Robert Flinker – un kafkian din Cernăuți
Robert Flinker – un kafkian din Cernăuți
Pe scurt – câteva repere biografice. Robert Flinker s-a născut la data de 16 iulie 1906, în orașul Vijnița, în prezent în regiunea Cernăuți, Ucraina. A urmat studiile liceale la Gimnaziu la Cernăuți și apoi facultatea de medicină din Viena, unde a studiat cu renumitul neuropsihiatru Julius Wagner-Jauregg, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (1927).A lucrat o perioadă ca medic neurolog în Germania (1930-1932). Apoi a venit la Cernăuți, unde a fost medic secundar până în 1936. Și-a continuat apoi studiile la Geneva și la Basel, lucrând ulterior la Clinica de Neurologie din Zürich si la Spitalul de boli nervoase din Cernăuți (1940-1941) pînă ce, în urma legilor rasiste, a fost nevoit să-și întrerupă munca și să se ascundă pentru a evita deportarea. În anul 1944 a devenit director la Spitalul Central din București. A publicat lucrări în domeniul medicinei (despre pelagră, neurologie, psihopatologie).Robert Flinker s-a sinucis la data de 15 iulie 1945, în București, în urma unei nefericite povești de dragoste.Viața lui Robert Flinker a fost subiectul cărții El Danubio, de Claudio Magris. Scrierile sale nu au putut fi publicate în timpul vieții. După mai mulți ani de la moartea autorului, fratele său, Ernst Maria Flinker, a reușit pentru prima dată să-i publice parțial opera (poezii, povestiri și romane) la București.Din opera sa - piesa de teatru -Das Gericht (Procesul),Gedichte (volum de poezie),Erzählungen (Povestiri),Biblische Geschichten (Povești biblice),romane -Prăbușirea (Editura Kriterion, București, 1977) (în românește de Adrian Hamzea; prefață de A.I. Brumaru),Fegefeuer ("Purgatoriul").. Deși a fost caracterizat ca un discipol al lui Kafka, Flinker se detașează prin „onirismul” său timpuriu, curent ce avea să apară în literatura română prin Dumitru Țepeneag, ș.a., mult mai târziu. În post-fața volumului apărut la Editura pentru Literatură în 1968, în limba germană, Oscar Walter Cisek face unele paralele cu autori germani – Gottfried Benn, Hans Carossa, Alfred Doeblin. Opera acestui talentat și prea mult ignorat scriitor se constituie ca o luptă permanentă dintre vis și realitate, dintre banal și sublim, speranță și dezamăgire, ceea ce îl include în fluxul marii literaturi. El nu este un „dezertor” din viața timpului său, dimpotrivă, mărturia sa de om suferind, cu o sensibilitate ieșită din comun fiind decisivă pentru întregirea unui tablou ce ar putea aminti și de Hyeronimus Bosch. Personaje stranii care apar și dispar, afirmă adevăruri de netăgăduit pentru ca apoi să dispară în noapte rămân în memoria cititorului de neuitat. Precizia și concizia expresiei îl înrudește cu Kafka, dar tonurile sunt chiar mai sumbre, misterioase, nocturne. Povestirea „ Visul” este o autobiografie în nici douăzeci de pagini, în care apar umbrele părintelui său, ca în himerele lui Hamlet, apoi chipul logodnicei Maria care îl părăsește fugind cu un cavaler ciudat, ce o răpește pe un cal, acțiunea nu este localizată, este „utopică” și totuși, este viața autorului. „ Călătorul”, o narațiune pur fictivă, se prezintă ca o istorie a unui veșnic rătăcitor, care ia locul altui veșnic rătăcitor, o dublare uluitoare care ne pune în fața unui creator extrem de original. Un tren ce nu mai duce nicăieri, pustiul în care se preumblă diverse umbre, limbajul sec și impersonal al acestora, totul pare o halucinație. ”Întâmplare în noapte” pare o continuare a coșmarului, povestitorul este condus de un necunoscut la o sindrofie, acolo o întâlnește pe Lisa, care îl inițiază în tainele vrăjitoriei și spiritismului, pentru ca la sfârșit toți să dispară, eroul nostru se află pe un pod, nu se știe ce vrea să facă, să se sinucidă, să meargă mai departe. ”Vocea ” face parte din același lanț de „povestiri fioroase” ( v. Valery-Larbaud), Stefan este chemat să participe la un concert, apare și polițistul care nu poate descoperi ce este cu vocea aceea din noapte, iar în final se constată că vocea era chiar a personajului Stefan. „Absalom” este reluarea unei povestiri de dragoste incestuoasă din Biblie, se citește cu interes, bogăția de nunațe și întâmplări putând fi nucleul unui roman. Gregor Husum este personajul central din „Purgatoriul”, un miniroman care îl apropie cel mai mult pe Flinker de Kafka, însușii numele, Gregor, fiind preluat din „Metamorfoza”. Etapele acțiunii amintesc de „Procesul”, o vizită în noapte, tatăl, sora de caritate Lydia, percheziția, discuția cu profesorul, judecătoria de jos, călătorie în noapte, povestirea egipteanului, arestul, marele judecător fiind elemente aproape kafkiene. Dar Gregor nu este ucis de niște necunoscuți, el se sinucide, deși nu are nicio vină și nu are ce să-și reproșeze. Este cinstit până la capăt. Cutremurător , deși l-am cititpe Kafka. Robert Flinker nu este un epigon, are geniul său propriu.
Boris M. Marian
Mai 2016
Ascuns între copaci
Ascuns între copaci
Ascuns între copaci, în inima pădurii, mă uit înfrigurat la trupul tău, ești toată dezvelită, o zeiță supusă doar păcatului etern, noi ne iubim? Întrebi în somn, nu pot răspunde, căci eu sunt treaz și tu- în somn adânc, aud șoptirea ta, vino, iubite, spre tine vin , cu sărutări ne-acoperim, un foc ciudat. Așa spune povestea, cine știe ce este adevărat și ce e basm, trec căpriori în liniștea subțire, se-opresc privind și ei l-acest popas. Un iepure străbate-n goană pacea, e diavolul sau un trimis din rai? Tu te trezești, mă chemi cu glas de vise tulburi, eu îți răspund, crăiasă ești, sunt crai. Iar zorii vin cu lungi trompete roșii, iar din pădure nici un ram nu a rămas. Scriu orb, aud fără un sunet, te simt adânc, mă simți și tu? Nu știu. Povestea se repetă ca-ntr-o carte pe care o citesc și-o scriu cutremurat. Oprește noaptea, spune o voce, însă noaptea se duce-n zări fără hotar și fără timp. Astfel ne prelungim viața, o clipă, precum Faust eu mă rog. Erai, ai fost, mai ești, vei fi, nimeni nu-mi spune, soarele vesel râde ca un drac.
BORIS MARIAN
Democrația și antisemitismul
Democrația și antisemitismul
Din capul locului nu voi spune că nu sunt anti-democrat. Dar am constatat un fapt indubitabil – democrația nu elimină antisemitismul și corolarul său, antisionismul. Așa cum noi evreii din Diaspora, inclusiv din România, suntem preocupați de situația fraților noștri din Statul Israel, așa cred că israelienii mai tineri sau mai vârstnici nu pot ignora anti-evreismul din afara Țării Sfinte. Nu voi analiza cauzele antisemitismului, ne-am putea întinde pe zeci de pagini, începând cu neștirbita convingere în „trădarea lui Iuda”, apoi cu „jertfirea pruncilor” pentru azimă, terminând cu „Protocoalele Înțelepților Sionului”, care funcționează ca un „argument” nociv și astăzi în mai toată lumea, ca teorie conspiraționistă veșnic alimentată de noi falsuri. Nu, eu mă voi referi la o recrudescență a cultului neo-legionar, vizavi de o antipatie crescândă față de orice se numește antifascism. Se pare că anticomunismul a rămas singura problemă a psihologiei de masă, deci legionarii au devenit automat eroii neamului. Legea 217 /2015, care a preluat textul unei ordonanțe guvernamentale mai vechi și care nu s-a aplicat cam niciodată și nicăieri , în România, a despărțit pe o perioadă nedefinită intelectualitatea cu vederi adevărat democratice de intelectualitatea și ne-intelectualitatea noastră iubitoare de patrie și națiune. Naționalismul a avut și mai are un rol pozitiv în faza de afirmare a popoarelor subjugate timp de secole. Globalizarea nu a arătat numai părțile bune, ci și pe acelea mai puțin bune. Această antagonie se reflectă în gândirea unor oameni chiar și de bună credință. Scandalul de la Opera Română din București , în care, slavă Domnului, nu au fost implicați evrei, a demonstrat gradul de frustrare a multor cetățeni față de „binefacerile Occidentului”. Deși nu prea aveam mari simpatii pentru candidatul republican la Președinție , David Trump, vorbele sale m-au tușat – „ Pentru Statul Islamic am un simplu mesaj – orele voastre sunt numărate”. Ceea ce și Churchill spunea în 1941 – „ Nu ne vom opri până nu îl vom distruge pe inamicul nazist în bârlogul său”. Profetice cuvinte. De ce noi, evrei sau români, cu adevărat democrați să iubim trecutul plin de crime al Mișcării Legionare și al politicii etnocidare a mareșalului Antonescu. Legea 217 nu interzice nicio scriere de valoare, chiar creații ale unor foști membri sau simpatizanți ai Legiunii – Eliade, Cioran, Vulcănescu, Gyr, ș.a. Dacă insipida carte a lui Hitler, „Mein Kampf” se vinde în multe țări europene, ca și în lumea arabă, de ce să ne speriem de scrierile pro-legionare? Dar chestiunea nu se oprește aici. Marele Eminescu a fost un jurnalist de orientare naționalist-șovină, să nu mă înjure nimeni, pot cita pagini pe care nu cred că le-ar fi scris acum. Poezia ”Doina”, „Scrisoarea III”, zeci de articole îndeamnă cititorii la xenofobie, evreii sunt „invitați” să plece în Rusia, Austro-Ungaria, Germania, etc. Dar era alt context. Evreii au venit în sec. XIX în număr mare din Imperiul țarist, în special, unde situația lor era de potențiale victime ale unui șir de pogromuri, la care se adăuga și înrolarea în armată pe 20 de ani. Boiernașii și mica burghezie românească s-au speriat de concurență. Monarhia a fost mai apropiată de spiritul european, spre deosebire de liberali, total duplicitari în chestiunea evreiască. Antisemitismul din sec. XIX a devenit în secolul XX – cuzism și codrenism. Nu facem aici istoria crimelor anti-evreiești din sec. XX. Dar atacurile la persoana lui Alexandru Florian , directorul general al Institutului Național de Studiere a Holocaustului din România, la legislația anti- legionară se întețesc. Este și o mare vină a istoricilor români care nici acum nu știu să clameze îndemnul – sine ira et studio. Lipsește orice dialog între puținii evrei din România și personalitățile care formează nucleul valoros al țării. Tăcerea este somnul rațiunii. Nimeni nu va interzice Istoria Religiilor lui Eliade, opera lui Cioran, alte opere. Dar să lăsăm și istoria să ne spună nu numai ce au făcut comuniștii evrei care ar fi adus comunismul, de parcă tancurile sovietice nici nu au existat. Să reluăm și istoria crimelor regimului legionaro-antonescian. Uitarea ascunde fie indolență, fie ură. Mulți care defăimează Legea 217 ar trebui să o citească, iar ca să fie citită, ar trebui difuzată mot-a-mot de mass media. Dar mass media se ocupă de divorțuri, avorturi și accidente rutiere, nu prea mai au timp de probleme de psihologie socială, de problemele economice ale pauperilor. Pentru că întotdeauna ura interetnică are și rădăcini economice. Și cu tot regretul trebuie să spun că în campania legitimă a DNA de asanare a societății, mai apr și nume de oameni de afaceri israelieni. De ce, fraților? Nu, mie corupții nu-mi sunt defel frați. Iubesc democrația pe baze legale.
