Viața și moartea tovarășului Stalin

Rămas singur, după  cheful de la vilă, tov. S sau simplu S începu să depene amintiri. Era în ajunul zilei de 3 martie   1953. Nimeni nu știa ce o să urmeze. În tinerețe i se spunea Koba, de la numele de ilegalist-infractor, Iakob. I se spunea  și Soso, de la Iosif, numele dat de tatăl său, cizmarul. Îl bătea cu sălbăticie acest tată. Soso nu i-a iubit pe muncitori, erau prea duri. El era delicat, scria versuri. Și-a iubit prima soție cu care a avut un copil, l-a numit                           Iakob. Pe Lenin nu l-a iubit, era prea intelectual. Nici pe  Troțki, mai cu seamă când lovitura de stat din octombrie 1917, organizată de acest ochelarist înfumurat, a reușit. În 1918, Lenin a fost împușcat   la un miting.  Stalin s-a bucurat, deși nu avea șanse să ajungă în frunte. Nu i-a iubit nici pe militari, nu prea înțelegea el arta militară,  chiar Troțki i-a spus-o în față, după rușinea îndurată la Țarițân(viitorul Stalingrad),  ca și în Polonia, pe care rușii   au pierdut-o. Lui Stalin îi plăceau vinul, femeile, cântecele rusești și gruzine. Muncea mult,cu  răbdare,verifica tot, mai cu seamă biografiile  celor cu care venea în contact. Devenise un om de temut. Când a murit Lenin, în 1924,   a preluat cu bucurie  nu numai conducerea partidului, dar și lagărele cu politici. Nu erau mulți, zece-douăzeci de mii.  A  construit un Gulag cu milioane de deținuți. Pe Frunze,moldoveanul care se cam opunea măsurilor represive, l-a lichidat   cu   ajutorul medicilor. Când a   murit Dzerjinski, s-a bucurat nespus, Ceka, temuta   Cekă era a lui. A trecut la lichidarea micii burghezii, inginerilor,                                             țăranilor mai bogați, apoi și a celor săraci.   Erau obraznici, nu aveau orientare. El știa ce are de făcut,a   învățat de la Troțki, care dorea o cazarmă  pe tot  spațiul URSS . Pe acest                                om îngrozitor   l-a terminat  în 1940 cu ajutorul comuniștilor mexicani.  Îl admira pe Hitler, cum știuse el să preia puterea fără luptă. Cum vorbea lătrăul acesta.  Se cutremura o țară. Stalin avea vocea joasă,răgușită,nu-i plăcea să vorbească în public. Când   nemții au  trecut granița, la 22 iunie 1941,  Stalin   s-a speriat.   Spera  că nebunul de Hitler va termina cu                Anglia,  apoi,mai știi? A băut trei zile  în  șir. Aliluieva,    a  doua soție, care s-a sinucis nu știa de ce, îl mai ținea din scurt.  Pe    cât de firavă, pe atât de încăpățânată. Pe militarii de frunte, Stalin i-a împușcat   înainte de  război,  antipatia era reciprocă.În timpul războiului a văzut că URSS nu era  controlabil, ba îl trădau tătarii, ba ucrainienii, moldovenii,                                                               caucazienii. Singurul care îl mai liniștea era Molotov. Omul avea un optimism   nativ, nici nu era prost. Ca să-l țină aproape, i-a trimis nevasta în lagăr. Pe evrei i-a folosit să meargă, fruntașii lor intelectuali, în SUA după ajutor.  A obținut mai mult decât spera. Arme, haine, alimente. După război,   evreii aceștia parșivi trebuiau lichidați, prea știau multe. A lăsat în apropierea lui numai pe cei mai slugarnici. Populația să meargă în Extremul Orient. Să muncească. Hitler nu a   înțeles cum să rezolve chestiunea, evreii nu erau un pericol, dar                          nu puteau fi iubiți. Nu se   întreba de ce,Lenin nu   avea nimic contra evreilor, era nepot de evreu,  admira cultura lor. Stalin iubea cărțile, dar nu oricare. În ultimii ani se temea de un complot al   propriilor slugi,în  frunte cu perversul de   Beria. Simți   că i se  face rău .  Căzu.

Nu a  vrut să cheme  paznicii, se  jena. Vomase. Apoi totul s-a scufundat în beznă. Îl durea îngrozitor capul.   A văzut chipul   radios al lui Beria,acesta vorbea tare, „A murit, amurit”, spunea nebunul.  Stalin aridicat mâna spre Beria, acesta i-asărutat-o. Apoi marele Stalin s-a  stins. „Pe mine mă vrea urmaș ”, a strigat Beria  isteric. Cei din jur s-au speriat . istoria și-a continuat cursul.  Prin 1963  am fost la Gori, satul unde s-a născut   Iosif Djugașvili. O statuie mare, ca în     fața   parcului    Herăstrău , din București, ca la Brașov, cândva,                                    mai        exista la Gori.  Casa-muzeu mai funcționa. Eram mirat,   deși nu știam multe despre                                     fărădelegile tătucului popoarelor, eram edificat, omul fusese un dictator  cumplit. Nu-l uram, dar   nici nu mai aveam acea admirație prostească din copilărie. La cimitirul Novodevici din Moscova  era mormântul  Aliluievei. Stalin venea în fiecare an și depunea flori. Unii spuneau că el ar fi ucis-o, dar nu pare a fi adevărat.   Stalin își iubea femeia cu care trăia. Dar nu permitea nimănui să intervină în planurile sale.  Aliații lui Stalin din țările socialiste                                 păreau niște caricaturi  în comparație cu tătucul.  Doar Mao  din China și Tito,care   s-a și dezis de Stalin păreau mai  originali. Astăzi  modelul stalinist există. Poate că în fiecare din noi,  acest Cain al   secolului XX  trăiește  ascuns.   DAR NU AVEM CONDIȚII.   

Boris Marian 

12.07.2013                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                       

CE ESTE POEZIA?

Ce este poezia și cu ce se mănâncă?

