Ziua Ierusalimului - 38

28 Iyar este Ziua Eliberării oraşului vechi al Ierusalimului, Muntelui Templului şi Zidului de Apus, în timpul războiului de şase zile...
În afară de luna renaşterii, data proclamării Statului Israel, care a avut loc la 5 Iyar 5708 (1948), Ziua Indepedenţei statului evreu, mai există încă o dată la care a avut loc un eveniment important pe drumul relizării „Începutului mântuirii” generaţiei noastre. Ea este 28 Iyar, Ziua Eliberării Ierusalimului, proclamată pentru totdeauna ca „Ziua Ierusalimului”.
Consiliul Superior Rabinic al Israelului a stabilit ca în această zi, rugăciunea să cuprindă psalmii de laudă („Halel”), care trebuie citiţi în sinagogi. Există obiceiul de a veni în aceeaşi zi la Ierusalim, în amintirea pelerinajului care avea loc odinioară, precum şi ca expresie a autoidentificării cu capitala Israelului şi cu speranţa reconstruirii Templului.
După 19 ani de la întemeierea Statului, conducătorii statelor arabe l-au ameninţat cu un război distrugător. Ei au concentrat forţe militare uriaşe lângă graniţele de nord, de est şi de sud ale ţării. Zahal (Armata de Apărare a Israelului) nu a avut altă posibilitate decât să înceapă un război preventiv de apărare pe aceste trei fronturi, cu scopul de a sparge centura de sufocare şi de înconjurare.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, care a venit în ajutorul fiilor săi, aşa cum a venit în toate războaiele Israelului, Zahal a reuşit să distrugă principalele centre de forţă ale duşmanului pe cele trei fronturi. După 6 zile de lupte crâncene a avut loc o victorie strălucită, Israelul înfrângând duşmanul în Peninsula Sinai, Platoul Golan, Iehuda şi Şomron. Zahal a ajuns la o culme istorică în ziua de 28 Iyar 5727 (1967), când trupele noastre au pătruns în oraşul vechi al Ierusalimului, aflat în mâinile duşmanului – şi l-au eliberat, ajungâng în interiorul său, la Zidul de Apus, rămăşiţă a Tempului.
În anul 5708 (1948), gânduri multe au năpădit asupra poporului evreu. Atunci am reuşit să obţinem independenţa Israelului, statul poporului evreu, dar n-am reuşit să primim Ierusalimul. El a rămas împărţit, tăiat în două. Un zid despărţea între noi, pe de o parte – şi oraşul vechi şi Muntele Templului pe de alta. Era un zid în inimă şi un zid fizic, rreal. Încercările repetate de a elibera Ierusalimul nu au reuşit. Ce s-a întâmplat? De ce în cel mai sfânt război care a avut loc în Ereţ Israel, au rămas în afara Statului Israel nou creat, tocmai Ierusalimul dintre ziduri, oraşele Beit Lehem, Hebron şi altele, tocmai aceste locuri? Poate că războiul de independenţă ar fi fot o aventură? Poate că Dumnezeu nu este mulţumit de acest lucru?
Pecetea de sus, din cer, care a venit să pecetluiască soarta acelui război, „vasul de ulei” care să ne justifice calea, este războiul de şase zile. Am intrat în Ierusalim şi am reuşit să-l eliberăm, în 2-3 zile.
În timpul războiului de şase zile am văzut dovezi de unitate şi dragoste între evrei. A fost instaurat un guvern de unitate naţională, s-au prăbuşit paravanele şi barierele, cca prin farmec au dispărut toate acele lucruri care îi depărţeau pe evrei între ei. Chiar şi evreii depăstaţi, asimilaţi, care nu ştiau nimic despre iudaism, s-au trezit în acel moment. În mintea şi inima lor s-a aprins o scânteie. În Israel cu toţii s-au oferit voluntari. Îmi amintesc bucuria manifestată de evrei ş experimentată de ei în sinagogi şi la întâlniri particulare în România. S-a realizat o unitate completă, totală. Prin forţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu am eliberat Ierusalimul.
Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim. Nu există poezie, nu există cântec, nu există fapt şi lucru care să poată exprima ceea ce simte cineva atunci când pronunţă cuvântul „Ierusalim” (Yerushalayim). Acest cuvânt cuprinde totul. Rabi Şmuel Ha-Naghid a spus: „Dacă cineva a scris chiar 5.000 de poezii, dar nu a scris nici o poezie despre Ierusalim, este ca şi cum n-ar fi scris nimic. Dar dacă el va scrie o singură poezie, despre Ierusalim, în această poezie el va exprima totul, pentru că este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim”.
M-am gândit în sinea mea că generaţia noastră a avut norocul de a cunoaşte şi a primi ceva care nu au cunoscut şi nu au primit alte generaţii. Acest ceva de care am avut parte, acest dar bogat şi frumos pe care l-am primit, se datorează şi celor care nu au uitat Ierusalimul şi au fost ataşaţi de el totdeauna trup şi suflet, de-a lungul mileniilor care s-au scurs de la dărâmarea Templului. Deşi nu l-au văzut niciodată, ei l-au simţit drept oraşul lor, drept capitala lor. Acesta este un lucru minunat, de care n-a avut parte nici un alt popor. Sentimentul lor a fost exprimat în rugăciuni şi obiceiuri, în zile de bucurie şi în zile de durere.
Rabinul învăţat Malbim, care a fost rabinul comunităţii evreieşti din Bucureşti timp de 6 ani (1858-1864), împarte jurământul pentru Ierusalim, depus de evreii din Babel (Irakul de astăzi) în trei feluri de jurăminte, diferite între ele.
Primul dintre aceste jurăminte este: „Dacă te voi uita Ierusalime, să-mi fie uitată dreapta”. Acest jurământ apar şi situaţiei, în care evreii puteau şi trebuiau să apere oraşul, să lupte pentru el. Într-o asemenea perioadă, dacă un evreu se mulţumea cu vorbe şi poveşti, dar nu făcea nici o fapt şi nu-şi punea în acţiune mâna dreaptă, oricum el îşi călca jurământul „dacă te voi uita Ierusalime, să-mi fie uitată dreapta”, respectiv mâna dreaptă cu care putea lupta, care trebuia să apere Ierusalimul dar nu făcea aceasta. De aceea, urma să-i fie uitată dreapta.
Dar au fost perioade şi situaţii în care evreii nu puteau să lupte, iar în acest caz ei erau obligaţi să respecte cel de-al doilea jurământ, respectiv să se roage pentru Ierusalim, să înveţe despre Ierusalim – iar dacă nu făcea acest lucru încălcau jurământul: „Să mi se lipească limba de cerul gurii”. Era vorba despre acea limbă cu care evreul trebuia să se roage, să înveţe şi să povestească despre Ierusalim, iar dacă nu făcea acest licru, limba urma să i se lipească de cerul gurii.
Dar mai sunt perioade şi situaţii şi mai grele, aşa cum a fost în Rusia, situaţii in care evreul nu putea nici să se roage, nici să înveţe. Dar şi în acest caz el este obligat să-şi amintească de Ierusalim.
La nuntă, când bucuria este în toi, se sparge un pahar de sticlă. Atunci când un evreu îşi văruieşte locuinţa, el lasă un colţ nevăruit, în amintirea Ierusalimului. Dacă nu făcea acest lucru, călca jurământul „Dacă nu vom putea înălţa Ierusalimul în culmea bucuriei noastre.”
Prin puterea acestor trei jurăminte depuse şi făcute de-a lungul mileniilor atât de noi cât şi de strămoşii strămoşilor noştri, în orice situaţie şi oerioadă istorică, generaţia noastră a avut norocul să ajungă la ziua eliberării şi unirii Ierusalimului.
Învăţaţii noştri ne arată că după o victorie apare pericolul cel mai mare.
După ce am reprimit regiunile Iehuda şi Şomron, după ce am reprimit Platoul Golan (Ramat Ha-Golan) şi după ce am reprimit Ierusalimul întregit, Bunul Dumnezeu trebuie să vină în faţa noastră şi să ne spună din nou: „Nu te teme. Eu te voi apăra”. În război, Dumnezeu ne-a făcut o minune mare, minunea salvării noastre. Acum, noi avem nevoie de o nouă minune, cea a salvării acelei minuni. Prin această minune, Ierusalimul reunit, reîntregit, reunificat ca oraş, să rămână al nostru pe vecie. Dumnezeu va face pace şi va face în aşa fel încât să avem parte de a vedea unirea de la inimă la inimă, unitatea poporului, aşa cum s-a reunit Ierusalimul – şi să avem parte de a vedea revederea întregului popor evreu în Ereţ Israel, în curând, în zilele noastre. Amin.
 
