Arthur Koestler – omul contradicțiilor


Arthur Koestler – omul contradicțiilor

 

Criticat, combătut, admirat și cunoscut în lume, Koestler a rămas pentru unii autorul tezei despre originea parțial hazară a evreilor din estul Europei, care de fapt nici nu i-a aparținut și are și o bază istorică. Dar biografia și opera sa nu se rezumă la acest amănunt neesențial. Un american a spus despre acest gen de personalitate că este născut pentru a trezi dezbateri și confruntări teoretice. Orwell îl ironiza pe Koestler că ar reduce fenomenele revoluționare la impulsuri primare, sexuale. Biografia lui Koestler are unele tangențe cu Manes Sperber, contemporan cu el și prieten. Amândoi au susținut proiectul numit Congresul Libertății  Culturii, din 1950, în Berlinul de Vest. A fost unul dintre cei care au criticat decolonizarea rapidă și trecerea la o globalizare care a provocat numeroase conflicte. A trăit 78 de ani ( 1905- 1983)  sfârșind prin a se sinucide împreună cu soția sa. Născut la Budapesta, a trăit o perioadă la Viena, s-a afiliat mișcării comuniste , de care s-a dezis la vârsta de 35 de ani , devenind un anticomunist  perseverent și uneori obsesiv. A participat șa Războiul din Spania republicană, a scăpat de o execuția prin spânzurare, fiind grațiat de Franco.  În 1931 făcuse  o vizită în URSS, care nu l-a entuziasmat. Era pasionat de psihologia lui Freud, Adler, dar i-a și criticat. Mulți ani s-a ocupat cu jurnalismul, fiind totuși un prozator apreciat. În anii 1926-1927 a fost în Palestina, îl aprecia pe Vladimir Jabotinski. Oscilațiile sale de la marxism la sionism, la anticomunism i-au creat o faimă ambiguă, dar inteligența l-a salvat mereu.În 1949 a publicat  o carte „ Promisiune și împlinire – Palestina”, dar ulterior s-a referit mai puțin la Israel. Pe mulți, teza despre hazari îi irita, fiind o armă a anti-israelienilor. În 1937 scrisese „Testamentul spaniol”, într-un spirit critic apropiat de Orwell. Într-o carte din 1941 a evocat   detenția din lagărele franceze pentru foștii voluntari spanioli, a mai scris „ „Săgeata în albastru” , „Scrierea invizibilă”, „Dumnezeu care a greșit” ( 1949) , ca și următoarele „ Lunatecii”, „În interior și în afară”, „Actul creației”, „ Fantoma din mașină”, „ Drumurile coincidenței”, ș.a, sunt autobiografice și cuprind multe aspecte puțin cunoscute din frământările unui om în căutarea adevărului istoric. Se mai adaugă „ Yogi și comisarul”, „Trădarea dinozaurului”, ș.a. A fost o fire neliniștită, patetică, o conștiință a veacului, iar „ Întuneric în amiază ” este celebră. A locuit în diverse orașe, Berlin,  Paris,  Londra, New York, era cunoscut peste tot. Englezii nu l-au agreat pentru patetismul său.La Paris, Simone de Beauvoire l-a antipatizat,  dar sentimentul era reciproc. De fapt Sartre și Beauvoire au fost în continuare marxiști, în timp ce Koestler s-a rupt categoric de iluziile prosovietice. În viața particulară era extrem de dezordonat și chiar violent, deși era mic de statură. Nici față de problema evreiască nu era consecvent. Romanul „Întuneric în amiază”  este una dintre prozele de referință în combaterea terorii staliniste și Koestler merită elogii.

BMM

MANES SPERBER


 

Manès Sperber - filosoful imaginativ

 