Latinii spun- ABYSSUS ABYSSUM INVOCAT,  adică   neantul cheamă neant. Poezia, ca toate artele frumoase, trăiește o criză după alta.  Majoritatea autorilor  se hrănesc , din păcate, încă  în lumea iluziilor. Arta, aici fiind inclusă și poezia, evident, are o vechime de mii de ani. Dacă religia este o necesitate, poezia nu este. Se poate trăi foarte bine și fără. Cineva spunea că poezia adevărată îi face pielea de găină. Regret, orice știre  teribilă la Tv  poate avea un efect similar sau mai „tare”.  Autobuzul care s-a răsturnat în Muntenegru, mineri blocași în subterană,  cutremure și tsunami pe glob, foametea și genocidul din diverse zone ale lumii ar trebui să ne  facă pielea, nu numai pielea, sufletul să sângereze. Dramele noastre intime, mă iubește, nu mă iubește cineva, etc.  sunt flori pe câmpie. Poezia nu este panaceul dramelor noastre personale. Psihologia, psihiatria sunt ramuri științifice. Desigur, cei care au parcurs cât de cât  drumul poeziei, au înțeles că  orice act cultural se înscrie într-o tradiție. Iar tradiția este bună în prima etapă a formării unui artist. Nu poți repeta experiențele  înaintașilor. Cineva îmi spunea cu naivitate că el scrie din inimă și că NU A CITIT NICIO POEZIE A ALTUI AUTOR, ca să nu fie influențat. O, sancta simplicitas. Dumnezeu să-l aibă în pază, că nu mai trăiește. Am ascultat poemele sale – curat Enăchiță Văcărescu. Fără să știe el refăcea drumul poeziei. Nu se poate, așa cum nici lectura extinsă la tot ce s-a  scris în 3000 de ani , prin absurd, nu ajută la nimic în lipsa  unui foc divin. Poezia trebuie să fie, așa cred, quia absurdum  est, trebuie să pară a fi un nou născut care vorbește. Nimic nou sub soare nu este valabil pentru un artist  adevărat. Orice poezie  care îmi amintește de alt autor din sec. XXI, XX, XIX și îndărăt mi se pare suspectă, depășită ca termen de valabilitate. Cântarea Cântărilor  din Biblie este scrisă de aproape trei mii de ani, desigur nu de regele Solomon, care avea alte griji. Cine să o mai întreacă?  Homer,Dante,  Shakespeare ne-au dat ce este mai bun. Ce mai vrem? Ne luăm la întrecere între noi ca la un concurs școlar. Vai, vai, nu mi-au plăcut concursurile, deși am participat, am mau ciupit un premiu, o mențiune. Nix!  Vise plăcute. Prima și ultima întrebare  a artistului este – am ceva nou de spus, într-o  exprimare personală sau tac și ascult? Scrieți, băieți, numai scrieți, era un îndemn pentru dezvoltarea limbii românești. Acum limba română, ca bogăție este la nivelul limbilor de circulație internațională, ba poate fi mai originală. De scris, oricine poate să scrie, dar să nu se laude că este scriitor. Dumnezeu nu a rupt sacul pentru toți. El  doar pune mâna pe creștetul unuia. Poate că  omul nici nu știe ce noroc a da peste el. Dacă știe, e și mai bine. Dar păsări sunt multe, una este Cea Măiastră. Subsemnatul nu se laudă și nu se crede Alesul. Asta știe Dumnezeu. Iar de crezut, credem cu toții.

BORIS MARIAN.

 

 

 

Somnul rațiunii  naște monștri

 

Mulți cunosc gravura lui Goya cu acest titlu. Mă voi referi doar la doi monștri. Nu înainte de a cita din Cilibi Moise, un trubadur din secolul XIX – CINE DEOSEBEȘTE PE OM DE OM NU ESTE OM.

GERONTOFOBIA -  este un viciu de care suferă unii tineri și mai puțin tineri. Recunosc că și eu am suferit de această boală până pe la 30 de ani. Nici nu  credeam că voi trăi mai mult, viața mi se părea scurtă și trebuia să mă grăbesc. Tatăl meu s-a prăpădit la vârsta de 50 de ani și eu îl consideram bătrân. Dacă tinerii vor să fie iubiți, ar trebui să învețe de la cei mai în vârstă. Cine nu are un bătrân să-l cumpere. Nici oamenii în vârstă nu ar trebui să privească de sus pe tineri. Există și iuventofobia, dar este mai rară, eu îmi iubesc nepoții, îmi plac tinerii talentați, nu-mi plac  obrăzniciile unor tineri. Nu-mi place lipsa de educație și de cultură, care poate să fie apanajul unora de orice vârstă. Priviți la Neagu Djuvara, ce tânăr este, amintiți-vă de Alexandru Paleologu. Sub socialism exista și criteriul absurd – să te ții de scaun cât mai mult, indiferent de vârstă. Ceaușescu este exemplul tipic. Dar tirani și dictatori au fost și tineri – vezi pe Moamar Gadhafi, ajuns la 29 de ani dictator și care a terminat prost ca și Ceașcă al nostru. Cu asta , cred că am spus destul.

XENOFOBIA –  alt viciu, mult mai grav, răspândit în toată lumea.  Este cauza nenorocirilor din secolul XX , din secolele anterioare, din acest secol. Dar tot mai mult  oamenii înțeleg că valoarea individuală este cea mai importantă. Nu există etnii rele și etnii bune. Dictatorul Hitler a început cu handicapații, apoi cu homosexualii ( deși în partidul nazist erau destui homo), apoi cu evreii, cu țiganii, cu slavii ( polonezi, ruși) , urma să „rezolve ” și cu latinii ( românii, italienii, spaniolii, francezii) , așa cum scria în cartea pe care mulți nu au citit-o și nici nu ar avea ce citi, MEIN KAMPF ( Lupta mea). La noi s-au manifestat gălăgios și violent, profesorul A.C.Cuza, apoi legionarii ( pe care unii îi admiră, azi, de parcă erau mai buni decât torționarii comuniști), apoi Mareșalul Antonescu ( personaj controversat, admirat fără a se cunoaște bine politica sa de distrugere a unui stat, în final, ceea ce a dus la ocupația sovietică, drept rezultat) , ca și „bunii”  șefi ai PCR-PMR, Dej și Ceaușescu. S-a dovedit că sloganurile comuniste erau false, una se spunea, alta se făcea. Sașii, evreii  au fost vânduți ca niște animale, deși erau cetățeni ai României. Comunismul a fost adus de comuniști,  care erau de toate etniile. La început au fost mulți evrei în conducere, dar acești mulți erau max. 2000, față de 800.000 de evrei în 1938 și 400.000 după război. Stalin nu a fost evreu,  Hitler nu a fost evreu, nici Lenin, care avea un bunic evreu, Ceaușescu a scos aproape pe toți evreii din funcții, el a introdus  un concept avortat – național-comunismul, care se autoanulează, comunismul fiind,în teorie, o ideologie internaționalistă. Eminescu a fost acaparat atât de xenofobi, cât și de comuniști, desigur postum. Ca jurnalist el a exprimat opinii politice  în concordanță cu gândirea unor conservatori. Dar câți știu că Eminescu a colaborat și a fost prieten cu marele folclorist, rabinul Moses Gaster și cu filologul H. Tiktin? Am scris despre filosoful H. Wald și despre istoricul literar Z.Ornea. Au fost valori ale culturii române, iubiți de intelectuali români. Unii s-a supărat că „bag pe gât evrei”. Wrong, nu bag pe nimeni pe gât, nici pe mine însumi. Limba română este criteriul românității, contribuția la cultura română, nu țipetele unor patrioți de piață. Nu mă refer la persoane cunoscute, nu are rost. Cât privește creștinismul, papa Benedict al XVI-lea, deși în trecut a fost înrolat în trupele germane, a spus – UN CREȘTIN ADEVĂRAT NU POATE FI ANTISEMIT.  Cred că și Iisus Christos îl aprobă. Cu asta închei.

