Cred și nu cred  în anticomunism

 

Un site pe care nu-l stimez, dar care mai are și condeie bune, unde am încercat să mă exprim, fără succes, mi-a inspirat acest articol - mărturie . Ca orice site fanatic anticomunist,  șefii lui nu acceptă opinii decât pe măsura slabei lor înțelegeri. Nu-i numesc, pentru că nu sunt singurii.  Nu sunt nici un avocat al comunismului prăbușit în 1989.

Să fac puțină istorie personală. Am încetat să cred  în comunism în jurul anilor 80. Sunt născut în 1941, în Caucaz, acolo s-au refugiat și s-au ascuns părinții mei, fără aprobarea Cominternului, de ocupanții  germani năvăliți în 22 iunie 1941 în URSS. Bunicii mei din partea mamei, cernăuțeni, au fost împușcați pe malul Bugului, în 1942. Eu nu sunt holocaustolog. Nu particip la dispute legate de aritmetica Holocaustului. Voi spune doar, că  indiferent cine a fost Stalin, ce a fost URSS,  salvarea a șase milioane din cele 12   milioane de evrei europeni, a venit în principal de la victoria URSS, aliată cu SUA și Anglia împotriva lui Hitler.

În anii 1936-1939, tatăl meu  a fost , alături de 800 de voluntari din România, participant la războiul  din Spania, împotriva lui Franco. Acest război a fost pierdut din vina Franței și a URSS ( în speță, Stalin) . Dar aceasta este o altă temă.  

În 1945, tatălui meu i s-a refuzat reprimirea în Partid, din motive absolut absurde , deși cunoștea mulți dintre noii lideri ai PCR. A suferit enorm, era un naiv, s-a rugat în mii de scrisori, până în 1954, să fie reprimit. A fost, dar sănătatea i-a fost zdruncinată ( și de  cele două războaie), a murit în 1960, fără a dori să ocupe un post important,  fără a fi nomenclaturist. Tovarășii m-au convins să accept incinerarea, că așa e la comuniști, ceea ce era o minciună. I-am scos , în 1990 urna de la „colțul roșu” al Crematoriului Cenușa. Îmi era urât acel loc. Dar tatăl meu, care cunoștea câte ceva din luptele interne din mișcarea comunistă, mi-a spus – comunismul e bun, evreii ar trebui să-l susțină. A greșit .  Iartă-mă , tată, nu am crezut niciodată că evreii trebuie să susțină un regim care se baza pe ura permanentă față de dușmanii de toate etniile. Procesul halatelor albe, al medicilor de la Kremlin, din care 90% erau evrei, aiureala cu Birobidjanul, pogromismul  din vremea țarilor, antisemitismul „popular” nu promiteau nimic bun. În  1956, Hrușciov a  dat, în sfânta lui ipocrizie, o lovitură fatală stalinismului ca teorie și practică, dar nu s-a dezis de sistem. În 1964 și-a început  cariera marele demascator al Gulagului, Alexandr Soljenițân. În 1980, am citit romanul lui Marin Preda „ Cel mai iubit dintre pământeni”. M-am întrebat adesea, ce ar fi spus tatăl meu? Mulți evrei, comuniști dezamăgiți sincer, nu din interese materiale, au părăsit țările socialiste, inclusiv din România. Ceea ce mă miră peste poate este anticomunismul înverșunat al  fiilor , fiicelor celor care erau în familii de nomenclaturiști,  unii mai nemulțumiți, alții , buni profitori. Nu mă refer la evrei în mod special, ipocriți au fost de toate etniile, așa cum au fost și comuniști foști legionari, așa cum  în partidul nazist au intrat foști comuniști, în 1933-1934.  În ce mă privește, am studiat chimia la Moscova, în anii 1961-1965, mi-a plăcut traiul de student cu 70 ruble lunar, mergeam la filme, teatre. Intrarea în producție, la București, în 1965, m-a readus cu picioarele pe pământ.  Ședințe, urlete, frica de secretarul de partid, de președintele de sindicat, de secretarul de UTC,  mitingurile tâmpești pentru NC, pentru pace, pentru oaspeții de peste hotare…. În 1983 eram propus să fiu dat afară din PCR, am scăpat cu un avertisment sever, pt. că am citit o carte în timpul unui miting pentru pace, nu am strigat că NU VREM BOMBE NUCLEARE.  Unii credeau, probabil, că eu le vreau. În anii 1978-1983 am  condus ca director tehnic o uzină, în provincie. Directorul fusese secretar de partid la alt combinat, era un analfabet sub aspect tehnic, deși avea diplomă,  lingău și intrigant de prima mână, secretarul cu probleme economice era un pitic ( 123 de cm. cred că avea), venea de la județeană să ne sperie și să ne dea îndrumări, ofițerul Secu, aluneca  zilnic, din birou în birou și se interesa de sănătatea mea, a altora.  Munca, totuși, mi-a plăcut, simțeam că fac ceva, nu pentru socialism, pentru o uzină care putea hrăni  un număr de oameni  amărâți. Începuseră lipsurile, ouă, lapte, carne,  pâine, iarna frig. Revenirea la București, în 1983 mi-a adus aceleași „bucurii”. Visatul rai se prăbușea.  Ce ar fi  spus tatăl meu? I-am văzut de aproape, i-am auzit pe N. Ceaușescu, Dincă, Bobu, Winter ș.a. Nu erau oameni ce inspirau încredere. Vorbeau ca niște stăpâni. Nici prea inteligenți. ”Inteligență nativă”? Povești.

În 25 decembrie 1989 NC a fost împușcat  ca un infractor. Nu am regretat, m-a mirat  calmul sau „tăria ” sa. Nu cred că Elena ar fi fost de vină pentru dezastrul în care ne aflam. Dar …

Din peste trei milioane de membri PCR nu mai găsești un fost comunist. A apărut o clasă de 10.000 ( aprox.)  de capitaliști născuți peste noapte. Industria românească, fără a avea performanțe  la nivel occidental, , funcționa. Agricultura  stătea prost, acum nu mai este decât un ciot de agricultură. OLTCHIMUL, una din puținele supraviețuitoare ale jafului național este  disputat de un pișpirică precum DD. În timp ce semidoctul NC era plimbat cu careta de regina Angliei, acum liderii europeni râd de liderii de la București. Rusia, care a fost mereu o mare putere,  care a adus mari necazuri României este desconsiderată, deși are mari resurse. Nu s-a luat exemplul Chinei, care a păstrat parțial avuția națională, a practicat politica pașilor mărunți și a ajuns o mare putere. Tinerii de azi nu au perspective, locuri de muncă, educație, posibilități de a-și face un cămin.  România, încotro?  Iar spre dictatură, de dreapta, de stânga? Doamne ferește. Viitorul este dependent de factorul demografic. Treptat se va ajunge la concluzia necesității unei coordonări  a dezvoltării economice și sociale pe plan global. Nu asta dorea și Marx?

Cât timp vom da vina pe comuniști, pe evreii care au adus comunismul ( ei, dar creștinismul nu l-au adus evreii? ) ? Stalin a fost un fascist-comunist, dacă se poate spune așa, la fel și clonele sale din țările socialiste. Ne trebuie un fascism, un stalinism? Nu, nu pot fi un nostalgic. Nu sunt nici viitorolog. Dar m-am cam săturat de veșnicele demascări, de anticomunismul de operetă. Știu, au fost oameni care au murit în închisori, la Canal, mulți. Generația mea a fost o generație mințită. Dar generația de azi nu este mințită de politicieni?  Se vorbește de corupție ca  de un fenomen natural.  În Cișmigiu vin ciori în fiecare seară și mânjesc parcul, nimeni nu a găsit o soluție să scape de urâtele  zburătoare. Așa este și cu corupția. Ce să-i faci, și în capitalism este corupție. De ce?  Că doar capitalismul este bun, stimulează valorile. Poate, așa o fi,  Occidentul este mult înaintea restului lumii, mai sunt Japonia, China, Coreea de Sud. Este frumos să-ți iubești patria, dar ce faci pentru ea?  Așa au întrebat Kennedy și Ben Gurion.  Nu erau comuniști. Ce facem, fraților?

BORIS MARIAN

Sunetul 2

Cum poate frumuseţea să sporească,
Când e perfectă? Iartă-mi întrebarea.
Lumina cum pătrunde? O fereastră
E tot ce-i trebuie: Dar numai până seara.
Apoi se face întuneric, vin strigoii,
În febra nopţii frumuseţea nu se vede,
În întuneric mor şi laşii, mor eroii,
Numai poetul a rămas, el crede
Că totul neschimbat rămâne,
Iar ceasul bate, bate, Doamne, câine.

