Numa’ vedeţi ce-i aia norocu’. Unşpe zile a făcut cadavru’ în sala lungă, care, bineînţeles, dă în prima curte. Ştiţi, toţi care dorm acolo li se urcă la cap; cum ar fi de exemplu Laba Zdravănă, care cerşeşte aşa de plăcere, deşi unii spun că e milionar. La început n-a lipsit profeţi care a dat de înţeles că ţăranu’ are să-şi dea arama pe faţă în mediul acela, care nu era pentru el. Din închipuire a rămas fumu’. Să vedem, poate cineva să-şi amintească de o singură plângere a chiriaşilor din cameră. Nu vă străduiţi: nimeni n-a spus pâs nici n-a protestat bărbăteşte. Nou’ venit se purta ca un bibelou în cameră. Lua haleala la ora potrivită, nu amaneta cuverturile, nu greşea la socoteală, nu umplea cu păr de cal interioru’ căutând bancnotele de un peso care unii romantici cred c-o să le cadă din saltele… Eu m-am oferit cavalereşte pentru tot felu’ de comisioane în hotelu’ acela; îmi amintesc chiar că într-o zi pâcloasă i-am adus de la frizerie un pachet de Nobleţe, şi el mi-a dat una ca s-o fumez când mi-o veni chefu’. Nu pot să uit vremea aceea fără să-mi dau jos pălăria.
Într-o sâmbătă, când era aproape restabilit, ne-a spus că nu dispunea de mai mult de cinzeci de bani; eu mă râdeam numa’ gândindu-mă că duminica dis-de-dimineaţă, Zarlenga, după sechestrarea valizei, avea să-l arunce despuiat pe stradă, pen’ că nu poate să plătească patu’. Ca tot ce-i omenesc, Nou’ Imparţial are metehnele lui, da’ trebuie să proclam în cele patru vânturi că în privinţa disciplinei stabilimentu’ se aseamănă mai mult cu o puşcărie decât cu orice altceva. Înainte să se crape de zi, am încercat să trezesc elementu’ dezmăţat, care locuieşte în trei în camera de la mansardă şi-şi trece toată ziulica maimuţărindu-l pe Marele Profil şi vorbind despre football. Puteţi să mă credeţi sau nu, flegmaticii ăştia a pierdut reprezentaţia, da’ nu-mi puteţi reproşa nimic: în ajun îi înştiinţasem, făcând să circule un anunţ intitulat: Ştire bombă. Cine primeşte paşaportu? Răspunsu, mâine. Mărturisesc că n-a pierdut mare lucru. Claudio Zarlenga ne-a înşelat aşteptările. E schimbăcios, şi nimeni nu ştie cum îi vine ţâfna. Trecuse şi ora nouă dimineaţa, iar eu eram de gardă, punându-mă rău cu bucătaru’ pen’ că nu luasem prima supă şi făcându-mă suspectat de Juana Musante, care atribuia poziţia mea pe acoperişu’ de tablă vreunei intenţii de a sustrage rufele atârnate acolo. Dacă fac bilanţu’, iese rău. Fix pe la şapte dimineaţa, ţăranu’ a ieşit îmbrăcat în curte, unde Zarlenga tocmai mătura. Credeţi că s-a oprit să se gândească că celălalt avea mătura în mână? Da’ de unde. A vorbit cu el ca o carte deschisă; eu n-am auzit ce ziceau, da’ Zarlenga i-a dat o pălmuţă pe umăr, şi pentru mine s-a terminat teatru’. Eu mă băteam în cap şi nu vroiam să cred. Am mai rămas acolo două ore prăjindu-mă pe tablă, aşteptând complicaţii ulterioare, până când m-a alungat căldura. Când am coborât, ţăranu’ era activ la bucătărie, şi nu s-a temut să mă favorizeze cu o supă hrănitoare. Eu, care-s foarte deschis şi mă aranjez cu oricine, l-am tras binişor de limbă şi discutând ordinea zilei, l-am ademenit să-mi spună originea: venea din Banderaló, şi-mi era clar că era un pârâtor, adică un observator trimis de soţu’ lu’ Musante, în vedere de spionaj. Pentru a termina cu îndoiala care mă ardea, i-am povestit un caz care trebuie să-l pasioneze pe ascultător: chestia cu bonu’-cupon al pantofăriei Titán, care putea fi schimbat pe un maiou tricotat, şi pe care Fainberg l-a girat nepoatei merceristei, fără să-şi dea seama că fusese deja girat. Paf o să rămâneţi auzind că ţăranu’ nu s-a entuziasmat de povestirea palpitantă şi nici măcar n-a căzut lat când i-am dezvăluit că Fainberg, când a dat bonu’-cupon, purta maiou’ tricotat, îmbrăcăminte a cărei semnificaţie groaznică păgubaşa n-a înţeles-o, momită de vorba dulce a catehistului, ca vodă prin lobodă. Am prins din zbor că omu’ era ca şi băgat într-o chestie care-l ţinea legat de mâini şi de picioare. Ca să pun degetu’ pe rană, l-am întrebat deodată cum îl cheamă. Gagiu’, între ciocan şi nicovală, n-a avut timp să inventeze o prostie şi mi-a dat o dovadă de încredere pe care o aplaud primu’, spunându-mi că se numeşte Tadeo Limardo, amănunt pe care m-am grăbit să-l primesc şi să-l inventariez, de mă’nţelegi mătăluţă. Orice naş îşi are naşu’, mi-am zis, şi l-am urmărit în orice loc ascunzându-mă de minune, până când i-am călcat bine pe nervi şi tot în seara aceea mi-a promis că dacă-l mai urmăresc ca un câine, are să-mi dea să gust rădăcină de măsea. Şmecheria mea reuşise cum nu se poate mai bine: omu’ ăsta avea ceva de ascuns. Gândiţi-mă în ce situaţie eram: apucasem misteru’ de-un picior da’ trebuia să rămân închis în cămăruţa mea, că bucătaru’ se făcuse împărat.
Pot spune că imaginea oferită de hotel în seara aceea nu era prea plăcută: elementu’ feminin era prost reprezentat căci Juana Musante se cărase la Gorchs pentru douăşpatru de ore.
Lunea m-am făcut că n-a fost nimic şi m-am prezentat în sala de mese. Bucătaru’, aşa din principiu, trecea cu găleata de supă şi nu mă servea; am înţeles că tiranu’ ăsta vroia să mă doboare cu foamea, din cauza chiulelii din ajun, şi l-am minţit că nu eram flămând; omu’, care-i contradicţia cu mustăţi, m-a invitat să mă servesc cu două porţii ceva grozav, c’a să mă îngroape cu ele în burtă şi am rămas vârtos ca o statuie.
În timp ce ăilalţi râdea sincer şi spontan, ţăranu’ ne-a stricat chefu’, că şi-a pus o mutră de înmormântare ba a mai şi împins cu cotu’ strachina cu ovăz. Pe tata dumneavoastră vă jur, domnu’ Parodi, că eram fericit pândind momentu’ când bucătaru’ are să-i tragă o chelfăneală văzând că nu se uită la supă, da’ Limardo l-a speriat cu curaju’ lui şi lu’ ălălaltu’ a trebuit să-i tacă fleanca şi eu am trebuit să mă râd. Între timp a intrat Juana Musante, cu ochi care urlă şi cu coapse că am avut nevoie de oxigen. Pletoasa asta nu mă lasă în pace, da’ eu o fac pe soldatu’ necunoscut. Cum are ea o manie să nu se uite la mine, s-a pus să strângă ceştile, şi i-a spus bucătarului, adică Duşmanu’ omenirii, că în loc să se lupte cu marmote ca el, mai bine mă angaja pe mine şi făcea treaba singură. Deodată a dat cu ochii de Limardo şi a rămas ca o moartă văzând că nu băuse supa. Limardo o privea ca şi cum niciodată n-ar fi văzut o femeie; e neîndoielnic: spionu’ se străduia să-şi întipărească pe retină fizionomia asta de neşters. Scena, aşa de impresionantă în simplitatea ei omenească, s-a terminat când Juana i-a spus chibiţului că după atâtea zile că dormea singur, era spre binele lui să se ducă la ţară. Limardo nici n-a răspuns la atenţia asta, că era ocupat să facă biluţe de pâine din firimituri, care-i un obicei urât de care ne-a dezvăţat bucătaru’.
Câteva ore după aceea a fost o scenă pe care dacă v-o povestesc, mulţumiţi codului că sunteţi la pârnaie. La şapte seara, cum mi-e obiceiu’ inveterat, m-am prezentat la parter, cu scopu’ să interceptez buseca pe care magnaţii din sala lungă ştiu să trimită s-o caute în colţ. Dumneavoastră, care sunteţi aşa o căpăţână, nu ştiţi să ghiciţi pe cine-am observat? Pe Suru Bălosu în persoană, cu pălărie cu bor fin, haine extra şi încălţăminte Fray Mocho. Numa’ cât l-am văzut pe vechiu’ meu prieten de la piaţă că m-am şi închis pentru o săptămână la mine în cameră. După trei zile Fainberg mi-a spus că puteam să ies, pen’ că Suru se topise fără să plătească, şi cu el toate becurile din curtea a treia (afară de acela pe care Fainberg îl avea în buzunar). Pe loc am bănuit că asta îi venise în minte din cauză că avea o idee fixă cu ventilaţia, şi am rămas ca un boier până la sfârşitu’ săptămânii, până când m-a dat afară bucătaru’. Trebuie să recunosc că de data asta, Profilu’ a spus adevăru’; din satisfacţia legitimă de care am avut parte m-a distras aşa un episod vulgar – curent, dacă vreţi – da’ pe care le poate observa un observator cu puls liniştit. Limardo trecuse din sala lungă la cuşetele de 0,60; cum nu plătea în metal, l-a pus să ţină contabilitatea. Mie, care am somnu’ uşor, treaba mi se părea o figură a denunţătorului ca să se bage în administraţia casei şi să ţină socoteala deplasărilor ăleia. Ocupat cu socotelile, ţărănistu’ rămânea toată ziua infiltrat în birou; eu, care n-am obligaţii fixe în stabiliment, şi dacă vreodată îl ajut pe bucătar o fac ca să nu par egoist, treceam iar şi iar prin faţa lui, ca să subliniez diferenţa, până când domnu’ Renovales mi-a vorbit ca un tată şi a trebuit să mă întorc în cămăruţă.
După vreo douăj de zile, o bârfă autorizată a răspândit zvonu’ că dom’ Renovales vroise să-l alunge pe Limardo şi că Zarlenga se opusese. Aşa ceva eu nu înghit, chiar dacă-i scris cu litere de tipar; dacă nu vă deranjează, acum vă prezint reconstruirea faptului de către Rojas. Să fim sinceri, îl vedeţi dumneavoastră pe domnu’ Renovales pedepsind un sărman nenorocit? Vă închipuiţi că Zarlenga, cu principiile lui, ar putea să se pună o dată de partea dreptăţii? Veniţi-vă în fire, dragă amigo, ieşiţi odată din închipuirea asta: adevăru’ a avut loc într-un alt fel. Cel care a vrut să-l alunge pe ţăran a fost Zarlenga, că tot timpu’l făcea de ruşine; cel care l-a apărat, Renovales. Mai adaug că la această interpretare personală aderează dezmăţaţii de la mansardă.
Sigur e că n-a trecut multă vreme şi Limardo a ieşit din cadru’ strâmt al biroului; pe scurt s-a răspândit prin hotel ca uleiu’ vărsat: o dată repara burlanu’ clasic al celor de 0,60; altă dată, moderniza cu dichisuri de văpsele grătaru’ de lemn; alta, freca cu spirt pata de pe pantalonu’ lu’ Zarlenga; alta, îi dădea dreptu’ să spele în fiecare zi prima curte şi să facă oglindă sala lungă, că arătase ca o cocină de porci.
Cu pretextu’ să-şi vâre nasu’ unde nu-i fierbea oala, Limardo băga zâzanie. Uite de exemplu cazu’ că dezmăţaţii vopsea aşa tihniţi în roşu bălţatu’ tinichigioaicei, că dacă nu mi-a spus era pen’ că ghicise că eu tocmai reciteam Patoruzú, pe care mi-l dăduse doctoru’ Escudero. Nu-i greu de înţeles: tinichigioaica, care nu se poartă frumos, a vrut să-l învinovăţească pe unu’ din gaşcă că i-a furat dopuri şi o pâlnie; băieţii s-a şucărit şi a vrut să se răzbune pe persoana cotoiului. Limardo a fost obstacolu’ neprevăzut. I-a privat de motan care era pe jumătate vopsit şi l-a expediat în curtea din dos a tinichigeriei cu risc de fractură şi de intervenţie a Societăţii de protecţie. Dom’ Parodi, să mă tăiaţi nu vreau să-mi amintesc cum l-a lăsat pe ţărănist. Dezmăţaţii chiar că s-a opus: l-a trântit pe podea, unu’ i s-a aşezat pe burdihan, altu’ l-a călcat pe faţă, altu’ i-a dat să gargarisească vopseaua. Eu cu plăcere i-aş fi adăugat înc-un cucui, da’ m-am temut ca ţăranu’, cât era de ameţit de cafteală, să nu mă recunoască. Pe deasupra, trebuie să recunoaştem că dezmăţaţii sunt foarte delicaţi, şi cine-mi promite că dacă mă bag, n-o încurc. Atunci s-a nimerit Renovales, şi scape cine poate. Doi dintre agresori a apucat să ajungă la antreu’ bucătăriei; altu’ a vrut să-mi imite exemplu’ şi să dispară în coteţ, da’ Renovales l-a mustrat cu mâna lui grea. Văzând aşa o intervenţie paternă aproape c-am izbucnit în aplauze, da’ m-am învoit să mă râd în sinea mea. Ţărănistu’ s-a adunat de pe jos ca vai de capu’ lui, da’ a primit o recompensă. Dom’ Zarlenga i-a adus cu propria mână un candial şi i l-a turnat întreg pe gât, aşa încurajându-l: „Nu te scârbi. Ia-o ca un bărbat”.
Vă recomand, dom’ Parodi, ca în urma incidentului cu mârtanu’ să nu vă faceţi o idee pesimistă asupra vieţii din hotel. Şi pentru noi străluceşte soarele, şi există coliziuni care chiar dacă pentru moment sunt foarte amare, după aia mi le amintesc cu filosofie şi mă râd de nasoleala care-am trecut-o. Fără să mă mai lungesc, vă povestesc chestia cu circulara cu creion albastru. Sunt toboşari care nu-şi descreţesc fruntea, şi care de atâtea deşteptăciune şi de atâtea braşoave încep să viseze, da’ ca să pescuiesc ştirile proaspete, ştrengăreşti, nimeni nu mă’ntrece. Într-o marţi am tăiat cu foarfecele nişte inimioare de hârtie, pen’ că o păsărică îmi spusese că Josefa Mamberto, care-i nepoata merceristei, umbla cu Fainberg, chipurile ca să-i ceară maiou’ din bonu’-cupon. Pentru ca până şi muştele din Imparţial să afle ce s-a întâmplat, am scris în fiecare inimioară un anunţ – desigur că anonim – care zicea: Ştire bombă. Cine se logodeşte poimâine cu J. M.? Răspuns: Un locatar în maiou. Eu însumi am luat asupra mea distribuirea glumei ăsteia, că când nimeni nu mă vedea o băgam pe sub uşi, până şi în closete. Vă dezvălui: în ziua aceea eram mai puţin dispus să mănânc decât să-mi pup cotu’, da’ mâncărimea pentru succesu’ glumei şi teama să nu pierd iahnia de resturi, m-a făcut să ajung înainte de vreme la masa cea lungă. Eu eram în maiou, cel mai de sanchi, aşezat pe fărâma mea de bancă şi făcând zgomot cu lingura ca să amintesc timpu’. Atunci a apărut bucătaru’, şi m-am prefăcut că-s cufundat în lectura unei inimioare. Numa’ vedeţi ce sârguincios e omu’. Înainte ca eu să apuc să mă arunc pe jos, el mă şi ridicase cu dreapta iar cu stânga îmi împingea inimioarele pe nas, mototolindu-le pe toate. Nu-l condamnaţi pe omu’ acesta supărat, dom’ Parodi; vina este a mea. După ce răspândisem bancu’ ăsta, eu m-am prezentat în maiou, provocând încurcătura.