Manes Sperber a avut un caracter greu de definit, mereu supus îndoielilor, insuficient cunoscut, dar un vizionar demn de interes. A scris cu precădere în germană și uneori în franceză. S-a născut la Zablotow , în Galiția, la 12 decembrie 1905 și a murit  la Paris în 5 februarie 1984. Familia era religioasă, hasidică, s-au stabilit la Viena în 1916, tânărul Sperber apropiindu-se de Hashomer Hazair , tinerii sioniști cu orientare de stânga. A devenit apoi un ucenic al lui Alfred Adler, fondatorul psihologiei individuale,  dar a fost atras și de marxiștii –comuniști.Experiența și deziluziile sale s-au regăsit în memoriile apărute cu un an înaintea morții sale, în 1983. A încercat să îmbine, fără success, concepțiile marxiste cu psihologia individual, o experiență aproape unică. Desigur nu a fost singurul „rătăcit”  între cele două concepții contrarii. În 1933, la o lună după venirea lui Hitler la putere , este arestat, riscă o condamnare la moarte, este amnistiat cu ocazia zilei de naștere a Fuehrurului și  i se cere să părăsească Germania. În 1934 se află în Iugoslavia, apoi se stabilește la Paris, fiind solicitat de comuniștii francezi, pentru a crea un centru ideologic. Este unul dintre fondatorii Frontului Popular. Procesele din URSS, din anii 1937-1938 l-au convins să părăsească definitiv  comunismul Stalinist. A fost unul dintre primii care au comparat totalitarismul  hitelrist cu cel Stalinist și a prevăzut prăbușirea  celor doi dictatori. Din păcate a avut dreptate mai mult cu Hitler, care s-a sinucis în aprilie 1945. A publicat un studiu despre totalitarism, cu mult înaintea altor analiști post-belici. În 1939 s-a înrolat în Legiunea Străină, dar a renunțat stabilindu-se în sudul Franței, împreună cu iubita sa, Jenia, ulterior, a doua soție. . În 1942 s-a refugiat în Elveția. După război a lucrat la editura Calman –Levy, la Paris. A colaborat cu Andre Malraux, Raymond Aron, a scris articole pentru germanii din zona de Vest, sub sloganul „reeducării”. Împreună cu Arthur Koestler, cu care avea afinități  spirituale a organizat în Berlinul de Vest un Congres pentru Libertatea Culturală, finanțarea provenind din SUA. Devine mai cunoscut ca autor al trilogiei în proză – „ Ca o lacrimă în ocean”(1949), cu referiri la Europa și Palestina.A fost înmormântat la Cimitirul Montparnasse, fiind recunoscut ca o personalitate. Opera sa este destul de densă –„Șarlatanul și timpul său”( 1924),Alfred Adler – OMUL ȘI ÎNVĂȚĂTURA SA” (1926), „Analiza tiraniei”(1939), „Călcâiul lui Achile” ( 1960), eseuri despre Dostoievski,alți autori, studii de caz, social-politice, în românește foarte puține  fiind traduse, parțial.  A fost onorat cu premii din Germania, Austria, Israel. Întreaga operă a lui Sperber este marcată de propria biografie și de personalitățile care l-au influențat , în primul rând Adler, apoi  Koestler, ca și intelectualii de frunte din Franța. Ceea ce este demn de interes, în concepțiile sale despre epoca pe care a trăit-o este și explicarea poziției unor evrei din Europa, care, prin laicizare au crezut că aderarea la communism le va aduce  încrederea într-un fel de mesianism politic-osocial – egalitatea și fraternitatea dintre oameni. Mare le-a fost dezamăgirea. Se pot discuta multe aspecte din viața și scrierile acestui gânditor care nu s-a subordonat niciunei idei impuse de alții.

BORIS MARIAN   

De la stânga la dreapta


De la stânga la dreapta

Motto - Într-o clasă frumoasă, fără portrete, numai băieți și fete, zise unul, cirip- cirip,  aș vrea să mă fac  circar, cum zise , așa se făcu, în curte se afla un circ. Cu balerine urcate pe frânghii, picioare subțiri, grațioase. Zise altul – ham-ham,  aș vrea să mă fac brahman, nu termină că India era la picioarele lui, cântece, dansuri, se termină cu un foc bengal. Cizmar aș vrea să fiu, precum mi-au fost strămoșii, dar  duhul rău îl făcu vultur peste Carpați, apoi toți tăcură și scena se scufundă în beznă. Aplauze de peste tot, părinții lăcrimau, flori zburau de peste tot și nimeni nu observă că  personajele din piesă deveneau păsări  pe care le împușcau niște vânători abia sosiți în oraș. Toate cercurile deveniră moi, sângele curgea din cer de parcă nu mai exista apă. Cu ochi tulburi noii sosiți își făceau datoria. Lașitate? Îndrăzneală? Ciort znaiet, înjură unul. Numai o pereche de îndrăgostiți se refugie în constelația Vega.

( autor anonim)

 