Sunetul 2

Eu nu mă tem de bătrâneţe
De mine însumi nu mă tem
Şi morţii chiar îi dau bineţe
Ştiind că pot mereu s-o chem
Dar chipul tău, iubito, singur
Rămâne neatins de timp
De arşiţele mari, de friguri
In visul meu diamantin
În el te voi păstra o viaţă
Şi poate dincolo de ea
În spaţiul luminos, de gheaţă
Ce înconjoară orice stea

Sunetul 3

Învingătoare iarna acoperă poteci,
Dispar şi amintiri din ruginite teci,
O tinereţe mândră se duce-ncovoiat
Cuvintele-s puţine, departe un lătrat
De javră obosită, revendicând un os
Ne aminteşte, suntem la Dunărea de Jos,
Iar zilele de joacă, de jocuri de noroc
Cu filele căzură, ca părul dintr-un coc
Şi unde-s succesorii bogatelor poveşti?
Mai bate orologiul sub ape. Tu descreşti.

Sunetul 4

-- CelebrulCilibi Moise

Trubadur, autor de aforisme, veșnic călător, un „Anton Pannal evreilor”, Cilibi Moise  s-a  aflat în atenția contemporanilor din secolulXIX, i s-au dedicat studii, la care se adaugă volumul  apărut recent la Editura Hasefer,  sub titlul „ Cilibi Moise , un filozofpopular”, semnat de Țicu Goldstein. Redactorul cărții este George Gîlea, iarCuvântul Înainte aparține profesorului Carol Iancu, cunoscut  istoric, șef de catedră la Universitatea Montpellier III ( Franța).  „ Moise , evreul” , cum era știut, s-anăscut  în 1812, la Focșani, sub numelede Froim Moise Schwarz și a murit la vârsta de 58 de ani, în 1870, laBucurești. Cilibi, în turcește înseamnă „înțelept”. Este considerat primulscriitor evreu de limbă română. În septembrie 2001, la sesiunea științificădedicată iudaismului, din Montpellier, Țicu Goldstein a prezentat lucrarea defață, fiind remarcat de forurile științifice din Franța. Despre Cilibi Moise ascris cu entuziasm G. Călinescu în Istoria sa. Cel care a popularizatmoștenirea  „filozofului popular” a fostMoses Schwarzfeld ( 1857-1943), care a publicat propriul studiu și antologiaaforismelor în trei ediții – în 1881, 1901 și 1936. Caragiale a remarcat primaediție. Contribuția lui Țicu Goldstein constă în descoperirea la BibliotecaAcademiei a uneia  din cărțilenecunoscute ale lui Cilibi , publicată în 1864. De-a lungul timpului, Hașdeu,dr. Alexandru Șafran, Zigu Ornea , ș.a. au exprimat opinii despre Cilibi Moise,considerând că el este fie un reprezentant tipic al evreimii din vremea sa, fieun autor de interes general, în mediul românesc.
Cilibi Moise și-a publicat prima carte de mic format, în anul1858, dictând direct zețarului. A editat și în anii următori alte cărticelecare s-a difuzat rapid. Moses Gaster era unul dintre achizitorii pasionați. Lafel și Moses Schwarzfeld. Studiul lui Țicu Goldstein este împărțit pe capitole,sunt reproduse diverse ecouri, se face analiza societății  românești, a nivelului de receptare culturală. Este un studiu bine documentat. Înanexă se reproduc pagini din epocă. Din păcate partea cea mai atractivă,„pildele” lui Cilibi Moise  este preasumară, dar ele sunt cunoscute din alte cărți editate anterior. Reproducemcâteva – „ Lucrul cel mai greu este  sădai socoteală prostului”, „ Viața e lungă, dacă e plină”, „Două feluri deindivizi  sunt fuduli pe această lume –un slujbaș mic și un prost mare”, „Decât cu un mojic în lojă, mai bine cu unfuilozof la arest”, ș.a.
Felicităm autorul, pe colegul Țicu Goldstein pentrucontribuția sa la cunoașterea  mereunecesară a personalității unuia dintre cei mai originali autori de limbă română– Cilibi Moise.
Boris MARIAN

Boris

Sub frunte

Sub frunte am un continent de vise,

Spumoase valuri bat neîntrerupt,

Pictez tablouri în culori închise,

Sub frunte, azi, iar mâine dedesubt.

Cu inima  o ducem greu, se pare,

Cu creierul  noi ne luptăm   absurd,

Un chip se întrevede, nu e oare

Adevăratul nostru chip de kurd?

Loviți de neadevăr și ură,

Dar mângâiați de dragoste , eu cred

Că viața asta n-are numai zgură,

Și nu oricare om e patruped.

Pe piept purtăm diverse decorații,

Noi fără laude nu putem trăi,

Urechile și inima în spații

Ascultă-ndemnul – fii, orice ar fi.

Un ochi ne urmărește, Domnul este,

Cu El vom trece dincolo de creste.

BORIS MARIAN

Fenomenul Kapitza

 

Am mai scris despre poetul Constantin Kapitza, care și-a ales  drept pseudonim numele unui fizician de renume. Nu despre nume voi vorbi, ci despre  faptul că există în România poeți de valoare pe care critica  „de nivel înalt” îi neglijează din lene sau indolență. Ba îi mai și  ironizează amuzându-se de propria lor „finețe”. Această atitudine se remarcă după 1989 când spunem că am scăpat de activiști inculți. Autor a zece volume de poezie, cu versuri incluse în diverse antologii, Kapitza scrie  cu o vigoare în crescendo, de la volum la volum. Este un înțelept care nu se joacă „de-a arta”, are ceva de spus, este înțelept, ironic, autoironic, tandru li stăpânește metafora, având o personalitate proprie, fără influențe vizibile. „Viața meșterilor este o înșiruire de șanse”, citează autorul volumului recent, „ Meșterul visului de apă”, din George Astaloș, poet prestigios, trăitor la Paris. ”Întâmpină-te, singur amintește-ți norul”, ne atenționează, „și lasă-ți viața în propria cadență”. Cu o experiență de viață traumatizată uneori de fragilitatea fizică a corpului, poetul învinge prin vers, supraviețuiește prin vers,  singurătatea fiind o condiție  în actul creației artistice, chiar dacă omul este înconjurat de dragostea celor apropiați. El  nu mai vrea să rătăcească printre oameni, nu vrea să imagineze viața de apoi,  trăiește intens clipa, recunoaște – „oscilez între picături de sânge și noapte”, tremură în „secundele flămânde”, urcă pe „valul mareei, balansat”, dar își „întâlnește propriul drum”, deși „uitarea crește”, „și-a schimbat lanțurile”, și-a ascuns „lacrimile sub rouă”, „a ucis atenția stelelor”. „ Meșterul viselor de apă nu va fi un gropar” ( splendidă metaforă), dar „la mersul grăbit, viața e neluminată ( înțelept spus),„binele și răul se comprimau/ se făceau pastile de înghițit la ore fixe”( filozofie poetică). Un poem este dedicat cu delicatețe regretatului Mircea Micu (”Trandafirii albi”). Uneori este exuberant, amkintind de Florin Mugur  – „ Să fii  viu și să te recunoști  și să te recunoști în nicăieri”. Își retrăiește viața, spiritul său este tânăr, el  ascultă poveștile altora și ale sale, „ le ascultam tinerețea vibrând”, deși „mușcase din moartea înconjurătoare”, ne spune că  „primăvara  este înțelegătoare”. Un poem remarcabil este ” Doar sufletul”, reproducem aici un vers – „ zbura amintirea  albastră a copilăriei/ printre adulți”. De asemenea „ Ochi de vânător”, un poem paralel  cu „Mistrețul  cu colți de argint” al lui Șt. Augustin Doinaș. Putem cita numeroase versuri memorabile, ne vom opri la final – „ Cântecul pescărușului strânge /toate visele păsărilor/ce nu ajung niciodată/la mări și oceane”. Sunt de acord cu afirmația lui Emil Lungeanu,   reprodusă pe coperta a patra, Kapitza aduce „o contribuție personală, semnificativă” la poezia română contemporană.

BORIS MARIAN

Exorcismul

 

Toți știm ce este exorcismul, dar am să repet – o practică magică/ mistică de a scoate diavolul din trupul unui semen sau auto-exorcism , din trupul propriu. Regretele, reproșurile, tot ce ține de  păcate mai vechi și mai noi se „rezolvă” prin exorcism – flagelare, autoflagelare, tortură fizică și psihică, etc.