BORIS MARIAN MEHR

Prietenie, sex și căsnicie

 

Am să încep cu căsnicia. Sunt un familist convins,  de la 18 ani voiam să mă însor, să nu fiu singur. Nu eram orfan, dar nu aveam prieteni buni, nici printre colegi, nici în afara mediului  școlar, universitar. Evident, m-am căsătorit iubind. Evident, iubesc și acum jumătatea vieții mele. Nu i-am dedicat niciodată un poem, pentru că  sentimentul este prea profund ca să-l joc la loteria cuvintelor. Dar nu exclud abaterile. Nu suntem pe vremea Inchiziției și nici a anticilor, când adulterul, în special  în cazul femeilor se pedepsea cu lapidarea. Sexul este o urmare a  originii animale a omului. Nu sunt anti-sexist, nici acum la vârsta „înțelepciunii”. Nu putem să refuzăm una din marile plăceri  - sexul. Fie el animalic. Nu cred însă că nu poate exista iubire și fără sex. Sex fără iubire – da.  Poate că la bărbați este mai simplu, nu degeaba spune Talmudul că femeia este superioară bărbatului pentru că a fost făcută din os și nu din humă. Cred în inteligența femeilor, desigur nu generalizez. Prietenia? Am citit  texte frumoase despre prietenie, inclusiv unul mai recent al Ioanei Pârvulescu, foarte convingător. Ea afirmă că prietenia este superioară iubirii. Wrong! Nu cred. Să tratăm  chestiunea  sistematic – între bărbat și femeie nu poate exista o prietenie adevărată, în inconștient există o atracție sexuală. Între doi bărbați sau între două femei există prietenii, dar adeseori sunt trecătoare. Homosexualitatea, pe care nici nu o detest, nici nu o condamn, dar nu aș practica-o din motive estetice, dovedește că și prietenia dintre parteneri de același sex  poate fi minată tot de atracție sexuală. De ce nu se prea sărută bărbații  heterosexuali? Pentru că au o anumită aversiune față de practica homo. Personal, am o oarecare milă pentru gay, ca și pentru lesbiene, deși  pe femei la înțeleg mai ușor. Femeile pot fi tandre, mai tandre decât bărbații. Acum am să declar ceva  oarecum scandalos -  femeia sau bărbatul, căsătoriții fiind , care nu și-a înșelat niciodată partenerul/partenera au ceva sub normal. O inhibiție psihică. Nu judec de ce și cum. A înșela cu gândul, știe orice creștin , este aproape la fel cu a înșela cu fapta. Nu te lasă condițiile, vârsta, etc. dar tendința există. Nu suntem prizonierii unei singure iubiri. Asta seamănă cu călugăria. Aici revin la căsnicie – uneori ea pare un rău necesar, comuniștii utopici credeau că instituția căsătoriei o să dispară. Nu, societatea se bazează pe cupluri legale, are nevoie de copii  recunoscuți, nu poate crește numai orfani și copii abandonați. Rostul căsniciei este procrearea și bucuria adusă de copii. Căsniciile fără copii  pot fi la fel de fericite, dar dorința  de a avea urmași este omenească. Tot din regnul animal vine. În încheiere aș vrea să spun că atracția sexuală nu dispare cu vârsta, se atenuează, apare teama de impotență, de frigiditate,  dar în realitate atracția rămâne. Numai frigizii nativi nu au nevoie de sex.  Frigiditatea este atât fizică, dar și morală. Sunt oameni care nu pot iubi. Este un mare handicap. Unii se și căsătoresc, fac copii, sunt buni familiști. Aparent. Există frigiditate morală, acest fenomen este cel mai tragic. Este o moarte înaintea morții. Vă mulțumesc, am încheiat conferința.

BORIS MARIAN

Kafka

Înțeleptul Toma George Maiorescu

 

În  zilele noastre puțini sunt înțelepți. Scriitorul, filosoful Toma George ;Maiorescu ( am să recurg la inițiale, TGM, așa cum îi spun prietenii) este unul dintre acești purtători de speranță și  putere de analiză. Noua sa carte, „Pământul minat al speranței” ( Ed. Palimpsest-2012)  are asupra cititorului un impact benefic. Lectura ei cere un anumit efort de gândire și autoscopie. Deși cunoscută, biografia sa merită o scurtă prezentare. Născut la Reșița  la 1 decembrie 1928, absolvent al studiilor universitare de Litere și Filozofie, ca și al Institutului de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova ( a fost coleg cu mari poeți ai prezentului, Evgheni Evtușenko, Bella Ahmadulina, ș.a.), cu o specializare la Universitatea din Cleveland( SUA), mare globe-trotter pe mări și oceane, fost deputat și șef de partid (MER) el are în urmă o carieră prodigioasă de scriitor și publicist, la revista CONTEMPORANUL ( 1954-1971), condusă de George |Ivașcu, la ROMÂNIA PITOREASCĂ, creator al unei noi ramuri, Ecosofia, membru al  unor înalte foruri științifice, TGM este autor a peste 40 de volume de versuri, proză, publicistică, filozofie. A avut ca traducători nume celebre – Pablo Neruda, Evtușenko, ș.a.

Autorul prezentei cărți este un optimist, în ciuda  atâtor evenimente și evoluții pe plan mondial și național, care mai mult ar trebui să ne mâhnească. „Putem fi mândri de performanțele creierului uman”.Pericolele poluării radioactive, evoluția în domeniul bioenergetic, descoperirea celulelor stem, nanotehnica, clonarea, descifrarea treptată a fenomenului Big Bang, sunt daruri  cu factor de risc pe care ni le-a adus finalul mileniului II și începutul mileniului III. Nu mai vorbim de efectele crizei economice în diverse zone ale lumii, de creșterea demografică care duce la dublarea populației globului la fiecare 35 de ani.  Din nou s-a deschis cutia Pandorei, TGM ne propune să facem un pas înapoi pentru  regândirea unor strategii de supraviețuire.”Sensul vieții este însăși viața”.Primul capitol este un interesant auto-interviu din care  reținem reperele unei vieți de om permanent activ, conectat la cele mai acute probleme ale societății românești. Locurile natale, Banatul care se spune că e „fruncea!”, începuturile presei postbelice, admirația pentru două personalități total opuse ca mentalitate, Blaga și Maiakovski, despărțirea de „idealurile comuniste”, fără a ignora rolul istoric al ideilor comuniste, destinul poetului într-o vreme de restriște,preocuparea pentru expresia literară, pentru esențe, relația dintre poezie-filozofie și politică, revenirea la Natura –mamă, pasiunea pentru ecologie și descoperirea Ecosofiei,  adică filosofia existenței omului ca parte a Naturii, formularea noțiunii de OM TRIDIMENSIONAL, dilema Platon- Heidegger, multe alte dileme și contradicții,  avem în față o panoramă a gândirii unui om complet absorbit de destinul lumii. Este și urmarea contactului din tinerețe, după război cu marele Lucian Blaga, profesorul care l-a remarcat pe studentul său, TGM. Următorul capitol se referă la  eterna căutare a lui Dumnezeu, „Dumnezeu, eu și ceilalți”, descifrarea tetragramei, regăsirea izvoarelor monoteismului iudaic, a apariției creștinismului din magma iudaică, paralelismul cu alte credințe, brahmanismul, taoismul, importanța eticii iudeo-creștine,semnificația exemplului cristic în istorie, problema identității, a antisemitismului/ iudeofobiei, îndumnezeirea omului, ș.a.