Pe 6 mai, ora necunoscută, a aterizat un trabuc local la câţiva centimetri de călimara cu Napoleon a lu’ Zarlenga. Ăsta, care ştie să-l zăpăcească pe client, vroia să-l convingă de soliditatea stabilimentului pe un cerşitor serios, care-i mâna dreaptă în Societatea băgătorilor de seamă şi pe care l-a cerut pentru o sărbătoare Azilu’ Unzué. Pentru ca bărbosu’ să se învoiască să ia pensiunea, Zarlenga i-a făcut cadou ţigăroiu’. Ăla cu prelata, care nu-i ciung, l-a luat din zbor şi l-a aprins pe loc, ca şi cum ar fi fost Papa însuşi. Numa’ c-a scos Fumasoli al nostru primu’ fum, că şmecheria a explodat, mânjind ceva de speriat mutra negriciosului care s-a umplut toată cu funigine. A rămas vai de capu’ lui: gaşca chibiţilor ne ţineam de burtă de râs. După comèdia asta, bou’ s-a evacuat din hotel, privând casieria de un venit însemnat. Zarlenga s-a supărat de furie şi a întrebat cine-i şmecheru’ care a lăsat obiectu’. Deviza mea e că-i mai bine să nu te pui cu zărghiţii: înaintând cu paşi mari spre cămăruţa mea, mai c-am dat de ţărănist, care venea cu ochii mari, ca un spiritist. Aşa să am parte că nebunu’ ăsta, de frică ce-i era, fugea invers, pen’ că s-a băgat în gura lupului, adică în birou’ furiosului. A intrat neinvitat, ceea ce totdeauna-i aşa de urât, şi faţă-n faţa cu Zarlenga i-a spus: „Trabucu’ surpriză eu l-am adus, că aşa mi-a venit pe chelie”. Fudulia-l pierde pe Limardo, mă gândeam în foru’ interior. Pe loc şi-a dat arama pe faţă: De ce n-a lăsat pe altcineva să plătească oalele sparte? Un băiat de-ai noştri nu mărturiseşte niciodată… Să fi văzut ce ciudăţenie a fost cu Zarlenga. A strâns din umeri, şi a scuipat ca şi cum n-ar fi fost la el acasă. Pe loc i-a trecut supărarea şi s-a făcut visător; mă tem că l-a apucat slăbiciunea, căci se temea că dacă-i dădea ce i se cuvine, nu numa’ unu’ dintre noi nu s-ar fi dat deoparte să se cărăbănească tot în noaptea aceea, profitând de somnu’ lui greu după aşa o treabă. Limardo a rămas cu mutra lui de loz necâştigător, şi stăpânu’ a câştigat o victorie morală care ne-a lăsat pe toţi laţi. Ipso facto am mirosit lucrătura: gluma asta nu era a ţăranului pen’ că donşoara sor’sa lu’ Fainberg iar s-a încurcat cu coproprietaru’ Bazarului Marele Hai, dintre Pueyrredón şi Valentín Gómez.
Regret că trebuie să vă dau o ştire care vă va afecta profund, dom’ Parodi, da’ a doua zi după explozie ne-a tulburat pacea o criză care a preocupat şi spiritele cele mai înclinate spre zaiafeturi. De spus e uşor, da’ să-l vedem pe cine-o trăieşte: Zarlenga şi Musante s-a ciorovăit! Îmi sparg capu’ cum a putut să aibă loc un aşa conflict la Nou’ Imparţial. De când un turc bondoc, prevăzut cu o juma’ de foarfece şi urlând ca un porc, s-a cărat înainte de supa de noapte la Tigru’ Bengolea, orice neînţelegere, orice ceartă nelalocu’ ei, e strict interzisă de direcţie. De asta nimeni nu-i precupeţeşte bucătarului o mână de ajutor, când îi linişteşte pe răsculaţi. Da’ cum am învăţat din anunţu’ împotriva tusei, exemplu’ trebuie să vină de sus. Dacă clasele conducătoare a căzut pradă pierzaniei, ce ne mai rămâne nouă, masa compactă a locatarilor. Vă înştiinţez că am trăit momente amare, cu spiritu’ la pământ, lipsindu-mi direcţia morală. Despre mine se poate spune orice, da’ nu că la o adică am fost defetist. De ce să semăn panica? Parc-aş fi avut o lăcată în gură. Din cinci în cinci minute defilam cu pretexte potrivite prin coridoru’ care duce la birou, unde Zarlenga şi Musante turba împreună, fără dărnicie pentru o insultă; apoi mă întorceam la şopronu’ celor de 0,60, repetând misterios: Aiureli! Aiureli! Obscurantiştii ăştia, cufundaţi într-un joc de cărţi, nici măcar nu se uita la mine; da’ cu răbdarea treci marea. Limardo, care curăţea cu unghiile dinţii pieptenului lu’ Laba Zdravănă, a trebuit să mă audă în cele din urmă. Fără să mă lase să termin, s-a sculat ca şi cum ar fi venit ora laptelui şi s-a pierdut din vedere înspre birou. Eu mă cruceam şi-l urmam ca o umbră. Dintr-o dată s-a întors şi mi-a vorbit cu o voce care m-a făcut să ascult: „Fii odată bun de ceva şi adă’ncoace pe loc toţi locatarii”. Nu l-am lăsat să spună de două ori şi m-am dus să adun gunoiştea asta. Am venit toţi ca unu’, afară de Marele Profil, care-a absentat în prima curte şi după aceea am descoperit că lipseşte lanţu’ de sârmă de la water. Coloana aceasta vie reprezenta toate straturile sociale: mizantropu’ se-nghesuia lângă bufon, 0,60 lângă 0,95, şmecheru’ cu Laba Zdravănă, cerşetoru’ cu milogu’, pungaşu’ mărunt, fără portofel, cu marele spărgător. Vechiu’ spirit al hotelului a retrăit o oră de adevărată expansiune. Tablou’ părea mai degrabă o friză: poporu’ după păstoru’ său; toţi, aşa zăpăciţi, am simţit că Limardo ne era şefu’. A înaintat şi, ajungând la birou, a deschis uşa nepoftit. Mi-am şoptit la ureche: Savastano, în cămăruţă. Vocea înţelepciunii a strigat în deşert; eram înconjurat de un zid de fanatici, care-mi bloca’ retragerea.
Ochii mei, înceţoşaţi de nervozitatea momentului, a prins o scenă ceva de speriat. Pe Zarlenga îl astupa pe jumate Napoleonu’, da’ pe bucăţica asta Juana Musante am înghiţit-o întreagă cu privirea; era în halat colorat şi papuci cu funde iar eu a trebuit să mă sprijin de unu’ de la 0,95. Limardo, plin de ameninţări ca un nor, a ocupat centru’ scenei. Care mai mult, care mai puţin, nimeni n-a dat de înţeles că Imparţialu’ urma să-şi schimbe proprietaru’. Ne şi curgea sudorile reci pe spate din plescăitu’ palmelor cu care Limardo urma să-l scuture pe Zarlenga.
Da’n loc de asta a luat cuvântu’, care întotdeauna-i neputincios faţă cu misteru’. A vorbit cu gura lui de aur şi a spus lucruri care încă-mi frământă mintea. În asemenea ocazii oratoru’ e de obicei o mare cădelniţă, da’ Limardo, fără prea multe voulez vous a luat-o pe şleau şi s-a servit cu o poliloghie din uso nostro despre gâlceava neînţelegerii. A spus că căsătoria e o treabă aşa de unită că trebuie să avem grijă să n-o despărţim, şi că Musante şi Zarlenga trebuia să se pupe în faţa tuturor, pentru ca clientela să ştie că se iubea.
Să-l fi văzut pe Zarlenga! Faţă cu un sfat aşa de sănătos, a rămas ca împăiat şi nu mai ştia cum să se poarte; da’ Musante, care are minte-n scăfârlie, nu-i aia care să înghită floricelele astea. S-a ridicat de parcă o trăsese în ţeapă. Să văd muierea asta aşa grandioasă şi aşa supărată mi-a ajuns că dacă mă găseşte un doftor mă trimite ca printr-un tub la Villa María. Musante n-a luat-o primprejur; i-a trântit ţărănistului că să se ocupe de căsătoria lui, dac-o avea, şi dacă-şi mai bagă râtu’, îl taie ca pe un porc. Zarlenga, ca să termine dezbaterea, a recunoscut că dom’ Renovales (absent pentru moment din cauză de Quilmes Bock la cofetăria Perla) avusese dreptate când vroise să-l dea afară pe Tadeo Limardo. I-a ordonat să iasă ca un scuipat, fără să-i pese că trecuse de opt. Sărmanu’ aiurit Limardo a trebuit să se grăbească să-şi facă valiza şi pachetu’, da-i tremura mâinile de tot şi Simón Fainberg s-a oferit să-l ajute; în harababură, ţărănistu’ a pierdut un briceag de os şi un pieptar de flanelă. Ochii ţăranului s-a umplut de lacrămi privind pentru ultima oară stabilimentu’ care-l adăpostise. Ne-a clătinat din cap în semn de adio, a intrat în noapte şi s-a pierdut, mergând spre necunoscut.
A doua zi la cântatu’ cocoşilor, Limardo m-a trezit, purtând un mate cu lapte pe care pe loc mi l-am apropriat, fără să-i cer dare de seamă de cum s-a întors la hotel. Un mate al unui alungat, care încă mă frige pe limbă. Puteţi să-mi spuneţi că Limardo s-a manifestat ca un anarhist nerespectând astfel ordinu’ hotelierului; da’ mai trebuie şi să vedem ce-nseamnă să fii privat de un adăpost care i-a costat atâta durere de cap pe proprietari şi că asta-i a doua natură.
Bând un mate aşa la repezeală m-a făcut să mă ruşinez; aşa că am preferat să mă restrâng în cămăruţă, zicând că-s bolnav. Când am îndrăznit să ies pe culoar, după câteva zile, unu’ dintre dezmăţaţi m-a infornat că Zarlenga încercase până la uşă să-l dea afară pe Limardo, da’ ăla s-a aruncat pe jos şi s-a lăsat călcat în picioare şi lovit, învingându-l cu rezistenţa pasivă. Feinberg nu mi-a confirmat faptu’, că-i un egoist care ţine totu’ pentru sine, ca să nu mă pună la curent cu zvonurile care-s aşa de necesare. Eu mă râd, că am o pilă grozavă la cei de la 0,95, da’ de data asta n-am făcut abuz că în luna precedentă le dădusem cu tifla. Din proprie experienţă ştiu că a eliberat pentru Limardo, instalând un pat cu gratii şi un bidon cu gaz, cămara pentru mături şi unelte de curăţenie, care-i sub scară. Avantaju’ era că putea să audă tot ce se petrecea în camera lu’ Zarlenga, că nu-i despărţea decât un perete de scânduri, făcut de mântuială. Din asta eu am rămas prost, pen’ că măturile după ce-a fost inventariate şi numerotate le-a mutat în cămăruţa mea, şi Fainberg a pus în joc machiavelismu’ ca să le lese lângă mine.
Schimbător mai e omu’! Fainberg, în privinţa măturilor, s-a dovedit un fanatic intransigent; în privinţa bunei înţelegeri în hotel, îi încurcă pe dezmăţaţi şi pe Limardo, ca să facă pace. Deoarece gâlceava de la motanu’ în roşu văpsit fusese deja uitată, Fainberg a trebuit să împroaspăteze memoria beligeranţilor, înfuriindu-i cu bancuri şi cu glume. Când rămăsese numa’ problema dacă să-şi spargă capetele sau să-şi tragă ghionţi, Fainberg a reuşit să schimbe vorba la vinurile medicale, care-aşa de chestie trebuie să mărturisesc că se pricepe bine, pen’ că cu câteva zile înainte doctoru’ Pertiné i-a împins un prospect pen’ ca să vândă sticle mari şi mici de Apaşu’ (mare vin sanitar aprobat de doctoru’ Pertiné). Eu am spus totdeauna că nimic nu-i mai bun decât alcoolu’ ca să împace sufletele, da’ băut în exces trebuie să intervină direcţiunea Noului Imparţial. Fapt e că deoarece pe de o parte era trei şi pe de alta unu’ înarmat, Fainberg i-a făcut să înţeleagă că unirea face puterea şi dacă vroia să bea, le dădea lichidu’ necesar pe-o nimica toată. Chilipirgiu’ care-i în fiecare le-a jucat festa: a’ cumpărat douăşpe sticle şi terminând-o pe a opta era Cei Patru Beţivani. Dezmăţaţii, care-s egoismu’ împieliţat, n-a făcut caz de că şi eu mă’nvârteam cu un păhărel, până ce ţărănistu’ s-a băgat glumind că să nu mă dispreţuiască pe mine, că şi el era un câine. Eu am folosit râsu’ spontan ca să pun mâna pe o înghiţitură care mai degrabă era o gargară, că-i greu să te obişnuieşti cu vinişoru’, care după aceea vă promit că-i ca un sirop, că împleticeşte limba, ca şi cum ai fi lins o oală cu miere. Fainberg, aşa înclinat spre Banca de împrumuturi, se interesează şi de arme de foc, şi a spus că dacă lu’ Limardo i-a luat un preţ de speriat pentru pistolu’ pe care-l purta la centură, el putea să-i obţină altu’ la fel pe un preţ de nimic. Dacă trăncăneala fusese deja vie, puteţi să vă închipuiţi unde-a ajuns când Marele Profil a început cu asta. Atâtea păreri, şi nici o înţelegere. Cum zicea Laba Zdravănă, cumpărând arme de foc îţi deschizi pe loc cazieru’; un dezmăţat s-a dovedit patriot inveterat al Ţintaşilor Elveţieni versus Ţintaşii Federali; eu m-am băgat cu poanta că armele le-ncarcă dracu’; Limardo, care era umflat de beţie, a spus că venise cu revolveru’ pen’ că urmărea un plan să omoare pe un bărbat; Fainberg a povestit cazu’ unui rus care n-a vrut să-i cumpere un revolver şi seara l-a speriat cu unu’ de şocolată.
A doua zi, ca să nu par indiferent, m-am apropiat de statu’ major al hotelului, care obişnuieşte să se reunească dis-de-dimineaţă în prima curte ca să consume ceva mate şi să pregătească planu’ de luptă. Astea-s şedinţe adevărate, unde locataru’ cel mai fudul primeşte o lecţie în schimbu’ a câteva adevăruri şi numa’l prind spionând că-l demontează ca pe un Meccano. Acolo era Treimea însăşi, cum zic dezmăţaţii: Zarlenga, Musante şi Renovales. Şi dat fiind că nu m-a înţepat, am luat ceva curaj. Am îndrăznit foarte firesc şi ca să nu mă scoată pe brânci le-am promis că le cânt o chestie bombă. Le-am povestit fără să mă încurc trăznaia cu împăcarea, fără să uit în sertar revolveru’ lu’ Limardo şi vinu’-doftorie a’ lu’ Fainberg. Să fi văzut ce mutră de lămâie a făcut. Eu, pentru orice eventualitate, le-am întors curu’, nu cumva să zică vreun pârâtor că spun poveşti direcţiunii, defect care nu-mi stă în fire.
M-am retras în ordine, ţinând ochii pe mişcările celor trei. N-a trecut multă vreme şi Zarlenga s-a dus drept la magazia de mături şi unelte unde dormea ţăranu’. Sărind chiar ca o maimuţă m-am aflat pe scară, şi am pus urechea pe trepte, ca să nu pierd nici o literă din ce spunea acolo. Zarlenga i-a cerut ţărănistului să-i dea revolveru’. Ălălaltu’, fără să ezite, a refuzat. Zarlenga i-a trântit o ameninţare, pe care nu vreau s-o amintesc ca să nu vă sperii, dom’ Parodi. Limardo, cu aşa o fudulie liniştită, a spus că nu-i pasă de ameninţări, pen’ că el era invulnerabil, ca şi cum ar fi avut o jachetă blindată, şi că nici mai mulţi Zarlenga împreună nu-l fac să se teamă. Inter nos, jacheta nu l-a ajutat, dacă o avea, că nu şi-a terminat zilele ci s-a aflat cadavru în cămăruţa mea.
– Cum s-a mântuit discuţia? – a întrebat Parodi.
– Cum se mântuie orice. Zarlenga n-avea să-şi piardă vremea cu un amărât de nebun. S-a dus cum venise, cu mâna goală.