Boris Marian Mehr
2016-05-04 BUCUREȘTI .
Marc Chagall
Marc Chagall (7 iulie 1887 – 28 martie 1985), a fost un celebru pictor, născut în apropiere de Vitebsk ( Belarus), devenit la Paris unul dintre cei mai importanți pictori ai secolului XX. Este considerat ultimul mare pictor modernist din perioada actuală. Este autorul unor vitralii de mare valoare, executate la Spitalul Hadassa din Ierusalim, la catedralele din Reims și Metz, ca și pictura de pe plafonul Operei din Paris. Înainte de Primul Război a locuit la St. Petersburg, a fost comisar cu artele în Vitebsk, apoi s-a refugiat în Occident. În 1922 s-a stabilit la Paris. A practicat modernismul, la început cubismul, post-simbolismul, fauvismul, surrealismul . A fost apreciat deopotrivă de Matisse și Picasso pentru expresivitatea culorilor pe care le experimenta. Nostalgia târgului evreiesc Vitebsk l-a urmărit toată viața, aflându-se și sub influența lecturilor timpurii din Shalom Alehem. După al Doilea Război Mondial nu a rămas nimic din vechiul Vitebsk, astfel că picturile lui Chagall pot fi utile și ca document istoric. Copilăria sa a fost marcată de sărăcie, într-o familie de nouă frați, tatăl era vânzător de pește, mama-casnică și mai ajuta la băcănie.Religios și foarte harnic, tatăl avea grijă ca hrana copiilor să fie asigurată. Biografia scrisă de Chagall la o vârstă înaintată este interesantă, atât sub aspect documentar, dar și artistic. În mediul ghetoizat al Vitebskului se păstra tradiția hasidică, se studia Cabala. La vârsta de 13 ani, mama sa îl dă la o școală rusă, mituind învățătorul, care avea dispoziția să nu primească evrei. Chagall cunoștea deja ebraica și citea Biblia. La îndemnul u nor prieteni începe să copieze ilustrații de cărți, ceea ce îi produce o mare satisfacție.În 1906 participa la lecții din studioul pictorului Iuri Pen, apoi a lucrat cu Lisitzki, Zadkin, profesioniști în pictura realistă. Chagall a ales ficțiunea, realismul, academismul nu l-au atras. Era și influența legendelor hasidice.
Unul dintre primii profesori ai lui Chagall, la Petersburg a fost maestrul în domeniul teatrului, Leon Bakst, dar , în curând va fi atras de creațiile pictorilor francezi, în special de Paul Gauguin.În 1910 se află la Paris, îi cunoaște pe Apollinaire, Cendrars, poezia modernă fiindu-i sursă de inspirație.În 1912 pictează celebrul tablou „ Violonistul”, care va deveni un simbol, redenumit „Scripcarul pe acoperiș”, motiv reluat în teatru, în viitoare filme. Delaunay și Leger sunt admirați de Chagall, dar el își păstrează personalitatea. Un rol important în viața sa îl va avea Bella, soția sa pe care a venerat-o . Vizitează des Louvre, îi studiază pe Rembrandt, Chardin, Van Gogh, Renoir, Pissarro, Matisse, Gauguin, Courbet, Millet, Manet, Monet, Delacroix, ș.a. Suprarealismul nu-l ocolește, însă esența picturii sale se află în amintirea Vitebskului natal. Este mult apreciat de Andre Breton.Are o expoziție la Berlin. În 1915, revine în Rusia,iar după 1917, este numit comisar pentru arte la Vitebsk, unde înființează o școală de arte și un muzeu.Este prieten cu Malevici, ujn alt pictor important, care va emigra ca și Chagall din cauza dogmatismului care începe să se impună sub noul regim, bolșevic.Înainte de a părăsi Rusia sovietică a fost activ ca scenograf la Teatrul Evreiesc, nou înființat la Moscova. În 1923 revine la Paris, definitiv. Este deja un pictor recunoscut, Ambroise Vollard devine principalul său achiziționer. Se inspiră din Biblie, din creația lui Gogol, LaFontaine, ș.a. Devine cunoscut și în SUA. Este îndrăgostit de sudul Franței, de Italia, vizitează Olanda, apoi Palestina, Țara Sfântă a Bibliei.
Instaurarea regimului nazist în Germania duce la eliminarea artei și artiștilor dedicați suprarealismului. Franța se oferă pentru mulți, ca o nouă patrie. După ocuparea Franței, viața oricărui evreu este în pericol, astfel că în vara lui 1941, după un refugiu în teritoriul neocupat, Chagall pleacă în SUA , în cadrul acțiunilor intreprinse de consulul Varian Fry.Se întâlnește cu Mondrian, Breton. Pierre Matisse, fiul marelui pictor Henri Matisse este cel care îl va ajuta să-și facă publice lucrările.Participă ca scenograf la montări ale trupelor de balet din SUA, din repertoriul rusesc ( Ceaikovski, pe librete de Pușkin).Aertiștii mexicani, Diego Rivera, Orozco salută apariția lui Chagall. Tematica lucrărilor lui Chagall cuprinde atât motive iudaice, dar și cristice.La 2 septembrie 1944 moare soția sa , Bella, Chagall întrerupe orice activitate, este disperat. El asociază această pierdere cu moartea milioanelor de evrei în lagărele naziste, de care doar auzise.Se căsătorește cu Virginia Haggard cu care va avea un fiu, David Mc Neil, unul dintre marii săi admiratori și biografi. Chagall duce dorul Parisului. În 1946 i se organizează o mare expoziție la New York, iar în 1947, la Paris. În perioada 1948-1985 trăiește la Paris.În 1952, noua sa companioană de viață este Vava Brodsky, care îl ajută în ultimii săi ani de viață.Muncește enorm, pictează, face mozaicuri, vitralii, tapiserie, artă murală, decorează vase de ceramică. O mare popularitatea îi aduce realizarea plafonului ilustrat al Operei din Paris. Andre Malraux este cel care îl susține, în calitate de ministru al Culturii. Inaugurarea se face în sunetele Simfoniei Jupiter de Mozart. Chagall devine unul dintre cei mai elogiați pictori din lume, criticii consideră că el a știut să îmbine arta muzicii cu fantezia creatorului de mister și personaje mistice ( „Bestiarul și muzica”). Nici arta circului nu-l lasă indiferent. Statul Israel îi este recunoscător pentru vitraliile de la Sinagoga Noului Spital Hadassa din Ierusalim, unde a reprezentat cele 12 triburi pe cele 12 vitralii. Ceremonia inaugurării a avut loc în 1962.În 1964 realizează o lucrare pe sticlă ( vitraliu) la sediul ONU, în memoria fostului secretar general Dag Hammarskjold, decedat într-un accident de elicopter în Africa, în 1961.În 1967, Rockefeller îi comandă o lucrare similară la New York, la sediul Unuion Church of Pocantico. A mai realizat vitralii la catedrale din Mainz (Germania),din Zurich(Elveția), Tudely ( Anglia), Reims ( Franța). Knessetul ( parlamentul israelian) a primit trei tapițerii concepute de Chagall. Ultima sa lucrare a fost o tapițerie intitulată ” Iov” pentru un Isntitut din Chicago. Poate că este un fapt semnbificativ, Chagal a fost un Iov fericit, a suferitr și a dăruit, a fost un artist și un om genial, cu valențe umane incredibile. În mormțântat în Franța, are un bust în Polonia, la Kielce, un muzeu la Vitebsk , în Belarus, a lăsat mii de lucrări în toate genurile artelor plastice, a îmbogățit muzee și a adus lumii bucuria creației sale. Albume cu ilustrații din lucrările sale se află în întreaga lume.