Trăim un început de veac, după un altul care a fost cel mai sângeros în istorie. Judecăm trecutul, căutăm soluții, vorbim despre dreapta, stânga, democrație, totalitarism, părerile sunt diverse precum constelațiile pe cer.  Imigranți, teroriști, globaliști, nostalgici  fascițti ori comuniști, religioși, mistici, atei, etc. Social-democrația europeană, laburismul britanic, pragmatismul american, neo-imperialismul rusesc, islamismul extremist, câte soluții, câte erori? Despre centrismul radical al lui Tony Blair s-a discutat cu multă și justificată ironie. Dar nici alte variante nu au venit cu soluții. În Franța, Italia oscilațiile de la stânga la dreapta și înapoi au fost periodice și fără efecte majore. Statul intervenționist în economie, cultură, sănătate publică este încă de dorit, dar finanțele au ultimul cuvânt. Problemele sociale revin cu tot mai multă intensitate. Nu știm în ce măsură Primul Război Mondial  a fost provocat de chestiunea socială, dar al Doilea Război  a avut un substrat social greu de ignorat. Nu s-a rezolvat nimic, nazismul și apoi comunismul ca sisteme politice s-au prăbușit la un interval de circa jumătate de secol. De fapt totalitarismul  nazist și comunist s-au compromis , se pare, definitiv. Iar democrația este un câmp larg cu multe lumini și umbre. America pare mai stabilă ca sistem democratic, însă problemele sociale sunt mereu la ordinea zilei. Apoi  xenofobia, cu corolarul ei, antisemitismul ( antievreism, anti-iudaism, anti-israelism) sunt prezente și tot mai agresive, ceea ce denotă un fapt cunoscut,  lecțiile istoriei – oricât de sângeroase – nu se învață în profunzime. Războiul rece despre care s-a crezut că a fost depășit, revine cu alte arme – tehnica avansată, cibernetica sofisticastă , șantajul venit de la state sau grupări ce păreau slabe. Aproape în fiecare zi, undeva apare un atentat, de multe ori nu se cunosc nici autorii reali, nici jocurile ascunse ale marilor puteri. Astăzi Henry Kissinger,  poatre unul dintre cei mai abili politicieni în domeniul extern, în urmă cu decenii,  nu mai este un exemplu, iluziile compromisurilor se spulberă treptat. Pericolul  unei confruntări directe americano- sovietice ( ruse)  devine tot mai îndepărtat, alte forțe se intercalează, comuniștii – agenți secreți în SUA, în alte țări, au fost înlocuiți cu aslte tipuri de „cârtițe”, iar  extremismul islamic  își creează propriile mijloace de subminare.  Secularul spectru creat   de antisemiții „clasici” cu „complotul mondial evreiesc” este tot mai puțin credibil, devine o caricatură ce amintește de propaganda lui Goebbels. Statul Israel ,  existența sa și modul de a se apăra sunt doar false motive de „mobilizare”, în fond  - antiamericană. De aceea Rusia sprijină pe față și camuflat multe grupări extremiste antiamericane. China și Japonia sunt interesate mai mult de dezvoltarea propriilor economii, politica este doar un mijloc, nu un scop de dominație. Căderea blocului sovietic  a avut și are efecte de lungă durată – unele state, cum este și România, mai au mulți pași de „alergat” pentru a intra în plutonul de mijloc. Blocul sovietic a mascat oarecum gravele probleme economice și sociale din țările membre. Cuba așteaptă , probabil, o revigorare, Coreea de Nord se apropie de o catastrofă iminentă sau de o izolare totală. Despre Mongolia, Vietnam nu se știu prea multe, cel puțin subsemnatul nu am informații. În Europa  de Vest și Centrală, Germania dă tonul, este cea mai activă în mai toate domeniile, urmată de Franța care suferă de  vechi traume lăsate de cele două războaie mondiale, ca și de asimilarea imigrației din lumea fostelor colonii și acum din multe țări asiatice și africane.  Ca un ultim refugiu  teoretic al acestei scurte intervenții, mă voi referi la soarta marxismului, această „stafie” născută din Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și Engels.  Marxismul nu este nici religie, nici știință, este o sinteză a unor idei cumulate de-alungul istoriei, chiar dinainte de creștinism, cu care are unele tangențe istorice. Dacă fascismul este un avorton al secolului XX, marxismul, tot un „copil”  handicapat, și-a propus rezolvarea revoluționară a tuturor problemelor sociale, economice,  culturale .  Absurditatea  Manifestului amintit constă în  alegerea proletariatului ca factor de realizare a obiectivelor majore propuse, mai mult, nu pe căi democratice, deși ulterior a fost inventată noțiunea hilară de democrație socialistă ( populară) , ci prin dictatură. Iar orice dictatură numai despre normalitate nu amintește. Este identică ori similară cu tratare unui bolnav prin înlănțuire sau schingiuire. Și așa a și fost. Comuna din Paris, apoi revoluția bolșevică, stalinismul și toate dictaturile de acest tip au adus uriașe jertfe umane pe care nici politica genocidară – holocaustică a nazismului nu le-a egalat ca număr de victime. Citind  pe Soljenițîn, Șalamov, care au trecut prin Gulag, apoi pe teoreticienii anticomuniști și antifasciști, Hanna Arendt, Furet, Koestler, Kolakowski, Semprun, Souvarine, Manes Sperber, mulți alții din secolul XX, înțelegem că „banalitatea răului”  este o parabolă genială formulată de Arendt – un călău nu este nici prost, nici inteligent, este o „creație”  sau autocreație fără legătură cu o finalitate logică. În anumite condiții, o ființă umană, apoi o masă umană ( v. și Elias Canetti) pot deveni unelte în mâna unui „vrăjitor”  nevăzut. Nu vrem să fim mistici, dar  multe crime întrec orice imaginație normală, deși asasinii pot fi , aparent, foarte banali. Sperăm că istoria nu ne va mai confrunta cu asemenea „condiții”  și specimene.