Acum ajungem la duminica fatidică. Regret să mărturisesc că în ziua aia hotelu’ e mort, fără animaţie. Deoarece mă plictiseam ca un nenorocit, mi-a venit să-l scot pe Fainberg din neagra ignoranţă şi să-l învăţ să joace truco, ca să nu-l ia peste picior în barurile din fiece colţ. Dom’ Parodi, eu sunt înzestrat pentru asta; dovada-i că elevu’ a câştigat de la mine ipso facto doi pesos, din care a încasat vreo patruj de bani, şi ca să lichideze datoria m-a însărcinat să-l invit la un matineu la Excelsior. Nu degeaba se spune că Rosita Rosenberg e regina râsului. Parteru’ se desfăta ca şi cum i-ar fi gâdilat, chiar dacă eu nu prindeam nici un cuvânt, pen’ că vorbea într-o limbă de-a ruşilor ca să nu-i vândă nici Stâlpu’ Sinagogii, şi eu mă foiam aşteptând să ajungem la hotel pen’ ca Fainberg să-mi spună bancurile. Că numa’ de bancuri ne ardea când am ajuns sănătos înapoi în cămăruţă. Să fi văzut numa’ cum îmi arăta patu’; pătura şi cuvertura era numa’ o baltă; perna nu arăta mai bine, ca să spunem aşa; sângele umpluse până şi faţa saltelei iar eu mă întrebam unde-aveam să dorm în noaptea aia, pen’ că răposatu’ Tadeo Limardo era culcat în pat, mai mort decât un salam.
Natural că-n primu’ rând m-am gândit la hotel. Afară numa’ dacă vreun duşman nu şi-o fi închipuit că eu îl tăiasem pe Limardo şi murdărisem toată rufăria. Pe loc am ghicit că cadavru’ ăsta n-o să-i placă lu’ Zarlenga; şi aşa a fost, pen’ că curcanii l-a anchetat pân’ la după unşpe, care-i o oră când la Nou’ Imparţial nu se mai poate aprinde lumina. Pe când mă gândeam aşa, mai şi urlam ca un beţivan, pen’ că eu sunt ca Napoleon şi fac mai multe lucruri deodată. Nu exagerez: tot stabilimentu’ a venit când am chemat ajutor, fără să-l uit pe băiatu’ de bucătărie care mi-a astupat gura cu o cârpă aşa că aproape că obţine alt cadavru. A venit Fainberg, Musante, dezmăţaţii, bucătaru’, Laba Zdravănă şi ultimu’ dom’ Renovales. A doua zi eram cu toţii la zdup. Eu eram în elementu’ meu, satisfăcând tot felu’ de curioşi şi descriindu-le nişte tablouri vivace care-i lăsa aiuriţi. N-am neglijat partea detectivă, şi am obţinut informaţia că pe Limardo îl lichidaseră pe la vreo cinci după amiază, cu propriu’ lui briceag de os.
Vedeţi, clar că-s zăpăciţi ăia care spun că chestia asta inexplicabilă e un mister, pen’ că ar fi fost încurcătură mai mare dacă crima se produce noaptea, când hotelu’ se umple de feţe necunoscute, pe care nici nu-i numesc locatari, pen’ că după ce-a plătit patu’ se cară, adio şi n-am cuvinte.
Cu excepţia lu’ Fainberg şi un servitor, aproape toţi era la hotel, când s-a făcut vărsarea de sânge. Dup’ aia a ieşit că şi Zarlenga a lipsit de pe câmpu’ de onoare, pen’ că era la o luptă de cocoşi în Saavedra , mizând pe un cocoş al părintelui Argañaraz.
II
Peste vreo opt zile, Tulio Savastano s-a năpustit în celulă, agitat şi fericit. Cu greu a putut să bâiguie:
– V-am făcut trampa, señor. Uite-l pe jupânu’!
După el venea un domn cam astmatic, bărbierit, cu coamă căruntă şi ochi azurii. Hainele-i erau îngrijite şi negre; purta un fular de vigonie, şi Parodi a observat că avea unghiile lustruite. Cele două persoane respectabile s-au aşezat, natural, pe cele două bănci; Savastano, beat de slugărnicie, alerga iar şi iar prin celula mititică.
– În 42, domnişorul ăsta mi-a transmis mesajul dumneavoastră – a spus domnul cărunt –. Vedeţi, dacă vreţi să-mi vorbiţi de afacerea Limardo, eu n-am nici o legătură. Asasinatul ăsta m-a extenuat, şi la hotel avem parte de-o bârfă de speriat. Dacă ştiţi ceva, señor, mai bine luaţi legătura cu băiatul acela, Pagola, care-i însărcinat cu ancheta. Precis că vă rămâne recunoscător, pentru că ei nu văd nici cât un negru pe-ntunecime.
– Drept cine mă luaţi, don Zarlenga? Cu mafia asta eu n-am ce face. Adevărat, am anumite idei, şi dacă-mi faceţi favoarea să mă ascultaţi, s-ar putea să nu vă pară rău.
Dacă sunteţi de acord, începem cu Limardo. Tânărul ăsta, care-i tare deştept, credea că-i un spion trimis de soţul doamnei Juana Musante. Respect ideea, dar mă întreb, de ce să încurcăm povestea cu un spion? Limardo era funcţionar de poştă la Banderaló; deci, soţul doamnei. Nu veţi nega că-i aşa.
Vedeţi, vă voi relata toată povestea, aşa cum mi-o închipui. Dumneavoastră i-aţi luat soţia lui Limardo şi l-aţi lăsat să se chinuiască la Banderaló. După trei ani de părăsire, omul n-a mai suportat şi a hotărât să vină în Capitală. Cine ştie ce călătorie a făcut; fapt e că a ajuns distrus în timpul carnavalului. Îşi băgase sănătatea şi banii într-un voiaj de mizerie, şi pe deasupra a aşteptat zece zile într-un ţarc, până a văzut femeia pentru care se chinuise să vină de departe. Zilele astea pe 0,90 fiecare i-au epuizat capitalul.
Dumneavoastă, în parte de ruşine, în parte de milă, aţi lăsat să se înţeleagă că Limardo era un bărbat şi jumătate; până când v-a luat limba pe dinainte şi l-aţi făcut moftangiu. Mai apoi, când l-aţi văzut că apare în hotelul dumneavoastră, fără un sfanţ acolo, n-aţi pierdut ocazia de a-l favoriza, ceea ce însemna că iar îl ofensaţi. Aici a început contrapunctul: dumneavoastră vă îngrijeaţi să-l umiliţi; celălalt, să se umilească. L-aţi relegat la şopronul celor de 0,60, şi pe deasupra l-aţi însărcinat cu contabilitatea; lui Limardo nu-i ajungea şi în scurtă vreme a început să repare burlanele ba chiar să vă cureţe pantalonul. Doamna, prima dată că l-a văzut, s-a înfuriat pe el şi i-a spus să se care.
Şi Renovales a sprijinit expulzarea, scârbit de comportarea omului şi de tratamentul nelalocul lui pe care i-l dădeaţi. Limardo a rămas la hotel şi a căutat alte umilinţe. Odată, nişte haimanale vopseau un motan; Limardo s-a băgat, nu atât din bunătate, ci pentru că voia să fie pedepsit. L-au pedepsit, şi pe deasupra dumneavoastră i-aţi băgat pe gât un candial şi mai mult decât o insultă. După aia a fost chestia cu trabucul. Gluma asta a rusului a costat hotelul dumneavoastră un milog serios. Limardo a făcut-o pe vinovatul, dar de data aceasta dumneavoastră nu l-aţi pedepsit, deoarece începuseţi să bănuiţi că prin umilinţele astea el intenţiona ceva tare urât. Dar până atunci fusese vorba numai de lovituri sau de insulte; Limardo a căutat o ofensă mai intimă; atunci când dumneavoastră şi doamna v-aţi certat, omul a strâns public şi v-a cerut să vă împăcaţi şi să vă sărutaţi faţă cu toţi. Gândiţi-vă ce înseamnă asta: soţul adună chibiţi ca să ceară de la soţie şi de la amant să se iubească iar. Dumneavoastră l-aţi alungat. În dimineaţa următoare s-a întors, pregătind mate şi pentru ultimul nenorocit din hotel. Apoi a fost chestia cu rezistenţa pasivă, care-i alt nume pentru a se lăsa călcat în picioare. Dumneavoastră, ca să-l obosiţi, i-aţi destinat coteţul acela lângă camera dumneavoastră, unde putea să audă în voie giugiulelile dintre dumneavoastră doi.
Apoi l-a lăsat pe rus să-l împace cu dezmăţaţii. A înghiţit-o şi pe asta, căci planul lui era ca toată lumea să-l înjosească. Ba s-a şi insultat singur: s-a pus la nivelul domnului acesta, aici de faţă – s-a tratat pe sine însuşi de câine. În seara aceea băutura l-a făcut să vorbească şi a spus că adusese revolverul ca să omoare un bărbat. Un denunţător a adus povestea la direcţiunea hotelului; dumneavoastră aţi vrut să-l alungaţi iar, dar de data asta Limardo v-a înfruntat şi v-a dat să înţelegeţi că era invulnerabil. Dumneavoastră n-aţi înţeles bine ce voia să spună, dar v-aţi speriat. Acum ajungem la încurcătură.
Tânărul Savastano s-a pus pe vine, ca să audă mai bine. Parodi l-a privit distras şi l-a rugat să aibă bunătatea să se retragă, deoarece poate că nu se potrivea să audă restul. Savastano, zăpăcit, mai că n-a nimerit uşa. Parodi a continuat fără să se grăbească:
– Cu câteva zile mai înainte, tânărul acesta, care tocmai ne-a onorat cu absenţa lui, surprinsese nu ştiu ce încurcătură între rusul Fainberg şi o domnişoară, Josefa Mamberto, de la mercerie. A scris tâmpenia asta pe nişte inimioare şi în loc de nume a pus iniţiale. Doamna, soţia dumneavoastră, care le-a văzut, şi-a închipuit că J. M. vrea să spună Juana Musante. I-a spus bucătarului dumneavoastră să-l pedepsească pe sărmanul nenorocit, şi pe deasupra i-a păstrat ranchiună. Şi ea bănuise un scop în spatele umilinţelor lui Limardo; când a auzit că venise cu revolverul „ca să omoare un bărbat”, a înţeles că ea nu era ameninţată şi s-a temut, fireşte, pentru dumneavoastră. Ştia că Limardo era laş; s-a gândit că strângea înjosiri ca să ajungă într-o poziţie imposibilă şi să fie obligat să ucidă. Avea dreptate, doamna; omul era decis să ucidă; dar nu pe dumneavoastră: pe altul.
Duminica era o zi moartă la hotel, cum a spus tovarăşul dumneavostră. Dumneavoastră ieşiseţi; eraţi la Saavedra, mizând pe un cocoş de-al lui popa Argañaraz. Limardo a intrat în camera dumneavoastră, cu revolverul în mână. Doamna Musante, văzându-l că apare, a crezut că venise să vă omoare pe dumneavoastră. Atâta-l dispreţuia, că nu-i fusese ruşine să-i şterpelească un briceag de os, când îl alungaseră. Acum a folosit briceagul acela ca să-l omoare. Limardo, cu revolverul în mână, nu s-a opus. Juana Musante a pus cadavrul în laviţa lui Savastano, ca să se răzbune pentru chestia cu inimile. Cum vă veţi fi amintit, Savastano şi Fainberg erau la teatru.
Până la urmă, Limardo a primit ce voise. Fără îndoială, adusese revolverul ca să omoare un bărbat; însă bărbatul acela era el. Venise de departe; luni multe cerşise dezonoarea şi ofensa, ca să-şi dea curaj pentru sinucidere, căci singurul lucru pe care-l dorea era moartea. Mă mai gândesc că, înainte de moarte, dorea s-o revadă pe doamna.
index.php
regretabil, Hyperliteratura
este o adunătură de mormoloci care trezesc sila, am pierdut circa o lună timpul cu ei, cred că nu vor lăsa urme vizibile în viitor.Este o opinie.
Poietul Fuse și gorgona Muse mi-au șoptit - pleacă nene, repejor, mi-am amintit de un tablou al lui Boecklin, „Lupta dintre centauri”, unde unul mai tinerel îi zdobește țeasta unui centaur mai bătrâior. Eu am scăpat.
Poietul Fuse și gorgona Muse mi-au șoptit - pleacă nene, repejor, mi-am amintit de un tablou al lui Boecklin, „Lupta dintre centauri”, unde unul mai tinerel îi zdobește țeasta unui centaur mai bătrâior. Eu am scăpat.
O, țară tristă
O, țară tristă, plină de umor!
Nici Eminescu, nici Caragiale nu au reușit să exprime atât de lapidar realitatea românească pe o lungă perioadă de timp. A făcut-o „plumburiul” Bacovia. După 1989, poetul Mircea Dinescu a spus-
„ De socialism ne-am bătut joc, acum o să ne batem joc și de capitalism”. Belu Zilber a afirmat aproximativ același lucru cu patru decenii mai înainte – „La noi va fi un stalinism altoit cu Caragiale”
( citat aproximativ, cititorul mă poate corecta). Tot după 1989, circula o caricatură cu următoarea explicație – „ Legionar am fost, comunist am fost, acum fie ce-o fi”. Au trecut aproape 22 de ani de la decapitarea sistemului ceaușist, național-comunist, monopolul pecerist-securist s-a repliat, foștii secunzi au venit în prima linie, s-au grupat, au construit prin furt din proprietatea statului mici latifundii, le-au mai mărit pe parcurs și iată-ne în plin capitalism „ de piață”. Nu pot afirma nimic despre nivelul de trai, însăși noțiunea nu mai este aceeași, totul este în tranzit permanent. Consecvenți sunt nostalgicii ceaușiști, puțini, ca și nostalgicii neo-legionari și antonescieni, cu o priză oarecare la tineri. Monarhia este privită cu neîncredere, deși soluția nu ar fi chiar rea. Rusofobia, antioccidentalismul, antiamericanismul conviețuiesc fără complexe. Patriotismul, iubirea de Basarabia ( o traumă perenă, reală) sunt clamate, dar soluții nu prea sunt. Ungaria, Bulgaria, foste țări „ frățești” s-au depărtat, ungurii din interior flutură steagul autonomiei. Serbia este și azi traumatizată de bombardarea Belgradului sub steag NATO. Unde sunt prietenii din jur, că despre cei depărtați nici nu prea se poate vorbi? Rapoartele celebre, Wiesel ( despre Holocaust), Tismăneanu ( despre comunism) au fost rău primite, deși președinții României și Guvernele respective le-au adoptat. Există o nostalgie pentru autoritarism. De ce? Pentru că Legislația este slabă, prost aplicată, Justiția, Parlamentul nu se bucură de credibilitate. Învățământul, asistența medicală și socială sunt în cădere liberă. Oamenii sunt învățați cu un sistem care dă educație, pâine, casă, medicamente și medic fiecăruia. Partidele de stânga au devenit de dreapta, la stânga este sărăcimea total nereprezentată în Parlament. Liderii sindicali s-a lăsat masiv „cumpărați”, așa se pare cel puțin. Revoluționarii se ceartă între ei, care a fost, care nu a fost. O, țară tristă plină de umor!
Mentalitatea mioritică despre conspirații antiromânești de factură plutocratică, occidentală, masonică, iudaică, rusofonică domină, umorul a cam dispărut după expirarea lui Bulă, lumea se uită la Mugur Isărescu ca la un profet, deși nimeni nu a creat valori din nemuncă. Tinerii pleacă masiv, cei rămași se autodistrug prin excese, prin lene, dar există și speranțe. Puțini știu ce minuni au făcut japonezii, sud-coreenii, nemții după război, la fel Statul Israel, născut în 1948 și aflat permanent sub amenințarea unui islam radicalizat. A râde de sine, de evrei, de alte etnii este lesne și fără folos, cine râde mult … nu pare a fi deștept. Nici încrâncenarea prusacă nu este atractivă, dar tenacitatea nemților în economie, nu în trecutele războaie, este de luat în atenție. Dar cine să învețe?
Generațiile cresc, îmbătrânesc, timpul trece, nici umorul nu se mai vinde bine.