BORIS MARIAN
. | index
Demnitatea umană nu poate fi ucisă
Demnitatea umană nu poate fi ucisă
Deși am citit multe cărți pe tema Holocaustului, nu pot ascunde uimirea, impresia dureroasă pe care mi le-a produs cartea scrisă de doi jurnaliști israelieni – Yehuda Koren și Eilat Negev, „În inimile noastre eram niște uriași” (Extraordinara poveste a piticilor din Rozavlea) apărută la Editura GRINTA din Cluj –Napoca, în traducerea Petruței Șerban, cu un cuvânt înainte semnat de Vasile Gogea. Cartea era cunoscută în variantele engleză și franceză, înainte de a ajunge în 2015 la noi, pentru uzul cititorului din România. Rozavlea este o localitate din Maramureș, iar numele provine de la Rozalia, strămoașa piticilor din această comună. Apariția piticilor de etnie evreiască în Maramureș este pusă sub semnul unei legende cu largă circulație din Evul Mediu timpuriu. Din multe surse este cunoscut faptul că evreii veniți din Est în secolul X-XI erau de fapt hazari mozaici, iar populația autohtonă i-a numit uriași pentru statura lor impresionantă. Roza Rozalina , se spune, s-ar fi îndrăgostit de o ființă minusculă, umană iar Dumnezeu i-a apropiat ca statură la nivelul liliputanilor, despre care noi știm că scria și Swift în romanele sale despre Gulliver. Primul pitic evreu cunoscut se numea Shimshon ( numele unui erou biblic) Eizik Ovitz (Ovici), iar urmașii au alcătuit o comunitate și o trupă de artiști ce au circulat în Europa și au avut succes. După ocuparea Nordului Ardealului de către trupele horthyste, ei au ajuns la Auschwitz. De la mitologie la realitate s-a ajuns prin apropierea de o istorie a Shoahului , a catastrofei umane numite și Holocaust. S-a scris apoi despre „Cei șapte pitici de la Auschwitz”, parafrazând motivul unui basm german cu Frumoasa Adormită. Celebrul călău dr. Mengele s-a ocupat personal de acești pitici, care printr-un joc al sorții au supraviețuit. Ultima urmașă, Perla Ovitz, a murit în 2001 în Israel. Autorii cărții au reușit să o viziteze și să discute cu ea despre un trecut greu de imaginat. Prologul cărții redă această întâlnire. Istoria reală începe cu anul 1866, în Maramureș, unde tradiția s-a păstrat și anual s-a ținut Festivalul Roza Rozalinda în localitatea ce a preluat numele mitologicei eroine, care mai are 7000 de locuitori, țărani români. În acel an, 1866 s-a născut primul pitic în familia lui Leib și Frieda Ovitz, care a confirmat, am putea spune, miezul legendei expuse mai înainte. În zonă mai trăiau circa 200 de evrei, iar Shimshon a găsit o mireasă pe potrivă. Talmudul nu acceptă rabini cu deformații fizice, astfel că piticii s-au grupat separat în propria comunitate. Pentru a susține realitatea celor expuse, autorii au apelat la numeroase surse, începând cu Arhivele de la Yad Vashem, Ierusalim, de la Muzeul Auschwitz, Polonia, din Germania, Muzeul Holocaustului din Washington, o seride lucrări științifice și beletristice de diverși autori, despre Auschwitz, despre Mengele, articole, zeci de interviuri cu martori supraviețuitori, experți, specialiști, translatori, cercetători. Este anexată genealogia familiei Ovitz pe două secole. Cartea a apărut cu sprijinul și la inițiativa primarului comunei Rozavlea, Vasile Mârza. Notele din subsolul paginilor explică terminologia din idiș, din alte limbi, din istoria biblică și modernă a evreilor. O lucrare monumentală despre oameni –giganți la suflet, fizic mai mici decât noi. Mulțumiri autorilor și editurii.
BORIS MARIAN MEHR
Pe langa cele 10 porunci biblice, ne-a fost oferita o prezentare scurta, dar cuprinzatoare, a celor zece nevoi umane realizata de catre Solomon Marcus, matematician roman, de origine evreiasca, membru titular al Academiei Romane.
Pe langa cele 10 porunci biblice, ne-a fost oferita o prezentare scurta, dar cuprinzatoare, a celor zece nevoi umane realizata de catre Solomon Marcus, matematician roman, de origine evreiasca, membru titular al Academiei Romane.
1. Nevoia de a da un sens vietii, la nivel elementar: suna complicat, asa-i? Nu este! Cel putin o data pe zi ar trebui sa fim recunoscatori pentru simplul fapt ca s-a intamplat sa existam si e o minune ca traim si suntem sanatosi.
2. Nevoia de improspatare. Aceasta improspatare nu implica doar utilizarea apei si a sapunului. Este mai profunda, se necesita o improspatare a mintii, un gand pozitiv, o noua emotie sufleteasca.
3. Nevoia de intrebare, de cunoastere: copiii au acea etapa a vietii in care pun o multime de intrebari. Dornici de cunoastere, acestia tind sa enerveze adultul deja atotstiutor. Din pacate, pentru noi, suntem departe de acest statut; iar daca nu mentinem vie aceasta dorinta de cunoastere, ajungem sa ne izbim incet, dar sigur, de pragul ignorantei.
4. Nevoia de indoiala. A te indoi si a fi nehotarat, face parte din natura noastra. Este ceva firesc si normal sa nu fim de acord cu absolut tot ceea ce se petrece in noi, in jurul nostru, iar dascalii ar trebui sa fie cei care sa ne sadeasca acest instinct primar, de a cauta mai mult si de a nu ne multumi cu putin.
5. Nevoia de esec. Nu ne nastem invatati! Desi multi pretindem ca stim asta, putini aratam. Ne este teama de esec, vrem sa credem ca noi nu gresim. Nimic mai neadevarat. Este omenesc sa gresim, insa este de condamnat o stagnare la acest nivel, de a repeta greseala la infinit.
6. Nevoia de joc. Universul ludic este primul pe care il descoperim, treptat nivelul de „joc” avanseaza. Iar de la un simplu joc de fotabal sau „de-a v-ati ascuns” ajungem la o descoperire interna. Incercam sa ne descoperim pe noi insine, iar apoi sa cercetam terenul necunoscut al persoanei pe care o iubim.
7. Nevoia de identitate. Cine sunt eu? Intr-o lume care se afla sub efectul globalizarii, intr-un stat in care sunt mai multe etnii si in conditiile in care zi de zi interactionez cu oameni de orice fel, identitatea mea este mai greu de gasit. Potrivit lui Solomon Marcus: „tensiunile existente intre diferite identitati ale fiecarei persoane si intre identitatile unor persoane diferite sunt, in ultima instanta, la radacina multor conflicte si razboaie ; aici isi afla radacinile si terorismul existent la scara mondiala.”
8. Nevoia de omenesc si de omenie. Doua cuvinte mari. Daca nu ai fost invatat din copilarie sa fii om, nu este nicio problema, mai ai timp, trebuie doar sa vrei. Iar de la omenesc la omenie este doar un pas. Este atata nevoie in lume de bunatate si generozitate…ia aminte!
9. Nevoia de cultura. Oare cat timp alocam pe zi culturii? Omenirea detine o conglomeratie de elemente culturale, de natura filosofica sau matematica, logica sau muzicala; indiferent de ce fel, sufletul trebuie hranit la fel ca si trupul. Avem nevoie sa depasim nivelul de ignoranta.
10. Nevoia de transcedenta. Etimologic, „trans” inseamna dincolo iar verbul latinesc ce i se alatura, s-ar traduce prin a te catara. A depasi ceea ce iti este permis si ceea ce este considerat ca fiind normal.