După 24 de ani, cât a domnit megalomanul Ceaușescu, la care se adaugă  alți 20 de dictatură colectivă și apoi unipersonală, dejistă, populația României, iar aici includ absolut întreaga populație, indiferent de etnie, a suportat într-o tăcere aproape totală jugul umilinței pe care unii l-au adoptat cu entuziasm, alții cu resemnare. După 1989, societatea românească s-a împărțit în – foști comuniști deveniți anticomuniști, adică oportuniști, foști securiști sau securiști reactivați, unii îmbogățiți, foști anticomuniști care s-au simțit marginalizați și dezamăgiți, nostalgici ceaușiști, nostalgici legionari, ș.a. Iliescu s-a folosit cu îndemânare  de această dezbinare nefericită, a adus și jertfe, începând cu 22 decembrie 1989, apoi, mineriadele, care nu trebuie uitate, a urmat un Emil fără vlagă, o marionetă nu se știe a cui, apoi a venit Năstase cu micile/mari furtișaguri, ca prim-ministru și realmente câștigător  al alegerilor prezidențiale, fiind  „păcălit” de  jucătorul Băsescu, apoi mult contestatul Băsescu, care a devenit acum ținta celor mai fanteziste acuze, singurul președinte cu oarecare dorință de a opri corupția, însă total inconsecvent și vorbăreț  peste poate. Norocul său este încă  sprijinul din Vest, care nu dorește un haos favorabil infiltrării Rusiei, ca și incompetența „tinerilor” V. Ponta și Crin A.

Niciodată nu a fost mai crâncenă lupta pentru scaunul prezidențial, parlamentar, cum este acum. Principala acuză nu este corupția, deși corupția este cauza tuturor relelor, ci  apartenența la comunism, la Securitate, când , de fapt PCR a numărat peste 3 milioane și jumătate de membri, numărul activiștilor de partid și securiștilor fiind în 1989 greu de apreciat, dar nu greșesc dacă vorbesc de peste 100.000., cred că mai mult.

Ceea ce se uită este că FĂRĂ  TRĂDAREA SECURITĂȚII,  Ceaușescu ar fi murit liniștit în scaun și nu se știe ce mai urma. Puteau ieși un milion de oameni, fără Securitate nu ieșea nimic, în afară de arestări masive după calmarea spiritelor. Desigur, situația externă nu era favorabilă lui Ceaușescu, dar  povestea se lungea. Acum vin și mă explic – ne este rușine să recunoaștem că în afară de câțiva dizidenți, unii fugiți în Vest, noi am acceptat dictatura comunistă, ca și alte popoare din „lagărul socialist”. Ar trebui să se  șteargă la gură de rahatul pe  care îl mănâncă băieții și fetele de la Antena 3 și mulți vocaliști de pe stradă. Să încerce o exorcizare. Toți trebuie să trecem prin exorcizare. Atunci vom începe să întrăm într-o atmosferă respirabilă.

BORIS MARIAN

Ars poetica

Boileau este singurul care a avut răbdarea să dea o sută de sfaturi poeților, dar au trecut secole. Ca urmaș, printre milioane,  ale acelui Boileau, am să încerc să vin cu câte îndemnuri, unele , poate banale, dar utile în special începătorilor, în care îmi pun speranțe . Scuzați lipsa de modestie.

1.      Să nu te consideri mic și neimportant. Vorba lui Napoleon despre bastonul de mareșal.

2.      Evită stările emoționale imediate, ele nu dau literatură, emoția trebuie să se „coacă”.

3.      Nu fi plângăreț, nici optimist în exces, vorba lui Eminescu, TOATE-S VECHI ȘI NOUĂ-S  TOATE

4.      Evită cuvintele banale, limbajul poetic trebuie să difere de cel cotidian, dar nu încerca să fii mai original decât ești.

5.      Evită  cuvintele licențioase, deși ele creează uneori senzație, nu sunt poetice.

6.      Citește cât mai multă poezie de la antici până  în zilele noastre, compară ceea ce scrii cu ceea ce citești, fără să  imiți pe nimeni.

7.      Scrie cu nerv, lălăiala în versuri se observă imediat.

8.      Nu te mulțumi cu nimic din ceea ce scrii, altfel te plafonezi repede.

9.      Nu te „autoplagia”, este un mare pericol chiar pentru poeții buni.

10.    Încearcă să ai un stil propriu, vocea ta să fie numai a ta.

11.   SUCCES! Nu te îmbăta cu succesul, nu este o hrană sigură.

12.   Orice poem trebuie să aibă o logică ascunsă, exprimarea haotică este derutantă și fără șanse de  viitor.   
   BORIS MARIAN

Despre dr. Moses Rosen, la un centenar de la naștere ( 1912-1994)

L-am cunoscut pe fostul Șef Rabin dr. Moses Rosen cu câteva ocazii. Era un personaj  destul de distant și autoritar. Ceea ce m-a făcut să-l respect, totuși, a fost  erudiția, pasiunea în a apăra iudaismul în România, spiritul diplomatic și intransigența în combaterea antisemitismului  și  negaționismului, atât înainte de 1989, cât și după. Ca orice om a avut și multe defecte. Mi s-a sugerat să-i caut dosarul la CNSAS. Are desigur un dosar voluminos. Din propria experiență, de fost director tehnic la o întreprindere industrială am constatat că și eu am un dosar la CNSAS, de urmărire, un dosar de circa 500 de pagini care conținea o mulțime de fleacuri și care nu a condus la nici o concluzie. O armată de ofițeri și informatori și-au consumat timpul pentru a  dovedi că nu aș fi leal regimului. Nu s-a dovedit nimic. De aceea nu cred că mă interesează ce au scris unii și alții, din reavoință sau din naivitate. Despre dr. Moses Rosen au circulat destule zvonuri, multe neadevărate sau greu de crezut, că a fost membru PCR, că a fost „rabinul roșu”, că îi plăcea pokerul, că nu era corect, că  a practica cultul lui Ceaușescu, etc. O mare eroare o fac unii cercetători care îl pun pe Moses Rosen în contrapondere cu alt fost Șef Rabin dr. Alexandru Șafran. Îl apreciez pe Al. Șafran pentru profunzimea cunoștințelor în domeniul iudaismului, Cabalei, etc., dar plecarea sa din țară nu se justifică decât prin dorința de a evita o luptă pe care ar fi putut să o ducă în favoarea demnității obștei evreiești. Nu cred că a fost izgonit din țară cu pistolul ca Regele Mihai. Nici nu cred că ar fi fost arestat. Poate că ar fi fost scos din funcție. El a preferat să devină Mare Rabin la Geneva. A fost opțiunea sa. Moses Rosen și-a luat în sarcină o misiune aproape imposbilă- să fii  lider evreu religios într-o țară cu regim dictatorial, ateist, devenit treptat xenofob. Se știe că, împreună cu av. C. Vișinescu , Moses Rosen a căutat să salveze sioniști de frunte. De asemenea, prin cărțile pe care le-a editat,  prin predicile sale, prin contraatacurile la mizerabilele diversiuni ale unui CV Tudor, ș.a. a reușit să impună un respect față de obștea evreilor in România. Nu mă interesează ce foloase personale a obținut. Nimeni nu este sfânt, nici rabinii. Dar în fața lui Dej, Bodnăraș, chiar Ceaușescu a fost un om politic demn, chiar dacă a trebuit să cedeze, să accepte distrugerea unor sinagogi. Dar în 1956 a înființat prima publicație  evreiască cu oarecare autonomie , cu un cult personal care nu era rodul unei infatuări, ci o armă de a combate cultul dictatorului Ceaușescu și dictatura peceristă. Așa văd eu lucrurile. A negociat plecarea a circa 300-400.000 de evrei,  chiar dacă România lui Ceaușescu a stors bani pentru acest demers.  A fost sprijinit de forurile evreiești din Europa și SUA. Nu a fost familiar cu enoriașii, dar nu era  în firea sa, am spus, nu era ușor abordabil, ceea ce l-a deosebit de urmașii săi la președinția FCER. A mai făcut două erori. Când a cerut interzicerea editării volumul IX din OPERELE  lui Mihai Eminescu, trebuia să se consulte cu intelectualii evrei, iar intervenția trebuia justificată prin lipsa unui aparat critic, care ar fi putut să fie adăugat. În mod pervers guvernanții au retras volumul, pentru ca apoi , după 1989 să fie reeditat, iar Eminescu a ajuns  un „martir” al  lui Rosen. Se știe că jurnalistul Mihai Eminescu se opunea imigrării masive a evreilor din Galiția, Polonia, Ucraina, fără ca Marele Poet să fi fost antisemit. Limbajul său era limbajul epocii, iar legionarii și alți antisemiți până astăzi iau drept referință „Doina” și articolele lui Eminescu. Este o chestiune delicată în care Rosen nu a fost bine sfătuit. De asemenea conflictul cu dr. Alfred Hârlăoanu a degenerat într-o excomunicare care  nu s-a practicat niciodată  în România, lucru care nu îi face cinste.În cartea editată de Hasefer, sub coordonarea dr. Hary Kuller, „Evreii din România”(2008) se pot găsit date destul de complete despre activitatea  lui Moses Rosen. Cărțile sale, „Eseuri biblice”, „Învățături biblice”, „În lumina Torei”, ș.a sunt scrise cu talent și respect pentru înaintași, pentru părintele său, gaonul Arie Rosen.  Din păcate  personalitatea sa se află acum într-un con de umbră, dar pasiunile vor trece și el va fi așezat la locul pe care îl merită, alături de Niemirover și Șafran.