Boris Marian
Nici Eminescu, nici Caragiale nu au reușit să exprime atât de lapidar realitatea românească pe o lungă perioadă de timp. A făcut-o „plumburiul” Bacovia. După 1989, poetul Mircea Dinescu a spus-
„ De socialism ne-am bătut joc, acum o să ne batem joc și de capitalism”. Belu Zilber a afirmat aproximativ același lucru cu patru decenii mai înainte – „La noi va fi un stalinism altoit cu Caragiale”
( citat aproximativ, cititorul mă poate corecta). Tot după 1989, circula o caricatură cu următoarea explicație – „ Legionar am fost, comunist am fost, acum fie ce-o fi”. Au trecut aproape 22 de ani de la decapitarea sistemului ceaușist, național-comunist, monopolul pecerist-securist s-a repliat, foștii secunzi au venit în prima linie, s-au grupat, au construit prin furt din proprietatea statului mici latifundii, le-au mai mărit pe parcurs și iată-ne în plin capitalism „ de piață”. Nu pot afirma nimic despre nivelul de trai, însăși noțiunea nu mai este aceeași, totul este în tranzit permanent. Consecvenți sunt nostalgicii ceaușiști, puțini, ca și nostalgicii neo-legionari și antonescieni, cu o priză oarecare la tineri. Monarhia este privită cu neîncredere, deși soluția nu ar fi chiar rea. Rusofobia, antioccidentalismul, antiamericanismul conviețuiesc fără complexe. Patriotismul, iubirea de Basarabia ( o traumă perenă, reală) sunt clamate, dar soluții nu prea sunt. Ungaria, Bulgaria, foste țări „ frățești” s-au depărtat, ungurii din interior flutură steagul autonomiei. Serbia este și azi traumatizată de bombardarea Belgradului sub steag NATO. Unde sunt prietenii din jur, că despre cei depărtați nici nu prea se poate vorbi? Rapoartele celebre, Wiesel ( despre Holocaust), Tismăneanu ( despre comunism) au fost rău primite, deși președinții României și Guvernele respective le-au adoptat. Există o nostalgie pentru autoritarism. De ce? Pentru că Legislația este slabă, prost aplicată, Justiția, Parlamentul nu se bucură de credibilitate. Învățământul, asistența medicală și socială sunt în cădere liberă. Oamenii sunt învățați cu un sistem care dă educație, pâine, casă, medicamente și medic fiecăruia. Partidele de stânga au devenit de dreapta, la stânga este sărăcimea total nereprezentată în Parlament. Liderii sindicali s-a lăsat masiv „cumpărați”, așa se pare cel puțin. Revoluționarii se ceartă între ei, care a fost, care nu a fost. O, țară tristă plină de umor!
Mentalitatea mioritică despre conspirații antiromânești de factură plutocratică, occidentală, masonică, iudaică, rusofonică domină, umorul a cam dispărut după expirarea lui Bulă, lumea se uită la Mugur Isărescu ca la un profet, deși nimeni nu a creat valori din nemuncă. Tinerii pleacă masiv, cei rămași se autodistrug prin excese, prin lene, dar există și speranțe. Puțini știu ce minuni au făcut japonezii, sud-coreenii, nemții după război, la fel Statul Israel, născut în 1948 și aflat permanent sub amenințarea unui islam radicalizat. A râde de sine, de evrei, de alte etnii este lesne și fără folos, cine râde mult … nu pare a fi deștept. Nici încrâncenarea prusacă nu este atractivă, dar tenacitatea nemților în economie, nu în trecutele războaie, este de luat în atenție. Dar cine să învețe?
Generațiile cresc, îmbătrânesc, timpul trece, nici umorul nu se mai vinde bine.
Boris Marian
CARMEL
„Mi-e dat să mor
cântând cum am cântat; / cu lanţul limbii ăsteia de rob, / când alte vânturi ieri m-au adunat / să mă sădească-aicea, bob cu bob.”
S-a vindecat a moarte prin iubire… e sunetul shofarului de vis. Un vaiet, un bocet, suspine… Suav… violent… pătimaş… tânguios, ne-nvăluie cântul, ne poartă în aer, Poetul, cum spune, e hoţ de frumos… Din târgul lui cu braţele în Prut / Şi trupul în ogoare însetate, / Furtuna de nisip l-a încăput spre arderea de tot, spre libertate…
Clocotitor ca Moise, tunând asupra lumii profeţii grozave… cu lacrimi ascunse în psalmii sufletului, implorând mereu un Dumnezeu ascuns şi căutând umbra iubitei din vis. „Ce-i moartea?! / Mă-ntrebi ce-i moartea, iubito?! / Clipa aceea când zâmbetul / Ți se șterge de pe obraz, / Alungat de mânie, / În cutele brăzdate de ani, / Cum vântul fierbinte, / Din pustiu, / Ștergea și ducea / Nisipul din dune.” Doar întrebându-l ce-i moartea, Poetul ne-ar spune, de-acolo, din nouri, la ora aceasta din noapte, şi, totuşi, vibrant de frumoasă, povestea iubirii şi-a morţii, amar transformată în cântec… „Da. Ce mi-e scris în veacuri o să fie: / să mor cum am trăit, în poezie.”
Shaul Carmel, poetul-macabeu și psalmist( 6 iulie 1937, Ștefănești-Botoșani – 31 martie 2011, Israel)
Ultimul volum de poeme, publicat la Ed. Alfa-Iași, „ Viața din moartea” mi-a sosit la redacție când poetul mai era în viață. L-am recenzat, ca pe multe alte volume, pe care Carmel le-a scris cu o forță neobișnuită, de expresie, cu o lacrimă în pleoapă, cu o dragoste nețărmurită pentru limba și literatura română, pentru patria strămoșilor care l-a adopta în anii 60, Israel.
L-am văzut de două ori, în redacția revistei REALITATEA EVREIASCĂ, avea o înfățișare leonină, o voce de stentor, degaja energie și iubire de confrați. Îmi amintesc că la una dintre întâlnirile scriitorilor de la neptun, a refuzat să dea mâna cu bardul nostalgic- xenofob- zurbagiu, cunoscut de toată lumea. Bine a făcut. La fel , cum în 2008 a retransmis medalia trmisă de șeful statului român, după ce acesta a afirmat într-o clipă de „neatenție” că Siria se învecinează cu … Palestina. Era un macabeu, un luptător, nu era comod pentru toată lumea , dar avea și prieteni de nădejde, regretatul Ștefan Augustin Doinaș i-a apreciat la superlativ Psalmii, poetul ieșean Adi Cuzin îl admira, în Israel , Andrei Strihan, Andrei Fischof, Hary Bar Shalom, Madeleine Davidsohn, Francisca Stoleru, Mirel Brateș, ș.a. Roni Căciularu i-a luat un interviu în care Carmel a fost cât se poate de sincer Cineva l-a numit poetul-buldozer.
Avea mai mult suflet, decât oțel, dar nu s-a lăsat învins nici de boli ( a suportat o operație de transplant de rinichi, avea probleme cardiace), nici de antipatia sau ura unor neprieteni. A condus Asociația Scriitorilor Israelieni de Limba Română din 1997 până la încetarea din viață. Era criticat, era reales. O fire contradictorie, dar cu o puternică fibră morală. A apărat memoria marelui Mihai Eminescu în fața detractorilor, explicând și condițiile în care jurnalistul de la TIMPUL a scris articole cu caracter antievreiesc.
Și-a făcut studiile la Liceul„ August Treboniu Laurian” din Botoșani, apoi Școala de Literatură Mihai Eminescu, unde au învățat și Labiș și Nichita Stănescu. A debutat cu versuri în „Iașiul literar” în 1956, s-a făcut cunoscut cu „ Jurnal de front”, apărut în 1967. „Sunt fericit că exist”, era credo-ul său. Mirodan, în „Dicționarul” său i-a atribuit „zgomotul și furia” faulkneriană. Care sunt coordonatele poetului, ale poeziei sale? Israelul meu, cum scria mereu, dragostea de oameni, de femeia frumoasă spiritual și fizic, tema neuitată a Holocaustului, Psalmii, adică un dialog permanent cu Dumnezeu, țara de origine, România, preocuparea pentru ARS POETICA, era un perfecționist.
În „Dor de dor” ( dor în ebraică înseamnă generație) scrie despre Moise – „ M-am dus să-l văd, când dalta se-odihnește/era acolo-n jilț, ședea tăcut/și-atrunci, ca Mihelangelo, am vrut/ să-i strig, să-cer – Ridică-te, vorbește”. Poetul Radu Cârneci i-a acordat în antologia „ Arborele memoriei” (Ed. Orion- 1997) douăzeci de pagini. Bibliografia lui Carmel este impresionantă nu numai prin număr de volume, dar și prin varietate – de la „Jurnal de front”, la „Flori”, „ Răspântii”, „Războiul sărmanilor”, „ Fuga din Rai”, traduceri în ivrit, rusă, arabă, etc. , apoi”Ești”, evocarea lui Yitzhak Rabin, căruia i-a fost prieten apropiat, apoi„ Între El și mine” ( dialog cu Dumnezeu), „Vânzătorul de zăpadă”, „ Hoțul de lună”, „ Fericitul care pleacă”, „Îngerul târziu”, „Eu, Abel, eu, Cain”, „ cerul de sub pământ”, ș.a. – o paletă de toate culorile lumii vii. A pierdut pe prima soție, i-a rămas o fiică, s-a recăsătorit cu cea care i-a stat alături până în ultima clipă. A fost în Germania, dar, oricare evreu nu au uitat de unde a pornit marea tragedie din anii Holocaustului. România i-a fost primul „leagăn” , mereu pro mitea, „voi reveni”. El revine mereu. BORIS MARIAN
cântând cum am cântat; / cu lanţul limbii ăsteia de rob, / când alte vânturi ieri m-au adunat / să mă sădească-aicea, bob cu bob.”
S-a vindecat a moarte prin iubire… e sunetul shofarului de vis. Un vaiet, un bocet, suspine… Suav… violent… pătimaş… tânguios, ne-nvăluie cântul, ne poartă în aer, Poetul, cum spune, e hoţ de frumos… Din târgul lui cu braţele în Prut / Şi trupul în ogoare însetate, / Furtuna de nisip l-a încăput spre arderea de tot, spre libertate…
Clocotitor ca Moise, tunând asupra lumii profeţii grozave… cu lacrimi ascunse în psalmii sufletului, implorând mereu un Dumnezeu ascuns şi căutând umbra iubitei din vis. „Ce-i moartea?! / Mă-ntrebi ce-i moartea, iubito?! / Clipa aceea când zâmbetul / Ți se șterge de pe obraz, / Alungat de mânie, / În cutele brăzdate de ani, / Cum vântul fierbinte, / Din pustiu, / Ștergea și ducea / Nisipul din dune.” Doar întrebându-l ce-i moartea, Poetul ne-ar spune, de-acolo, din nouri, la ora aceasta din noapte, şi, totuşi, vibrant de frumoasă, povestea iubirii şi-a morţii, amar transformată în cântec… „Da. Ce mi-e scris în veacuri o să fie: / să mor cum am trăit, în poezie.”
Shaul Carmel, poetul-macabeu și psalmist( 6 iulie 1937, Ștefănești-Botoșani – 31 martie 2011, Israel)
Ultimul volum de poeme, publicat la Ed. Alfa-Iași, „ Viața din moartea” mi-a sosit la redacție când poetul mai era în viață. L-am recenzat, ca pe multe alte volume, pe care Carmel le-a scris cu o forță neobișnuită, de expresie, cu o lacrimă în pleoapă, cu o dragoste nețărmurită pentru limba și literatura română, pentru patria strămoșilor care l-a adopta în anii 60, Israel.
L-am văzut de două ori, în redacția revistei REALITATEA EVREIASCĂ, avea o înfățișare leonină, o voce de stentor, degaja energie și iubire de confrați. Îmi amintesc că la una dintre întâlnirile scriitorilor de la neptun, a refuzat să dea mâna cu bardul nostalgic- xenofob- zurbagiu, cunoscut de toată lumea. Bine a făcut. La fel , cum în 2008 a retransmis medalia trmisă de șeful statului român, după ce acesta a afirmat într-o clipă de „neatenție” că Siria se învecinează cu … Palestina. Era un macabeu, un luptător, nu era comod pentru toată lumea , dar avea și prieteni de nădejde, regretatul Ștefan Augustin Doinaș i-a apreciat la superlativ Psalmii, poetul ieșean Adi Cuzin îl admira, în Israel , Andrei Strihan, Andrei Fischof, Hary Bar Shalom, Madeleine Davidsohn, Francisca Stoleru, Mirel Brateș, ș.a. Roni Căciularu i-a luat un interviu în care Carmel a fost cât se poate de sincer Cineva l-a numit poetul-buldozer.
Avea mai mult suflet, decât oțel, dar nu s-a lăsat învins nici de boli ( a suportat o operație de transplant de rinichi, avea probleme cardiace), nici de antipatia sau ura unor neprieteni. A condus Asociația Scriitorilor Israelieni de Limba Română din 1997 până la încetarea din viață. Era criticat, era reales. O fire contradictorie, dar cu o puternică fibră morală. A apărat memoria marelui Mihai Eminescu în fața detractorilor, explicând și condițiile în care jurnalistul de la TIMPUL a scris articole cu caracter antievreiesc.
Și-a făcut studiile la Liceul„ August Treboniu Laurian” din Botoșani, apoi Școala de Literatură Mihai Eminescu, unde au învățat și Labiș și Nichita Stănescu. A debutat cu versuri în „Iașiul literar” în 1956, s-a făcut cunoscut cu „ Jurnal de front”, apărut în 1967. „Sunt fericit că exist”, era credo-ul său. Mirodan, în „Dicționarul” său i-a atribuit „zgomotul și furia” faulkneriană. Care sunt coordonatele poetului, ale poeziei sale? Israelul meu, cum scria mereu, dragostea de oameni, de femeia frumoasă spiritual și fizic, tema neuitată a Holocaustului, Psalmii, adică un dialog permanent cu Dumnezeu, țara de origine, România, preocuparea pentru ARS POETICA, era un perfecționist.
În „Dor de dor” ( dor în ebraică înseamnă generație) scrie despre Moise – „ M-am dus să-l văd, când dalta se-odihnește/era acolo-n jilț, ședea tăcut/și-atrunci, ca Mihelangelo, am vrut/ să-i strig, să-cer – Ridică-te, vorbește”. Poetul Radu Cârneci i-a acordat în antologia „ Arborele memoriei” (Ed. Orion- 1997) douăzeci de pagini. Bibliografia lui Carmel este impresionantă nu numai prin număr de volume, dar și prin varietate – de la „Jurnal de front”, la „Flori”, „ Răspântii”, „Războiul sărmanilor”, „ Fuga din Rai”, traduceri în ivrit, rusă, arabă, etc. , apoi”Ești”, evocarea lui Yitzhak Rabin, căruia i-a fost prieten apropiat, apoi„ Între El și mine” ( dialog cu Dumnezeu), „Vânzătorul de zăpadă”, „ Hoțul de lună”, „ Fericitul care pleacă”, „Îngerul târziu”, „Eu, Abel, eu, Cain”, „ cerul de sub pământ”, ș.a. – o paletă de toate culorile lumii vii. A pierdut pe prima soție, i-a rămas o fiică, s-a recăsătorit cu cea care i-a stat alături până în ultima clipă. A fost în Germania, dar, oricare evreu nu au uitat de unde a pornit marea tragedie din anii Holocaustului. România i-a fost primul „leagăn” , mereu pro mitea, „voi reveni”. El revine mereu. BORIS MARIAN
Să nu-ți faci idoli
Între idolatrie și respectul valorii
Să nu-ți faci idoli, spune Decalogul, iar noi, oamenii moderni nu ne facem idoli și bine facem. Dar iconoclastia, negarea oricărei personalități din motive subiective mi se pare la fel de păgubitoare. Mie, de pildă nu-mi plac oamenii politici, dar greșesc disprețuindu-i, or fi printre ei și oameni „de bine”. La fel cu oamenii de afaceri, nu or fi toți niște hoți. În cultură pot detecta mai ușor valorile, dacă mă informez. Înainte de 1989, PCR încuraja, acorda avantaje intelectualilor de valoare care colaborau sau mimau o colaborare. Nu vorbesc despre informatori la Secu, deși am niște rezerve legate de dosare false,răzbunări între confrați cu acordul unor membri ai CNSAS, organ care nu mai este ce ar fi trebuit să fie. Ștefan Augustin Doinaș a murit și din cauza unei asemenea răzbunări. Ne-au rămas dinainte de 1989 unele valori, ca Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, ș.a. Nu-i cunosc personal și nici nu țin să-i cunosc, deși sunt membru al USR, altă asociație rău vorbită și pe nedrept.