BORIS MARIAN

SE VOR ÎMPLINI 73 DE ANI DE LA ASASINAREA LUI B. FUNDOIANU


SE VOR ÎMPLINI 73 DE ANI DE LA ASASINAREA LUI B. FUNDOIANU

La începutul lunii octombrie 1944 murea în lagărul de la Auschwitz un mare poet, critic literar, eseist, filosof evreu francez originar din România, B. Fundoianu ( Benjamin Fondane, Benjamin Wexler), Născut la 14 noiembrie 1898, la Iași,a fost fiul comerciantului Isaac Wechsler din Ținutul Herța. A început să colaboreze încă de la 14 ani la diverse reviste românești și evreiești. Dar adevăratul debut poate fi considerat doi ani mai târziu în revista de orientare simbolistă și modernistă Viața nouă, editată de Ovid Densușianu. În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români și publică constant în revistele de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei Integral, Unu, Contimporanul. De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieții și dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice românești", intitulat Priveliști, îi apare în 1930, după plecarea din țară. A tradus în franceză versuri din creația lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea și Ion Minulescu.Integrat unui alt spațiu cultural, poetul va publica în Franța sub numele de Benjamin Fondane. Rămâne același comentator pasionat și receptiv al vieții literare, iar semnătura lui va apărea frecvent în revistele literare, mai cu seamă în revista Les Cahiers du Sud.Viața sa pariziană este marcată însă de dezrădăcinare (vezi poemul Exodul), de dificultatea de a scrie în franceză, deși va ajunge să stăpânească franceza scrisă într-un timp relativ scurt. Determinantă pentru evoluția spirituală a lui Benjamin Fondane a fost întâlnirea, în primăvara anului 1924, cu filosoful rus Lev Șestov, precum și cu scrierile lui Friedrich Nietzsche și Søren Kierkegaard. Personalitatea lui avea să se exprime cel mai convingător în activitățile de interpret și teoretician al poeziei moderne. În acest domeniu, gândirea lui a atins punctul de maximă originalitate. Cel mai important volum de eseuri, apărut postum, se intitulează La conscience malheureuse (Conștiința nefericită). Monografia Rimbaud le voyou (Rimbaud vântură-lume, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihai Șora), Faux Traité d'Esthétique (Fals tratat de estetică, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihai Șora) și Baudelaire et l'expérience du gouffre (Baudelaire și experiența abisului, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihai Șora), sunt alte trei opere de meditație, de punere în cauză a statutului artei, al poeziei, în special, ca necesitate spirituală a lumii moderne.Creația poetică originală franceză a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic Le mal des fantômes (1980), titlul fiind ales chiar de autor și trimis soției sale, Genevieve, prin intermediul unei scrisori testament, scrisă în lagărul de sortare a evreilor de la Drancy. Scrisoarea aceasta conținea indicații precise asupra modului în care trebuia editată opera sa. Acest volum antologic a fost publicat târziu, după dispariția lui tragică, alcătuit din câteva cicluri separate de versuri Ulysse, l'Exode, Titanic, Au temps de poème, Poèmes épars. Ideile de rătăcire, de exil printre oameni, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de grație sunt centrale poeziilor sale. Nu întâmplător este asimilat adeseori evreului rătăcitor ca tip universal al intelectualului, în speță al filosofului neliniștit, interogativ, care caută soluții pe care nu le va afla nicicând.În timpul ocupației germane a Franței este arestat de către Gestapo împreună cu sora sa mai mare Lina, în urma unui denunț cu privire la faptul că erau evrei. Amândoi au fost închiși în lagărul de la Drancy, de unde câțiva prieteni, între care Emil Cioran, care va evoca episodul în volumul său, Exerciții de admirație, Stephane Lupasco, Paulhan, au obținut eliberarea sa, dar nu și pe a Linei, care nu avea încă cetățenia franceză. Fondane refuză să părăsească lagărul fără sora sa, Lina. Ei au fost deportați la Auschwitz în mai 1944. Din nefericire, urma Linei s-a pierdut. Fondane va fi gazat după câteva luni, la 2 octombrie 1944, la Birkenau. Revista REALITATEA EVREIASCĂ  a editat un Caiet cultural în urmă cu 15 ani, sub coordonarea istoricului literar Geo Șerban – „Strigătîntru eternitate”

BMM

Tropicul reînvierii

 