Celebrii Guggenheim
Celebrii Guggenheim
Teoriile conspiraționiste, asezonare cu false Protocoale ale Înțelepților Sionului, referiri la grupul Bildenberg, francmasonerie, ș.a. au un frumos contra-argument prin activitatea exemplară a unor evrei bogați precum familia Guggenheim. Începem cu Meyer și Daniel Guggenheim, primul născut în Elveția în 1828, iar fiul, în SUA, în 1856. Dezvoltând o rețea minieră în toată țara, Meyer a acumulat o avere impresionantă, a trecut și la import de broderie elvețiană, principalul moștenitor și continuator al acestor întreprinderi fiind Daniel, unul dintre cei șapte fii ai lui Meyer. Au fost înființate topitorii, rafinării, fabrici de prelucrare a fierului, astfel că industria americană a beneficiat de talentul organizatoric și tehnic al unei generații de entuziaști deschizători de drumuri. În 1919, Daniel Guggenheim era director al unor companii cu sedii în mai multe țări ale lumii. A fi bogat prin munca și talentul tău și al colaboratorilor este o virtute și nu un blam , cum ne-au „aburit” marxist-leniniștii. În 1925 a fost înființată Fundația Memorială John Simon Guggenheim care oferea burse de studii artistice în SUA și în Europa. Fundația Solomon R. Guggenheim a început în 1937 să administreze cunoscutul Muzeu de Artă din New York și Colecția din Veneția, care le poartă numele. Actualul Muzeu Guggenheim din New York a fost construit în 1956-1959 și este adăpostit într-o clădire de concepție arhitectonică originală, în formă de spirală ascendentă, fără decorațiuni, în afara de operele unor pictori de cea mai însemnată valoare. Spațiul este luminat de un dom de sticlă pe o structură de oțel inox. Peggy ( Marguerite) Guggenheim, nepoata primilor întreprinzători, născută în 1898, la New York, decedată în 1979, s-a ocupat de colecționarea unor opere valoroase de artă, după peregrinări prin Europa, mai des la Paris, apoi Londra. În 1941 s-a căsătorit cu pictorul suprarealist Max Ernst, a adunat în jurul ei numeroși artiști, iar după război s-a stabilit la Veneția. La Bilbao, în nordul Spaniei s-a înființa în 1997, cu participarea unui arhitect de talent, Frank Gehry, s-a înființat un nou muzeu Guggenheim, într-o clădire învelită în titan. O investiție enormă ca preț, unde sunt aduse expoziții de artă din toată lumea. Iată, pe scurt, ce se poate realiza prin muncă și dragoste pentru frumos, fără conspirații și false protocoale.
BMM
Un cabalist –epicureic
Un cabalist –epicureic
Geert Kimpen s-a născut în 1965, în Belgia, a urmat cursuri de regie la Amsterdam, s-a stabilit în Olanda, este prolific în mai multe arte, teatru, scenarii, dar pasiunea pentru Cabala a fost o revelație care l-a apropiat de literatură. A publicat deja trei romane, tirajele sunt uluitoare, traduceri în 15 limbi, scrie fluent și bine documentat. La HUMANITAS a părut în 2010 romanul „Cabalistul”, care se citește dintr-o răsuflare. Majoritatea cei ce aud de Cabala se feresc să se adâncească într-o lume a simbolurilor greu de descifrat, apanajul unei religii , desigur, recunoscute, monoteismul iudaic, dar de Cabala s-au ocupat nu numai evreii, ea a devenit un bun al învățaților creștini și chiar musulmani. Cartea propusă de Kimpen este mai mult o narațiune de gen fiction, însă semnificațiile Cabalei nu sunt trădate, dimpotrivă. Iubirea și studiul se împletesc, ceea ce ne amintește de o lucrare fundamentală a lui Moshe Idel, cabalist israelian și nu numai, „Eros și Cabala”. La moartea maestrului său, Cordovero, mare învățat din secolul XVI,tânărul Hayim Vital, un discipol la fel de strălucit ca și maestrul, devine scribul – secretarul și interpretul lui Itzhak Luria, o celebritate în istoria iudaismului, care venise din Egipt la Tsefat, locul unde se stabiliseră învățații evrei după distrugerea Celui de Al Doilea Templu în secolul I e.a., aproximativ concomitent cu școala de la Iavne. Până în zilele noastre Tsefat este un loc respectat de întregul Israel. Cabala, o tradiție ( Cabala înseamnă tradiție) născută în primele secole ale Diasporei, din interpretările simbolice al Torei, despărțită de Talmud, este reformulată și canonizată temporar de Luria, devenind Cabala luriană. Autorul nu se limitează la trmiteri canonice sau teologice, el își exersează talentul pe o țesătură a iubirii dintre Hayim și fiica lui Lurie, Francesca. Cartea a fost elogiată de presa olandeză, apoi în alte țări și în SUA. Maniera este atractivă, credem că ea va incita lectorii să se apropie de tradiția iudaică , de Cabala , de o istorie extrem de zbuciumată. Documentarea se bazează nu numai pe lecturi intense în biblioteci, dar autorul a străbătut drumurile anticului Canaan, modernul Israel. Pentru cei ce cunosc locurile este o desfătare, pentru cei ce le vor vizita este un ghid. Lăudabile ambiția și talentul scriitorului, lipsa oricăror prejudecăți întunecate, dimpotrivă, respect și dragoste de viață. De aceea am și ales titulatura de „epicureic”.
BORIS MARIAN MEHR
Geshom Scholem – un ultim mare cabalist
Geshom Scholem – un ultim mare cabalist
Gershom Scholem este astăzi puțin cunoscut, nu numai la noi, dar și în multe țări, inclusiv în patria strămoșilor, Israel. Filosofia, ca și alte manifestări academice sau cel puțin dificile, precum muzica simfonică, poezia veche sau nouă nu pot rivaliza cu mass media, cu show-urile TV care au acaparat mintea omului modern și comod la gândire. Nici despre Kabala nu se știu multe, termenul este oarecum abscons, chiar din cauze etimologice, în germană Kaballe înseamnă intrigă, preluat și în română, în rusă ar fi robie, deci nu se prea știe de mulți cum stăm cu Kabala. Vom încrca să ne lămurim. Ne oprim la ultimul mare kabalist din timpurile moderne – Gershom Scholem( 5 decembrie 1897-21 februarie 1982) s-a născut în Germania, se numea Gerhardt, a emigrat în Eretz Israel, în 1922, și a devenit un învățat de renume. Este cunoscut prin studiile sale de referință, în special în domeniul misticismului iudaic, dar și în istoria credințelor. Un timp a fost în corespondență cu Mircea Eliade, însă scandalul izbucnit la aflarea prin surse jurnaliere, că Eliade a aderat înainte de al Doilea Război Mondial la legionarism, a dus la întreruperea acestei legături. Scholem este recunoscut prin studiul său fundamental - Major Trends in Jewish Mysticism (1941), ca și prin monografia Sabbatai Zevi, the Mystical Messiah (1973). Se adaugă numeroase prelegeri la Universitatea din Ierusalim și la alte foruri din lumea științifică, despre Kabala și simbolismul ei. În 1915 l-a cunoscut pe filosoful Walter Benjamin, la Munchen, care i-a fost prieten o viață, dar și interlocutor cu care a avut numeroase dispute. Benjamin s-a sinucis în 1940 , când încerca să treacă în Spania, prin munții Pirinei. I-a cunoscut și i-au fost prieteni - Martin Buber, Shmuel Yosef Agnon, Hayim Nahman Bialik, Ahad Ha'am, and Zalman Shazar, viitor președinte al Israelului. În Germania studiat matematica , filosofia, ș.a. L-a cunoscut pe Leo Strauss, un mare filosof, teoretician de primă importanță. Martin Buber i-a fost de asemenea prieten apropiat. A fost căsătorit cu sora lui Freud, pe care l-a apreciat. Scholem a respins în egală măsură nazismul și comunismul, fiind un liber cugetător. Ultimul mare prieten a fost Jurgen Habermas. A murit la Iwerusalim. A fost medaliat de cu Israel Prize,a fost președinte al Israel Academy of Sciences and Humanities., a mai fost dfistins cu Yakir Yerushalayim (cetățean de onoare al Ierusalimului),Premiul Bialik, ș.a. Reperele sale au fost – filosofia, istoria și Kabala, pe care o privea ca pe o ramură a științei. L-a apreciat pe Nietzsche pentru contribuția sa la filosofie. A știut să separe perioada biblică și cea talmudică, în istoria iudaismului, misticismul fiind prezent , ca preocupare teoretică în a doua perioadă. Mesianismul l-a preocupat în mare măsură, în special din vremea lui Sabatay Zvi. Sabatianismul și hegelianismul au fost preocupări aproape simultane, deși , pentru un necunoscător, acestea nu ar avea nicio legătură. La fel și gnosticismul. În contradicție cu Buber, Benjamin, el a crezut în semnificațiile cuvintelor, în pre-existența revelației. În domeniul politic a criticat-o pe Hannah Arendt pentru „ Banalitatea Răului”, dar a apreciat-o ca personalitate. A fost gata oricând să apere valorile poporului căruia îi aparținea. Borges s-a inspirat din multe pagini publicate de Scholem. La fel Umberto Eco, George Steiner, Derrida, Harold Bloom, ș.a.În anul 2000 au apărut la Editur Haaefer „ Studii de mistică iudaică” în traducerea Innei Adescenco. Din păcate s-a tradus prea puțin din opera lui Schoilem. Urmașul său , fără a-l imita , ci dimpotrivă, chiar l-a contrazis, este savantul israelian Moshe Idel. Harold Bloom, un învățat american a spus – „Vrând să-mi aflu un rabin, am ajuns la de la Buber, prin intermediul lui Scholem , la Idel”. Despre Kabala nu se poate spune pe scurt aproape nimic, dar vom încerca acest riscant pas. În ebraică înseamnă – tradiție. A trecut prin faza vorbită ( orală) , apoi scrisă începând din primele secole ale mileniului al doilea din era modernă. O serie lungă de învățați și-au dedicat viața interpretării prin simboluri a existenței Divinității. Deci Kabala este o cale oferită de învățați evrei, dar și creștini spre cuprinderea sensului de Divinitate, fără a epuiza niciodată această înțelegere.