Există și povestea cu strugurii acri. Acum cei doi se bălăcăresc, mai vin și alții să adauge niște zoaie.
După 1989 au apărut sau au dat ce este mai bun în ei Andrei Pleșu, HR Patapievici, Gabriel Liiceanu ș.a. Lui Pleșu i se reproșează că este prea inteligent și a fost ministru prin diverse guverne, lui Patapievici că s-a exprimat urât la adresa poporului român, lui Liiceanu eu nu știu de ce, i se reproșează altceva. Prietenia cu Noica? Subțirimea operei? Domnule, când negi existența unor personalități, unor foruri ( Academie, USR etc.), încearcă să te apropii de valoarea lor, nu da cu piatra sau cu zoaie peste nume care nu sunt compatibile cu gustul dumitale. Este destul cțât se ceartă scriitorii între ei, mai intervin și chibiții, caracuda, dau orbește , fără noimă. Eu nu-mi fac idoli, însă încerc să înțeleg o personalitate când nu o iubesc chiar. De pildă nu-l înțeleg pe Alex Ștefănescu,.dar nu pot să-i neg aportul la istoria literaturii. Acum a devenit un obicei să mai dai cu praștia și în statuile clasicilor. Despre Eminescu s-au scris baliverne, Mihail Sadoveanu, Arghezi sunt trecuți în raftul de sus, unde nu se mai urcă nimeni, la fel cu Labiș, Nichita Stănescu. Ideea pământului pârjolit de „revoluție” este a naibii de păguboasă. Nici o generație nu s-a născut din nimic. Mă refer la cultură.
„Lupii tineri” nu sunt întotdeauna și lupii cei mai buni. Unii rămân lupi și mai devin și sterili. Desigur, nimeni nu-i profet în țara lui, dar nu este păcat? Cioran și Eliade, dar nu numai ei au avut un trecut „verde” , dar aportul lor real la cultură nu poate fi negat. Unii le neagă și trecutul. Alt semn de schizofrenie. Deci , să păstrăm valorile, câte sunt. Iar ideea că este CINEVA care dorește să distrugă „țărișoara” ( ah, Farfuridi, ah, Cațavencu) mi se pare o boală perpetuă. România nu poate fi distrusă, numai dacă, Doamne ferește, vine o comeată, o ste cu coadă, vorba lui Ion Luca, un geniu necontestat din fericire. Economia țării este mereu anemiată de o hoție în plină libertate a braconajului în afaceri, de evaziune colosală, de contrabandă, muncă lșa negru, incompetență, trafic de influență, corupție mai ceva ca în vechiul Imperiu Otoman, să nu dăm vina pe intelectuali de valoare. Desigur orice intelectual poate greși, poate să și trădeze încrederea celor care îi apreciază. Oameni suntem, cei mici fac greșeli mici, cei mari fac greșeli mari. Nimeni nu se consideră mic pe sine însuși Este foarte bine. Atunci să avem și decența să ne respectăm valorile și să ne respectăm între noi. Iar mi-am salvat sufletul, mulțumesc.
. Boris MARIAN
Să nu-ți faci idoli, spune Decalogul, iar noi, oamenii moderni nu ne facem idoli și bine facem. Dar iconoclastia, negarea oricărei personalități din motive subiective mi se pare la fel de păgubitoare. Mie, de pildă nu-mi plac oamenii politici, dar greșesc disprețuindu-i, or fi printre ei și oameni „de bine”. La fel cu oamenii de afaceri, nu or fi toți niște hoți. În cultură pot detecta mai ușor valorile, dacă mă informez. Înainte de 1989, PCR încuraja, acorda avantaje intelectualilor de valoare care colaborau sau mimau o colaborare. Nu vorbesc despre informatori la Secu, deși am niște rezerve legate de dosare false,răzbunări între confrați cu acordul unor membri ai CNSAS, organ care nu mai este ce ar fi trebuit să fie. Ștefan Augustin Doinaș a murit și din cauza unei asemenea răzbunări. Ne-au rămas dinainte de 1989 unele valori, ca Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, ș.a. Nu-i cunosc personal și nici nu țin să-i cunosc, deși sunt membru al USR, altă asociație rău vorbită și pe nedrept.
Există și povestea cu strugurii acri. Acum cei doi se bălăcăresc, mai vin și alții să adauge niște zoaie.
După 1989 au apărut sau au dat ce este mai bun în ei Andrei Pleșu, HR Patapievici, Gabriel Liiceanu ș.a. Lui Pleșu i se reproșează că este prea inteligent și a fost ministru prin diverse guverne, lui Patapievici că s-a exprimat urât la adresa poporului român, lui Liiceanu eu nu știu de ce, i se reproșează altceva. Prietenia cu Noica? Subțirimea operei? Domnule, când negi existența unor personalități, unor foruri ( Academie, USR etc.), încearcă să te apropii de valoarea lor, nu da cu piatra sau cu zoaie peste nume care nu sunt compatibile cu gustul dumitale. Este destul cțât se ceartă scriitorii între ei, mai intervin și chibiții, caracuda, dau orbește , fără noimă. Eu nu-mi fac idoli, însă încerc să înțeleg o personalitate când nu o iubesc chiar. De pildă nu-l înțeleg pe Alex Ștefănescu,.dar nu pot să-i neg aportul la istoria literaturii. Acum a devenit un obicei să mai dai cu praștia și în statuile clasicilor. Despre Eminescu s-au scris baliverne, Mihail Sadoveanu, Arghezi sunt trecuți în raftul de sus, unde nu se mai urcă nimeni, la fel cu Labiș, Nichita Stănescu. Ideea pământului pârjolit de „revoluție” este a naibii de păguboasă. Nici o generație nu s-a născut din nimic. Mă refer la cultură.
„Lupii tineri” nu sunt întotdeauna și lupii cei mai buni. Unii rămân lupi și mai devin și sterili. Desigur, nimeni nu-i profet în țara lui, dar nu este păcat? Cioran și Eliade, dar nu numai ei au avut un trecut „verde” , dar aportul lor real la cultură nu poate fi negat. Unii le neagă și trecutul. Alt semn de schizofrenie. Deci , să păstrăm valorile, câte sunt. Iar ideea că este CINEVA care dorește să distrugă „țărișoara” ( ah, Farfuridi, ah, Cațavencu) mi se pare o boală perpetuă. România nu poate fi distrusă, numai dacă, Doamne ferește, vine o comeată, o ste cu coadă, vorba lui Ion Luca, un geniu necontestat din fericire. Economia țării este mereu anemiată de o hoție în plină libertate a braconajului în afaceri, de evaziune colosală, de contrabandă, muncă lșa negru, incompetență, trafic de influență, corupție mai ceva ca în vechiul Imperiu Otoman, să nu dăm vina pe intelectuali de valoare. Desigur orice intelectual poate greși, poate să și trădeze încrederea celor care îi apreciază. Oameni suntem, cei mici fac greșeli mici, cei mari fac greșeli mari. Nimeni nu se consideră mic pe sine însuși Este foarte bine. Atunci să avem și decența să ne respectăm valorile și să ne respectăm între noi. Iar mi-am salvat sufletul, mulțumesc.
. Boris MARIAN
Leonard Cohen - artistul fără vârstă
Leonard Cohen- artistul fără vârstă
ȘI PESTE NOI POATE SĂ TREACĂ O DESPĂRȚIRE LUNGĂ
Dansează cu mine până las capătul vieții
Cântecele interpretate, scrise, compuse de Leonard Cohen sunt iubite de milioane de oameni. S-a născut în 1934, la Montreal, într-o familie de emigranți din Rusia, a studiat la Columbia University din New York, a debutat cu versuri în 1956, fiind premiat în Canada. Romanul „ Joaca preferată” a
fost publicat în 1963. În 1964 a apărut volumul de versuri „ Flowers for Hitler”, apoi, în 1966, „ Parasites of Heaven”, în același an, romanul „ Frumoșii învinși”. A avut ca prieteni pe Bob Dylan, Andy Warhol, alte celebrități din SUA. În 1967 lansează primul album de cântece, care îl face imediat celebru. Își continuă activitatea literară și muzicală, dar în 1996 se retrage la o mănăstire Zen de lângă Los Angeles. Apare rar în public. La noi i s-a publicat o parte din proză, versuri, iar Mircea Mihăieș a scris o monografie. Leon Wieseltier și Leonard Cohen au fost o perioadă nedespărțiți, o etapă „fierbinte” din viața lor, pentru că i-a apropiat și slăbiciunea pentru droguri și alcool. Desigur, nu se pune problema valorii acestora, opera lor este la fel de apreciată. „ E cel mai generos, calm și plin de umor om din câți știu… Un vagabond înțelepțit… un filosof prețios, pedant și ușor ridicol, un Lord Byron al rock”n roll-ului”, scria Wieseltier despre prietenul său. Și astăzi , Leonard Cohen este
o vedetă a muzicii pop, alături de cei mai mari. În tot ce a scris, a compus, a interpretat se simte un har neobișnuit, o dăruire fără preget, vocea sa ușor răgușită, căldura pe care o degajă îl fac oriunde prețuit și iubit. Deși este un roman de debut, „ Joaca preferată” dă în mare măsură altitudinea talentului lui Leonard Cohen. Voi exemplifica – „ Pentru un bărbat cu tromboză coronariană, e reconfortant să aibă o rană din război… Mama sa își privea întregul trup ca pe o cicatrice acoperind cine știe ce splendoare apusă… E ușor să te lauzi cu o rană, urma eroică din luptă. E greu să-ți arăți coșurile de pe față…Tatăl își petrecea cea mai mare parte a vieții în pat sau într-un cort de oxigen la spital. Când era în picioare, mințea…Filmul rulează zi și noapte. Ai grijă, sânge, ai grijă…Un șobolan e mai viu decât o țestoasă…Copiii visau, comentau, mimau orgii de tortură…În imaginație, vergile dansează deja pe trupul Lisei…Căpșuni, i-a strigat mama în chip de la revedere…Aveau un joc minunat, de-a târfa și soldatul…Porția de viață de la șapte la unsprezece ani e uriașă, plină de amorțeală și de uitare …Dragă Anne, aș vrea să-ți văd degetele de la picior, când ești goală”.
Acesta este stilul ușor de imitat, dar greu de egalat, al lui Leonard Cohen.
Tilurile cântecelor, textele, muzica, spectacolele cu Leonard Cohen sunt de neuitat. „Songs from the road”, „ Halleluijah”, „Strange Song”,„Susanah”, „The Guests”, ș.a. sunt numai o mică parte din repertoiul său cunoscut și la noi.
One by one the guests arrive,
The guests ar coming trough,
The open- hearted many,
The broken-hearted few
…………………………………….
Let all my guests com in”.
Sună ca îndemnul unui nou Mesia – „Lăsați copiii să vină la mine”- cum era îndemnul cristic. Cohen are în el ceva omenesc și mistic totodată.
Boris Marian
ȘI PESTE NOI POATE SĂ TREACĂ O DESPĂRȚIRE LUNGĂ
Dansează cu mine până las capătul vieții
Cântecele interpretate, scrise, compuse de Leonard Cohen sunt iubite de milioane de oameni. S-a născut în 1934, la Montreal, într-o familie de emigranți din Rusia, a studiat la Columbia University din New York, a debutat cu versuri în 1956, fiind premiat în Canada. Romanul „ Joaca preferată” a
fost publicat în 1963. În 1964 a apărut volumul de versuri „ Flowers for Hitler”, apoi, în 1966, „ Parasites of Heaven”, în același an, romanul „ Frumoșii învinși”. A avut ca prieteni pe Bob Dylan, Andy Warhol, alte celebrități din SUA. În 1967 lansează primul album de cântece, care îl face imediat celebru. Își continuă activitatea literară și muzicală, dar în 1996 se retrage la o mănăstire Zen de lângă Los Angeles. Apare rar în public. La noi i s-a publicat o parte din proză, versuri, iar Mircea Mihăieș a scris o monografie. Leon Wieseltier și Leonard Cohen au fost o perioadă nedespărțiți, o etapă „fierbinte” din viața lor, pentru că i-a apropiat și slăbiciunea pentru droguri și alcool. Desigur, nu se pune problema valorii acestora, opera lor este la fel de apreciată. „ E cel mai generos, calm și plin de umor om din câți știu… Un vagabond înțelepțit… un filosof prețios, pedant și ușor ridicol, un Lord Byron al rock”n roll-ului”, scria Wieseltier despre prietenul său. Și astăzi , Leonard Cohen este
o vedetă a muzicii pop, alături de cei mai mari. În tot ce a scris, a compus, a interpretat se simte un har neobișnuit, o dăruire fără preget, vocea sa ușor răgușită, căldura pe care o degajă îl fac oriunde prețuit și iubit. Deși este un roman de debut, „ Joaca preferată” dă în mare măsură altitudinea talentului lui Leonard Cohen. Voi exemplifica – „ Pentru un bărbat cu tromboză coronariană, e reconfortant să aibă o rană din război… Mama sa își privea întregul trup ca pe o cicatrice acoperind cine știe ce splendoare apusă… E ușor să te lauzi cu o rană, urma eroică din luptă. E greu să-ți arăți coșurile de pe față…Tatăl își petrecea cea mai mare parte a vieții în pat sau într-un cort de oxigen la spital. Când era în picioare, mințea…Filmul rulează zi și noapte. Ai grijă, sânge, ai grijă…Un șobolan e mai viu decât o țestoasă…Copiii visau, comentau, mimau orgii de tortură…În imaginație, vergile dansează deja pe trupul Lisei…Căpșuni, i-a strigat mama în chip de la revedere…Aveau un joc minunat, de-a târfa și soldatul…Porția de viață de la șapte la unsprezece ani e uriașă, plină de amorțeală și de uitare …Dragă Anne, aș vrea să-ți văd degetele de la picior, când ești goală”.
Acesta este stilul ușor de imitat, dar greu de egalat, al lui Leonard Cohen.
Tilurile cântecelor, textele, muzica, spectacolele cu Leonard Cohen sunt de neuitat. „Songs from the road”, „ Halleluijah”, „Strange Song”,„Susanah”, „The Guests”, ș.a. sunt numai o mică parte din repertoiul său cunoscut și la noi.
One by one the guests arrive,
The guests ar coming trough,
The open- hearted many,
The broken-hearted few
…………………………………….
Let all my guests com in”.
Sună ca îndemnul unui nou Mesia – „Lăsați copiii să vină la mine”- cum era îndemnul cristic. Cohen are în el ceva omenesc și mistic totodată.
Boris Marian
Intelectualii lui Paul Johnson
Intelectualii lui Paul Johnson
Paul Johnson este un scriitor și jurnalist englez, cunoscut în lume, la noi doar cu o „ Istorie a evreilor”( Ed. Hasefer – 2005). S-a născut în 1928, a studiat la Oxford. A scris o serie de eseuri despre istoria Angliei, ș.a. Volumul „ Intelectualii” a apărut în două ediții la Humanitas la începutul acestui mileniu trei și merită toată atenția.
Este un șirag de portrete ale unor mari personalități, în care critica autorului este necruțătoare și argumentată pe bază de o documentare riguroasă. Vom prezenta esențialul.
Jean Jacques Rousseau ( 1712-1778), care a avut o influență considerabilă asupra evoluției politice și spirituale a Europei și chiar a lumii, era în particular un om lipsit de onoare, demnitate, și-a bârfit mai toți binefăcătorii, s-a despărțit de iluminiști, de Voltaire, era egoist, plângăreț, etc. Cu femeile s-a purtat cât se poate de urât, era căsătorit spre finalul vieții, dar nu avea nici o afecțiune față de ea, de copiii săi. Nu respecta biserica, nici clerul, ceea era , în parte, justificat de corupția unor clerici, s-a convertit de două ori la protestantism, o dată la catolicism. Era un adversar al proprietății private, fiind astfel, fără intenție, un comunist utopic, proslăvea traiul în natură, dar frecventa saloanele cu asiduitate, elogia munca fizică, dar nu a practicat decât scrisul. Era un scriitor extraordinar. Unul dintre cei mai mari, „ Confesiunile” fiind cele mai mult apreciate. Și-a urât tatăl care l-a terorizat, de aceea nu iubea cadrul familial. Credea că știința va aduce și moralitate, ceea ce nu s-a confirmat defel. „ Un nebun interesant” care a contribuit indirect la declanșarea Marii Revoluții Franceze.