Din momentul în catre îți dai sau ți se ia duhul, totul se desfășoară ca un mosor în inima haosului.  Vezi pagina cinci din cartea de față. Un fluid mă îmbăia, îl aspiram prin branhii. De fapt ne tragem din peștii extratereștri. Nu pot uita cvum s-a sinucis contesa Walewska. Ce mult am iubit-o. În vidul surpăturii îmi țeseam gândurile. Am descoperit niște păduchi. Erau din Turnul Londrei, cumva? Ce sânge nobil au supt. Socrate credea în naivivitatea sa suptremă, bâlbâit fiind, că viața omului poate să fie bună. Eu nu m-am simțit niciodată bine. De aceea moartea mi se pare o soluție, dar nu definitivă. Cred în viața de apoi și de după apoi.Te rog să-mi dai înapoi, pentru două zile, sărutul morții. Baby nu trebuie să ceri iertare. Oricum idiotul de critic nu înțelege nimic. El ar scrie mai bine, dar nu scrie nimic. De ce sunt revoltat? Nu sunt. Îmi este perfect egal dacă este cineva care mă socotește idiot. Sunt, chiar mai mult decât el. În jur lupii se adună. Lupi – profesori, lupi-academicieni, lupi – savanți, lupi-generali, lupi-lupi și alte viețuitoare din era pretrumpetistă. Life is really simple, I am only person in the world, CREATE A LIFE THAT FEELS GOOD,  aiurea amice. Believ you can, borcan. Where focus sunați la 112. Finalizăm, noaptea a trecut, mergem după căpșuni.