Fost membru al unor înalte foruri evreiești europene, membru de onoare al Academiei Române în 1993, al Consiliului de Conducere al Universităților din Ierusalim și Tel Aviv, fondator și prim președinte al Casei Diaspora din  Tel Aviv, DHC al Yeshiva University din New York, al Universității Bar Ilan, cunoscut de numeroase personalități din lume, inclusiv de Papa de la Roma, dr. Moses Rosen  rămâne o personalitate cu care obștea evreiască din România și evreii originari din România, aflați în Israel și în Diaspora ar putea să se mândrească.

BORIS MARIAN MEHR

Marc Chagall

Marc Chagall (7 iulie 1887 – 28 martie 1985), a fost un celebru pictor, născut în apropiere de Vitebsk ( Belarus), devenit  la Paris unul dintre cei mai importanți pictori ai secolului XX. Este considerat ultimul mare pictor modernist din perioada actuală. Este autorul unor vitralii de mare valoare,  executate la Spitalul Hadassa din Ierusalim, la catedralele din  Reims și Metz, ca și pictura  de pe plafonul Operei din Paris. Înainte de Primul Război a locuit la St. Petersburg, a fost comisar cu artele în Vitebsk, apoi s-a refugiat  în Occident. În 1922 s-a stabilit la Paris. A  practicat modernismul, la început cubismul, post-simbolismul, fauvismul, surrealismul . A fost apreciat deopotrivă de Matisse și Picasso pentru expresivitatea culorilor pe care le experimenta. Nostalgia târgului evreiesc Vitebsk l-a urmărit toată viața, aflându-se și sub influența lecturilor timpurii din Shalom Alehem. După al Doilea Război Mondial nu a rămas nimic din vechiul Vitebsk, astfel  că  picturile lui Chagall pot fi utile și ca document istoric. Copilăria sa a fost marcată de sărăcie, într-o familie de nouă frați, tatăl era vânzător de pește, mama-casnică și mai ajuta la băcănie.Religios și foarte harnic, tatăl avea grijă ca hrana copiilor să fie asigurată. Biografia scrisă de Chagall la o vârstă înaintată este interesantă, atât sub aspect documentar, dar și artistic. În mediul ghetoizat al Vitebskului se păstra tradiția hasidică, se studia Cabala. La vârsta de 13 ani, mama sa îl dă la o școală rusă, mituind învățătorul, care  avea dispoziția să nu primească evrei. Chagall  cunoștea deja ebraica și citea Biblia. La îndemnul u nor prieteni începe să copieze ilustrații de cărți, ceea ce îi produce o mare satisfacție.În 1906 participa la lecții din studioul pictorului Iuri Pen, apoi a lucrat cu Lisitzki, Zadkin, profesioniști în pictura realistă. Chagall a ales ficțiunea, realismul, academismul nu l-au atras. Era și influența legendelor hasidice.

Unul dintre primii profesori ai lui Chagall, la Petersburg a fost maestrul în domeniul teatrului, Leon Bakst, dar , în curând va fi atras de creațiile  pictorilor francezi, în special de Paul Gauguin.În 1910 se află la Paris, îi cunoaște pe  Apollinaire, Cendrars, poezia modernă fiindu-i sursă de inspirație.În 1912  pictează celebrul tablou „ Violonistul”, care va deveni un simbol, redenumit „Scripcarul pe acoperiș”, motiv reluat în teatru, în viitoare filme. Delaunay și Leger sunt admirați de Chagall, dar el își păstrează personalitatea. Un rol important în viața sa îl va avea Bella, soția sa pe care a venerat-o . Vizitează des Louvre, îi studiază pe Rembrandt,  Chardin,     Van Gogh, Renoir, Pissarro, Matisse, Gauguin, Courbet, Millet, Manet, Monet, Delacroix, ș.a. Suprarealismul nu-l ocolește, însă esența picturii sale se află în amintirea Vitebskului natal. Este mult apreciat de Andre Breton.Are o expoziție la Berlin. În 1915, revine în Rusia,iar după 1917, este numit comisar pentru arte la Vitebsk, unde înființează o școală de arte și un muzeu.Este prieten cu Malevici, ujn alt pictor important, care va emigra ca și Chagall din cauza dogmatismului care  începe să  se impună sub noul regim, bolșevic.Înainte de a părăsi Rusia sovietică a fost activ ca scenograf la Teatrul Evreiesc, nou înființat la Moscova. În 1923 revine la Paris, definitiv. Este deja un pictor recunoscut, Ambroise Vollard devine  principalul său achiziționer. Se inspiră din Biblie, din creația lui Gogol, LaFontaine, ș.a. Devine cunoscut și în SUA. Este îndrăgostit de sudul Franței, de Italia, vizitează Olanda, apoi Palestina, Țara Sfântă a Bibliei.

Instaurarea regimului nazist în Germania duce la eliminarea artei și artiștilor dedicați suprarealismului. Franța se oferă pentru mulți, ca o nouă patrie. După ocuparea Franței, viața oricărui evreu este în pericol, astfel că în vara lui 1941, după un refugiu în teritoriul neocupat, Chagall pleacă în SUA , în cadrul acțiunilor intreprinse de consulul Varian Fry.Se întâlnește cu Mondrian, Breton. Pierre Matisse, fiul marelui pictor Henri Matisse este cel care îl va ajuta să-și facă publice lucrările.Participă ca scenograf la montări ale trupelor de balet din SUA, din repertoriul rusesc ( Ceaikovski, pe librete de Pușkin).Aertiștii mexicani, Diego Rivera, Orozco salută apariția lui Chagall. Tematica lucrărilor lui Chagall cuprinde atât motive iudaice, dar și cristice.La 2 septembrie 1944 moare soția sa , Bella, Chagall întrerupe orice activitate, este disperat. El asociază această pierdere cu moartea milioanelor de evrei în lagărele naziste, de care doar auzise.Se căsătorește cu Virginia Haggard cu care va avea un fiu, David Mc Neil, unul dintre marii săi admiratori și biografi. Chagall duce dorul Parisului. În 1946 i se organizează o mare expoziție la New York, iar în 1947, la Paris. În perioada 1948-1985 trăiește la Paris.În 1952, noua sa companioană de viață este Vava Brodsky, care îl ajută în ultimii săi ani de viață.Muncește enorm, pictează, face mozaicuri, vitralii, tapiserie, artă murală, decorează vase de ceramică. O mare popularitatea îi aduce realizarea plafonului ilustrat al Operei din Paris. Andre Malraux este cel care îl susține, în calitate de ministru al Culturii. Inaugurarea se face în sunetele Simfoniei Jupiter de Mozart. Chagall devine unul dintre cei mai elogiați pictori din lume, criticii  consideră că el a știut să îmbine arta muzicii cu fantezia creatorului de mister și personaje mistice ( „Bestiarul și muzica”). Nici arta circului nu-l lasă indiferent. Statul Israel îi este recunoscător pentru vitraliile de la Sinagoga Noului Spital Hadassa din Ierusalim, unde a reprezentat cele 12 triburi pe cele 12 vitralii. Ceremonia inaugurării a avut loc în 1962.În 1964  realizează o lucrare pe sticlă ( vitraliu) la sediul ONU, în memoria fostului secretar general Dag Hammarskjold, decedat într-un accident de elicopter în Africa, în 1961.În 1967, Rockefeller îi comandă o lucrare similară la New York, la sediul  Unuion Church  of Pocantico. A mai realizat vitralii la catedrale din Mainz (Germania),din Zurich(Elveția), Tudely ( Anglia), Reims ( Franța). Knessetul ( parlamentul israelian) a primit trei tapițerii concepute de Chagall. Ultima sa lucrare a fost o tapițerie intitulată ” Iov” pentru un Isntitut din Chicago. Poate că este un fapt semnbificativ, Chagal a fost un Iov fericit, a suferitr și a dăruit, a fost un artist și un om genial, cu valențe umane incredibile. În mormțântat în Franța, are un bust în Polonia, la Kielce, un muzeu la Vitebsk , în Belarus, a lăsat mii de lucrări în toate genurile artelor plastice, a îmbogățit muzee și a adus lumii bucuria creației sale. Albume cu ilustrații din lucrările sale se află în întreaga lume.