O personalitate la fel de complexă, cu multe fațete întunecate era și poetul Percy Bysshe Shelley (1792-1822), aflat în conflict permanent cu societatea engleză, revoluționar amator, concurent al lui Byron. A doua sa soție, Mary, care a creat figura lui Frankenstein, fiind o scriitoare de mare talent, precursoare a futurologiei, s-a ocupat de editarea operei poetice a soțului. Poetul era pasionat de conspirații, era un fel de satanist, ura religia, nu se ferea de incest, de amor în grup, etc. Se ocupa de fizică, dar iubea ocultismul, avea ceva infantil, dar și o inteligență extrem de ascuțită. Mincinos din cale afară, a avut pe conștiință sinucideri scandaloase. A murit prostește în timpul unei furtuni pe țărmul italian, refuzând să părăsească o barcă de concepție proprie.
Un alt personaj, poate cel mai important din cartea lui Johnson este Karl Marx. Certăreț, vanitos, lipsit de orice morală, a avut un fiu cu guvernanta propriilor copii, nu și-a cunoscut fiul, nu l-a recunoscut. Nu cunoștea și nu căuta să cunoască viața muncitorilor, nici din Germania natală, nici din Anglia, patria de adopție, combătea pe liderii care nu-i urmau îndemnurile filosofice, era un teoretician care fugea de practică, spre deosebire de Engels, proprietarul unei filaturi de bumbac. Nu a reușit să aibă o pregătire care să-i permită să obțină o catedră la o universitate din Germania. S-a dovedit un antisemit de joasă speță, deși el însuși era un evreu convertit. Jenny Marx, prințesă von Westphalen a fost soția care i-a îndurat toate înșelăciunile, comportamentul, lipsa de scrupule. Dar după moartea ei, în 1881, Marx nu a suportat singurătatea și a murit și el după doi ani. Din cinci copii, doi băieți au murit de timpuriu, fetele au avut destine nefericite, două s-au sinucis. Marx nu-l suporta pe Ferdinand Lassalle care era cel mai bun organizator al mișcării muncitorești din Germania.
Cartea sa de căpătâi „ Capitalul” are multe pasaje preluate din lucrări ale altor autori. Acesta a fost „geniul proletariatului mondial”, „ fondatorul socialismului științific”, o ideologie bazată mai mult pe militantism și mai puțin pe argumente. Lenin a avut un rău exemplu, iar Stalin a desăvârșit ceea ce nu era complet exprimat de Marx – a trecut la nimicirea propriului proletariat industrial și agricol.
„ Dimpotrivă” a fost, se pare, ultimul cuvânt rostit de Henrik Ibsen (1828-1906), înainte de a părăsi această viață. A fost un om extrem de dificil, chiar isteric, obsedat de glorie, de medalii, un veșnic îndrăgostit fără a iubi pe nimeni cu adevărat, un complexat, etc. Nimic mai rău. Și totuși … Unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii.
Cu totul excentric, ca personaj a fost marele Lev Tolstoi ( 1828-1910). El se credea „fratele mai mare al lui Dumnezeu), în 1901 a și fost excomunicat de Biserica Rusă pentru atitudinea sa sfidătoare față de religie, biserică. Nu era ateu, ci se considera singur un Mesia. Tinerețea sa, bogat fiind, nu-i făcea cinste, pentru că a fost depravat, juca și pierdea sume enorme la cărți, întreținea relații sexuale fără nici o reținere, cu prostituate, cu femeile de pe propria moșie, făcea chefuri de zile și nopți la rând. Revelația sa ca scriitor a avut loc în Caucaz, unde s-a dus ca ofițer, din lipsă de altă ocupație. Natura, exotismul locului, oamenii de acolo i-au trezit pasiunea de a reda în scris tot ce vedea și a făcut-o cu brio. Succesul său a fost imediat. A avut relații proaste cu Turgheniev, care i-a răbdat toate atacurile nedemne. Erau pe punctul de a duela pentru că Tolstoi o insukltase pe fiica lui Turgheniev. Cu soția, Sofia s-a purtat mai rău ca un satrap, deși femeia l-a iubit și l-a venerat. A răspândit zvonuri răutăcioase și neadevărate despre ea, iar cauza morții sale a fost o ceartă violentă cu soția, în urma căreia a luat trenul spre Ural, a răcit pe drum și s-a stins din viață, de pneumonie. Se pare că Tolstoi a contractat și un sifilis în tinerețe. Singur și-a creat un mit de profet, era preocupat de soarta omenirii, s-a apropiat și de marxiști, dar s-a opus teoriei revoluției prin violență.
Aceasta i-a mărit și mai mult popularitatea care a devenit mondială. Îl vizitau în ultimii ani de viață cele mai diverse personaje și personalități, ca și bolnavii incurabili care credeau că Tolstoi este un sfânt. Cehov l-a iubit enorm, trecând peste toate referirile la trecutul său plin de păcate. De o virilitate comparabilă cu a lui Goethe a avut relații sexuale până la vârsta de 81 de ani. Își blestema pasiunea pentru femei și se căia neîntrerupt. Jurnalul său a devenit ținta unor curiozități duse la extrem, o parte dintre adnotări au fost ținute ascunse, era prea compromițătoare pentru Tolstoi și familia sa. A avut copii nelegitimi pe care nu i-a recunoscut, nu i-a ajutat, fiind în acest sens de slabă moralitate ca și Rousseau, pe care îl admira. Tolstoi a declarat că numai Iisus și Rousseau au jucat un rol în formarea sa spirituală. Pe Iisus nu-L considera Dumnezeu, ci profet. Se opunea statului, industrializării, idealiza rolul țărănimii. La șapte ani de la moartea sa, revoluția bolșevică avea să confirme profeția sa – în locul capitaliștilor ( pe care Tolstoi îi ura) vor veni șefii muncitorimii și vor restaura statul. Dar ce stat? Tolstoi nu putea să-și închipuie că milioane de țărani vor fi jertfe ale despotismului stalinist.
Un caz interesant este cel al supratalentatului Ernest Hemingway ( 1899-1961), creatorul unor personaje care au fascinat generații de cititori, a adus literaturii de limbă engleză o nouă manieră de exprimare, a trăit așa cum a scris, între aventură și băutură, un om complex, pradă alcoolismului cronic. A avut patru soții, nenumărate amante din toate categoriile sociale, trei fii pe care nici nu s-a gândit să-i instruiască, nefiind un exemplu pentru ei. A cochetat cu comuniștii din Spania republicană, care distrugeau biserici și ucideau pe slujitorii ei, dar a fost totodată admirator și salvator al poetului Ezra Pound, cel care în timpul celui de Al doilea Război Mondial a servit Germania nazistă prin emisiuni de propagandă. Fără intervenția lui Hemingway, Pound ar fi fost executat de americani. Și-a cucerit gloria înainte de a primi Nobelul, care doar a confirmat valoarea operei sale, „ Bătrânul și marea” fiind doar ultima reușită a scriitorului. Lipsa de prejudecăți, conflictul cu mentalitatea conservatoare a părinților, sentimentul de libertate absolută, dar și lipsa de responsabilitate, mitomania, acestea au fost reperele unei vieți pe cât de tragice, pe atât de bogate în roade pe plan literar.
Personajul căruia Paul Johnson nu-i găsește nici o scuză în comportament este Bertholt Brecht (1898- 1956). Până și numele de Bertholt este inventat, pentru că în acte el era Eugen Friedrich Berthold. Și-a redus prenumele la Bertholt, a îmbrăcat haine muncitorești din stofă fină și a colindat lumea dându-se drept comunist-stalinist, apoi simplu – comunist, a acaparat în RDG toate avantajele posibile- un teatru propriu, clădire și ansamblu ( Berliner Ensemble), venituri grase plătite în mărci vest-germane, deși locuia în RDG , cetățenie dublă, est-germană și austriacă. A sedus sau a forțat psihic numeroase femei să aibă relații cu el, deși era destul de respingător ca aspect, era adesea murdar, avea dinții înnegriți, ochi cenușii, de șobolan, dar avea succes. Atât literar, cât și material și amoros. Și-a urât mama care era o ferventă luterană, a devenit ateu, a avut o viață aventuroasă fără a se implica în mod serios în nici o cauză, farseur, oportunist, a aprobat public procesele staliniste din URSS , în anii 1935-1938, ca și intervenția tancurilor sovietice împotriva muncitorilor din Berlin, în 1953. Opera sa este construită pe numeroase prelucrări, preluări impardonabile de subiecte din scrierile unor autori mai puțin cunoscuți sau chiar celebri, cum a fost cu o nuvelă a lui Hemingway, pe care îl admira. Era și un admirator al lui Charlie Chaplin, în postura de regizor, în rest nu prea îi păsa de nimeni. Soțiile, patru la număr, i-au fost sclave, le-a exploatat și le-a umilit cum a vrut. A murit cu onoruri din partea „comuniștilor din toată lumea”, a Comitetului pentru Apărarea Păcii, care era un organ de inspirație sovietică. La Moscova nu stătea niciodată prea mult, se temea. Un personaj cu totul dezagreabil, deși teatrul său a constituit și mai constituie un reper în evoluția dramaturgiei secolului XX și XXI.
Bertrand Russel ( 1872-1970), un patriarh al civismului, filosof oscilant, militant anti-război , citat adesea de propaganda din țările socialiste, a cerut constant distrugerea URSS, ca pericol pentru viitorul lumii. Avea dreptate, deși Russel era și un antinazist convins.
Jean Paul Sartre ( 1905-1980) a avut o viață plină de opțiuni stranii, amoruri de tot felul, un Rousseau mai voinic, fizic, deși mărunt de statură, a atras antipatia lui Camus, pe care l-a și denigrat, ca a multor intelectuali francezi de stânga și de dreapta. Nici comunist convins, a apărat cultul lui Stalin, a susținut mișcările studențești din 1968, în anii ocupației Parisului de către Germania nazistă a colaborat fără jernă la diverse publicații. Totuși el a formulat principiile existențialismului și a lăsat o sintagmă de toată frumusețea – datoria de a fi liber.
Boris Marian
Paul Johnson este un scriitor și jurnalist englez, cunoscut în lume, la noi doar cu o „ Istorie a evreilor”( Ed. Hasefer – 2005). S-a născut în 1928, a studiat la Oxford. A scris o serie de eseuri despre istoria Angliei, ș.a. Volumul „ Intelectualii” a apărut în două ediții la Humanitas la începutul acestui mileniu trei și merită toată atenția.
Este un șirag de portrete ale unor mari personalități, în care critica autorului este necruțătoare și argumentată pe bază de o documentare riguroasă. Vom prezenta esențialul.
Jean Jacques Rousseau ( 1712-1778), care a avut o influență considerabilă asupra evoluției politice și spirituale a Europei și chiar a lumii, era în particular un om lipsit de onoare, demnitate, și-a bârfit mai toți binefăcătorii, s-a despărțit de iluminiști, de Voltaire, era egoist, plângăreț, etc. Cu femeile s-a purtat cât se poate de urât, era căsătorit spre finalul vieții, dar nu avea nici o afecțiune față de ea, de copiii săi. Nu respecta biserica, nici clerul, ceea era , în parte, justificat de corupția unor clerici, s-a convertit de două ori la protestantism, o dată la catolicism. Era un adversar al proprietății private, fiind astfel, fără intenție, un comunist utopic, proslăvea traiul în natură, dar frecventa saloanele cu asiduitate, elogia munca fizică, dar nu a practicat decât scrisul. Era un scriitor extraordinar. Unul dintre cei mai mari, „ Confesiunile” fiind cele mai mult apreciate. Și-a urât tatăl care l-a terorizat, de aceea nu iubea cadrul familial. Credea că știința va aduce și moralitate, ceea ce nu s-a confirmat defel. „ Un nebun interesant” care a contribuit indirect la declanșarea Marii Revoluții Franceze.
O personalitate la fel de complexă, cu multe fațete întunecate era și poetul Percy Bysshe Shelley (1792-1822), aflat în conflict permanent cu societatea engleză, revoluționar amator, concurent al lui Byron. A doua sa soție, Mary, care a creat figura lui Frankenstein, fiind o scriitoare de mare talent, precursoare a futurologiei, s-a ocupat de editarea operei poetice a soțului. Poetul era pasionat de conspirații, era un fel de satanist, ura religia, nu se ferea de incest, de amor în grup, etc. Se ocupa de fizică, dar iubea ocultismul, avea ceva infantil, dar și o inteligență extrem de ascuțită. Mincinos din cale afară, a avut pe conștiință sinucideri scandaloase. A murit prostește în timpul unei furtuni pe țărmul italian, refuzând să părăsească o barcă de concepție proprie.
Un alt personaj, poate cel mai important din cartea lui Johnson este Karl Marx. Certăreț, vanitos, lipsit de orice morală, a avut un fiu cu guvernanta propriilor copii, nu și-a cunoscut fiul, nu l-a recunoscut. Nu cunoștea și nu căuta să cunoască viața muncitorilor, nici din Germania natală, nici din Anglia, patria de adopție, combătea pe liderii care nu-i urmau îndemnurile filosofice, era un teoretician care fugea de practică, spre deosebire de Engels, proprietarul unei filaturi de bumbac. Nu a reușit să aibă o pregătire care să-i permită să obțină o catedră la o universitate din Germania. S-a dovedit un antisemit de joasă speță, deși el însuși era un evreu convertit. Jenny Marx, prințesă von Westphalen a fost soția care i-a îndurat toate înșelăciunile, comportamentul, lipsa de scrupule. Dar după moartea ei, în 1881, Marx nu a suportat singurătatea și a murit și el după doi ani. Din cinci copii, doi băieți au murit de timpuriu, fetele au avut destine nefericite, două s-au sinucis. Marx nu-l suporta pe Ferdinand Lassalle care era cel mai bun organizator al mișcării muncitorești din Germania.
Cartea sa de căpătâi „ Capitalul” are multe pasaje preluate din lucrări ale altor autori. Acesta a fost „geniul proletariatului mondial”, „ fondatorul socialismului științific”, o ideologie bazată mai mult pe militantism și mai puțin pe argumente. Lenin a avut un rău exemplu, iar Stalin a desăvârșit ceea ce nu era complet exprimat de Marx – a trecut la nimicirea propriului proletariat industrial și agricol.
„ Dimpotrivă” a fost, se pare, ultimul cuvânt rostit de Henrik Ibsen (1828-1906), înainte de a părăsi această viață. A fost un om extrem de dificil, chiar isteric, obsedat de glorie, de medalii, un veșnic îndrăgostit fără a iubi pe nimeni cu adevărat, un complexat, etc. Nimic mai rău. Și totuși … Unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii.
Cu totul excentric, ca personaj a fost marele Lev Tolstoi ( 1828-1910). El se credea „fratele mai mare al lui Dumnezeu), în 1901 a și fost excomunicat de Biserica Rusă pentru atitudinea sa sfidătoare față de religie, biserică. Nu era ateu, ci se considera singur un Mesia. Tinerețea sa, bogat fiind, nu-i făcea cinste, pentru că a fost depravat, juca și pierdea sume enorme la cărți, întreținea relații sexuale fără nici o reținere, cu prostituate, cu femeile de pe propria moșie, făcea chefuri de zile și nopți la rând. Revelația sa ca scriitor a avut loc în Caucaz, unde s-a dus ca ofițer, din lipsă de altă ocupație. Natura, exotismul locului, oamenii de acolo i-au trezit pasiunea de a reda în scris tot ce vedea și a făcut-o cu brio. Succesul său a fost imediat. A avut relații proaste cu Turgheniev, care i-a răbdat toate atacurile nedemne. Erau pe punctul de a duela pentru că Tolstoi o insukltase pe fiica lui Turgheniev. Cu soția, Sofia s-a purtat mai rău ca un satrap, deși femeia l-a iubit și l-a venerat. A răspândit zvonuri răutăcioase și neadevărate despre ea, iar cauza morții sale a fost o ceartă violentă cu soția, în urma căreia a luat trenul spre Ural, a răcit pe drum și s-a stins din viață, de pneumonie. Se pare că Tolstoi a contractat și un sifilis în tinerețe. Singur și-a creat un mit de profet, era preocupat de soarta omenirii, s-a apropiat și de marxiști, dar s-a opus teoriei revoluției prin violență.