BMM
Elitism, meritocrație, mediocritate
Posted in Articole de fond by Hopernicus on 11/12/2010
Pe la o vârstă destul de fragedă am început să discut cu mine însumi, așa, ca un copil cu un om mare. Am ajuns la concluzia că sunt un geniu. Nimeni nu mi-a confirmat această convingere, dar nici nu am găsit contraargumente. În ce consta geniul meu? Nu știu exact, citeam mult, orice, eram destul de singuratic, la școală învățam fără efort, aveam și note maxime și mai mici, primul rateu, semnificativ, fiind matematica. Al doilea fost șahul. Eram ambițios, dar degeaba, pierdeam ușor, eram extrem de neatent, iar schemele de atac, concepute cu mari emoții, erau simpliste. Memoria mea era destul de bună, adică rețineam ușor, însă după un timp se ștergeau unele amănunte, ceea ce mi-a atras o dată furia profesorului de română, care m-a prins că încurcam subiectele, de pildă eroul din „Pădurea spânzuraților” nu a fost ciuruit de gloanțe, era la mintea cocoșului, finalul era dintr-o povestire tot al lui Rebreanu. Ok, am ajuns la o nouă concluzie, nu sunt un geniu, dar am talent la poezie. Am scris, cred, mii de poezii, puse în volume, ar fi intrat într-o bibliotecă. Scriam despre orice, mai mult despre mine. Acum scriu, mai rar, mai puțin despre mine, mai prost, spune un critic care cândva mă lăuda aproape fără rezerve. Nu dau nume, nu risc, omul știe .Este un nume..
Acum voi intra în chestiune. După 1989 se vorbește mult despre elitism, meritocrație, mediocritate, este o inflație de elitiști, meritocrați și nici un mediocru. Idioți, cât încape, în limbajul unuia despre altul.
Fiind un om de stânga, am fost împotriva elitismului, pentru că eu consider că sufletele slabe simt nevoia grupării, înregimentării. Nu există certificat de deșteptăciune sau de prostie. O mie de oameni pot avea o părere greșită și un om poate să aibă dreptate. Nu se aplică dictonul „când doi spun că ești beat”, pentru că respectivii pot fi mai beți. Cred în individualism. Sunt un anarhist de tip Rasskolnikov, deși nu aș ucide pe nimeni, niciodată.
Meritocrația are o justificare. Înainte de 1989, dosarul, „slujirea idealurilor” , de fapt slujirea unor șefi cu puteri nelimitate erau aproape singurele criterii de apreciere, deși erau mulți care realmente meritau să fie promovați. În ce mă privește, azi, nu mai urmăresc nici o promovare, slavă Domnului, am ratat Nobelul, restul premiilor nu mă interesează. Cineva m-a sfătuit să-mi administrez cu grijă pensia și chiar să nu mai scriu. Prima parte cu pensia este corectă, vai de viitorul pensionarilor, a doua parte are o doză de otravă „vipereană”, de fapt este o vituperație, pentru că nevoia de scris este la unii ca și nevoia de aer. Desigur, nimeni poate obliga pe nimeni să citească orice bazaconie, asta a rămas în urmă, când trebuiau citite SCÂNTEIA, . cuvântările tovarășului, etc. Răsfoind reviste, circulând pe Net am dat peste versuri minunate, de autori complet necunoscuți. În artă, se știe , succesul nu este sigur niciodată, dar sunt două condiții – să ai talent și să ai noroc. Sunt mulți care cred că talentul se poate cuantifica, se poate aprecia dintr-o ochire. Marele critic Reich-Ranicki, considerat unul dintre titanii criticii literare germane , un om extrem de dur și inflexibil, a ratat de câteva ori , judecând opera unora, apoi și-a recunoscut eroarea. Desigur nu putem nega existența celor lipsiți de talent. Pentru un om care se dăruie scrisului sau altei arte este extrem de dureros să audă – domnule, doamnă nu aveți talent. Este mai rău decât diagnosticul unui medic lipsit de tact. Lipsa de talent, adică mediocritatea ( termenul nu este, etimologic, corect pentru că aurea mediocritas nu era blamată de latini, dimpotrivă, a fi la valoare medie era poziția cea mai liniștită, acum a fi prost sau mediocru este cam același lucru) nu aduce nimic nou în istoria artelor, dar nu putem omorâ un om pentru că nu este talentat. Spartanii aruncau de pe stânca tarpeeană copii cu deficiențe la naștere. Noi, modernii, am depășit această fază. Chinezii au o vorbă – să lăsăm toate florile să crească. Eu cred că porice om este o floare. Nimeni nu se naște buruiană. Poate deveni prin ură și lene.
artist Maria Crângaşu, Soap Opera
Cineva m-a atenționat că ura, la o anumită vârstă , dăunează grav sănătății. Are dreptate, dar bolile se pot trata, prostia nu. Nimeni nu s-a tratat de prostie. Dacă boala este intratatabilă, fiind mai gravă decât SIDA, cancer, etc., ce rost are să-i spui unui om că este prost, adică mediocru? După mine este o prostie din partea celui care rostește sentințe fără a putea ajuta cu ceva. Aha? Vrem să defrișăm, vrem să ridicăm nivelul artistic? Da, există o metodă simplă – ignorarea. Lasă omul să respire în pacea lui. Nu-i băga mâinile în ochi, nu-l scuipa în gură, scuzați-mă, nu-i aminti de moși, strămoși. Repet, certificat de om deștept nu se dă nicăieri, nici la Academie, nici la USR, pe care unii o latră de la distanță. Nici apartenența etnică, religioasă nu acordă certificate. Unii se vor revolta, dar voi afirma cu toată tăria că Iisus Christos, pe care eu, prin educația mea, îl consider un fenomen istoric, a fost trădat și este trădat de cei mai mulți care cred în el ca în Mântuitorul. Personajul, mitologia christică este cea mai pură chemare la înțelegere, bunătate, sacrificiu pentru semeni.
Ciudat, câți intoleranți, justițiari de cea mai abjectă sorginte fac rău în numele lui Iisus? La fel și cu islamul și, de ce să nu recunoaștem, chiar Biblia conține pasaje de o cutremurătoare cruzime. Omenirea este dominată de cruzime, așa cred, cu toată durerea. Altfel am trăi în Rai, nu am avea nevoie să mai murim.
Închei, dar mă voi referi pe scurt la rolul site-urilor literare de pe Net. Fiind o fire reactivă, am reușit pe Net să mă cert și să fac rău mie, unor oameni apropiați numai datorită rapidității de transmitere ale unor mesaje pe care, ulterior le-am regretat. Un site m-a și eliminat, deși am cerut și scuze, era o reacție la o reacție, etc. În general site-urile literare sunt destinate tinerilor. Un „babalâc” ca mine, o spun cu toată ironia, pentru că , spiritual, sunt același ca și acum 50 de ani, nu mă laud, nu are ce căuta ca măgarul între oi ( scuze|). Am primit bobârnace și chiar înjurături de la imberbi, tineri care nu știu încă să se exprime civilizat sau nu vor să se exprime civilizat. Nu am pretenția să fiu adulat că am o vârstă. Dar, poate că și eu gândeam la fel, există prejudecata generației tinere, că tot ce a trecut nu mai are valoare. Este istorica falie dintre generații. Omenirea nu a învățat nimic din istorie. Fiecare face propriile greșeli. Se spune că înțeleptul învață din greșelile altora, prostul numai din greșelile lui și nici atunci.
Am doi nepoți, Domnul să le dea noroc și sănătate, sunt departe, peste ocean, nu am cum să-i plictisesc cu sfaturi. Nici nu m-ar asculta. Dar nici eu nu mai înțeleg ce înțeleg ei. Intervine aceeași necesitate –
înțelegerea umană, suntem cu toții fiii pământului. Nimeni nu este veșnic, iar timpul nu este prietenul omului. Mai mult, America nu a fost descoperită nici măcar de Columb, iar unii cred că o descoperă acum. Mă opresc, semn de bătrânețe, vorbă lungă. Un adaus și gata – nu am urât și nu urăsc pe nimeni, dar reacționez cu viteza fulgerului( sigur nu este bine) când mă simt atacat și pe nedrept, deși uneori pot să greșesc chiar grav. Recunosc că am greșit, când văd că și adversarul simte un regret. Nu întind niciodată al doilea obraz, dar nici nu doresc nimicirea cuiva. Iar dorința de a-l declara pe un semen un nimic există. Este o crimă în plan virtual. Tot ce am ceriticat aici se referă și la mine. Homo sum.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentariile sunt închise pentru Elitism, meritocrație, mediocritate