Noua soluție a salvării umanismului este văzută de TGM în ECOSOFIE,  iubirea pentru mediul care ne-a născut și ne … tolerează. Cu toate actele noastre nebunești,  evitarea răului pe care noi îl făptuim prin ignoranță și neiubire. Un loc important în  carte îl are Blaga, influența covârșitoare a acestui mare poet și filosof asupra concepțiilor autorului.Aflăm  amănunte din viața lui Blaga cel năpăstuit și marginalizat de un regim obtuz, exclusivist, antiintelectual. Cartea se încheie cu un poem în stil TGM, care sintetizează  artistic, ceea ce se scrie în cele 240 de pagini. Grafica  este semnată de fiica scriitorului, Daniela Wanda, trăitoare la Los Angeles, artistă de succes, directoare a unei publicații de profil artistic.

Cititorul are numai de câștigat din lecturarea și relecturarea acestui volum, dăruit de TGM la o vârstă venerabilă. Și totuși, când discuți direct cu el, ai impresia că este mai tânăr decât tine,spiritul său  lucid și ludic te cucerește. Vom mai reveni asupra cărții, acesta fiind  doar un semnal.

BORIS MARIAN

MASADA- O PAGINĂ EROICĂ

 

După distrugerea Celui de Al Doilea Templu, 970 de zeloți ( evrei luptători) s-au  adăpostit în cetatea Masada, fiind înconjurați de o armată  formată din 5000 de militari. romani.Asediul a durat trei ani ( 70-73 e.n.). A fost o rezistență nemaiîntâlnită în istoria antică, finalul fiind tragic – refuzând ultimatumul, luptătorii au preferat să moară decât să se predea. Masada este  și astăzi un simbol al eroismului  evreilor, un exemplu   pentru orice luptător care apără Independența Statului Israel. Desigur, capacitatea de apărarea a actualului Stat este incomparabil mai mare decât în trecut.

Aflată pe malul vestic al Mării Moarte, înregistrată de UNESCO drept reper istoric, cetatea este vizitată în fiecare zi de sute și mii de turiști din întreaga lume. În iunie 2012 a avut loc în interiorul ruinelor cetății o manifestare artistică-muzicală- Carmen Opera Festival, cu o participare impresionantă. În 1981 a fost realizat un film serial cu actori renumiți.în.rolurile.principale..fiind.Peter.O”Toole.și.Peter..Strauss.

În.cetate.se.aflau.pe.lângă.bărbații – luptători , familiile acestora femei,copii. Bărbații.și-au.ucis.familiile.și.apoi.s-au.sinucis.Au rămas în viață doar.câțiva.martori ( două femei și cinci copii),care au povestit cele întâmplate.

Istoricul.Josephus.Flavius.a.relatat.în.amănunțime.acest.episod..Există,de.asemenea.o.întreagă.lliteratură.pe tema Masadei,literatură scrisă atât de autori evrei, cât și creștini.Între ruinele cetății aflate într-o zonă extrem de caldă, dar pitorescă, se află vestigii de valoare , demne de interesul arheologilor și iubitorilor de frumos și cultură.Timp de secole ea a fost uitată, fiind redescoperită în anul 1838.În 1973 au avut loc filmări pentru pelicula celebră „       Jesus Christ – superstar”, criticată de Biserica Catolică. Numele este ebraic, de la METADA, care înseamnăCETATE. A fost construită cu mult înainte de epoca noastră, fiind fortificată de regele idumeu Irod I, în anul 74 î.e.n.

Desigur, actul sinuciderii în masă a fost discutat și pus chiar sub semnul îndoielii. De reținut este, totuși, dorința unui popor, exprimată în acest caz de o mână de oameni, de a-și apăra demnitatea de oameni liberi.

BORIS  MARIAN MEHR

Alexandru Vona – un mare scriitor ignorat Alexandru Vona (n. Alberto Henrique Samuel Bejar y Mayor, 3 martie 1922, București, d. 12 noiembrie 2004, Neuilly) a fost un scriitor și inginer româno-francez .A părăsit România în 1947, după ce a primit Premiul Fundațiilor Regale pentru scriitori tineri pentru un volum de poezie (în manuscris), numit „Vitralii”, care n-a mai fost publicat deoarece editura a dispărut odată cu venirea comuniștilor la putere. Manuscrisul volumului, dat în păstrare lui Mircea Eliade, s-a pierdut. Romanul „Ferestrele zidite” l-a scris în mai puțin de trei săptămâni în 1947, dar l-a publicat abia în 1993. A fost tradus în mai multe limbi de circulație internațională. A fost rudă cu Elias Canetti. Este înmormântat la Cimitirul Père-Lachaise din Paris. A mai publicat- Versuri, București, 1936, Ferestrele zidite, București, 1993, 1997, 2001,   Misterioasa dispariție a orașului din câmpie, 2001 , Esmeralda, 2003 În zilele care au urmat decesului său, au apărut în revista ROMÂNIA LITERARĂ  două articole omagiale, semnate de Doina Jelea și Elena Ghirvu Călin, care l-au cunoscut personal, la Paris și la București. Doinea Jelea scria –„ Alexandru Vona este autorul unei singure cărţi, ca Lampedusa, ca Umberto Sabba, ca Rimbaud, în fond, dar această carte este una dintre cele prin care circulă un Ťaer de literatură universalăť, impregnând-o şi pe a noastră de el şi ajutând-o să se plaseze şi ea, ceva mai bine, în universalitate”

Farmecul discret al burgheziei

 