BORIS MARIAN

Jurnal de București-  14 iulie 2012

Nu despre politică voi vorbi. Doar o aserțiune – România va fi, a fost și este un teatru al luptei dintre Est și Vest.

Acum trec la ale mele. Ipocrizia este o „lege naturală”. Suntem ipocriți fără să știm, uneori. Iubim rar, dar vorbim mult despre ea. Am fost dezamăgit de mulți, multe și de mine însumi. Cu asta am spus totul. Dăm lecții, dar nu primim.

 Cum să numesc iubirea, când ea nu are nume, cuvinte potrivite, la plâns sau pentru glume? Tu ai dorit să fie evanescentă, floare, lumină nefirească, durere ce nu doare. Fără asprimi de cuget, mărturisiri deșarte, dar cum poate iubirea să fie, fiind departe, când nimeni nu-i asemenea cu altul sau cu alta? Și nimeni nu e diavol, nici înger. Laolaltă  s-a plămădit ființa și nimeni n-o să afle ce-i dincolo, că Domnul ne ține mereu calfe. 

Scade surâsul, adulții-s superbi, crește-ntrebarea ca osul în cerb, ceasul aleargă, limba-i căzu, peretele plânge, dottore Manchu. Mandibula are și ea un cuvânt, orașul se nalță mai sus de pământ, miroase a om și a pește stătut, inspectorul Watson crescu în șezut. Sus, pentagrama hipnotizând, cred că Demiurgul acum e plăpând, noi jumulim Pasărea Rok, nu e Măiastra, dar plină-i de foc.

Deschid fereastra, o pisică se uită fix la mine. Arunc țigara, pisica se apropie, o miroase în silă, dă din coadă nemulțumită. Va reveni. Este o zi ca oricare, câte stele nu explodeazî în Univers, câte iubiri nu se scufundă în neant? Moralitatea și perversiunea merg mână în mână. Etc. Când? Iartă, dar nu uită, uită și iartă. Oamenii mă îngăduie. Timpul e un cal bătrân. Cimitirele ne fac mai buni. Ca și locurile de rugăciune. De ce nu am răbdarea să mă rog  mereu pentru liniștea sufletului? M-am născut în urmă cu o zi. Ei și? Poți iubi de unul singur? Norocul meu că alături nu este o prăpastie. Mai ușor cobori în adânc, decât să te înalți la cer. Un cal alb trece prin văzduh, cine va îndrăzni să urce în spinarea sa nervoasă?

BORIS MARIAN

 .

Marea criză băsesciană

De la întemeierea Principatelor Unite, se poate vorbi de o criză continuă. Înlăturarea lui A.I. Cuza a fost o surpriză pentru mulți. A venit, din fericire , un principe pus pe fapte mari și le-a dus, cât de cât la capăt, cu excepția ezitării în ultimii ani de a se alătura Antantei. Între cele două războaie luptele politice, tulburările naționaliste, criza economică din 1929, înlăturarea lui Carol II, regimul antonescian, regimul comunist au constituit un șir de crize  din care România a ieșit ca un bolnav după grele operații. A venit  „loviluția”, Iliescu a stricat mai tot ce se putea strica și a dezamăgit pe toți care aveau niscaiva  iluzii. Este și acum, calm, surâzător , așa cum este istoria cu noi toți. În anii 90 s-au produs cele mai mari nerozii din istoria acestei țări. În loc să se consolideze, țara a decăzut economic, cultural, social,  sub loviturile nemiloase ale unor rechini născuți ex nihilo. În ignoranța sa proverbială, Petre Roman a declarat industria românească „un morman de fier vechi”, deși  sunt pe glob țări cu rezerve naturale mult mai mici care o duc mai bine și nu sunt socialiste, ca RPChineză.  Cooperativele de producție se puteau transforma în ferme de tip american sau chiar israelian ( moshavuri) , fără jaful prostesc la care au fost supuse. Abia acum s-a trezit producătorul român că mai are ceva de făcut. Educația și sistemul sanitar au fost batjocorite de parcă ar fi avut cineva interes să ne întoarcem înainte de epoca  renascentistă. Adică analfabetismul și semidoctismul se lățesc ca o molimă.  Și acum să venim la Traian Băsescu. Nu știu de ce , îmi amintește de ultimii împărați romani din secolul V, care voiau multe și nu obțineau nimic. Au venit „lupii tineri” ( relativ) uniți în cuget, fără simțiri, social-liberalii care  vor să facă și ei multe. Nu le dăm vot negativ că nu-i știm. Călăul Stalin, în adânca sa înțelepciune zicea – „ Cadrele fac totul”. Se referea la dosare, dar luând sensul literal, are dreptate. Cine și unde sunt oamenii capabili să readucă normalitatea într-o țară bolnavă de corupție, în care toate împrumuturile, gigantice, s-au dus în diverse buzunare largi și încă neumplute. Unii îl visează pe Țepeș Vodă, alții pe Ceaușescu, dar  soluția reală sau soluțiile că sunt mii  de  greșeli ce trebuie îndreptate, se lasă așteptate. Spectrul Greciei falimentare ne stă alături. Nici alții nu o duc grozav. Noi ne concentrăm pe numele unor personulități ( sic!).  Om muri și om vedea.

BORIS MARIAN

Gustav Mahler

Gustav Mahler (7 iulie 1860 – 18 mai 1911) a fost un compozitor din școala post-romantică, de talie internațională.S-a născut la  Kalischt,în Cehia. Deși era destul de cunoscut,  sub regimul nazist, opera sa a fost interzisă din cauza originii sale eveiești.După anul 1945 muzica sa fost redecoperită și a intrat în repertoriul  multor orchestere celebre.

A studiat la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit în 1878, iar în 1897 a devenit director al Operei Casei Imperiale (Hofopera). Pentru a-și păstra postul a fost nevoit să se convertească, dar atacurile antisemite împotriva sa nu au încetat. Era un maestru în interpretarea cerației lui Wagner și Mozart.După zece ani a fost invitat și numit în postul de director al  Metropolitan Opera și New York Philharmonic, din SUA.

Opera lui Mahler nu este foarte întinsă, dar are profunzime și este extrem de complexă. Prima compoziție, din tinerețe care l-a impus a fost un cuartet pentru pian. În compozițiile sale se simte  o forță care îl plasează între cei mai apreciați compozitori de la finele secolului XIX și începutul secolului XX. Simfonii, corale, opere fac parte din moștenirea sa. A scris douăsprezece simfonii. Se remarcă Simfonia a 2-a, a 3-a, dar în special a 8-a, executată în anul 1910. Pringtre urmașii școlii sale se numără Arnold Schoenberg, Alban Berg, Shostakovich și Benjamin Britten, printre ei, mari inovatori ai muzicii secolului XX. În 1955 a fost înființat un Institut Internațional cu numele său.