Tristețea ca o lovitură sub centură…

Viața exemplară a fericitului Brodski


Viața exemplară a fericitului Brodski

 

Viața lui Iosif Brodski a fost exemplară pentru un artist dăruit propriului  destin, iar fericirea  sa  este postumă – o operă. Vom căuta să dovedim aceste afirmații.  Pe scurt, câteva date – s-a născut la 24 mai 1940, la Leningrad, actual Sankt- Petersburg, a murit la vârsta de 55 de ani, în Brooklyn, SUA, la 28 ianuarie  1996, după  mai multe infarcturi, este înmormântat la San Michele ( Italia) ca și Axel Munthe, pe care îl admira ca destin. A dorit să-și păstreze cetățenia sovietică, deși regimul nu-l dorea și l-a persecutat cu perseverență. Cunoștea limba engleză la fel de bine ca și rusa, limbă în care și-a creat o operă neperisabilă prin  volumele –„Poezii și poeme” ( 1965), „Popas în pustiu” ( 1970), „Sfârșitul epocii minunate” (1977), „Parte de vorbire” ( 1977), „Noi stanțe în august”(1983), „ Urania”(1987), ca și numeroase  articole, eseuri, lecții, conferințe, el fiind numit profesor universitar în SUA,  deși în URSS nu terminase decât opt clase.Ascris și proză, a tradus enorm din engleză pentru a-și câștiga existența în URSS.În 1987 i s-a conferit Premiul Nobel pentru literatură, pe care îl merita fiind unul dintre cei mai importanți poeți de limba rusă, alături de Țvetaeva și Ahmatova , pe care le admira nespus, de Pasternak, Esenin, Maiakovski. Nu a fost angajat politic, deși în adolescență visa să producă o revoluție a elitelor, impresiona prietenii și cunoștințele prin vervă și cultură. Era un răzvrătit, fără a fi alcoolic ca Esenin, gloria sa a început în Occident, apoi a fost recuperat ca scriitor în patria care îl izgonise. Înainte de a pleca, i-a scris lui Brejnev că poetul aparține limbii și poporului care vorbește acea limbă, iar opera sa va fi moștenită de cultura rusă. Deși a fost numit și la modul peiorativ – „jid” , nu i-a păsat, a respectat cultura. În timpul vieții a refuzat interviurile și scrierea unor biografii despre el , era modest, chiar timid uneori, dar avea orgoliul artistului autentic. La procesul care i s-a intentat la Leningrad pentru „trândăvie”, a declarat simplu – „ Sunt poet”. Judecătoarea la întrebat dacă a studiat sau i s-a spus că este calificat ca poet. Răspunsul lui Brodski este  exemplar – „ Poezia nu se învață, vine de la Dumnezeu”. Drept care a fost trimis în lagăr pentru cinci ani. La intervenția lui Sartre către Mikoian, pedeapsa a fost redusă la un an și jumătate, după care i s-a pregătit expulzarea, fiind indezirabil pentru comunismul din URSS.  A fost judecat în public, ziarele oficiale l-au numit în mod repetat „trântor” , deși Brodski a muncit enorm la traduceri pentru edituri de stat. Clasa muncitoare nu avea nevoie de Brodski, sarcinile de partid erau mai importante. Ca și Mandelștam , el nu era iubit și nu iubea dictatura, dar Brejnev nu mai avea un GULAG. Tatăl lui |Brodski, Aleksandr Ivanovici era fotograf, avea simț artistic,  mama, Maria Moiseeva Volpert, era contabil, dar iubea literatura. Familia trăia într-o cameră și jumătate, cum glumea Brodski, adică a doua cameră era ocupată de patul tânărului, iar jumătate era atelierul de fotograf al tatălui. La izbucnirea războiului, tatăl a fost trimis pe front ca fotocorespondent, iar mama cu micul Osia s-au refugiat la Cerepoveț, la rudele ei, pentru a evita blocada ce a adus zeci de mii de jertfe. Mama își amintea că la trei ani copilul avea în mâini o carte a lui Nietzsche,  amănunt  puțin plauzibil, dar prevestitor pentru  preocupările de mai târziu ale lui Brodski. După război, tatăl a fost trmis în China, astfel că tatăl și fiul s-a cunoscut târziu. Osia învăța destul de prost, mânca și bătaie de la tatăl său, dar învățătura era în atenția părinților. Elevul Brodski făcea desene pe caietele de la toate materiile, enerva profesorii. A schimbat școala de șapte ori. Se bătea cu cei care îl numeau „jid”. La 15 ani s-a angajat la uzina „Arsenal”, lucra la freză, dar mergea și la universitate să asculte cursurile. A încercat și medicina, a lucrat la farul portului la Baltica, a plecat în expediții în nord, apoi în Extremul Orient, în Iacuția, la Marea Caspică.etc, era plin de energie .În 1958 i-a fost refuzată  primirea în armată, inima era deja o problemă. O moștenire de la tatăl său. Spunea – „ Dickens este mai real decât Stalin și Beria”. Kafka și Camus nu se traduceau în rusă, i-a citit în polonă, pe care a învățat-o de dragul lor. Poezia l-a interesat de la 16 ani, dar nu scria încă versuri. Citea mult din literatura universală. Dintre poeții ruși, contemporani,  îl admira pe Sluțki. În 1960 a publicat cinci poeme în revista „ Sintaxis”, puțin cunoscută., redactată de un student, Al. Ghinsburg. KGB-ul se interesa de studenții cu inițiative necomsomoliste, Brodski a intrat în vizorul serviciului secret. Un amic a fost arestat pentru că plănuia o deturnare de avion. În 1961, brodski o cunoaște pe Anna Ahmatova, care avea o vârstă, dar era mult admirată de tineri, ca poetă. A vut o relație  capricioasă cu frumoasa Marina Basmanova, care l-a părăsit în final. În acea perioadă a început o campanie publică de denigrare a poetului, numele său era cunoscut. Pe 8 ianuarie 1964 au apărut în „Vecernyi Leningrad”  scrisori ale oamenilor muncii ,pline de calomnii, astfel că pe 13 februarie are loc primul arest al lui Brodski. A făcut un infarct chiar în celulă. A fost internat la un spital de psihiatrie unde era chinuit îngrozitor. Metodele aminteau de Evul Mediu. Pe 13 martie a fost adus la un club muncitoresc al unei uzini pentru a fi rejudecat și condamnat. Intelighenția rusă s-a mobilizat, au intervenit Kornei Ciukovski, Samuil Marșak, Constantin Fedin, Alexei Surikov,  ș.a. Brodski a fost exilat în regiunea Arhanghelsk, aproape de Cercul Polar, într-un cătun. A primit în dar de la prieteni,  o mașină de scris a pregătit prima cartye de versuri. A revenit la Leningrad, a fost primit în filiala Uniunii Scriitorilor din Leningrad. În 1968, volumul „ Popas în pustiu” a trecut granița în Vest. George |Klein, un admirator, i-a publicat-o la New York, în 1970. Brodski avea un fiu, Andrei, dar mama copilului, Marina Basmanova i-a părăsit. El se gândea să plece în Israel, oficialii nu au fost de  acord, a fost chemat , totuși , la secția de pașapoarte, în 1972, astfel cvă la 4 iunie era la Viena. W.H. Austen, laureat cu Nobel, poet american s-a adresat lui Brodski, invitându-l în SUA. Brodski îi tradusese mai multe poeme în rusă. A juns la New York, prin Londra. De aici începe drumul glorios al poetului, însoțit de boala sa gravă  de inimă. La un moment dat s-a propus un transplant. Soarta a vrut altceva. Poezia sa se îmbogățea an de an, alături de el era o nouă iubire, Maria Sozziani, preda ,la Universități, era înconjurat de admiratori. Cum am spus, s-a stins la vârsta de 55 de ani. Titlul acestui scurt itinerar este metaforic.
BORIS MARIAN MEHR