Tatăl meu s-a născut într-o familie cu o stare materială bună, aveau bonă, mergeau la băi. Bunicul  a murit în aceeași lună cu tovarășul Stalin, pe care îl detesta. Îi luase tot. Era un om firav ca fizic, dar înțelept. Când a murit nu mi-a venit să cred. Îl cunoșteam puțin, locuia la Rădăuți, dar l-am iubit pentru că mă lua pe genunchi și vorbea cu mine despre orice chestiune. Era religios, practicant fervent.  Bunicul din partea mamei , un zdrahon, negustor cam prăpădit, a fost împușcat în 1942. Istorie. Tata  a studiat la Viena și la Rouen, chimia, s-a atașat de comuniști, a luptat în Spania ca apărător al Republicii, a trăit puțin, s-a stins la vârsta de 50 de ani. Era un comunist moderat, dar principial. De la el am preluat credința în binele  omenirii, o noțiune nebuloasă, nerealizată.  Ce m-a îndepărtat de idealuri a fost propaganda  amețitoare și ilogică, lichelismul aserviților  regimului, de aceea m-am făcut inginer și m-am apucat de scris versuri.  A fost și este o salvare. În 1989, deși nu credeam în fragilitatea sistemului, m-am bucurat că a căzut. Nu știam că  dintr-un cadavru pot ieși atâția viermi. Am început treptat să realizez că  economia de piață este o economie bazată pe furt și corupție. Desigur sunt și oameni care muncesc cinstit, dar cum poți fi cinstit până la capăt într-un nou sistem, moralmente la fel de depravat ca și cel dinainte, mai cinic. Dacă  trăiau Robespierre sau Hebert, multe capete cădeau. Burghezia nouă și-a arătat fundul care seamănă cu fața. Îi înțeleg pe avangardiști, deși nu practic avangardismul, este prea permisiv pentru cabotini. Timpul va readuce pe tapet conflicte majore. Omul nu este un animal dresat. Polarizarea socială este contrară naturii umane, omul nu este nici bestie, nici lup.

 Mă gândesc la Madame Bovary. O sete nebună pentru mărire, înnobilare. Anna Karenina este cu totul altceva. A fost o jertfă a iubirii și a luptei împotriva convențiilor. O luptă inegală. Burghezia iubește convențiile, familia perfectă, discreția perversă, ea este mereu mulțumită cu ce are și va mai obține. Nu fac parte din sărăcime, nu mă simt proletar, dar ceva este rău , fundamental rău  în sistemul capitalist. Cică evoluează, se umanizează. Nici vorbă, crimele se țin lanț. Masacre în toată lumea, bombardarea Belgradului, intervențiile în Afganistan, Irak, presiunile economice sunt niște  porcării. Scuze pentru limbaj, porcul nu este de vină. Este și el o jertfă. Terorismul nu are nicio scuză, dar s-a născut din cauza pauperizării  unei treimi din populația globului, dacă nu mai mult. Oamenii se pervertesc, umilii devin călăi, călăii devin profeți.  Un artist nu poate fi burghez, el este un răzvrătit, Goethe a fost singurul artist cu spirit de curtean , un hibrid  de nobil-burghez. Villon, Rimbaud, Baudelaire, Maiakovski cel tânăr, Esenin,  Silvia Plath ș.a.  nu puteau să nu se răzvrătească. Unii nu-i înțeleg.  „Stați liniștiți, așezați-vă la locurile voastre”, au fost ultimele cuvinte spuse în public de handicapatul Ceașcă. Știa ce spune. Nemulțumiții, agitații nu plac niciunui regim totalitar. Iar democrația  nu este niciodată  cinstită.  Este mereu subminată de  mafioți. Farmecul discret al burgheziei este , de fapt, o duhoare. Cine va curăța grajdurile  lui Augias?

BORIS MARIAN

Cruzime

 

Mai bine să fii  dalmațian, decât cruelă. Omul nu are nevoie de cap. În timpul vieții sufletul stă în cap. El tulbură dreapta judecată, luciditatea. Există capete fără suflet? Poate. Inima este doar un mușchiuleț. S-a creat un mit în jurul inimii. Toate ființele vii au inimă, la ora de zoologie, la școală, am văzut o broscuță  tăiată  pe mijloc, îi bătea inima. Asta spune tot. Acum despre poezie. Autorul trebuie să fie el însuși, să nu se gândească la cititor.  Calofilia, excesul de  metafore, de  sentimente  comune strică. Suntem niște păcătoși, nu suntem sfinți, nici îngeri. Exemplu – Beethoven, Whitman, Esenin, ș.a. Puterea lor stă în sinceritate. Artistul este credibil și atrage prin directețea cu care se exprimă, desigur , fără a părăsi arta.Asta depinde de talent. Mai departe. În viață există sentimentele de prietenie și dragoste. Ele nu se amestecă, dar nici nu se separă. Iubirea este impură , implică atracția sexuală, orgoliul celui iubit, gelozia, trădarea, etc. Prietenia, rară în esență, este mai pură. Înseamnă chiar jertfă. Aici se apropie de dragoste. Dar eu nu am avut un prieten adevărat, poate că este și firea mea devină.   Am pretenția să găsesc pe cineva care să gândească la fel ca mine, în ce privește prietenia. Castor și Pollux. Oreste și Pillade. Nu există. Orice relație ruptă produce răni. Durerea poate fi acută, latentă, de durată. Ochii mei devin violeți, scriu cu cerneală simpatică, dacă mă doare ceva. Majoritatea oamenilor monologhează. Și eu. Dar am firea amerindianului,  fierbinte, iar din romane, îi admir pe Julien Sorel, Fabrice, adolescentul din „Vă place Brahms?”, ș.a. Femeile pot fi dure, de necucerit, trufașe,  viclene, dar pot fi și zeițe, mame, amante extraordinare.  Sunt mai complexe decât noi, bărbații, care suntem uneori niște animale. Iubirea are fragilitatea firului de păianjen. Prietenia este ca un odgon. Cunosc mai bine iubirea, ea îți dă libertate și robie, are savoare. Femeile iubesc stabilitatea. Sunt burgheze. Se cred nobile, pot fi și nobile, dar simțul datoriei este mai puternic. Se tem de aventură. Au motive. Cel mai crud la o femeie este râsul. Râsul îi ucide pe cei slabi. Eu repet după Nietzsche – ce nu mă ucide, mă face mai puternic.

Cruzimea este de gheață, gheața se topește, nu rămâne nimic. Adevărul este din diamant. Cred că arta ar trebui să slujească adevărul, iar frumosul să-i fie subordonat. Ghiocelul crește din pământ. Ghiocelul artificial nu valorează nimic.