A fost considerat din primii ani de viață un Wunderkind ( copil-minune) pentru  virtuozitatea sa precoce.În adolescernță a scris o operă, „ Ducele Ernst din Suabia”, în memoria unui frate care i-a murit. La Viena a studiat cu maeștrii Julius Epstein, Robert Fuchs, Franz Krenn.A fost coleg cu viitorul compozitor  Hugo Wolf, a fost prieten cu Anton Bruckner. Pentru cunoscătorii istoriei muzicii europene, aceste nume sunt familiare. Maestrul pe care și l-a luat drept model a fost mereu Wagner. Mahler studiază în paralel filosofia și literatura, fiind un spirit deschis și însetat de cultură. Schopenhauer și |Nietzsche l-au atras prin originalitatea și forța gândirii acestora.  O scurtă perioadă a condus orchestra din Ljubliana, interpretând opere de Verdi. A  locuit temporar la Olmouc, în Cehia, apoi la Praga, Leipzig, a interpretat opere de Bizet, Weber, apoi a compus Simfonia 1-a. În 1888, la concertele sale a participat și Ceaikovski. Următoarele etape au fost la Budapesta și Hamburg ( 1888-1897). A vizitat Italia, era entuziasmat de „Cavaleria rusticană” de Mascagni. Revenit la Viena este admirat de Brahms, Hans von Bulow, căruia îi ia locul după moartea acestuia.  Ajunge la Londra, asistentul său este  Bruno Walter. În anul 1900 este invitat la Expoziția Universală de la Paris, concertele sale sunt sponsorizate de Rothschild, pentru a contracara o campanie denigratoare pornită de cercurile antisemite din Austria și Franța. În 1902 se căsătorește cu Alma Schindler, cunoscută apoi cu numele soțului, o femeie care a atras numeroși bărbați celebri și a lăsat un jurnal destul de scandalos. Alma avea ambiția de a fi solistă, nu avea suficient talent, dar  preocuparea pentru lumea artiștilor nu a părăsit-o niciodată. Au avut doi copii, fete, mariajul nu era  fericit, nici sănătatea lui Mahler nu era prea stabilă. De altfel , efortul depus pentru a se afirma în SUA l-a costat viața, s-a îmbolnăvit grav de inimă , a fost adus în Europa, la Paris, apoi în Austria, unde a murit la 18 mai 1911, fiind înmormântat la Grinzing, lângă Viena. L-au însoțit pe ultimul drum |Bruno Walter, pictorul Gustav Klimt. Alma Mahler s-a căsătorit cu  Walter Gropius, apoi cu  Franz Werfel, a supraviețuit  mariajelor sale, murind în 1964. Jurnalul ei a fost întâmpinat cu multe critici, pentru subiectivism și autopromovare.  Fiica, Anna Mahler a fost o cunoscută sculptoriță.    Mahler este considerat , astăzi, unul dintre cei mai importanți compozitori moderni, un urmaș al lui Beethoven, Berlioz, Brahms, precursor al  unor mari compozitori ai secolului \XX. A avut o viață scurtă ( 51 de ani) , fiind și suferind , admirat de muklți, detestat de cei invidioși sau de cei cu prejudecăți rasiste. Posteritatea  îi este favorabilă, valoarea sa nu poate fi contestată în mod obiectiv. BORIS MARIAN.

Ura ca temă de discuție Voi scrie un tratat despre ură de o mie de pagini. După ce voi pleca din această lume. Merită ura să i se acorde atenție. Milioane de oameni au murit din cauza urii de tot felul. Ura s-a născut cu omul ca și iubirea. Leul, lupul ucid din instinct, de foame, de teamă, din alte motive necunoscute, dar nu din ură. Nu vă comparați cu ei, nu semănați. Cineva mi-a declarat că mă urăște din adâncul sufletului. Persoană feminină, mamă, bunică, am simțit că mi-a tras cu un par în cap. Pe mine mă doare capul de obicei fără motiv, acum aș avea. O visez noaptea cum vine și mă ucide. Ura este sentimentul, omului slab, neputincios, eu consider că și asasinii sunt oameni slabi, nu fizic, moral, ei nu au un reper moral sau au un reper fals. De ce să urăști pe cineva ? Din invidie? Te-a jignit? Te-a furat? Te-a ucis? Nu , aici deja nu mai este posibil. Ți-a ucis pe cineva drag? Nu mă refer la ura față de o colectivitate, un popor care se află chiar în afara oricărei logici și este dezastruoasă. Toate războaiele stau dovadă. Mă refer la ura individuală. Să presupunem că cineva m-a jignit sau eu am jignit pe cineva. Să spunem că jignirile curg de ambele părți , zile, luni, ani. Ceva nu este în regulă sub aspect psihic. Ori amândoi suntem bolnavi, ori unul dintre noi este. Dar poate că suntem sănătoși , însă nu ne cunoaștem suficient. Sunt convins că pe măsură ce cunoști un om îl urăști tot mai puțin sau deloc. Su nt convoins că ura este cea mai urâtă prejudecată, pornită din ignoranță. Vpă dau cuvântul de onoare că nu am urât pe nimeni, de când mă știu, am fost mânios, am ripostat dur, m-am apărat uneori „cu ghearele și cu dinții”, cum făceam când eram copil, dar îmi trecea. Cum reușesc unii să depună propria ură la o bancă a sufletului, să o lase acolo să se augmenteze cu procente, până la dimensiuni monstruoase. Am întâlnit asemenea cazuri. Ba, mai mult, după obiceiul serviciilor secrete, respectivii fac dosar, adună acte incriminatorii. Eu știu că simpatia este un sentiment gingaș și aleatoriu, știu că dragoste și prietenie cu sila nu se fac. Dar ura este de domeniul haosului, abisului, este o boală mortală, ea poate ucide și pe cel care urăște. Într0-un final, sincer, îmi este milă de cei dominați de ură și nici nu am un leac. Ba am unul – iubirea, dar ce demagogic sună? BORIS MARIAN

Iluzoria unitate a evreilor

Unii necunoscători, poate și răuvoitori, susțin că evreul este deștept ( șmecher) și se sprijină pe evreii lui. Nu toți evreii sunt deștepți, nu toți evreii sunt uniți, ba chiar dimpotrivă. Evreii nu se deosebesc de alte etnii în privința deșteptăciunii și spiritului de unitate. Nu vorbesc de apropierea evreului de cultură, care a intrat într-o tradiție milenară. Dar despre unitate se poate discuta. De ce România s-a format ca stat independent abia în 1878? Din cauza lipsei de unitate care a traversat secole. Limba română se vorbește de aproape un mileniu pe un teritoriu mai mare decât România de azi. Nu vorbesc de Dacia antică.
Să recitim Vechiul Testament. Abia la anul o mie înaintea erei noastre s-a format un stat unitar, iar după regele Solomon Israelul și Iudeea s-au despărțit, iar ce a urmat se știe. Două mii de ani de exil, după distrugerea Templului în anul 70 e.n. se datorează nu numai condițiilor istorice, dar și lipsei de unitate. Spiritual? Da, religia i-a păstrat ca popor pe evrei, indiferent că au fost asimilați și hazari( câți?), negri din Etiopia, Somalia, etc. În primul război mondial evreii au fost combatanți în toate armatele implicate în conflict. În al doilea război mondial, cu unele excepții, evreii au luptat ca militari în armatele Aliaților. Holocaustul putea să fie evitat sau diminuat, dacă democrațiile occidentale, inclusiv SUA ar fi cunoscut mai bine ( sau ar fi vrut să cunoască mai bine) dimensiunile catastrofei umane înfăptuite de naziști și aliații lor. În aceste țări erau și evrei influenți care nu au conștientizat posibilitatea reală a împiedicării masacrelor, nu au insistat pentru distrugerea lagărelor de exterminare și a rețelelor de cale ferată. Desigur, nu putem învinui nici pe acești evrei, nici democrațiile occidentale pentru Holocaust, dar se putea face mai mult decât s-a făcut. În consecință, URSS a apărut ca salvatoare a evreilor, ca efect secundar în lupta cu Germania nazistă. Renașterea Statului Israel nu a fost susținută de toți evreii, azi nu toți evreii susțin cauza sionistă de apărare cu orice preț a Statului Israel. Există defetiști, oameni indiferenți sau chiar dușmănoși ca fanaticii ultrareligioși care nici nu recunosc dreptul evreilor la un Stat, în așteptarea venirii Mesiei. Există și fanastici ultranaționaliști. Asasinul lui Itzhak Rabin este evreu. Ce durere pentru orice conațional. Istoria evreilor cunoaște perioade tragice și datorită dezbinării, a deznaționalizării, cum a fost cea a dominației comunismului în URSS, în țările satelit. Comuniștii evrei au renunțat la tradiția iudaică în favoarea unor iluzii cu repercursiuni grave asupra tuturor, evrei, alte etnii. Nici sub nazism nu se poate spune că evreii au fost mereu uniți. Răscoala de la Varșovia, din 1943, una dintre paginile glorioase ale poporului evreu, nu a fost susținută nici de polonezi,nici de Aliați, dar nici de o parte din populația evreiască aflată oricum în pericol de moarte. În lagărele de exterminare, acei Kapo, evrei puși supraveghetori au trădat adesea însăși noțiunea de umanism, deși erau sortiți oricum exterminării la rândul lor.
Astăzi se vorbește de comploturi, conspirații, manipulări ale nu se știe ce organizații oculte evreiești, exact ca în timpul „Protocoalelor Sionului”.
Este o nedreptate, pentru că oamenii cu averi imense nu sunt doar de etnie evreiască, cred că evreii sunt o mică parte dintre aceștia, iar conspirația nu pornește de la grupuri oculte, numite fie masoni, ca pe vremea lui Hitler, ba cluburi tainice. Eu nu cred că poate exista o grupare atât de bine organizată care să dirijeze politica și economia mondială.
Un ultim aspect și închei . Am avut contact cu mulți conaționali, în România, în Israel, ș.a. Oameni minunați – unii. Lichele – alții. Cum este posibil ca un evreu să urască pe un conațional și să apeleze la arbitrajul unui alt etnic, român, etc.?
Mâncătoria este o boală internațională. Dar pentru evrei, mie, îmi este rușine. Am avut de suferit și în timpul serviciului meu de inginer și acum, ca pensionar și membru al Uniunii Scriitorilor din România din cauza urii oarbe și lichelismului unor conaționali. Îmi este rușine pentru ei.
BORIS MARIAN MEHR