BORIS MARIAN MEHR
4390 semne- 1 febr.2016
.
Antisemitismul – perspectiva istorică
Un timp se considera că termenul de antisemitism este de dată mai recentă, adică din secolul XIX, când el a fost formulat explicit de W. Marr, de H. Chamberlaine, în Germania, iar cazul nefericitului căpitan Dreyfus de la granița cu secolul XX nu a făcut decât să demonstreze actualitatea fenomenului. Poliakov a schimbat perspectiva, scriind o istorie de patru volume de la antichitate până la fatidicul an 1933, când unul dintre monștrii istoriei, Adolf Hitler a ajuns cancelar al Germaniei. Istoricul Jules Isaac merge pe aceeași idee și anume că despre antisemitism se poate vorbi din vechime și până în zilele noastre. Cartea sa, apărută în Franța după al doilea război mondial, „Geneza antisemitismului”, începe tot cu antichitatea, dar se oprește la anul 1000 al erei noastre, în plin ev mediu. Editura Hasefer a publicat traducerea acestui eseu extins, datorată lui Țicu Goldstein, redactor fiind Andreea – Maria Olaru, cunoscută cititorilor noștri. Carol Iancu prefațează cu erudiție și atenție volumul de față. Autorul se adresează în primul rând cititorilor creștini catolici, în rândul cărora are numeroși prieteni. Deși antisemitismul a apărut înaintea creștinismului, el a fost propagat și datorită răspândirii religiei creștine, prin erori, falsuri, fanatisme inerente oricărei religii ideologizate. De acest lucru au fost și sunt conștienți chiar părinții, propagatorii, practicanții creștinismului de bună credință. Jacques Maritaine spunea că „antisemitismul se întoarce întotdeauna împotriva creștinismului însuși”. Carol Iancu a fost timp de două decenii secretarul Asociației prietenilor lui Jules Isaac. El prezintă personalitatea acestui învățat, născut în 1877, la Rennes, rămas orfan la o vârstă fragedă, care a găsit prietenia poetului catolic Charles Peguy. Evident amploarea „afacerii Dreyfus” l-a impresionat profund. Amintim că și pentru Th. Herzl acest proces de durată a constituit o etapă determinantă în biografie. Jules Isaac scrie o serie de articole și studii pe teme de istorie a Franței și, în special, a relațiilor dintre evrei și societatea în care trăiau. A combătut antisemitismul, a suferit prigoana guvernului trădător de la Vichy, în al doilea război mondial, își pierde o parte din rude, iar după război participă consecvent la dialogul iudeo-creștin, până la decesul din 1963. În 1948 a publicat primul studiu important „ Iisus și Israel”, care a avut ecouri contradictorii, în 1949 s-a întâlnit cu papa Pius XII, cu care a discutat probleme ale învățământului și educației religioase în școli. A reușit să fie eliminată din rugile canonice sintagma „evreii perfizi”, ceea ce era un pas uriaș în concepția maselor de credincioși catolici.Unul din marile merite ale lui Jules Isaac este combaterea ideii de antisemitism etern, ceea ar induce un fals – evreii ar fi ei înșiși cei care provoacă antisemitism. În China a existat o veche comunitate evreiască, iar antisemitismul nu a fost semnalat în nici un fel. Întotdeauna această boală, ciumă, a venit din afară. Ne amintim de prefața lui Nae Ionescu la cartea lui Sebastian , unde profesorul, un teoretician al antisemitismului formula exact acest fals- Iuda trebuie să sufere. Ieșirea din Egipt, din sec. XV î.e.n. ( aprox.) este urmarea unei reacții a populației autohtone față de năvălirea și cucerirea temporară a Egiptului de către hicsoși. Adeseori evreii au avut neșansa de a plăti pentru conflictele dintre popoare aflate în conflict. Însăși istoria Estherei, care este și motivația Purimului constituie un episod desfășurat mai târziu, ca urmare a intervenției grecilor în lumea orientală. Au venit romanii, au apărut alte conflicte, evreii s-au opus dominației romane, la fel ca și înainte, pe vremea grecilor. Apoi a apărut creștinismul născut în sânul poporului evreu. Respingerea postulatelor creștine a fost o reacție târzie și cu totul explicabilă istoric. Creștinismul tindea spre universalitate, iar evreii erau și sunt un popor care ține la identitatea sa. Istoricii latini , apoi părinții creștinismului s-au întrecut în a defăima pe evreii nesupuși noilor norme. Antisemitismul actual este rasial, în trecut era cultual, era o inaptabilitate , o intoleranță. În 1955, Jule Isaac scria – „Am credința în grația eficientă a adevărului”. În 1956 apărea și cartea sa, „Geneza antisemitismului”, un eseu – replică la studiul anterior „ Iisus și Israel”. Rând pe rând, autorul, extrem de documentat, demontează afirmațiile unor istorici din vechime, din evul mediu și ale celor contemporani cu el, despre „păcatele” evreilor - exclusiviști, dominatori, lacomi, neasimilabili, etc. Regretabile sunt multe afirmații ale scriitorului și savantului Ernest Renan, care era un bun cunoscător al Orientului, avea relații excelente , în privat, cu unii evrei. Mulți prelați s-au pus în slujba propagandei antievreiești. Etapizat, antisemitismul poate fi privit astfel – ciocnirea cu elenismul politeist, lupta împotriva dominației romane ( politică și cultuală), coexistența iudeo-creștină până la separarea totală și conflictul dintre monoteismul mozaic și creștinismul care punea ca fundament existența Fiului și a jertfei Sale. De aici, învinuirea evreilor de a fi respins pe Iisus, de a-L fi trădat, etc. Împărărații Bizanțului au dus o luptă necurmată împotriva evreilor, luptă continuată de biserica de stat a acestui imperiu și a țărilor Europei de după prăbușirea Romei ca imperiu. Biserica devine promotorul antisemitismului religios și ideologic, de care numai ultimii papi, de după Holocaust s-au dezis deschis sau voalat. Dar autorul se oprește la primul mileniu al erei noastre. Anul 1000 este începutul unui mileniu mai sângeros decât cel anterior- cruciadele, pogromurile, Inchiziția, Holocaustul. Sub aspect teologic, autorul răspunde la câteva chestiuni – creștinismul s-a născut din iudaism, Iisus era evreu „după trup”, în Sinagogă rugăciunile rostite se regăsesc în bună parte și în Evanghelii, Iisus nu a respins pe evrei și nici evreii nu L-au respins ca Om, mulți nici nu L-au cunoscut, crima de deicid este o ficțiune, de-a lungul secolelor biserica a pus pe rug numeroși oameni nevinovați, la fel cum Iisus a fost executat de autoritățile romane de ocupație, populația din Ierusalim era numai o mică parte din poporul evreu, nereprezentativă, iar puterea era deținută de romani. Este o carte pasionantă, care desigur nu poate da un răspuns unic și inatacabil – de ce , totuși, evreii nu pot scăpa de acest flagel. De această adversitate care nu aduce nimic bun progresului omenirii. Autorul ÎNCHEIE volumul cu o remarcă amar-ironică- în viață, ca și în istorie, nu poți să fii prieten cu toată lumea. În orice caz, teza că omenirea este antisemită, că evreii provoacă prin ei înșiși antisemitism este absurdă și perversă totodată. Antisemiți sunt oriunde, dar nu toți oamenii sunt antisemiți. La fel cum nu toți evreii sunt deștepți, cinstiți și simpatici. Sunt oameni, nu sunt o rasă diferită de celelalte popoare, au același drept de existență ca oricare popor. Restul sunt vorbe ( v. Shakespeare).
BORIS MARIAN
Canonul iubirii
Canonul iubirii
La început a fost alegerea.
Cum deosebești diavolul de înger?
Folosul și iubirea – dușmani neîmpăcați.
Pasiunea este vicleană ca o felină.
Ce este o relație? Nimic, fără iubire.
Metafizica se evaporează la focul iubirii. Orice retorică moare.
Teama își are locul ei.
Înainte și după iubire tot iubire este.
Iubirea și eternitatea nu au nimic comun.
El este ea, ea este el, o vreme dispar amândoi.
Iubirea și arta memoriei.
Faust a disprețuit iubirea- aceasta a fost drama.
Freud a considerat iubirea obiect de studiu.
Kafka – nefericitul îndrăgostit.
Prietenie ce dăinuie nu mai este iubire.
Mortul nemuritor și viața ca o secundă.
Îndrăgostitul – un pește cu aripi caraghioase.
Nu poți înfrânge nebunia într-o singură zi.
BMM
Nina Cassian- un personaj aparte în literatura română
Nina
Cassian- un personaj aparte în literatura română
90 de
ani de la naștere
Nina
Cassian (nume real Renée Annie Cassian, n. 27 noiembrie 1924,
Galați - d. 15 aprilie 2014,
New York) a fost o poetă,
eseistă și traducătoare română, de prestigiu incontestabilă.