BORIS MARIAN

 

Aiureli de  print

 

Nu se poate vorbi. Lucrurile stau diferit. Cu capul în jos. Ne răspândim gândurile, ca pe viruși. Nu a existat niciodată un singur gând. Totul pare mai complex B. Chestie de măsură.  Ta-ta-ta, până la DADA. Incontestabil   este că s-a ucis. Orice se explică, numai iubirea mea pentru tine, nu. Sunt oameni care vor răspunsuri exacte. Ei bine, nu se poate. De aceea este un Dumnezeu. Mai este și premoniția și muniția, municipalitatea, muncile lui Hercule, neplătite. O picătură în ocean, o fi cianură? Scriitorul știe, nu spune. În plin deșert, în drumul spre Canaan, oamenii  păreau uniți. Căutări, destine, destinde , dragă, arcul, doare.  Tangențe, tangaje, Tanathos. Azorel moare, dar nu se predă. Nu manipula frazele, peștele oricum vine la musca artificială.  Permiteți-mi să corectez câteva neadevăruri. Doar o clipă. De fapt , nu știu ce să răspund. Să spună clownul, el este  Cel Mare. Țineam cartea lipită de piept, degetele în buzunar. Mă fur singur. Adam devine un personaj după ce plonjează pe Pământ.

Natura este desăvârșită, tu ești strâmb. Fii  binecuvântat din înalturi și de pe pământ. Amin. Supravegheați scena cu ochi bănuitori, mai știi? Să revenim, să ne revenim, reverență, maestre  Gaga. Rătăciții nu au nevoie de călăuză, rătăcirea este un dar. Cine nu știe, să încerce. Acestea sunt cuvintele unui bărbat. Binele este de partea ininteligibilului. Înțelepciunea, cumințenia, dreptatea, sfințenia se aseamănă, de aceea fugim de ele. Integrismul etic este numai o iluzie pioasă. Vă sărut, doamnă, frumos și pe față și pe dos, mă scuzați că sunt vulgar, dar mă trag din vechi barbari ce străbăteau stepele călare pe iepele albe precum laptele. Din copaci cad coaptele capete de regi și prinți, ispitit sunt de dorinți ca Sfântul Antonie din cea Macedonie. Simetrie – mister, act sexual. Sensurile trec, întrebările petrec la banchet,  perechi, perechi.

Nu există erori pure. Pygmalion a creat o femeie, a uitat să o îmbrace, să-i dea educație. În toată lumea există statui, statui de femei goale. Ce-i cu obsesia asta?  La ce folosește,  întreabă cerșetorul. Intensitatea pasională a contemplării. În Univers, omul constituie rezerva de libertate. Dar această libertate îl poate și distruge. Spre deosebire de orice altă ființă, de orice alt obiect, omul are de ales. Nimeni nu alege în locul său. Riscul este al nostru. Dumnezeu privește, el nu este nici educatorul, nici temnicerul nostru.  Faust a ales, nimeni nu l-a obligat. A ales dragostea, bogăția, a pierdut totul. O noapte-ntreagă soarele mi-a râs în vis. Asta nu este o alegere. Mai înțelegi ceva?

BORIS MARIAN

DADA  sau  nu

 

La primul Târg internațional  DADA de la Berlin, în 1920 se putea citi – „ Arta a murit, trăiască noua artă mecanică a lui Tatlin”, „ DADA este de partea proletariatului revoluționar”.Declarându-se  antiburghezi, dadaiștii se aliniau politic bolșevismului, din dorința de a face valuri în vest. Nu conta faptul că în războiul civil din Rusia muriseră milioane de oameni. De la început, această mișcare a pornit, cum se spune cu „stângul” și la propriu și la figurat.  Dar în artă orice înnoire poate fi binevenită. Printre părinții DADA-ismului nu se numărau proletari, dimpotrivă, erau fii din familii burgheze – Tristan Tzara, Marcel Iancu , originari din România, alături de mulți alți artiști din Occident. În anul 1916, la Zuerich , unde a apărut acest curent, la Cabaretul Voltaire veneau refugiați politic, printre care și Lenin. Dar între bolșevici și DADA nu a fost nicio legătură, iar realismul socialist impus mai târziu a respins orice tendință avangardistă. Jean Arp scria în 1920 – ”Tapa tapa tapa/pata pata/Maurulam katapultilem i lamm/haba habs tapa/Mesopotaminem masculini/Bosco & belachini/haba habs tapa/Woge du welle/haha haha”. Este o doză de schizofrenie în această „compunere”.  Artiștii plastici se iau la întrecere în a realiza colaje aiuritoare. Erau respinși atât cubiștii, post-simboliștii, post-impresioniștii, etc. DADA   este denumirea căluțului de lemn cu care se joacă , se pare, copiii, așa explică francezii. Inventatorul denumirii acestui curent este Hugo Ball. Nimeni nu neagă dorința inițiatorilor de a aduce ceva nou în literatură și în arte plastice. Dar riscul de a fi ridicol și anti-artistic este mare. DADA-ismul și-a făcut loc și în lumea dansului, al muzicii. Au fost căutate simboluri africane,  explicații mistice, teorii matematice. Orice era bun pentru a construi o „nouă artă”. Raoul Hausmann este unul dintre inovatori. Marcel Iancu creează măști. Sophie Taeuber scrie o lamentare onomatopeică. Unul dintre sloganurile grupului era – „ Fiți prudenți, evitați orice emoție”. Richard Huelsenbeck, student în medicină, dermatologul Walter Serner se manifestă și ei zgomotos. La fel Hans Richter, Otto Flacke. Jean Arp se refugiază în Elveția spre a scăpa de armată și simulează nebunia. „Îmi place să calculez încet și fals”, scrie el. Părintele DADA-ismului, care a redactat și revista , a organizat expoziții, conferințe a fost, desigur Tzara ( Rosenstock).Manifestul DADA apare în 1918,  la 28 iulie, seara, când curentul era deja cunoscut. „Împreună se pot face acțiuni opuse”, era alt slogan. În 1916 apăruse „ Prima aventură  celestă a domnului Antipyrine”, a lui Tzara. Hazard, „fiecare, individual, cu nebunia lui”, astfel se prezentau  dadaiștii. „  Capul mecanic” al lui Hausmann face furori la Berlin. Apare și fotomontajul cu crâmpeie din mișcările  de stradă ale revoluției din Berlin. În februarie 1918 apare Johannes Baader, autoproclamat Președinte al Societății Națiunilor Telurice Supradadaiste. Într-o vitrină , Baader apare gol pușcă ,  spre spaima burghezilor din cartierul Steglitz. Alte nume - Hanna Hoch și Georg Grosz, acesta din urmă, un artist autentic.Huelsenbeck editează Almanahul DADA, acesta ajunge și în |Japonia. Poetukl Schwitters publică –„ Anna Blume are o sămânță/Anna Blume e roșie/ Ce culoare are sămânța?/ Albastru e culoarea părului tău galben/ Roșul îți gângurește sămânța de pasăre verde”. Nu suntem departe de versuri publicate și azi de diverși autori de pe la noi și din alte zone. Apar noi curente – Merz ( de la Komerz), Anti-DADA, dar tonul este același. Deci – colaje, texte absurde, montaje, picturi, texte și ilustrații împreună, acestea sunt armele curentului dadaist.  Uneori intervine poliția, dar nu se știe pentru ce. Franța, Germania, Anglia sunt cuprinse de furia unor fanatici dadaiști. Totuși ei sunt pașnici, uneori pornografici, adeseori inventivi. Cine caută un substrat filosofic nu îl va găsi, totuși DADA a contribuit la evoluția artei, literaturii. Nu se știe când s-a stins, se pare că instalarea dictaturilor  în Rusia, apoi în Germania, izbucnirea celui de al doilea război mondial,  Holocaustul, masacrele, genocidul, perioada postbelică de schimbare a sferelor de influență au înăbușit acest protest pornit dintr-un imbold tineresc și  legat de nume de valoare  ale culturii europene și universale . Dăm doar o scurtă listă – Aragon, Arp,Ball,Breton, Picabia, Duchamp, Eluard, Max Ernst, Grosz, Hausmann, Huelsenbeck, Huidobro, Marcel Iancu, Man Ray, Satie, Soupault, Tzara, ș.a.