Noile afurisme

Noile afurime


Oamenii nu se schimbă, se prefac că se schimbă. Omul nu a evoluat, sub aspect moral de la comuna primitivă, până azi. Ideea de „Om nou” este una dintre cele mai pernicioase aberații, as dus la vărsare de sânge.

Cunosc autori, unii cu oarecare talent, care, din motive greu de descifrat, devin dușmănoși din cale afară. Scriu pamflete, satire, îl atrag și pe Dumnezeu în joc, se consideră scriitori, deși întreaga lor operă se află pe Internet. Le întinzi o mână, ei ți-o pupă , apoi scuipă. Nu-i judec, îmi este milă. Rău este că nu conștientizează inutilitatea demersurilor „satirice”, în afara unor iritări trecătoare.

Internaționala mediocrilor este ultima formă de unire a „robului cu rob”. Robi ai lipsei de discernământ.

Suntem noi generația potopului? Cred că da, prea s-a adunat răul în noi.
Am învățat noi ceva din Potopul lui Noe? Nu cred.
Dar curcubeul ne arată o nouă cale.
Dumnezeu ne-a scos din robia inconștienței, Poezia ne-a spus – să nu ai alt Dumnezeu, Dumnezeu ne-a spus – să nu iei Numele meu în deșert, Poezia ne-a spus – să nu ucizi nici o pasăre cântătoare, Dumnezeu a spus – să nu depui mărturie mincinoasă, ș.a.m.d.
Eu cred nu pentru că este absurd, ci dimpotrivă.
Lumina este pentru toți, unii nu o doresc, alții nu o văd.
Sfințenia Cuvântului, cred că un scriitor simte de două ori această sfințenie.
Dreptatea nu se află în ceruri, nici pe pământ, ci numai în sufletul nostru.
Binele nu se vede, se simte.
Răsplata și pedeapsa sunt numai în noi.
BORIS MARIAN

Eugen Ionescu

Eugen Ionescu- între cotidian și genial


.
• Eugen Ionescu ( n. 26 noiembrie 1909, Slatina - d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.


Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.
După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat "Tema morții și a păcatului în poezia franceză" pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițîndu-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.
Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitați". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve ("Cântăreața cheală") a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.
Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.
Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză.[1]
Dramaturgie
• Cântăreața cheală (1950)
• Lecția (1951)
• Scaunele (1952)
• Victimele datoriei (1953)
• Amadeu (1954)
• Jacques sau supunerea (1955)
• Ucigaș fără simbrie (1957)
• Rinocerii (1959)
• Regele moare (1962)
• Pietonul văzduhului (1963)
• Setea și foamea (1966)
• Delir în doi (1967)
• Jocul de-a măcelul (1970)
• Macbett (1972)
• Ce formidabilă harababură (1973)
• Omul cu valize (1975)
• Călătorie în lumea morților (1980)
Eseuri. Proză literară
• La Photo du Colonel (1962)
• Note despre teatrul de avangardă (1962)
• Note și contranote (1966)
• Jurnal în fărâme (1967)
• Prezent trecut, trecut prezent (1968)
• Descoperiri (1969)
• Solitarul (1973)
• Situații și perspective (1980)
• Căutarea intermitentă (1988)
] Ediții în limba română
• Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
• Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)
• Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
• Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994
• Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990
• Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
• Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992
• Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992
• Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993
• Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994
• Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
• Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-X, București, Editura Humanitas, 2003-2008
• Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
• Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992
Traduceri
• Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, Urcan Bătrânul. Volumul tradus a apărut la Marsilia (Marseille), în anul 1945, cu titlul Le Père Urcan.
Bibliografie selectivă
• Gelu Ionescu,Anatomia unei negații. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română (1927-1940), București, Ed. Minerva, col. Universitas, 1991 ISBN 973-21-0218-7
• Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, Cluj-Napoca, Ed. „Biblioteca Apostrof”, col. „Ianus”, 2001 ISBN 973-9279-48-1
• Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L'Oubli du fascisme, Paris, Presses Universitaires de France - PUF, (Perspectives critiques), 8 avril 2002 ISBN 2130517838
• Laura Pavel, Ionesco. Anti-lumea unui sceptic, Pitești, Ed. Paralela 45, 2002 ISBN 973-593-686-0
• Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol (traducere din franceză de Mona Țepeneag), București, Ed. Humanitas, 2003 ISBN 973-50-0400-3
• Matei Călinescu, Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale, Iași, Ed. Junimea, 2006
• Giovanni Rotiroti, Odontotyrannos. Ionesco e il fantasma del rinoceronte, Roma, Il filo, 2009
• Michel Finkenthal – Clovnul în agora
•
Mormântul lui Eugen Ionescu / Eugène Ionesco, în cimitirul parizian Montparnasse.



TESTAMENT
Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.
Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial
Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…
Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă
Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.
Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu
Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu
Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.
Aprecieri -
Ce formidable bordel!
Un om oarecare, angajat al unei mici firme, primește o moștenire din partea unui unchi din America. Își cumpără un apartament într-o suburbie și se retrage din orice activitate, intrând într-o rutină plină de singurătate și alcool, întreruptă de o relație amoroasă pasageră și de certurile cu portăreasa.


Îi cunoașteți?
În timp ce ea se dezbracă din ce în ce mai pasional și mai grăbit, el este obsedat de o o întrebare: "Îl cunoașteți, o cunoașteți sau nu-i cunoașteți?". Chemarea ei la fel de obsesivă are drept răspuns nebunia lui.

Jocul de-a măcelul
Jocul de-a macelul a fost atacata pentru ca nu vorbeam de prioritatea politicii, ci de prioritatea mortii, a destinului ineluctabil. A vorbi despre moarte inseamna sa impiedici revolutia sa aiba loc. Politica, organizarea sociala fac parte dintre grijile noastre si ne fac sa uitam singura problema autentica, aceea a semnificatiei existentei noastre. Semnificatia existentei nostre este ca traim in uimire si ca suntem facuti pentru moarte. Cel care pune, care traieste aceasta problema se regaseste in metafizica, unde spune: de ce exista ceva, mai degraba decat nimic?(Eugene Ionesco)