I s-au adus nenumărate reproșuri, exceptând pe cel de ordin rasial, faptul că
s-a integrat o perioadă în
„detașamentul” scriitorilor
comuniști, că ar fi fost oportunistă plecând din țară, de fapt s-a temut de o
arestare aproape sigură, după asasinarea prietenului – martir Gh. Ursu ( Babu),
de a fi fost frivolă și libertină în ciudat unui fizic care nu o avantaja , că
ar fi avut relații intime cu Ion Barbu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Nicolae
Breban, ș.a. A învins prin inteligență strălucită și talent poliform. „ În
poezia Ninei
Cassian se afla tumultul intreg al unei vieți de femeie care trăieste si iubește
până la sânge. In jurnalul sau fabulos, „Memoria ca zestre“, descoperi o lume
profunda, eliberata de conventii. Un destin trait curajos, cu intelegere, cu
suferinta…”. Nina Cassian, poeta-miracol a literaturii romane,a trăit ultimii
ani la New York , fiind căsătorita, pentru a treia oara, cu Maurice Edwards,
cel care a fost, timp de 40 de ani, director artistic al Filarmonicii din
Brooklyn. . În 1940, Tudor Arghezi
spunea sentenţios: „Talent incontestabil!“, după ce îi citise un caiet de
versuri. Prima sa poezie publicată în ziarul „România liberă“ abia în 1945,
care a şcocat prin stilul său, are un titlu teribilist pentru o poezie de
debut: „Am fost un poet decadent“. Primul volum, „La scara 1/1“, apărut în anul
1948, a fost atacat vehement de către criticii de partid, fiind considerat un
exemplu de „poezie decadentă“.De atunci, cariera sa literară a devenit o
sinusoidă ciudată: a început să publice versuri realist-socialiste, dând dovadă
de o neaşteptată obedienţă, iar apoi s-a izolat într-o fermecătoare literatură
pentru copii. Încă se găseşte în manualele de clasa a III-a. De la sfârşitul
deceniului şapte, perioadă marcată de o oarecare liberalizare a ideilor, s-a
relansat ca poetă a decadenţei. În 1985, a părăsit România. Într-un
„Autoportret“, poezie apărută în volumul „Disciplina harfei“, Nina Cassian
descria, cu o luciditate tulburătoare, ce vede în oglindă: „Mi-e dat acest
obraz triunghiular, ciudat/ această căpăţână de zahăr sau această/ figură
pentru prora vapoarelor pirat/ şi părul lung, lunar, pe ţeastă“. Prozatorul
Eugen Barbu spunea despre ea că-i seamănă lui Dante. Criticul literar Alex. Ştefănescu a găsit, poate, cel mai
frumos oximoron care o poate descrie pe Nina Cassian. În „Istoria literaturii
române contemporane“, Ştefănescu o descrie drept „cea mai atrăgătoare femeie
urâtă din câte s-au afirmat în literatura română“.Tot în „Istoria literaturii
române contemporane“, Alex Ştefănescu descrie experimentul spectaculos pe care
l-a făcut poeta Nina Cassian: „Scrierea unor poeme într-o limbă imaginară,
spargă. Din cuvinte inexistente în dicţionare, dar având sonoritatea cuvintelor
româneşti, Nina Cassian compune versuri capabile să transmită o emoţie. Este
vorba, deci, de o comedie a limbajului poetic, dar şi de un moment de lirism
autentic, creat cu mijloace metalexicale.“. În 2014, Vladimir Tismăneanu scria
în revista APOSTROF – „ Fragilă, casabilă și plină de har”. Elogiul vine de la
unul dintre cei mai activi critivi analiști ai
comunismului.
BORIS MARIAN
Contele Alexe
Contele Alexe
Într-o zi, contele Alexe, zis și Zexe se trezi
filosof. Când se ridică din pat, se lovi cu capul
de lampă. Crescuse cu vreo juma de metru.
Nici hainele nu i se mai potriveau. Ieși pe stradă ,
în chilo i și fu arestat pe loc. După multe
formalită i și o palmă , la repezeală, ieși pu in
aiurit, dar filosofia nu-l părăsi defel. Avea
întrebări multe în minte, fără nici un răspuns.
Prima – cine este el și de ce există?A doua – pe
cine iubește și de ce? . A treia – merită să
filosofezi și în ce fel? Grele întrebări, mai grele ca
o trecere de pietoni. Oamenii îi făceau loc , inspira
un respect deosebit. Deci exista. O
necunoscută se oferi să-l ia de bărbat. Se făcu că
nu aude. Acasă îl aștepta câinele Rex, care lucra
la calculator. Ce scria Rex? „ Contele Zexe este un
prost. Nu mă în elege deloc”.
Contele se întristă. Dispre ul câinelui era o
grea lovitură pentru orgoliul său. Avea dreptate
Rex, comunicarea dintre ei era anevoioasă și
sporadică. Se apucă să-i scrie fostei sale iubiri. ”Incendiul
s-a produs. Carboniza i, ne privim unul pe
altul. Numai ochii au rămas întregi.
ii minte
ii minte
primul sărut, primul copil, primul divor , prima
remușcare? ”. „ Nu in minte nimic. Acum trăiesc
cu un domn onorabil, Alzheimer, care îmi face
diferite cadouri. Ieri mi-a dăruit un elicopter, dar
infirmierii nu m-au lăsat să urc în el, a trebuit să
mă mul umesc cu trotineta pe care mi-o dăduse
tata To i colegii de la Universitatea Celor Pasivi mă
invidiau. Zexe, dragă, scoate-mă de aici”. Câinele
citi peste umăr și lătră nemul umit. Era clar că
via a contelui se năruia. „ Bine, Rex, nu-i mai
scriu”. „Ham, hamaimer”, mârâi câinele. „ To i îl
avem, în grade diferite, să scriem cât mai avem
creierul limpede”, îl consolă Alexe. Ce să se
împovăreze cu noi aventuri? În fond oamenii
seamănă între ei, femei, bărba i, totuna. Fiecare cu
bagajul său de iubiri. Își aminti de prima sa
dragoste, parcă trecuseră secoli. Începu să scrie
„Prima dragoste cunoscută în munţi. Era viscol,
fata s-a ridicat cu greu din zăpadă, dacă ar fi rămas
acolo, ar fi îngheţat. Era chiar în noaptea de revelion.
Am strâns braţul ei,ea a înaintat şi dorinţa ei
de a se salva m-a înduioşat, eu nu eram speriat
pentru că mai apucasem viscole pe vârful
muntelui, doar că era noapte acum, puteam să
cădem în prăpastie. Nu am căzut. Am fost iubitul
ei şi ea a fost a mea, chiar în acea noapte,în
imaginaţie. Am ajuns la o cabană, eram frânţi de
oboseală. Am dormit alături de ea. Dimineaţa am
aflat că erau doi morţi, din grupul nostru. Eram
prea tineri ca să-i jelim, nici nu-i cunoşteam. Am
petrecut zilele de vacanţă ca în vis. Zăpada te poate
hipnotiza,, în lumina soarelui. Au urmat luni de
beţie a dragostei, eram student în primul an, am
simţit cum tinereţea
mă purta ca un
fluviu. Apoi,
nu ştiu ce a
intervenit,
eu eram un
puşti faţă de
ea, doi ani ne
despărţeau, eu
eram mai tinerel,
când ai 18 ani
contează. Fata, nu
înţeleg de ce, voia să
se mărite, voiam şi
eu, dar părinţii ei,
când m-au
văzut, un
tinerel cam pirpiriu, nearătos, abia la început de
facultate, au sfătuit-o, probabil, să mă lase. Ea s-a
executat. Am revăzut-o după circa trei ani, crescuse,
era mai frumoasă, era strălucitoare. Dar
dragostea mea nu mai era şi a ei. Ea nu mai era ea,
acea fată din munţi, din viscolul în care ea se
prăbuşea,se ridica, plină de speranţă.
Oraşul se ridică şi cade, asemenea crengii de
măr, asemenea valului, vântului, oraşul din
depărtări, în ochiul copilului toate par în mişcare
şi sunt, noi nu mai suntem în stare să ne-ntâlnim
în cuvânt, oraşele cad, se ridică, precum anotimpul
din noi, în mine există o cărare pe unde sunt diavolii
goi, ei cântă şi joacă, ascultă, pune urechea,
auzi? Acolo e iadul, acolo-i şi raiul cu îngerii cruzi,
nimic nu-i mai rău ca un înger ce nu a căzut în
păcat, diavolii mei sunt mai veseli, ascultă-i şi
poate mă-mpac”.Aici se opri. Rex dormea, sforăia
ușor. Apoi continuă.„OMUL-NEGRU Despre tine
am citit prima oară în Esenin. Primul poem care
m-a făcut să am insomnie. Mult aş vrea să fiu iubit,
dar nu sunt, spune Omul Negru. Este el un om?
Nu este. Am făcut totul să fiu urât, adică un frumos
urât. Mama mă considera frumos, ştiam că nu
sunt, ea mă considera nu prea deştept, dar eu sunt.
Totul este pe dos. Asta spune omul negru, Iar
odioasa ce spune? Odioasa nu spune nimic. Eu nu
sufăr niciodată din cauza cuiva, eu sunt cauza şi
efectul. Eu vreau să comunic cu oricine, dar oricine
nu vrea să comunice. Este un slogan, l-am auzit la
nora mea. Nimeni nu vrea pe nimeni. Suntem o
generaţie de cretini. Mă refer la ultimii şapte mii
de ani. Cred că înainte oamenii erau mai fericiţi.
Pag. 32 Onyx An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014
Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum
libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O
dragoste puternică, de zei. De fapt X este un fetiş,
eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea
este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum
o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru
că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă
prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea
este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca
apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis.
Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe
mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Omul
negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe
batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole,
pe oameni să umble printre nori. Ce spui,
Omule Negru? El tace, el este NIMENI. Până aici
totul este o aiureală ..... Cine mă iubeşte? Singur,
singur, singur.
Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn,
cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale,
iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase,
râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn
că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a
rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm
noi? . Un fulger şi-n cerul negru ţipătul bâtlanului.
O, tu, fecioară din ţări depărtate, am auzit de tine,
acum te ţin în braţe. Omul negru vine şi mi-o ia.
Este ţara fără cuci. Este ţara care nu există.. Oamenii
sunt mai modeşti decât par, scrie Pleşu. Nu
are dreptate. Sunt mult mai încrezuţi. Noi nu
respectăm autoritatea morală, corect, respectăm
poziţia socială. Ce înseamnă competenţă morală?
Nimic. Absolutul nu poate coborî la mărunta
dăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deşi puţini mau
iertat cu adevărat. Progres moral nu există.
Ethos în greacă înseamnă locuinţă. Noi locuim în
propria morală. Etica alunecă adeseori în delirul
generalizării. Când fac filosofie mă emoţionez..
Masochismul este o boală nobilă, ca şi epilepsia.
Cine dispreţuieşte pe masochişti? Ipocriţii,
impotenţii, frigizii, cei care nu cunosc dragostea.
Orice om are o parte ce se doreşte...supusă durerii.
Unii confundă sadismul cu masochismul…Capul
meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi
zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot
muri după ce am scris un poem? Înal privirea, în
jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai
pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt
ca o frunză în vid. Noi trăim, nu sim im nici
pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de
rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând.
Are degete groase tiranul, câte mor i îi ocupă azi
craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete
cad, sute, o mie, milioane,
mustă ile lui se zburlesc la
via a oricui. Împrejuru-i
mișună slugi ce-i înal ă osanale
și rugi, peste corul
lor jalnic se arată stăpânul
cu vocea înceată, el acuză,
el pune stigmatul, neiubindu-
l , tu ești condamnatul,
pieptu-i larg cu
sete înspiră atmosfera de
G u l a g ,
sibiră.(Mandelștam).După
miezul nop ii, inima,
ho ește, cântă fericită, cine
mai iubește? Cine are gânduri,
cine în elege, de ce
tremuri , oare, părăsit de
Lege? După miezul nop ii
prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește
noaptea. Mul imea, în grabă, în hohot aleargă în
pie e, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra
tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu to ii, po i
să fugi unde vrei, unde po i, zgomotul gărilor,
por ii deschise spre cei ce sunt mor i. Departe sunt
halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei
cu o teamă de bezna pe care-o știai.( Tot
Mandelștam).Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt
cum te strecori printre circumvoluţiuni, goalăpuşcă
, sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu
mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l
văd prin 1992, m-a recomandat în USR.Daniel
Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi
rugându-se pentru mine- superbissim. Unii sunt
vii, al ii sunt mor i.
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu
nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă
dezleagă de oricare ridicol. Ești femeia. Deși-i
Onyx An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014 Pag. 33
citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu
și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă
de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi,
nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea,
cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e
sumbru. Tu ești Eva. Eu numele i-l voi ascundeadânc,
în mine, în fibrele nervoase, fine”.
Troia
Orice umilin ă mă înal ă. Unii cred că Iisus sa
umilit. Nu, dragii mei, dar în Numele Lui, mul i
au fost umili i. chiar uciși. Dușmanul nostru nu
este moartea, ci uitarea. Păcatul nostru cel mare
este trufia, vatitas vanitatum. Rafaelu , zis
Șrapnelu sorbea un Cointreau cu Gelu. Pe lângă
ei, bizar, trecu Marie Bizard. Banania bananiei,
striga Byron din CIA. Agamenon și cu Rică se
stricau de râs și frică. Yale, Oxford, Harvard, Cornell,
cine nu-l citi pe Orwell? Femeia stătea în pat,
pissi-cat. Focul o înconjura, era înspre Mont Serrat.
Că alături, un cocean, arsese drept mexican.
Oceanul Pacific ajunsese un ibric, Matu Ruju ăl
bătrân, devenise foarte spân, el rânji, apoi a spus
că pământul a apus, Mercedesul lui a scos doar
notă de din dos, nota do, din psihedelie, Manuele,
Manuelie. Nicu scoase polonicu, Tito trage în
moschito, Gorbaciov se face mov, Ulbrichts e un
fel de Nichts. Sief heil, Sieg heil, mai trimie-mi un
email, că cu cât e veselia, pe atât vine Mesia.
Plagă dragă
Colegii sunt cortegii, pe bot să-i pupi, o șansă,
îi dăm ca pe o lampă, că-i fiică sau e frică, că-i
logofăt sau dvornic, că o chema Lucica, că era
Fraierica, e la reeducare, că dă în mine tare, că lasă
gust amar, e plaga din Fanar. S-a tupilat și mortul,
rușinea lui – divor ul, că este simplă foarte, dar
noaptea este șarpe, în simplitate multe se-ascund,
un rid sub frunte, plăpândă pare, numai
cuprinde-o mai la vale, nu este lumânare, e Diavolul
cel Mare, un geamăt surd, volute mult
plăcute, ce simplu, oh, ce simplu, să faci un sex peun
timbru, dar cine hotărăște, când popa prinde
pește ? Doar tu, trecătorule, durule, corule, are
luna un piept, de abia îl aștept, se vede prin
zdren e, experta-n caden e, bucurie nouă ca-n luna
a noua, până pi igoii vor aduce boii soarelui
răsare, că durerea lui, nu e un pustiu, râsul doar
începe, plânsul este-n cepe, eu am întâlnit mul i
poe i pe zid, că erau lipi i, printre-afișe, șli , acelai
poetul, laudă-l mult scarletul, mamă-i este asta –
rostopasca. S-a stins lumina, ho ii au fost prinși, li
s-a tăiat ce este de neatins, atât a rămas – un ram,
un ramban, ca un ciolan, du-l dragă la doctor, nu
vezi că nu mai proctror, nici logic, nici calmepam,
tam-tam-titiram- tam-pam. Ce triste ă, că m-a lăsat
o prin e ă, dormeam cu ea ca pe ace, dă- i fundul
încoace, la negru zăvoi, că-i jalea pe noi, până și
stelele latră ca ielele, plouă de via ă-n cimitir,
vladimir sub coviltir, vladimir pe catafalc, rudă cu
agentul Falk, ce rimezi acolo, zise, unul suferind
de ipse, am și eu o inimă ca o limbă crimină, ori
trăiești ori putrezești, tu alege Bilciurești, moarteai
doar trecut-prezent, că eu sunt un repetent, an de
an, râzând decent, casă tristă, cimitir, plin de
maci și trandafiri, trufandaua mea, decis, este gândul
virginis, de aceea nici nu mor, spre necazul
mor ilor. Tao Te King, tai-o pe Mping, sură sfântă
cu mărar, Altrom Tighe Da Medar, Panul-zeu are
un plan, n-are bani pentru un pian, chi va piano,
va lungano, că Pandora, da, Pandora se iubea-n secret
cu Dora, a ieșit o fraudă, caută, este-ascunsă
în pantof, hai le haim și mazal tov.
Se uită
Se uită Se uită bietul om cu ochelari, nu are
trup, doar minte, se uită pe sine, se minte pe sine,
ce or vrea agonicii aceștia, că mul i se făcură, precum
furnicile. Eu știu de la plăpânda floare că-i
este greu și-i la strâmtoare, ba este pusă la rever,
la-nmormântare și never(more), ea fiind singura
făptură ce nu se lasă-n viitură, că tot mai bine-i de
ciomag, lovește tare ce-i mai drag, că de săpun ce
pot să spun? El unge sfoara când, nebun,
sinucigașul își repede o căpă ână mult prea
verde, decât cinstit, mai bine ho , rimează, frate cu
Helmholz, sărute-ar o bancnotă veche, cu Nicolae
din Bălcești, când te duceai Scornitcheshti,
sfârși i o dată cu trecutul, scula i bobor de os ca
lutul, azi nobelii sunt boșchetari, iar bani au foștii
proletari, când te gândești că moartea nu-i decât
un cui al orișicui, căci moartea n-are legătură cu
un metrou sau o trăsură, trupeasca existen ă nare
în fa a duhului valoare, scăparea este în
neant, ne inem unul de cel”alt, că leac e doar
inexisten a, de mergi la mall ori la Floren a. Ne
spune Buddha cu glas gros – să nu te târâitot pe
jos, în fericire nu găsești decât repere omenești,
cât timp vom fugi cu murgul sireap, ce va opri
step și wrap, timp în timp în timp în timp, dâmb
tâmp, a murit un poet la unu ianuarie, când al ii
abia se duc la culcarie, vorbe,orbi, păienjiniș,
scăpinat la Cărpiniș, vârteju-i ca vrejul, șefi –
dovleci. Ce vrei să spui? Uite scuip ca un pui, ca
un cui, cuib, crime aproape perfecte, iubire între
insecte, crime educa ionale, reptile inter-sociale,
mov kiss, mov danse, fanatic show, prea blondul
Hans, cu cât ești tu mai vulnerabil, pe-atât puterea-
i în efabil, sim i dansul? Ești un instrument,
esen ă, pace, sentiment.