Main | Frofil | Scopul Asociatiei | Noutati | Publicitate | Luati legatura
 
Un comentariu:
Cadavrul  viu
    Prietenilor mei EP, DI, EV

Degetele lui erau bufante,
Colonelul  părea-mbătrânit, fost infante,
el se hrănea cu celulele mele
moi și mustoase, boabe prea grele.
Palid reflectă furculița de-argint
lumina lui Jupiter din fostul Olimp,
eu m-am  schimbat la față, tu, ba,
tu nu ai față, o canava,
te voi vopsi ca în Tahiti,
să fii și tu sexy și pretti,
te-ai fript, îți spune policemanul,
ia povestește-ne crima și șmenul,
un act de milă este un ac,
atâta simți , de nu ești drac.
Pocnetul sec al ușii trăsurii,
este măsura iubirii și urii,
slăbănog, tu, un clovn sperios,
astfel te crede un  șef lunecos,
unde e inima de mărgean?
Unde-i oceanul pacific?  Lighean.
Dar cerul, terra  dăruie lesne,
nu pentru sine, doar contra beznei,
Ființa Veșnică , nedobândită
se mai reflectă într-o pepită.
De te-ntâlnești cu un nume celebru,
gândește-te ce faci pe Elba, pe Ebru.
Să nu vă-mbătați cu Netul, ascetul,
nu vor dispare  cartea, carnetul,
ca și orhestrele ce nu se tem
 de electronica manelelor ghem.
Litera grea, așternută pe piatră,
apoi pe piele de vită, de capră,
apoi pe hârtie, ca Biblia, Cartea,
cine s-o șteargă, virușii, noaptea?
Bune sunt saiturile, de-s buni gospodarii,
cine-i scriitor stă la fruntarii,
Toți se suspendă,  stăm suspendați,
precum Villon, de-un simplu laț.
Prietene, ia, tipărește, oricum,
Nu ești Socrate, Țuțea, la drum
către tiparul de neînvins,
nu sunt domnici, popi cu păr lins,
nu sunt viclene macedolene,
bun este saitul, tipărește poeme.

BORIS MARIAN 
Niciun comentariu:
Un film mai mult decât istorie, o rană deschisă

„ Valea curajului”, filmul izraelian  prezentat de Radu Gabrea la Cinematograful Union al Cinematecii Române, , ar fi trebuit să mă reconforteze psihic și totuși, am plecat cu o anumită tristețe. Mi-am amintit de rudele mele din partea mamei, plecate imediat după |Primul Război Mondial  în Palestina britanică și am înțeles că nu le-a fost ușor. Mai greu îmi pot imagina ce a însemnat exodul evreilor de prin anii 80 ai secolului XIX, acei eroi disperați , unii din Rusia pogromurilor, alții din România  prejudecăților și ieșirii din feudalismul târziu, din Polonia, ș.a., care au ajuns într-o țară deșertică, administrată de o Putere care nu avea nici un interes să dezvolte economia zonei, locuită de  arabi cu mentalități  rămase  din Evul Mediu. O femeie tânără din Rusia , care își poartă în brațe fetița născută după un viol nenorocit al unui pogromist-cazac, vine cu unchiul ei și începe o viață de ocnaș, cară pietre pentru a desțeleni un pământ degradat de sute de ani de o climă aspră și de inactivitatea unei populații care creștea doar cămile. Dragostea unui evreu stabilit mai devreme o ajută, ea își reface viața, mai bine zis deschide drumul unei noi vieți în Palestina ce avea să devină patria imigranților din Moineștii României,  din Rusia, Ucraina, Polonia, alte țări. Așa a renăscut Statul Israel, din eroismul munci, nu al războaielor provocate de vecini care nu au făcut nimic sute de ani ca în Vechiul Canaan să înflorească o economie normală. Acesta este mesajul extraordinar al unui film de mare impact pentru cei ce vor să înțeleagă începutul unei istorii în Orientul Apropiat. Regizorul este Dan Wolman ( n. 28 oct.1941), fiul unui imigrant, el însuși  apărător al țării sale, artist recunoscut în Israel, premiat în India, China, Franța, Germania, Elveția, România ( 2011), ș.a.  Cartea are la bază romanul scriitoarei  Shulamit Lapid,( n. 9 sept. 1934)la Tel Aviv, fost președinte al  Uniunii Scriitorilor Israelieni, soție și mamă a unor politicieni Josef Lapid și Iair Lapid., originară din Etiopia, a studiat la New York, are la activ cărți de succes. Actorii sunt excelenți profesioniști - Tamat Alkan, Zion Asckenazi, Yaacov Boda, Levana Finkelstein, Ezra Dagan, Rotem Zusman. Au participat ES Ambasadorul Statului Israel, dl. Dan Ben Eliezer, Președintele CEB și Vicepreședinte al FCER ing. Paul Schwarz, secretar general al FCER ing. Albert Kupferberg, consilier  cultural ing. Jose Blum, un public format în mare parte din tineri, studenți, ca și membri ai comunității. Înaintea prezentării filmului, Klezmer Band Orchestra CEB a susținut un scurt concert cu participarea unor soliste, repertoriul fiind atât idiș, cât și izraelian. Filmul a fost prezentat în mai mute  comunități evreiești din țară.
BORIS MEHR