BORIS MARIAN   

A fi scriitor

 

Bine a zis prietenul meu că toată lumea scrie. A fi scriitor este un chin. Nu trebuie să fii nici cel mai deștept, nici cel mai cult, ești scriitor pentru că nu poți trăi fără scris. Mai mult, cauți să scrii ceva cu credința că nu scrii numai pentru tine, pentru tragediile tale intime. Scrisul este o parte a culturii, dacă nu crezi că aduci ceva nou în literatură, scrisul tău este un joc de amator. Amatorismul nu aduce nimic bun în nicio profesie- medicină ( vai!), economie, tehnică, știință. Ca să construiești arme nucleare și să fii amator, ce spuneți? Am sări în aer cu toții. Unii se autointitulează scriitori. Desigur nu trebuie să fii neapărat membru al unei Uniuni, Ligi, asociații, grup literar, aș spune că nici publicarea unor cărți nu te atestează drept scriitor, de pildă Kafka a vrut să-și ardă toate manuscrisele, Eminescu nu a apucat să publice nici o treime din ceea ce a scris. Când te consideri scriitor profesionist, nu geniu, pentru că geniile sunt copiii Norocului, ai Divinității, trebuie să fii CONVINS că scrisul tău este necesar și altora. Jurnale și poezii de inimă albastră scriu mulți. trebuie să ai o structură de scriitor, la fel ca în muzică, pictură, artiștii. Am întâlnit destui care se autointitulează scriitori , fără a fi decât  grafomani. Grafomania este o boală atât la scriitori, cât și la nescriitori. Diferența este că scriitorul știe să fie original, interesant, valoros. Valoarea literară nu este ușor de evaluat, dar sunt critici, cititori avizați care pot aprecia valoarea. În cariera mea, care este obișnuită, am avut parte de respingeri și din partea unor buni cunoscători de literatură. Gustul este ceva subiectiv, apoi nu orice scrie un autor „consacrat” ( adică profesionist) este valoros. Anticii spuneau  că , uneori, și Homer doarme. Unele piese ale lui Shakespeare sunt mai slabe, de aceea se crede că nu le-a scris el.  Poeziile lui Eminescu , scrise la 16 ani nu sunt toate la înalt nivel artistic, geniul său a evoluat  spre înălțimi. Mai este ceva. Ambiția vanitoasă, orgoliul nu ajută pe nimeni, nici pe scriitor, nici pe nescriitor, le face doar rău. Pot face rău și altora, se nasc disensiuni, se distrug prietenii. Numai munca și talentul te fac scriitor, iar talentul este ceva înnăscut, nu se poate cuantifica, unii au mai mult, alții mai puțin, alții deloc. Este greu să conștientizezi cât talent ai, dar cu multă luciditate te poți controla. Nici modestia exagerată, umilința nu te ajută, dacă știi că  ai o anumită valoare. Sunt talente care se autoignoră și este păcat. Îndemnul lui Heliade Rădulescu – scrieți băieți, numai scrieți – era  bun când literatura română nu avea scriitori. Acum sunt mai mulți „scriitori” decât cititori. De ce se caută scriitorii străini mai mult decât cei români? Pentru că  străinii au trecut prin verificări de tiraje, de popularitate. Există scriitori români extrem de valoroși, dar necunoscuți în străinătate. Nu este vina lor. Iar acum, succes, scrieți fete și băieți, numai nu-mpărțiți scaieți.

BORIS MARIAN

Moshe Idel – contemporanul nostru cabalist

 

„Vrând  să-mi aflu un rabin, am ajuns la Buber, prin intermediul lui Scholem, la Idel. Am rămas la la Moshe Idel. Nu este numai un învățat  de talia lui Scholem, dar și o călăuză pentru rătăciții ca mine. Cred că el  ne va arăta, în fine, drumul  spre cultura evreiască autentică, încă posibil de găsit în aceste vremuri scăpătânde”, scrie  Harold Bloom, la rândul său o somitate în lumea academică americană.  Editura Hasefer a publicat recent volumul „Lumi vechi, oglinzi noi”, redactor  Andreea Soare, traducere de Alina  Cârâc, din originalul apărut la University of Pennsylvania Press, 2010. Moshe Idel, pentru cei care nu cunosc, este născut în 1947,  la Târgu Neamț,filosof și cercetător al Cabalei, îndeplinește funcția de profesor de gândire iudaică la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Are peste zece volume publicate, în mare parte traduse în limbi de circulație, sute de articole-studii, conferințe, au apărut patru monografii despre opera sa. În introducere , autorul  pune în evidență complexitatea studiului Cabalei, etapele și zonele de răspândire,  existența unei Cabale creștine, paralel cu cea iudaică, contradicțiile ce au apărut și apar în diverse interpretări, tendințele de fragmentare și de unificare a studiului cabalistic, rolul elitelor în evoluția studiului cabalistic, interferența Cabalei cu literatura beletristică ( ex. Franz Kafka, ș.a.), rolul iluminismului, al filosofiei în acest domeniu, multitudinea de întrebări, critici, etc.  Cartea cuprinde 13 capitole, de fapt eseuri care se pot lectura ( studia) în mod autonom, dar autorul a grupat aceste capitole în patru părți – Conceptualizări intelectuale ale iudaismului, Scholem și conceptualizările Cabalei, Cabala și unii gânditori ai secolului XX, Înțelegerea hasidismului.