Aceasta i-a mărit și mai mult popularitatea care a devenit mondială. Îl vizitau în ultimii ani de viață cele mai diverse personaje și personalități, ca și bolnavii incurabili care credeau că Tolstoi este un sfânt. Cehov l-a iubit enorm, trecând peste toate referirile la trecutul său plin de păcate. De o virilitate comparabilă cu a lui Goethe a avut relații sexuale până la vârsta de 81 de ani. Își blestema pasiunea pentru femei și se căia neîntrerupt. Jurnalul său a devenit ținta unor curiozități duse la extrem, o parte dintre adnotări au fost ținute ascunse, era prea compromițătoare pentru Tolstoi și familia sa. A avut copii nelegitimi pe care nu i-a recunoscut, nu i-a ajutat, fiind în acest sens de slabă moralitate ca și Rousseau, pe care îl admira. Tolstoi a declarat că numai Iisus și Rousseau au jucat un rol în formarea sa spirituală. Pe Iisus nu-L considera Dumnezeu, ci profet. Se opunea statului, industrializării, idealiza rolul țărănimii. La șapte ani de la moartea sa, revoluția bolșevică avea să confirme profeția sa – în locul capitaliștilor ( pe care Tolstoi îi ura) vor veni șefii muncitorimii și vor restaura statul. Dar ce stat? Tolstoi nu putea să-și închipuie că milioane de țărani vor fi jertfe ale despotismului stalinist.
Un caz interesant este cel al supratalentatului Ernest Hemingway ( 1899-1961), creatorul unor personaje care au fascinat generații de cititori, a adus literaturii de limbă engleză o nouă manieră de exprimare, a trăit așa cum a scris, între aventură și băutură, un om complex, pradă alcoolismului cronic. A avut patru soții, nenumărate amante din toate categoriile sociale, trei fii pe care nici nu s-a gândit să-i instruiască, nefiind un exemplu pentru ei. A cochetat cu comuniștii din Spania republicană, care distrugeau biserici și ucideau pe slujitorii ei, dar a fost totodată admirator și salvator al poetului Ezra Pound, cel care în timpul celui de Al doilea Război Mondial a servit Germania nazistă prin emisiuni de propagandă. Fără intervenția lui Hemingway, Pound ar fi fost executat de americani. Și-a cucerit gloria înainte de a primi Nobelul, care doar a confirmat valoarea operei sale, „ Bătrânul și marea” fiind doar ultima reușită a scriitorului. Lipsa de prejudecăți, conflictul cu mentalitatea conservatoare a părinților, sentimentul de libertate absolută, dar și lipsa de responsabilitate, mitomania, acestea au fost reperele unei vieți pe cât de tragice, pe atât de bogate în roade pe plan literar.
Personajul căruia Paul Johnson nu-i găsește nici o scuză în comportament este Bertholt Brecht (1898- 1956). Până și numele de Bertholt este inventat, pentru că în acte el era Eugen Friedrich Berthold. Și-a redus prenumele la Bertholt, a îmbrăcat haine muncitorești din stofă fină și a colindat lumea dându-se drept comunist-stalinist, apoi simplu – comunist, a acaparat în RDG toate avantajele posibile- un teatru propriu, clădire și ansamblu ( Berliner Ensemble), venituri grase plătite în mărci vest-germane, deși locuia în RDG , cetățenie dublă, est-germană și austriacă. A sedus sau a forțat psihic numeroase femei să aibă relații cu el, deși era destul de respingător ca aspect, era adesea murdar, avea dinții înnegriți, ochi cenușii, de șobolan, dar avea succes. Atât literar, cât și material și amoros. Și-a urât mama care era o ferventă luterană, a devenit ateu, a avut o viață aventuroasă fără a se implica în mod serios în nici o cauză, farseur, oportunist, a aprobat public procesele staliniste din URSS , în anii 1935-1938, ca și intervenția tancurilor sovietice împotriva muncitorilor din Berlin, în 1953. Opera sa este construită pe numeroase prelucrări, preluări impardonabile de subiecte din scrierile unor autori mai puțin cunoscuți sau chiar celebri, cum a fost cu o nuvelă a lui Hemingway, pe care îl admira. Era și un admirator al lui Charlie Chaplin, în postura de regizor, în rest nu prea îi păsa de nimeni. Soțiile, patru la număr, i-au fost sclave, le-a exploatat și le-a umilit cum a vrut. A murit cu onoruri din partea „comuniștilor din toată lumea”, a Comitetului pentru Apărarea Păcii, care era un organ de inspirație sovietică. La Moscova nu stătea niciodată prea mult, se temea. Un personaj cu totul dezagreabil, deși teatrul său a constituit și mai constituie un reper în evoluția dramaturgiei secolului XX și XXI.
Bertrand Russel ( 1872-1970), un patriarh al civismului, filosof oscilant, militant anti-război , citat adesea de propaganda din țările socialiste, a cerut constant distrugerea URSS, ca pericol pentru viitorul lumii. Avea dreptate, deși Russel era și un antinazist convins.
Jean Paul Sartre ( 1905-1980) a avut o viață plină de opțiuni stranii, amoruri de tot felul, un Rousseau mai voinic, fizic, deși mărunt de statură, a atras antipatia lui Camus, pe care l-a și denigrat, ca a multor intelectuali francezi de stânga și de dreapta. Nici comunist convins, a apărat cultul lui Stalin, a susținut mișcările studențești din 1968, în anii ocupației Parisului de către Germania nazistă a colaborat fără jernă la diverse publicații. Totuși el a formulat principiile existențialismului și a lăsat o sintagmă de toată frumusețea – datoria de a fi liber.
Boris Marian
Prințul roșu
Un roman românesc comparat cu „Ghepardul”
În anul 2009, a apărut la Ed. Anima romanul „ La răscruce de vremuri”, care merita mai multă atenție din partea criticii. Este vorba de un manuscris care a așteptat 40 de ani spre a fi dat publicității, la 34 de ani de la dispariția autorului – Scarlat Callimachi. În prefață, Alexei Rudeanu compară această scriere cu „ Ghepardul” lui Lampedusa. Comparația se bazează mai mult pe stilul și alegerea personajului central, un aristocrat și totodată un intelectual „first class”.
Pentru cei care nu știu cine a fost Scarlat Callimachi vom da câteva repere. S-a născut la București, în 1896, într-o familie care a dat patru domnitori și un mitropolit. A studiat Dreptul la Paris, apoi, revenit în țară, colaborează la „Facla” lui N. D. Cocea, fiind atras de ideile de stânga. Se căsătorește cu actrița Dida Solomon, care va deveni o stea a teatrului românesc. Participă la mișcarea de avangardă,
este director al revistei „Punct” ( 1924-1925), colaborează la „ Contimporanul” lui Ion Vinea, cu care era prieten. Publică în „Dimineața” și „ Adevărul” pagini despre istoria principatelor române. În 1933 este co-fondator al Comitetului Național Antifascist, al Blocului Democratic, al Frontului Democratic Popular, colaborând cu Petru Groza și cu alți fruntași politici de stânga. Își manifestă simpatia pentru URSS, are relații cu PC din România, iluzionat de o ideologie care era total în contradicție cu tradiția clasei din care provenea, fiind numit de cei care îl cunoșteau „prințul roșu”. Ca avocat apără în justiție, alături de avocați veniți din Franța pe comuniști, în procesele intentate acestora. Pentru un articol apărut în 1933, în ziarul „Clopotul” din Botoșani, este întemnițat pentru un an. În anii 1939-1940 a fost deținut la Miercurea Ciuc, Caracal, Tg. Jiu. În anii 1941-1944 participă ca ofițer de cavalerie în războiul antisovietic. În 1944 colaborează cu Miron Radu Paraschivescu la revista „ Victoria”. În 1948 a fost numit director al Muzeului Româno-Rus, fiind treptat marginalizat.
Nu era pe placul regimului comunist. A fost membru al Uniunii Scriitorilor. Moare la 2 iunie 1975, în anonimat. A fost un personaj istoric straniu, controversat.
Scriitura în romanul „ La răscruce de vremuri” dovedește un talent viguros. În anii dictaturii comuniste nimeni nu a acceptat publicarea sa. Personajul central, Roman Turculeț, este un alter ego al autorului. „ Anul 1917. Început de primăvară. Omătul pornise să se topească pe ici, pe acolo. Un vânt rece șuieră în jurul ceainăriei din mica piață a orașului B.” ( n.n. Botoșani). Este începutul romanului. Citind, ai impresia că timpul real și cel al conceperii textului se confundă. Războiul din 1916-1918 constituie prima parte a acțiunii, Turculeț, alias Callimachi este sublocotenent în Regimentul 10 Roșiori, participă la luptele de la Oituz. „ Nu voia să știe de moarte. Privea cerul, stelele, valurile luminoase, care păreau că joacă infinitul în brațele lor”. În 1918, Turculeț se afla la Petrograd, era îndrăgostit de o rusoaică, Olga. Sărăcia de după război era principalul dușman al noului regim instaurat în Rusia. Turculeț este în relații de amiciție cu diferiți ofițeri francezi, englezi care se aflau cu misiuni în Rusia Sovietică. După o trecere prin Paris, revine în Moldova natală. Are o altă dragoste – Vera. Trebuie să administreze moșia și castelul moștenit de la părinți. Încearcă să-l studieze pe Lenin, dar studiul acesta nu-l atrage. În schimb este un pasionat jurnalist, cunoscător de oameni, locuri, circulă de la București la Paris, la Iași , la Botoșani. Este un antifascist convins. De fapt romanul reproduce aproape cu fidelitate biografia lui Scarlat Callimachi. Cartea a fost scrisă între anii 1957-1969, iar finalul exprimă o mare dezamăgire - „ Omul va fi întotdeauna, cu calități, dar și cu păcate. Omul perfect este doar o ficțiune, o iluzie a poeților, a filosofilor și a unor sociologi. Omenirea este un conglomerat de oameni buni și răi. Alături de ei trebuie să trăiești, cot la cot cu ei, trebuie să muncețti. Și cu această adunătură vrei să zidești o societate ideală? Hristos a crezut într-o omenire înfrățită. El a fost crucificat de răutatea oamenilor și a murit pentru împăcarea noastră, a tuturor”. Acesta a fost testamentul „prințului roșu”.
Boris Marian
În anul 2009, a apărut la Ed. Anima romanul „ La răscruce de vremuri”, care merita mai multă atenție din partea criticii. Este vorba de un manuscris care a așteptat 40 de ani spre a fi dat publicității, la 34 de ani de la dispariția autorului – Scarlat Callimachi. În prefață, Alexei Rudeanu compară această scriere cu „ Ghepardul” lui Lampedusa. Comparația se bazează mai mult pe stilul și alegerea personajului central, un aristocrat și totodată un intelectual „first class”.
Pentru cei care nu știu cine a fost Scarlat Callimachi vom da câteva repere. S-a născut la București, în 1896, într-o familie care a dat patru domnitori și un mitropolit. A studiat Dreptul la Paris, apoi, revenit în țară, colaborează la „Facla” lui N. D. Cocea, fiind atras de ideile de stânga. Se căsătorește cu actrița Dida Solomon, care va deveni o stea a teatrului românesc. Participă la mișcarea de avangardă,
este director al revistei „Punct” ( 1924-1925), colaborează la „ Contimporanul” lui Ion Vinea, cu care era prieten. Publică în „Dimineața” și „ Adevărul” pagini despre istoria principatelor române. În 1933 este co-fondator al Comitetului Național Antifascist, al Blocului Democratic, al Frontului Democratic Popular, colaborând cu Petru Groza și cu alți fruntași politici de stânga. Își manifestă simpatia pentru URSS, are relații cu PC din România, iluzionat de o ideologie care era total în contradicție cu tradiția clasei din care provenea, fiind numit de cei care îl cunoșteau „prințul roșu”. Ca avocat apără în justiție, alături de avocați veniți din Franța pe comuniști, în procesele intentate acestora. Pentru un articol apărut în 1933, în ziarul „Clopotul” din Botoșani, este întemnițat pentru un an. În anii 1939-1940 a fost deținut la Miercurea Ciuc, Caracal, Tg. Jiu. În anii 1941-1944 participă ca ofițer de cavalerie în războiul antisovietic. În 1944 colaborează cu Miron Radu Paraschivescu la revista „ Victoria”. În 1948 a fost numit director al Muzeului Româno-Rus, fiind treptat marginalizat.
Nu era pe placul regimului comunist. A fost membru al Uniunii Scriitorilor. Moare la 2 iunie 1975, în anonimat. A fost un personaj istoric straniu, controversat.
Scriitura în romanul „ La răscruce de vremuri” dovedește un talent viguros. În anii dictaturii comuniste nimeni nu a acceptat publicarea sa. Personajul central, Roman Turculeț, este un alter ego al autorului. „ Anul 1917. Început de primăvară. Omătul pornise să se topească pe ici, pe acolo. Un vânt rece șuieră în jurul ceainăriei din mica piață a orașului B.” ( n.n. Botoșani). Este începutul romanului. Citind, ai impresia că timpul real și cel al conceperii textului se confundă. Războiul din 1916-1918 constituie prima parte a acțiunii, Turculeț, alias Callimachi este sublocotenent în Regimentul 10 Roșiori, participă la luptele de la Oituz. „ Nu voia să știe de moarte. Privea cerul, stelele, valurile luminoase, care păreau că joacă infinitul în brațele lor”. În 1918, Turculeț se afla la Petrograd, era îndrăgostit de o rusoaică, Olga. Sărăcia de după război era principalul dușman al noului regim instaurat în Rusia. Turculeț este în relații de amiciție cu diferiți ofițeri francezi, englezi care se aflau cu misiuni în Rusia Sovietică. După o trecere prin Paris, revine în Moldova natală. Are o altă dragoste – Vera. Trebuie să administreze moșia și castelul moștenit de la părinți. Încearcă să-l studieze pe Lenin, dar studiul acesta nu-l atrage. În schimb este un pasionat jurnalist, cunoscător de oameni, locuri, circulă de la București la Paris, la Iași , la Botoșani. Este un antifascist convins. De fapt romanul reproduce aproape cu fidelitate biografia lui Scarlat Callimachi. Cartea a fost scrisă între anii 1957-1969, iar finalul exprimă o mare dezamăgire - „ Omul va fi întotdeauna, cu calități, dar și cu păcate. Omul perfect este doar o ficțiune, o iluzie a poeților, a filosofilor și a unor sociologi. Omenirea este un conglomerat de oameni buni și răi. Alături de ei trebuie să trăiești, cot la cot cu ei, trebuie să muncețti. Și cu această adunătură vrei să zidești o societate ideală? Hristos a crezut într-o omenire înfrățită. El a fost crucificat de răutatea oamenilor și a murit pentru împăcarea noastră, a tuturor”. Acesta a fost testamentul „prințului roșu”.
Boris Marian
Ernesto Sabato- un scriitor și un veac
Ernesto Sabato – un scriitor și un veac ( 24 iunie 1911- 30 aprilie 2011)
Cu mai puțin de două luni înainte de a împlini o sută de ani de viață, Ernesto Sabato a decis să pornească în căutarea lui Abaddon sau a lui Dumnezeu din ceruri. Publicația spaniaolă „ El Pais” l-a numit „ultimul clasic al literaturii argentiniene”, dar el a fost și un scriitor de talie mondială, o mândrie a literaturii sud-americane, atât de generoase în secolul XX cu nume de prestigiu.
Născut în apropiere de Buenos Aires, a murit în aceeași regiune, de pneumonie, deși promisese că va trăi cel puțin un veac. A studia fizica, a lucrat la Institutl Curie din Paris, a fost remarcat de Bertrand Russel pentru lucrările sale, pentru eseurile sale științifice. După al Doilea ăzboi Mondial se dedică literaturii beletristice și puiblică trei mari romane care i-au asigurat un loc de frunte în ierarhia scriitoricească – „ Tunelul” ( 1948), „Despre eroi și morminte” ( 1061), „Abaddon eterminatorul” ( 1974). Înainte de război a fost secretar al tineretului comunist din Argentina, a fost trimis să studieze la Moscova, dar în 1935 s-a întors și a declarat că în URSS poți ajunge fie în GULAG, fie într-un spital de psihiatrie. Cu asta relația sa cu comuniștii s-a cam terminat. Camus și Thomas Man au salutat debutul în proză a lui Sabato. El a primit Legiunea de Onoare franceză, Premiul Medicis ( Italia), Cervantes ( Spania), ș.a. În anii 80 a fost numit de președintele Argentinei să ancheteze crimele comise în timpul „războiului murdar” din 1970. Numeroasele sale eseuri pe teme politice, dar și literare ( despre Camus, Borges, Robbe-Grillet), au atras numeroși cititori, personalități. A publicat în 1976 un dialog cu Jorge Luis Borges, cu care avea unele afinități.