Niciun comentariu:

Sfaturi rele pentru bunul poet


Sfaturi  rele pentru bunul poet

 

1.       Nu vei lua premiul Nobel, te asigur.

2.        Orice premiu vei lua, nu are nicio valoare  istorică

3.       Nu te lua prea în serios, riști să te sinucizi

4.       Citește  cât mai mult, în special poeți slabi, vei învăța multe

5.       Joacă-te cât poți cu cuvintele, nu știi ce delicios este.

6.       Nu aștepta laude, ele vin și pleacă singure

7.       Închipuiește-ți că ești cel mai bun, chiar dacă nu te apreciază nimeni sau aproape nimeni

8.       Nu te lăsa niciodată de scris,  riști să mori ( psihic)

BMM
Niciun comentariu:

Tudor Vianu- 50 de ani de la despărțire

Tudor Vianu- 50 de ani de la despărțire
 
L-am cunoscut pe Tudor Vianu doar din vedere. Treceam  pe Calea Victoriei și am intrat la o librărie unde era prezentată o carte. Vianu vorbea cu eleganța unui profesor de la Sorbonna, avea un prestigiu  extraordinar și era ascultat cu sfințenie. Citind articolele sale, opinia mea s-a confirmat. S-a născut la8 ianuarie 1898, după stil nou, la Giurgiu și a decedat la 21 mai 1964, la București. Estetician, critic și istoric literar, poet, eseist, filosof și traducător, el a acoperit o arie culturală extinsă. Era fratele mai mare al publicistului Alexandru Vianu. Fiul său, Ion Vianu, este un cunoscut medic psihiatru și scriitor. Tatăl  său a fost medic și a participat la Războiul de Independență din 1877. În anul 1915, Tudor Vianu devine student la Facultatea de Filosofie și Drept din București. Obține titlul de doctor în filosofie al Universității din Tübingen. În perioada de doctorat a purtat o corespondență susținută, punctată de întâlniri amicale, cu prietenul său din liceu, poetul Ion Barbu, care studia matematica la Göttingen. Creația lui a acoperit exact patru decenii: de la apariția în 1928, în germană, a volumului de debut, totodată și primul său studiu de estetică, valorificare a tezei sale de doctorat susținută la Facultatea de Filozofie Eberhard Karl a Universității din Tübingen, (în noiembrie 1923), Das Wertungsproblem in Schillers Poetik. Über naive und sentimentalische Dichtung (Problema valorizării în poetica lui Schiller) și până la volumul apărut postum Arghezi, poet al omului, purtând subtitlul „Cântare Omului” (explorând un domeniu al literaturii comparate), ultimul său studiu antum, intrat la tipar chiar în ziua dispariției autorului și apărut după puțin timp, la începutul verii anului 1964. Teza de doctorat a fost lăudată de Lucian Blaga, cu care Vianu era coleg în paginile revistei Gândirea, mai ales pentru trimiterile permanente le Expresionismul german, de care Blaga însuși era puternic influențat în epocă.În anul 1931 apare volumul Arta și frumosul. Din problemele constituției și relației lor. În 1933 publică în volum un mic studiu care va deveni unul de referință în bibliografia studiilor despre Hegel, intitulat Influența lui Hegel în cultura română. Anul 1934 este deosebit de fast pentru cariera sa academică, îi apar două volume, primul volum din Estetica sa, în care sunt incluse capitolele Problemele preliminare ale esteticii, Valoarea estetică și atitudinea estetică și Opera de artă, iar în 1936 va apărea volumul al doilea, care includea alte două părți, Structura și creația artistică și Receptarea operei de artă. În 1934 publică și Istoria esteticii de la Kant până astăzi la Institutul de arte grafice Bucovina. În 1937 își adună articolele de estetică publicate până atunci în antologia Filosofie și poezie, cu precizarea că, în ediția a doua din 1943, studiile vor fi complet diferite deși titlul se păstrează același. În 1941 tipărește Arta prozatorilor români, poate cea mai cunoscută și mai comentată dintre cărțile sale, un exemplu de analiză stilistică în care este anticipată acribia formalismului sau a structuralismului. În 1942 publică la Editura Cugetarea volumul Introducere în teoria valorilor, întemeiată pe observația conștiinței. După reforma învățământului din 1947 este scos de la catedra sa de Estetică și preia cursul de istorie a literaturii universale, devenind un precursor al comparatismului literar de la Facultatea de Litere a Universității din București. Între 1946 și 1947 a fost ambasador al României la Belgrad. Anul 1952 îl surprinde în afara Facultății, devine simplu cercetător la Institutul de Lingvistică, lucrând la Dicționarul limbii române moderne și la Dicționarul limbii poetice a lui Mihai Eminescu. După 1955 este reintegrat în mediul academic universitar și se dedică redactării unor studii, micro-monografii despre Cervantes, Shakespeare, Camoens, Voltaire, Goethe, F.M. Dostoievski, Stendhal, Odobescu. Toate aceste studii vor fi ulterior în volumul Studii de literatură universală și comparată. Studiile de stilistică sunt reunite în alte două antologii Probleme de stil și artă literară și Problemele metaforei și alte studii de stilistică. În anii 1961 și respectiv 1963 apar Jurnalul, un pseudo jurnal de fapt conținând texte cu caracter publicistic, și Idei trăite, volume în care Tudor Vianu își creionează personalitatea de umanist și filolog complet, de om al Renașterii.Este fondatorul școlii de stilistică a Facultății de Litere din București și inițiator al catedrei de literatură universală, căreia i-a fost multă vreme șef. Tudor Vianu a fost profesor titular de estetică, director al Teatrului Național (1945). Istoricul literar Henri Zalis a fost apropiat de profesorul Tudor Vianu, a scris despre opera sa. Vom prelua  citate din ”O istorie condensată a literaturii române” ( Ed. Bibliotheca-2005) – „ Vianu – un constant exeget al temelor mari – prometeicul versus demonii interiori, erosul bivalent, proustianismul, umanismul goethean, sadovenian, focul  purificator al erudiției, demnitatea culturii…Spirit doct, de mare generozitate și disciplină mentală, Tudor Vianu  a modelat un tip de trăire universitară cum nu prea am avut nici în perioada interbelică, nici în cea controlată de  comunism”.  Dacă vorbim despre rezistența prin cultură, nu pputem omite numele lui Tudor Vianu.
Boris Marian
http://bits.wikimedia.org/static-1.23wmf17/skins/common/images/magnify-clip.png
Niciun comentariu:

Colectiva lui Petre

 

„E alb Petre-acuma/ și doarme pe spate /îl plâng toți, și muma/îl plânge și-un frate”- asta scria subsemnatul când avea circa 15 ani, un elev hrănit cu povestiri sovietice despre Pavlik Morozov care și-a turnat bunicul la miliție ca dușman al poporului.  Crescut la oraș , habar nu aveam de viața de la țară, dar credeam în valorile sau în sloganurile socialiste. Au trecut  aproape 70 de ani. URSS s-a prăbușit, România socialistă nu mai există. Există o Românie oarecum democrată, oarecum capitalistă, dependentă în mare măsură de UE, de SUA, gata să susțină orice acțiune antirusească, antisocialistă, etc. Nimic rău. Istoria nu se scrie cu DACĂ. Nu pot spune acum, dacă Stalin nu ar fi ucis milioane de țărani ucrainieni care se opuneau cotelor obligatorii, milioane de opozanți politici, milioane de militari în al doilea război mondial, din cauza incompetenței sale. Nu pot spune, dacă Dej nu ar fi fost o marionetă, Ceaușescu un  clovn sinistru, etc. Nu pot spune că am fost comunist, deși am intrat de bună voie în PMR-PCR, dar am crezut, în mod absurd că cele două sisteme vor coexista, socialist și capitalist, până când unul dintre ele va ceda. A cedat sistemul socialist, parțial, nu se știe  ce va urma. Ecologia încă nu și-a spus cuvântul. Sunt convins de câteva lucruri – colectivizarea agriculturii, mai bine zis, cooperativizarea, nu a fost o greșeală, greșit a fost modul n care s-a înfăptuit – cu pistolul în spate. Este inadmisibil ca o țară cu un  potențial agricol excepțional să devină un client umil, în loc să se îmbogățească din agricultură. La fel - turismul . La fel Sănătatea, la fel mica industrie. Crimele PCR  nu pot fi negate, dar nici incompetența, jaful național, tâlhăria cu acte în regulă nu pot fi tolerate. Cât va dura această sinistră stare? O mie de ani? Se poate. Colectiva lui Petre rămâne un vis. Orice analist va spune – ești naiv, gândești primitiv. De acord. Nu am văzut un analist să pună în practică marea sa competență. Toți se ascund după  o doctrină sau alta. Iar lucrurile sunt clare – bogăția nu se naște numai prin muncă, ea se naște mai degrabă din furt, iar sărăcia din slăbiciune, incompetență, boală, nenoroc, din orice defect care te împiedică să  fii în fruntea cursei spre îmbogățire.  Distanțele cresc, săracii, bolnavii mor, legea junglei devine dominantă. O fi aceasta legea naturală? Poate. Înseamnă că suntem foarte asemănători cu animalele de pradă.