Macbett
O satiră după piesa lui Shakespeare. Doi generali, Macbett și Banco, inițiază o rebeliune pentru care li s-a promis de către Arhiducele Duncan pământuri, titluri și bani, dar acesta își încalcă promisiunea. Încurajat de seducătoarea Lady Duncan, Macbett intenționează să-l asasineze pe Duncan și să se încoroneze rege. Dar sângele pe care îl varsă nu îl lasă să fie fericit, fiind vânat de fantomele victimelor sale și descoperind că nici noua sa soție nu este ceea ce pare.
Noul locatar
Vorbăria interminabilă a portăresei unui imobil contrastează puternic cu laconismul locatarului nou mutat. Acesta refuză aproape orice dialog cu semenii, ba chiar se autoclaustrează progresiv de vacarmul care a pus stăpânire pe lumea contemporană. El își crează propria oază de liniște în camera sa, printre mobilele pe care cei doi Hamali le cară necontenit.
Omul cu valize
Omul cu valize se reîntoarce în locurile natale, prilej ca timpul, spațiul și amintirile să creeze un amalgam ce lămurește ambiguitățile și dezvăluie adevăruri profunde.
Pietonul si Furia
Regele moare
Rinocerii
Eroul principal al piesei, Beranger, este singurul care, într-o lume unde toți cei din jurul său se transformă rând pe rând în rinoceri, rămâne păstrător al valorilor umanității. Deși transformarea oamenilor în rinoceri este anormală, prin proporțiile pe care le ia, acest fenomen ajunge să fie sinonim cu normalitatea și, paradoxal, omul ajunge să fie privit ca o ciudățenie.
Tabloul
Despre valoarea operei de artă și condiția artistului, despre adevăr și absurd, comic și tragic,a într-o lume în care banii sunt cei care influențează deciziile, iar produsele artistice sunt considerate inutile. Piesa începe cu povestea unui bătrân iubitor de artă, extrem de zgârcit, care locuieşte cu sora sa, Alice. Folosind abil argumentele, el reuşeşte, să-l convingă pe tânărul pictor venit să vândă un tablou să-i plătească chirie pentru locaţie.
Viitorul e in ouă sau Mare e grădina Domnului!
Părinții din familia Jacques şi familia Roberta, alături de alte rude, fac tot felul de eforturi pentru ca tinerii să perpetueze specia.Un text care te face să înţelegi faptul că viitorul nu va scăpa curând de urmele unui trecut bolnav care apăre când credeai că în sfârşit ai scăpat de el, exact acolo unde te-ai aştepta mai puţin.


Dupa 46 de ani (premiera 6 aprilie 1964), „Rinocerii“ au urcat din nou pe scena Teatrului de Comedie din Bucuresti. De data aceasta, nu ca o productie proprie, ci ca un spectacol-atelier gazduit doar de amintita institutie culturala. Montare experiment care, fireste, nu putea sa scape de comparatia cu aceea a regizorului Lucian Giurchescu, avându-l in rolul lui Berenger pe Radu Beligan, primita extraordinar si de publicul parizian si de criticii de teatru din capitala Frantei, entuziasmati de prestatia românilor in turneul de la mijlocul anilor ‘60. Un moment de referinta din istoria Teatrului de Comedie, care va implini, in 2011, cinci decenii de existenta.
Spectacolul-atelier al Catalinei Buzoianu s-a dezvoltat, in anul centenarului Eugène Ionesco, 2009, din patru experimente cu distributii diferite din România si de peste hotare realizate in Studioul International UNESCO de Teatru „André Louis Perinetti“ din Bucuresti si in cadrul Atelierelor

•
NN. Datele de mai sus sunt preluate din enciclopedii.
x x x x x x x x x x x x x x x x x
Am în față volumul „ Eu” ( Ed. Echinox – Cluj ,1990). Citim din „Elegii pentru ființe mici” – „ Un mic soare, Doamne/ pentru sufletul meu” …„ Cineva rupea din el/câte puțintel/l-a lăsat decolorat/și cvutremurat”…„ Prietene, să plângem/ o lacrimă pentru frunza galbenă”…„ În țara aceea nu deosebești piatra/ de pasăre sau duh”…” A murit de congestie pulmonară/ păpușa, madonă de ceară”.
Din proza și eseurile publicate în periodice –„ A lupta pentru drepturile tale înseamnă de fapt a nedreptăți pe altul” …„ Am o adâncă silă pentru tot ce este vital, biologic instinctual, specific”…„ Suprema noblețe, să te rușinezi să lupți pentru viață, să te lași ucis, cu ai tăi, de asasini” …” Puricoșii care pun viața deasupra tuturor lucrurilor, imbecilii care cred în supraom”…„ Din slăbiciune respect durerile. Sunt politicos cu florile, cu câinii, cu pietrele” …„ Iubesc numai înfrânții, urăsc victorioșii…Sp fim umili față de umili …sunt totdeauna gata să pactizez cu dușmanul… furia mea cea mai vehementă nu poate rezista în fața unui surâs, fie fals, al dușmanului” … ”Eram scăldat într-o baie de suferință, nimic pentru setea mea de bucurie, era de ajuns o mână să mi se întindă, un deget, o voce blândă”…„Am descoperit că arta este superioară științei, filosofiei, faptei”… „ Viața este bestialitate”…
Despre VICTOR HUGO - „Deficiențele spirituale ale lui Victor Hugo i-au constituit talentul… El nu a fost un poet, ci un orator…El a influențat nu prin ideile sărace, ci prin metaforizarea ideilor sărace… Nu știa că metafora poate fi o condiție a poeziei, dar nu poezia însăși…Torentul lui Hugo nu este, de fapt, decât o o găleată vărsată, paie și ape murdare…Să nu se confunde un poet cu un om talentat. Un om de talent este un om social… Destinul adevăraților poeți este să nu aibă succes niciodată… Hugo a fost un om mare, tipic…A știut să fie nici al lui, nici al lumii… A fost de o mediocritate exemplară…Prefețele sale erau revoluționare, pentru că revoluția era la putere ( n.n. EXTRAORDINAR!)… A vrut glorie, avere, putere , le-a avut pe toate… A început să scrie poezie numai pentru a avea gloria unui Chateaubriand, pe care apoi l-a disprețuit…Cât a trăit , a scris despre iertare, bunătate și nu și-a uitat niciodată criticii, i-a insultat ( Nissard, Merimee, Montalambert)…Se credea bun și nu era… Știa despre relația soției sale Adele, cu Saint Beuve și a acceptat-o cu condiția ca prietenul său să continue să-i facă reclamă . Când acesta l-a refuzat, l-a dat afară și a înșelat-o pe Adele până la moarte…Hugo nu a înțeles nici poezia, nici sufletul soției sale…După Napoleon a fost regalist, după căderea regelui a fost republican… La moartea fiicei sale a scris sute de poezii, a consumat cantități imense de hârtie, soția sa suferea în tăcere, el îi cerea părerea asupra poemelor sale…Avea nevoie de suferință…Francezii doreau prin Hugo să aibă un Goethe al lor, dar sufereau că nu așa stăteau lucrurile…Admirația lui Hugo era facilă, îl admira și pe regele Ludovic Filip, care îl lingușea …
Despre „Journale en miettes” - ar trebui citate pagini întregi, dar rezumăm, cum ne pricepem. Binele este anost. Dracul este inteligent, Dumneze este … simplu. „La cinema m-a iritat înfrângerea intrigantului” … „ Răutatea este bunătatea exasperată…Posteritatea nu e niciodată dreaptă…. De ce să nu-mi complic viața? Ce am altceva de făcut? … Chietudinea plană seamănă cu moartea …Am oroare de înțelepți și de moraliști …Superioritatea omului stă în gratuitate ( citat din Gide)…Există po inițiere dificilă în nebunie- poezie, idei, religie, politică… dar ești prins, nu mai scapi…Poiezia pare o scrânteală, burghezului cu mult stomac umplut de înțelepciune… Chelule, ai cumințenia prudă a vacii…Omul inventează sensuri, care să-i justifice existența…Prefer coșmarul, acestei vieți insipide, prefer chinul, morții…Sufăr când par mai puțin inteligent decât alții…Înainte de a fi celebru eram un ins mult mai simpatic…Critica este un joc futil, neimportant…Viața este plină de lucruri inexplicabile, dar cel mai mult este plină de mine …Uneori mi-e frică de oameni” …
„Cântăreața cheală” ( „Englezește fără professor”) – prima scenă – se discută despre mâncare, pește, salată, untdelemn,supă, despre băcanul din colțul străzii, apoi umează absurdul – iaurtul este bun pentru rinichi … și apoteoză, doctorul conștiincios trebuie să moară cu bolnavul, bolnavul seamănă cu un vapor, au boli asemănătoare, de ce nu se dă în ziar vârsta noilor născuți și numai a morților ( butadă),
a murit Bobby, care avea același nume cu al soției, Bobby, iar deosebirea dintre ei a devenit mai evident prin faptul că Bobby – soțul murise, hârtia este pentru scris, pisica este pentru șoarece, iar brânza este pentru zgâriat, ș.a.m.d. Ionescu a recunoscut că a scris această piesă, una dintre cele mai cunoscute piese absurde după Jarry, consultând un manualde engleză „fără profesor”.
Nu ne-am propus o analiză a operei ionesciene, care , la fel ca și în cazul lui Caragiale, nu are o mare întindere, dar este inepuizabilă în esență. Dacă lectorul nu este „ipocrit”, poate spune, cel puțin în sinea lui – „ Ionesco c”est moi”. Credem că literatura slătineanului, devenit parizian get-beget, Eugen |Ionescu este opera unui geniu.
BORIS MARIAN