Creația lui Sabato este dominată de o anumită „stare de vigilență” față de forțele răului. În „Tunelul”, perdsonajul principal este un scriitor care și-a asasinat femeia iubită, în al doilea roman , „ Despre eroi și morminte” oferă o imagine sumbră asupra evoluției societății din țara sa, iar în al treilea roman acest sentiment de îngrijorare devine obsesiv. Abaddon este în Biblia ebraică locul unde se coboară pentru a ajunge în Iad ( Sheol). Apoi, prin transfigurare în lumea greco-latină și în creștinism el devine Îngerul Morții, care va veni în Ziua Judecății de Apoi. Nu este bine să ai de a face cu acest Înger. Sabato era un pesimist, deși nu a cunoscut grozăviile din Europa anilor de război. Părinții săi proveneau din Italia, tatăl era de origine albaneză, iar mama italiancă. Numele Ernesto, scriitorul și l-a ales singur. Nouă frați au murit înaintea sa, dar el a „compensat” prin longevitate
această năpastă. Soția sa, Matilde Kusminski Richter a murit în 1998, el s-a recăsătorit, fiind îngrijit de cea de a doua soție, Elvira. Prima soție i-a dăruit doi fii, Jorge și Mario. Nu știm nimic despre cariera acestora. „ Toată viața am încercat să-mi distrug ființa, pe a mea, nu pe a altora”, acesta era un credo al scriitorului.
Boris Marian.
Cu mai puțin de două luni înainte de a împlini o sută de ani de viață, Ernesto Sabato a decis să pornească în căutarea lui Abaddon sau a lui Dumnezeu din ceruri. Publicația spaniaolă „ El Pais” l-a numit „ultimul clasic al literaturii argentiniene”, dar el a fost și un scriitor de talie mondială, o mândrie a literaturii sud-americane, atât de generoase în secolul XX cu nume de prestigiu.
Născut în apropiere de Buenos Aires, a murit în aceeași regiune, de pneumonie, deși promisese că va trăi cel puțin un veac. A studia fizica, a lucrat la Institutl Curie din Paris, a fost remarcat de Bertrand Russel pentru lucrările sale, pentru eseurile sale științifice. După al Doilea ăzboi Mondial se dedică literaturii beletristice și puiblică trei mari romane care i-au asigurat un loc de frunte în ierarhia scriitoricească – „ Tunelul” ( 1948), „Despre eroi și morminte” ( 1061), „Abaddon eterminatorul” ( 1974). Înainte de război a fost secretar al tineretului comunist din Argentina, a fost trimis să studieze la Moscova, dar în 1935 s-a întors și a declarat că în URSS poți ajunge fie în GULAG, fie într-un spital de psihiatrie. Cu asta relația sa cu comuniștii s-a cam terminat. Camus și Thomas Man au salutat debutul în proză a lui Sabato. El a primit Legiunea de Onoare franceză, Premiul Medicis ( Italia), Cervantes ( Spania), ș.a. În anii 80 a fost numit de președintele Argentinei să ancheteze crimele comise în timpul „războiului murdar” din 1970. Numeroasele sale eseuri pe teme politice, dar și literare ( despre Camus, Borges, Robbe-Grillet), au atras numeroși cititori, personalități. A publicat în 1976 un dialog cu Jorge Luis Borges, cu care avea unele afinități.
Creația lui Sabato este dominată de o anumită „stare de vigilență” față de forțele răului. În „Tunelul”, perdsonajul principal este un scriitor care și-a asasinat femeia iubită, în al doilea roman , „ Despre eroi și morminte” oferă o imagine sumbră asupra evoluției societății din țara sa, iar în al treilea roman acest sentiment de îngrijorare devine obsesiv. Abaddon este în Biblia ebraică locul unde se coboară pentru a ajunge în Iad ( Sheol). Apoi, prin transfigurare în lumea greco-latină și în creștinism el devine Îngerul Morții, care va veni în Ziua Judecății de Apoi. Nu este bine să ai de a face cu acest Înger. Sabato era un pesimist, deși nu a cunoscut grozăviile din Europa anilor de război. Părinții săi proveneau din Italia, tatăl era de origine albaneză, iar mama italiancă. Numele Ernesto, scriitorul și l-a ales singur. Nouă frați au murit înaintea sa, dar el a „compensat” prin longevitate
această năpastă. Soția sa, Matilde Kusminski Richter a murit în 1998, el s-a recăsătorit, fiind îngrijit de cea de a doua soție, Elvira. Prima soție i-a dăruit doi fii, Jorge și Mario. Nu știm nimic despre cariera acestora. „ Toată viața am încercat să-mi distrug ființa, pe a mea, nu pe a altora”, acesta era un credo al scriitorului.
Boris Marian.
Genocidul armean
Genocidul armean – o tragedie de neuitat
Sociolog si istoric, Taner Akcam, náscut ín Turcia, in anul 1953, este autorul unei importante lucrári, apárutá recent si in limba románá , la Editura Ararat/ Zamca, cu sprijinul Uniunii Armenilor din Románia `` Un act rusinos, genocidul armean si problema responsabilitatii turce``.
Cunoscut ca dizident, in trecut, in Turcia, autorul a obtinut doctoratul la Hanovra, fiind astázi profesor la Clark University din SUA. Obiectivitatea autorului nu poate fi pusá la indoialá , ca si probitatea stiintificá. Din pácate, nici astázi autoritátile turce nu recunosc si nu-si asumá trecutul legat de marele masacru antiarmean din 1915. Astfel se explicá si titlul ales de autor, fárá ca el sá aducá o acuzá poporului turc. Este vorba de fanatism politic. Negationismul care este cunoscut si in cazul Holocaustului, Gulagului nu aduce decát prejudicii omenirii aflate intr-o perioadá cu destule conflicte interetnice pe intreg mapamondul. In anul 2007 jurnalistul Hrant Dink a fost fost asasinat la Istanbul chiar in fata redactiei ziarului pe care il conducea, pentru adevárul pe care incerca sá-l dezváluie in fata opiniei publice turce. Taner Akcam a preluat stafeta de la martirul acelui journalist.
cartea sa este cunoscutá in numeroase tári.
Destrámarea Imperiului Otoman a implicat numeroase etnii aflate sub stápánire turcá timp de secole. Ele si-au pástrat traditiile culturale, religioase. In istoria veche a Armeniei, teritorii aflate astázi sub suzeranitate turcá au apartinut si au fost locuite de armeni. ``Exemplul Islamic pluralist s-a bazat pe umilire, cát si`pe tolerantá ``, afirmá autorul. Intoleranta religioasá s-a manifestat la mai toate etniile, oameni nevinovati au suferit datoritá numeroaselor rázboaie, rázmerite, pogromuri, de-a lungul istoriei. Congresul de la Berlin din 1878 a adus sperante si etniei armenilor, dar ele nu au fost finalizate. Armenii au inceput sá se organizeze, constiinta nationalá a reintrat in casele armenilor. Pentru acestia situatia era complicatá de politica duplicitará a Imperiului Rus si de miscarea de eliberare a kurzilor, care nu au nici azi o patrie. Diplomati, lideri politici din Europa, din Rusia si din Orient s-au preocupat de rezolvarea unor conflicte care degenerau adesea in masacre locale. Nici clasa politicá din Imperiul Otoman nu era unitá, dimpotrivá, reformismul isi fácea loc cu mare energie, ceea ce a si condus, dupá cum se stie, in final la prábusirea monarhiei. Nationalismul turc a luat forme mai agresive chiar decát in vremea sultanilor. Rázboaiele balcanice din 1913 au adus grele lovituri Imperiului otoman si sentimentelor nationale turce. Primele victim au fost grecii care au fost expulzati in masá din Imperiu. Apoi au urmat armenii. Acestia s-au opus purificárii etinice. Planul de masacrare a armenilor a fost elaborat incá din 1914. Conflictul militar
ruso- ottoman din cadrul general al Primului Rázboi Mondial s-a reflectat asupra situatiei armenilor din ambele teritorii – cel aflat sub Imperiul Rus si cel aflat in componta Imperiului otoman. O situatie asemánátoare au cunoscut-o románii din Ardeal in aceeasi perioadá.
In februarie 1915 au inceput deportárile armenilor din Cilicia. Dupá ce s-au folosit de armeni in lupta impotriva monarhie, Junii Turci au fácut o schimbare radicalá de atitudine cánd au ajuns la putere. Practic sultanul nu mai avea nici o influentá. Noii guvernanti au trecut la reprersialii. Armata a participat la genocid. Dupá rázboi, anchetele care au urmárit stabilirea vinovatilor au fost incomplete , iar multi martori au evitat sá viná cu dovezi, de teama unor rázbunári. In primavera anului 1915 au avut loc executíi, deportarea multor copii, femei, oameni lipsiti de aparare, sálbáticia jandarmilor, unor civili, ale unor cadre militare depásind inchipuirea unei minti normale.
Genocidul antiarmean s-a ridicat la sute de mii de morti, unii apreciazá páná la un million. Zadarnic unii armeni au incercat sá se converteascá la islamism. Marile puteri cunosteau situatia din rapoartele amánuntite ale diplomatilor, ale jurnalistilor. Dar pe primul plan ara Ráæboiul Mondial.
Un cunoscut apárátor al armenilor a fost Henry Morgenthau, diplomat american, de origine evreiascá. Abia in 1918 lucrurile s-a linistit, Imperiul dispárea, mortii nu mai avea cum sá protesteze,
vinovatii se acopoerea cu explicatii. Bisetrica Armeaná din Ierusalim si cea din Armenia caucazianá( fost teritoriu ocupat de rusi) au incercat á sustiná cauza celor in suferintá. Dup[ ®[zbiu au apárut alte chestiuni pe plan european, mondial, chestiunea armenilor a trecut din nou pe planul second.
Procesele care au fost initiate au avut in atentie un numár limitat de vinovati. Armenii mai au de
primit, cel putin sub aspect moral, o meritatá compensatie.
Cartea lui Taner Akcam este pliná de invátáminte cum se face si cum se scrie istoria. Ea a primit elogii in publicatii cunoscute precum ``New York Times``, `The new Yorker``, din partea lui Stephen
Feinstein, directorul Centrului pentru Studii asupra Holocaustului si Genocvidului, s.a.
Boris Marian
Sociolog si istoric, Taner Akcam, náscut ín Turcia, in anul 1953, este autorul unei importante lucrári, apárutá recent si in limba románá , la Editura Ararat/ Zamca, cu sprijinul Uniunii Armenilor din Románia `` Un act rusinos, genocidul armean si problema responsabilitatii turce``.
Cunoscut ca dizident, in trecut, in Turcia, autorul a obtinut doctoratul la Hanovra, fiind astázi profesor la Clark University din SUA. Obiectivitatea autorului nu poate fi pusá la indoialá , ca si probitatea stiintificá. Din pácate, nici astázi autoritátile turce nu recunosc si nu-si asumá trecutul legat de marele masacru antiarmean din 1915. Astfel se explicá si titlul ales de autor, fárá ca el sá aducá o acuzá poporului turc. Este vorba de fanatism politic. Negationismul care este cunoscut si in cazul Holocaustului, Gulagului nu aduce decát prejudicii omenirii aflate intr-o perioadá cu destule conflicte interetnice pe intreg mapamondul. In anul 2007 jurnalistul Hrant Dink a fost fost asasinat la Istanbul chiar in fata redactiei ziarului pe care il conducea, pentru adevárul pe care incerca sá-l dezváluie in fata opiniei publice turce. Taner Akcam a preluat stafeta de la martirul acelui journalist.
cartea sa este cunoscutá in numeroase tári.
Destrámarea Imperiului Otoman a implicat numeroase etnii aflate sub stápánire turcá timp de secole. Ele si-au pástrat traditiile culturale, religioase. In istoria veche a Armeniei, teritorii aflate astázi sub suzeranitate turcá au apartinut si au fost locuite de armeni. ``Exemplul Islamic pluralist s-a bazat pe umilire, cát si`pe tolerantá ``, afirmá autorul. Intoleranta religioasá s-a manifestat la mai toate etniile, oameni nevinovati au suferit datoritá numeroaselor rázboaie, rázmerite, pogromuri, de-a lungul istoriei. Congresul de la Berlin din 1878 a adus sperante si etniei armenilor, dar ele nu au fost finalizate. Armenii au inceput sá se organizeze, constiinta nationalá a reintrat in casele armenilor. Pentru acestia situatia era complicatá de politica duplicitará a Imperiului Rus si de miscarea de eliberare a kurzilor, care nu au nici azi o patrie. Diplomati, lideri politici din Europa, din Rusia si din Orient s-au preocupat de rezolvarea unor conflicte care degenerau adesea in masacre locale. Nici clasa politicá din Imperiul Otoman nu era unitá, dimpotrivá, reformismul isi fácea loc cu mare energie, ceea ce a si condus, dupá cum se stie, in final la prábusirea monarhiei. Nationalismul turc a luat forme mai agresive chiar decát in vremea sultanilor. Rázboaiele balcanice din 1913 au adus grele lovituri Imperiului otoman si sentimentelor nationale turce. Primele victim au fost grecii care au fost expulzati in masá din Imperiu. Apoi au urmat armenii. Acestia s-au opus purificárii etinice. Planul de masacrare a armenilor a fost elaborat incá din 1914. Conflictul militar
ruso- ottoman din cadrul general al Primului Rázboi Mondial s-a reflectat asupra situatiei armenilor din ambele teritorii – cel aflat sub Imperiul Rus si cel aflat in componta Imperiului otoman. O situatie asemánátoare au cunoscut-o románii din Ardeal in aceeasi perioadá.
In februarie 1915 au inceput deportárile armenilor din Cilicia. Dupá ce s-au folosit de armeni in lupta impotriva monarhie, Junii Turci au fácut o schimbare radicalá de atitudine cánd au ajuns la putere. Practic sultanul nu mai avea nici o influentá. Noii guvernanti au trecut la reprersialii. Armata a participat la genocid. Dupá rázboi, anchetele care au urmárit stabilirea vinovatilor au fost incomplete , iar multi martori au evitat sá viná cu dovezi, de teama unor rázbunári. In primavera anului 1915 au avut loc executíi, deportarea multor copii, femei, oameni lipsiti de aparare, sálbáticia jandarmilor, unor civili, ale unor cadre militare depásind inchipuirea unei minti normale.
Genocidul antiarmean s-a ridicat la sute de mii de morti, unii apreciazá páná la un million. Zadarnic unii armeni au incercat sá se converteascá la islamism. Marile puteri cunosteau situatia din rapoartele amánuntite ale diplomatilor, ale jurnalistilor. Dar pe primul plan ara Ráæboiul Mondial.
Un cunoscut apárátor al armenilor a fost Henry Morgenthau, diplomat american, de origine evreiascá. Abia in 1918 lucrurile s-a linistit, Imperiul dispárea, mortii nu mai avea cum sá protesteze,
vinovatii se acopoerea cu explicatii. Bisetrica Armeaná din Ierusalim si cea din Armenia caucazianá( fost teritoriu ocupat de rusi) au incercat á sustiná cauza celor in suferintá. Dup[ ®[zbiu au apárut alte chestiuni pe plan european, mondial, chestiunea armenilor a trecut din nou pe planul second.
Procesele care au fost initiate au avut in atentie un numár limitat de vinovati. Armenii mai au de
primit, cel putin sub aspect moral, o meritatá compensatie.
Cartea lui Taner Akcam este pliná de invátáminte cum se face si cum se scrie istoria. Ea a primit elogii in publicatii cunoscute precum ``New York Times``, `The new Yorker``, din partea lui Stephen
Feinstein, directorul Centrului pentru Studii asupra Holocaustului si Genocvidului, s.a.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