BORIS MARIAN MEHR
Niciun comentariu:

Gertrude Stein(3 februarie 1874-27 iulie 1946)- 140 de ani


Gertrude Stein(3 februarie 1874-27 iulie 1946)- 140 de ani

Gertrude Stein  a fost o scriitoare americană celebră, poetesă, dramaturg, colecționară de artă modernă. S-a născut la Pittsburgh-Pennsylvania, a trăit în California, apoi la Paris, unde a rămas o bună parte a vieții. A deschis un salon vizitat de celebrități ale lumii artististice și literare din Europa și America, printre care strălucea în primul rând Picasso, care i-a făcut și portretul. Ernest Hemingway a fost și el prezent adeseori. In 1933, Stein a publicat memorii din anii parizieni sub titlul, The Autobiography of Alice B. Toklas, scrise , de fapt de partenerul ei de viață. Cartea a fost un bestseller, făcând-o celebră. Tatăl ei a fost un om de afacetri bogat din San Francisco. A urmat atât învățământul laic, cât și cel iudaic. Apoi a studiat la Harvard University, fiind studenta lui William James, o celebritate în lumea universitară. Concepțiile pe care și le-a format au apropiat-o de Virginia Woolf , James Joyce., de psihologia lui BF Skinner.  Este una dintre inițiatoarele „dicteului automat” ca metodă de versificare. A fost atrasă , pe plan științific de studiul  embriologiei. W. James o considera una dintre cele mai strălucite studente din cariera sa.  O altă preocupare a fost impunerea drepturilor femeilor, fiind o precursoare a feminismului. A  avut adeseori un comportament excentric, adoptând și homosexualismul.  Henri Matisse i-a făcut portretul, fără a specifica numele ei. Mult timp i-a fost alături, fratele ei , Leo. A început să colecționeze lucrări din colecția lui Vollard, la Paris, semnate de Cezanne, Renoir, Gauguin,Delacroix, Picasso,Matisse, ș.a. Colecția ei a devenit un loc de pelerinaj artistic, valoarea achizițiilor fiind considerabilă.Nu lipseau lucrări de Daumier, Lautrec, ș.a.Frații, surorile ei , i-au urmat exemplul, ulterior Muzeul din Baltimore beneficiind de aceste achiziții. O parte dintre exponate au fost transferate de fratele Leo lângă Florența, în Italia, între Gertrude și Leo intervenind un conflict care a durat până aproape de moarte. Gerterude Stein  a preferat mai mult lucrări de Picasso , Gris,cubiști, ș.a.Relațiile ei cu marii scriitori ai interbelicului erau cunoscute și trezeau interesul publicului. Ea a introdus sintagma „ generația pierdută” pentru scriitorii care, de fapt au fost cei mai apreciați  ulterior. ” The Making of Americans” este  dintre scrierile cele mai des citate, ea reflectă modul cum s-a format personalitatea scriitoarei. Influența cubismului, a altor curente moderniste, ermetismul  au influențat-o considerabil. „ Excitarea existenței pure”, „manipularea emoțională” erau termeni curenți în maniera ei. Folosea repetițiile , de ex. „ trandafirul este un trandafir”, ș.a. , creeațiile sale în poezie au fost preluate de muzicieni, s-au scris opere moderne, de ex.  „ Patru sfinți în trei acte”.Gertrude Stein organiza expoziții de mare succes în Franța și în SUA. Din 1934, ea este mai mult prezentă în SUA. A fost primită cu entuziasm, s-a împrietenit cu Eleonore Roosevelt, cu Charlie Chaplin. În timpul celui de al Doilea Război Mondial  s-a aflat în Franța, a beneficiat de protecția regimului de la Vichy, ceea ce nu a constituit pentru ea un motiv de laudă, dar excentrismul și faptul că era o celebritate i-au salvat viața. Este greu de acceptat faptul că Gertrude Stein l-a propus pe Hitler pentru Premiul Nobel în 1938, lăudându-i ulterior pe Franco, pe Petain, criticându-l pe Roosevelt. Analizând la rece comportamentul ei din ultimul deceniu de viață , am putea să constatăm un dezechilibru  în ceea cea inttrepprins și a scris,  o dovadă că uneori și mințile unor oameni extrem de inteligenți o pot „lua razna”.  Nu are niciun rost să fie ascunse aceste  aspecte biografice. Este vorba de o personalitate cu sinuozități grave  dealungul vieții. O oglindă a unei derute în rândul intelectualității din interbelic. A murit de cancer, fiind înmormântată în cimitirul Pere Lachaise. Nu i s-au reproșat declarațiile aberante din ultimii ei ani. A fost în stare să-i admire și pe Stalin, Trotsky, Mussolini, îi plăceau personalitățile de orice natură.În domeniul sexualității avea aceleași oscilații pornind de la teoriile lui Otto Weininger. „Nimic din ceea ce era omenesc nu îi era străin”, s-ar fi putut spune despre ea, nu cunoștea păcatul  nesincerității sau obediența, cu orice risc. A fost admirată și detestată cu aceeași intensitate. Una dintre cele mai controversate scrieri ale ei este „QED”.   La New York i s-a ridicat o statuie. Opiniile despre ea sunt celer mai  diverse. Dar nu i se neagă inteligența și buna credință, poate o naivitate dusă la extrem, diferită de cea a mediocrilor. Bibliografia ei este impresionantă-  circa 30 de cărți originale și sute de trmiteri bibliografice.