Pag. 34
Gmail
SCRIEȚI
Mutaţi în Mesaje primite
Mai multe
5 din 92
mersi,
În data de 11 decembrie 2014, 07:51, Aurel Stefanachi < office@tipomoldova.ro> a scris: 
> Buna ziua, suntem incantati de colaborare. Pana de Craciun apare Antologia
> de poezie contemporana (format cartonat A4), in care apareti si > dumneavoastra tradus in engleza, germana si franceza (de vazut volumul 2 > in care se afla Constantin Kapita). Pretul unui exemplar este de 500,00 > lei plata anticipat. Asteptam raspuns. > > Cu stima, > Aurel Stefanachi > > On Wed, December 10, 2014 1:09 pm, Boris Mehr wrote: >> office@tipomol >> >> BORIS MARIAN MEHR >> >> >> Între poezia confesiv-intimistă şi proiectul suprarealist >> >> >> Între infern şi paradis, Colecţia "Opera Omnia poezie contemporană", >> Editura "Tipo Moldova", Iaşi 2013 >> >> >> >> >> Poetul Boris Marian Mehr, prin acest volum selectiv, elegant, >> impozant, ar putea deveni mai cunoscut decât este cunoscut prin întreaga sa >> operă anterioară: Numele profesorului; Editura "Litera", 1986, Profesorul >> de fericire, Ed. "Cartea Românească", 1989, Vocea profesorului, Ed. >> "Litera", 1993, Viaţa de profesor, Ed. Albatros, >> 2002, Mers în pustiu sau Căutarea lui Dumnezeu, Asociaţia Scriitorilor >> din Bucureşti 2004, Adesea între ore solitare, Ed. "Noua", 2007, Abis sau a >> şaptea poartă, Ed. "Noua", 154 de sunete, Ed. "Granada" 2011. A >> mai scris trei volume de eseuri despre istoria şi personalităţi ale >> istoriei evreilor: Evreii, istorie, valori, Ed. "Hasefer" 2000, Dicţionar >> sentimental, Ed. "Noua" 2006, File de calendar profan, Ed. "Hasefer" 2007. >> >> >> Tipul de volum "Opera Omnia" s-a echivalat într-un timp scurt, cu un >> fel de certificat de valoare, prin reactualizarea întregii creaţii a unui >> autor. Ediţia din acest tip (selecţie din totalitatea operei, >> bibliografie, referinţe critice) cristalizează mai exact chipul autorului >> pentru cititorul superior de poezie, decât plachetele individuale sau >> grupajele din revistele literare. >> >> Autorul nu a fost întotdeauna un nume de prim plan al fenomenului >> poetic, dar s-a bătut, în spiritul creaţiei sale, numai pentru medalia de >> aur. >> >> Greu, târziu, poate la sfârşitul re-lecturilor, îţi dai seama că >> autorul a creat nu neapărat un univers ficţional în jurul unui Ego >> expansiv, cât un stil "a contrario", opoziţionist, transferat din poezie >> şi în proză, şi în crtitică sau publicistică, un stil formulat >> de un EU apostat, proscris, urmărit, vânat de un "wanted" afişat pe toţi >> pereţii, iar căutatul şi vânătorii se uită simultan la acelaşi afiş). >> >> Dl. Boris Marian Mehr scrie, alternativ, o poezie de notaţie, de >> captare a cotidianului, cu toate antenele deschise, uşor ironică şi >> sarcastic-autoscopică, o poezie cu impresionante referinţe culturale, >> umanitariste, cu accente moralizatoare, dar şi o poezie care performează >> imaginarul ludic, după un proiect suprarealist. >> >> Un spirit non-conformist, de Gavroche incorigibil, traversează poezia >> dlui Boris Marian Mehr, un antagonism genetic la toate forţele inerţiale, >> rutiniere, fără putinţa de a se atenua. Sigur nu e o noutate, nu e o >> descoperire care să definească singură unicitatea poetică, dar devine o >> consecventă formulă creativă, preluată şi sintetizată din diverse sugestii >> şi distincţii. Incontestabil, se >> revendică din spiritul avangardist dar care nu cristalizează integral >> pentru că autorul schimbă frecvent polul opoziţiei - când spiritul >> inerţial, când sistemul comunist, când alte adversităţi preluate pe >> parcurs. Uneori, se simte chiar şi un tip de discurs suprarealist >> tangenţial unui "dicteu automat". >> >> Autorul nu şi-a alcătuit o antologie fundamentată pe cronologie - ceea >> ce ar fi putut consemna spiritul unei evoluţii - dacă ar exista ! - ci şi-a >> împărţit textele, din cele aproape 700 de pagini, în trei secţiuni >> delimitate aproximativ: Recentele, Mai devreme, Mult mai devreme şi >> Bâlciul deşertăciunilor (în care ar trebui să se afle >> Ineditele). >> >> >> Aş îndrăzni să afirm că poezia dlui Boris Marian Mehr sugerează (şi >> acoperă) destul de aproximativ ceea ce Referinţele critice subliniază drept >> chipul adevărat specific al creaţiei sale. Evident, poetul a beneficiat de >> o critică de susţinere care, în elanul ei perfecţionist, s-a îndepărtat de >> specificul adevărat, esenţial al creaţiei. >> >> Există, desigur, şi un mesaj paralel, nu neapărat secundar, obscurizat >> al poeziei dlui Boris Marian Mehr, acela aproape biografic, tragic şi >> spectacular, în acelaşi timp, dar el nu ocupă niciodată întregul ecran de >> relevanţă al specificului individual (care rămâne discursul opoziţiei >> permanente, antagonismul şi avangardismul genetic, cu derivaţii >> suprarealiste). >> >> Incontestabil, dl. Boris Marian Mehr are o vocaţie a insurgenţei, a >> opoziţiei şi chiar a opoziţiei fără revoluţie, ca atitudine umană şi >> poetică. Altfel, frecventează alternativ şi Infernul (existenţial) şi >> Paradisul (erotic), evitând lumea intermediară a Purgatoriului. >> >> >> Autorul chiar nu evită angajarea de partea libertăţii baricadei, ca în >> acest pamflet cu adresă sigură: "În copilărie mă-nduioşa eroismul / Omului >> roşu, / Când a murit tatăl omului roşu, lumea plânea. / Nu toată lumea. / >> Am aflat multe, prea multe / Despre omul roşu, / s-a >> făcut mititel omul roşu. / Acum eu nu iubesc culorile uni, / Roşu, negru, >> brun, verde, galben, / Iubesc curcubeul, Aurora Boreală, ţărmul mării, / >> Ochii iubitei, zăpezile de pe Kilimandjaro, / Stelele, chiar >> stelele, sunt un lunatic, / Dar, uneori, câte un om cu suflet roşu sau >> negru / Îmi trimite depeşe falsificate, îmi scrie înjurături / În versuri, >> omul roşu se crede democrat, / Reformist şi revoluţionar, talentat şi >> chiar / Avangardist, uneori îl roade o veche invidie, / O ţine înainte, a >> schimbat pistolul pe un computer / Omul roşu nu va muri niciodată." (Omul >> roşu) >> >> Dar nu acesta este modul poetic performant, spiritul ludic transferat >> în ritmuri şi imagini suprarealiste: "Venind cu treabă din Epir, / La >> subţioară cu Shakespeare, / Vorbind cu Hamlet, Rosenkranz, / Cobor din >> tren la Târgu Neamţ, / Unde se scrie elegant / Despre fazani, despre >> neant, / Iar la sfârşit n-aveam un sfanţ / Şi, doamnă, azi suntem amanţi." >> >> >> Discursul automat poate funcţiona şi cu dicteu coerent: "Marţianul >> vine din provincii, / Trece liniştit prin catedrală, / Seamănă puţin şi cu >> Da Vinci, / E născut pe-ascuns de o vestală. / Pare-apatic >> uneori, pentru derută, / Poartă măşti, e hărţuit, însă degeaba, / Marţianul >> are o faţă slută, / Nici oglinda nu-l suportă, oarba. / El nu i-a citit pe >> Kafka, / Nici pe Cărtărescu, Llosa, / Marţianul doarme >> pe Relaxa / Şi nu gustă poezia, proza." (Marţianul ca simbol) >> >> Poeţilor care au norocul să apară în această colecţie li se creează >> şansa de a fi receptaţi printr-o lectură simultană a operei integrale, >> şi nu parţial, selectiv prin volumele individuale - între care pot >> exista mari diferenţe de valoare şi tonalitate. >> >> La final înţelegem de ce autorul nu şi-a realizat o antologie >> cronologică, pentru că, aproape indiferent de volum, creaţia sa se >> polarizează permanent în aceleaţi tipologii: poezia de notaţie, confesivă >> şi, proiectiv, imaginar biografică, de o parte, şi textele >> suprarealiste, de alta. Antologia autorului este invers cronologică ceea ce >> modifică parametrii de receptare. >> >> Deşi parcurgem o creaţie bine articulată, unitară, în textele mai noi >> (din Recentele) se observă o anume temperanţă, o atenuare a vigorii >> apoziţiei şi a stărilor anvagardiste, cristalizând un fel bonomie >> sapienţială, moralizatoare. >> >> Aureliu Goci >> >> >> dova.ro >> > >
Se utilizează 0,46 GB (3%) din 15 GB
©2014 Google - Termeni şi confidenţialitate
Ultima activitate în cont: Acum 1 oră
Detalii |
Afişaţi detaliile
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||
Ștergeţi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