 Desigur sunt destui cititori care nu știu ce înseamnă Cabala , ce rost are. Cabala este o tradiție veche, ce s-a născut acum 5770 de ani( după concepția religioasă). Termenul „Cabala” derivă de la cuvântul ebraic kabbalah, care înseamnă primire, receptare. De fapt, limba ebraică, considerată una din limbile sacre, a fost dezvoltată în mod special de către și pentru cabaliști, pentru a-i ajuta să comunice despre chestiuni spirituale. Accesul larg la esoterismul Cabalei este realizat de abia la sfârșitul secolului XII, prin Cartea lui Zohar. Sinele în Cabala este chiar Dumnezeu manifestat în om, și are un corespondent în inima spirituală. Trezirea punctului din inimă și apoi împlinirea completă a acestui punct până la desăvârșire, este scopul pe calea spirituală a Cabalei. Mistica, filosofia, literatura, muzica, artele plastice, ș.a. fac parte din cultura și civilizația lumii. Fiecare este liber să aleagă domeniul predilect.

În eseurile cuprinse în volum , autorul se oprește la nume mai mult sau mai puțin cunoscute, precum Arnaldo Momigliano,Gershom Scholem, Eric Voegelin, George Steiner, Kafka, Franz Rosenzweig, Abulafia, Walter Benjamin, Derrida, Paul Celan ( cu „Psalmul” său), Buber, Heschel, Levi Isaac din Berdicev , oameni din diferite epoci, dar și la Ioan Petru Culianu, pe care l-a cunoscut personal, Umberto Eco, volumul fiind completat  cu aproape 800 de note ale autorului. Fără a încerca o analiză a acestui op, am putea, totuși, reține câteva preocupări ce se reliefează în demersul lui Idel – moștenirea tradițională, opera opera mentorului său, cu care și polemizează postum, Gershom Scholem, importanța hasidismului în mistica evreiască și literatura artistică, în special a lui Kafka și Celan. De ce este actual Idel și studiul său cabalistic?  Pentru că  în cultură totul evoluează, dogma este eliminată și jocul superior, rațional poate numai să ajute inteligența umană. Fără inventivitate, imaginație, joc al spiritului, am fi rămas în peșterile omului primitiv. Pragmatismul fără spirit este sterp, omul își depășește condiția prin forța spiritului său ,  fie că este credincios, fie că se pretinde ateu.

BORIS MARIAN MEHR

 

   

Din bătrâni

 

În mintea mea  este forța mea, dar nu pot evita accidentul.

Clipele de nefericire, absurditatea  porților închise,

Francois Villon suspendat definitiv,  ce ar mai râde,

Acolo, în ștreang ar scrie despre zăpezi, la feminin,

În fața mea e un ocean,  sunt o picătură, un fir de nisip,

Totodată sunt în centrul Pământului,

Să scriu despre moarte?  Ea este oriunde, ca aerul.

Muza mea nu se împacă nici cu moartea, nici cu nemișcarea.

Omnia fluunt. Miracolul este mișcarea petalelor, genelor, astrelor.

Iubirea le pune-n mișcare. Nimic nu este necesar.

Totul este-n închipuirea noastră. Chiar și acest poem,

El există pentru că eu l-am botezat astfel.

Iar tu ești perechea.

Pentru că la donna e mobile, Manole

A închis-o pe Ana în inima sa, a stat femeia

Un timp, ca Iona în burta balenei, apoi

i-a șoptit lui Manole idei ciudate,

a început Manole să-și ia câmpii,

s-a făcut haiduc, l-a omorât pe Manea

slutul și-arțăgosul, i-a prins pe ciobanii asasini,

a luat-o pe Miorița la el în gospodărie,

dar  Ana s-a revoltat, Miorița a trebuit să plece ,

s-a întors Manole la uneltele lui, dar zidarii  fugiseră.

BORIS MARIAN

Să presupunem

 

Să presupunem că eu aș fi murit de mult. Cam de trei zile. Încep să mă descompun. Prietenul meu Popey  zice, vai, tocmai voiam să-l invit la o  șuetă.  Vino, drag prieten, vei vorbi cu muștele.  Apare Stănică Pățitul – ce rău îmi pare, dar nu foarte, am pățit eu altele mai grozave. Desiree plânge într-un colț, spre disperarea lui Floricel. A murit, gata, ce mai vrei? Îl vreau pe Cyranoooooooooo. Desiree este de neconsolat. Țeapănă apare  artista Martinica, face o schiță a mortului și pleacă. O să aibă ce expune. Lina- Bulina  nu scoate un cuvânt. Se gândește la vulcanii noroioși  din Vrancea.  Amintirile ei vor fi publicate în curând. Dar cel mai trist este  Gardian  post-avangardistul- pe cine mai înjur eu acum? Cui îi scot eu dinții? Nu are dreptate, se pot scoate dinții și celor morți. Mai cu seamă dacă sunt din aur. Eu zăceam în apartamentul prost aerisit, procurorii încă nu sosiseră,  editorii se îmbulzeau, scotoceau prin sertare, iar eu nici nu puteam să-i ajut. O ediție de opere complete era posibilă după multă muncă, cine să o facă? A fost chemată o fată din Bistrița, era o mai veche cititoare de a mea. S-a pus pe treabă și au ieșit cam cinci volum pe hârtie  subțire, de biblie. Literă mică, nici eu nu aș fi putut să o citesc. M-am trezit din somn, nici o ediție, niște cărți acolo, niște notițe prin sertare, ceva poeme pe site-uri. Am dat lumea afară, le-am spus că sunt viu, nu prea mă credeau, doar Gardianul a murmurat – cabotinul, iar m-a păcălit, dar mă bucur, cel puțin trăiește. Popey făcea fețe-fețe. Să-l primesc la mine, să nu-l primesc. Jamais. Prea m-a jignit, mi-a creat atmosferă. Așa, așa, a strigat triumfător părosul de Money. Cămașa roșie se cam uzase, dar talentul nu îl părăsise defel. Ce-ar fi , totuși să-l omorâm, cel puțin rezolvăm situația. M-am speriat și am fugit în pijama afară din casă. Și uite așa, am ajuns la nebuni. Stau în pat, citesc, scriu, nimeni nu mă tulbură, arunc foile pe fereastră, dimineața totul este strâns. Cine să le mai citească? Poate Dumnezeu.

BORIS MARIAN   

Interferențe

Lasă ceasul să meargă

 

Lasă ceasul să meargă, zice Richard,

Urechile îi ard, dar lasă ceasul să meargă,

Poeții scriu de zor poeme,

Niciun ceas nu se oprește la vreme,

Toate ceasurile merg, chiar și pentru morți,

Că moartea-i numai umbra unei porți.

Dacă iubești,  iubește mai departe,

Dacă exiști,  încrede-te în soartă,

Totul e scris și socotit  și  judecat,

Întru sfințenie sau  chiar în plin păcat,

Eu  cred în avataruri, cred c-am fost

Un fulg căzut din ceruri, fără rost,

Acum mă nalț  precum un prunc  umblând prin timp,  

Iubito, scrie-mi, până nu mă schimb.

BORIS  MARIAN