BMM

 

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/thumb/f/fb/Matisse-Woman-with-a-Hat.jpg/220px-Matisse-Woman-with-a-Hat.jpgOpere publicateThree Lives (The Grafton Press, 1909)



  • Toiklas, Alice (1973), Burns, Edward, ed., Staying on Alone: Letters, New York: Liveright, ISBN 0-87140-569-5 .
  • Grahn, Judy, ed (1989). Really Reading Gertrude Stein: A Selected Anthology with Essays by Judy Grahn. Crossing Press. ISBN 0-89594-380-8 
  • Vechten, Carl Van, ed. (1990). Selected Writings of Gertrude Stein. ISBN 0-679-72464-8
Niciun comentariu:

Vladimir Tismăneanu – cronicar al comunismului din România


Vladimir Tismăneanu – cronicar al  comunismului din România

 

Indiferent de atacurile  de la dreapta/stânga, reproșurile, calomniile, aberațiile  răspândite cu obtuzitate, invidie, xenofobie împotriva lui V. Tismăneanu, acesta va rămâne drept unul dintre  cei mai merituoși „cronicari” a comunismului românesc, care a avut  și el un specific. Recunosc că nu am fost de la început entuziasmat de  scrierile sale teoretice, mă rețineau două aspecte -  echivalarea fascismului, în speță a nazismului cu regimurile comuniste și  accentul pus pe participarea unor evrei la edificarea comunismului în România, în speță pe  cea a lui L. Răutu. Citind una dintre cărțile apărute mai de curând( în 2012)  la Humanitas,  „Lumea secretă a nomenclaturii”, o  carte fără pretenții teoretice, dar o pasnoramă a  unui adevărat „bâlci al deșertăciunii”  care a fost regimul comunist din România, am început să privesc cu alți ochi demersurile de peste 20 de ani ale lui Tismăneanu, pe care, întâmplător, l-am cunoscut în anii pubertății-adolescenței. De la început doresc să spun că a fost un copil sclipitor de inteligent, care chiar mi-a trezit entuziasmul. Ulterior nu am știut cum a evoluat, ce a scris în favoarea PCR, cum a plecat în Vest, nici nu mă interesează. Ceea ce reușește VT este o performanță -  ne convinge că în România comunismul  a fost adus  de sovietici, adicpă nici de evrei, nici de români vânduți, nici de  umbra lui Marx. De el s-au lipit două categorii de oameni – unii absolut naivi , de bună credință, alții – carieriști lipsiți de orice scrupul, printre ei și foști legionari, liberali,  fără de partid, etc. Fascismul  -nazismul  a promovat  deschis o politică  discriminatorie față de evrei, comunismul a fost mai  dibaci – egalitate pentru toți, dar moștenirea xenofobă, antisemită a rămas aproape neatinsă. Mai mult, aristocrația „comunistă”, însoțită de eșalonul doi, al „slugilor” s-a format rapid, iar lupta pentru locuri și  bunăstare a atins  nivelul canibalismului  și bizantinismului decadent. Ce i se reproșează acum lui VT, supă ce el a deschis căi  bine ascunse, spre cunoașterea istoriei postbelice a României?  Că este fiu de nomenclaturist  și că este evreu(  asta , uneori , mai discret). Nu cred că tatăl lui Volodea a fost satrapul României. Nu a fost niciodată în eșalonul principal și nici slugă, dovadă că în 1958-1959 i s-a dresat un dosar care putea să-l ducă și la închisoare.  Turnătoria era o armă de mare preț, ca în Roma imperială. În Germania, fiul lui M.  Bormann, adjunctul lui Hitler în NSDAP, deci fiul  a scris fără reținere despre tatăl său. Devenise antinazist. Se știe din vechime că fiul poate fi un adversar ideologic al tatălui. Spre deosebire  de Nicu Ceaușescu care s-a complăcut în mediul și cu camarila părintelui, visând chiar moștenirea, după modelul nord-coreean, V. Tismăneanu, coleg de clasă cu Nicu s-a debarasat de comunism, plecând ca mulți alții în Vest. Mulți consideră că Paul Goma este marele demolator al mitului comunist. Nu se poate nega curajul și voința lui Goma de a combate comunismul încă în România fiind, dar  soția sa este fiica unui comunist evreu, oarecum fost nomenclaturist. Nimeni nu i-a amintit  cu insistență aceste amănunte. Mai mult, Goma a aruncat vina tuturor relelor ( cedarea Basarabiei, sovietizarea  României, instalarea dictaturii) pe evrei, față de care  are o ciudată  aversiune, deși chiar fiul lui Goma a optat la un moment dat să plece în Israel. Se tace. Nu e bine să comentezi. De ce se face acest favor lui Goma și reproș lui V. Tismăneanu? Mânios că nu i s-a oferit  președinția Comisiei de Analiză a Comunismului, Goma nici nu a vrut să intre în Comisie.  L-a preocupat mai mult  răfuiala cu foștii prieteni, cu  obștea evreiască, etc.

Astăzi  constatăm câteva tendințe total  nocive în sânul opiniei publice românești -

-Disprețul pentru intelectuali de valoare (încercări de a-i marginaliza pe Patapievici,Pleșu, Liiceanu, Tismăneanu, Manolescu, Breban, ș.a.)

-Renașterea și  emergența cultului pentru legionari,  pentru extrema dreaptă , ca și pentru un dictator   care a dus armata română până la Cotul Donului, Ion Antonescu, creatorul marelui lagăr numit Transnistria, cel care a comandat arderea de vii a 20.000 de evrei absolut nevinovați, la Odessa.  Desigur, unii cred că astfel combat nostalgia pro-comunistă.

- Crimele regimului comunist se pun pe seama unei etnii minoritare, evreii, fiind însoțită de tendința formulată la punctul anterior, când,de fapt, comunismul a fost „internaționalist”, fostul PCdR număra 500 de membri, plus simpatizanți circa 50.000, evrei și alte etnii ( numărul total al evreilor în 1938 era de peste 750.000). China avea 20 milioane comuniști și sub 100 de evrei  necomuniști. URSS  avea un PCUS  cu milioane de membri neevrei. Stalin, Molotov, Beria ș.a. nu erau evrei, Ana Pauker a fost în conducerea PCR mai puțin de opt ani(  sept. 1944- iunie 1952),  Teohari Georgescu era chiar Georgescu, nicidecum Tescovici Burăh, Pantiușa Bodnarenko era ucrainian, Nikolski-Gruenberg a arestat numeroși evrei. Majoritatea  ofițerilor evrei din Securitate au fost scoși din funcții în perioada 1961-1968.

-Învinuirea fiilor pentru  faptele părinților, uitându-se că marii corupți de azi provin chiar din  mediul  crescut de fostul regim în  spirit, zice-se „proletar”. Îl acuzi pe Tismăneanu că tatăl său a luptat în Spania de partea  republicanilor, iar pe  „baronii”, mafioții de azi îi ierți de orice legături cu  fostul regim.

Ceea a făcut și face în continuare V. Tismăneanu este salutar, este un act de salubrizare, iar în cazul său se poate pune întrebarea ( amară) – cine este profet în țara lui? Pentru că V. Tismăneanu s-a născut în România( se poate verifica) și a crescut în România. Cred că suferă scriind despre  haosul  politic care  pare de neînlăturat. Aici, în curtea noastră.

BORIS MARIAN.  
Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)