Istoria noului  stat Israel
Regele Fredecric cel Mare al Prusiei  l-a întrebat cândva pe contele Reventlow – „Puteți să-mi aduceți o dovadă de necontestat a existenței lui Dumnezeu?”. La care contele a răspuns – „ Jawohl,Maiestat, die Juden”. Desigur , crearea noului stat Israel nu este o minune de peste noapte, ea este rezultatul jertfei și strădaniilor timp de 2000 de ani a generațiilor de evrei din Diaspora, după distrugerea Celui de al Doilea Templu, în anul 70 e.n. de către Titus,fiul împăratului Vespasian. În cartea  „Les trois glorieuses d”Israel”(Ed. Laffont,  Paris 1963) a lui Zeev Sharef, fost secretar al primului guvern Ben Gurion, ministru timp de ani de zile, acesta amintește că mandatul britanic asupra Palestinei expira la 15 mai 1948.. În fața unor presiuni extraordinare din Orient și în lume, Ben Gurion decide la 14 mai 1948 declararea oficială a Independenței Statului Israel. Cu jumătate de an înainte, la 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală ONU a decis împărțirea Palestinei în două state – arab și israelian. La începutul anului 1948 se activează partide israeliene moderate, Mapai și Mapam și extremist, Heruth. Consiliul de Stat Provizoriu s-a înființat în 14 mai , ziua Independenței. A doua zi cinci state arabe încep ofensiva armată împotriva noului stat – Irak, Transiordania, Egipt, Arabia Saudită, Liban. Motivul era clar - țările arabe beligerante nu acceptau sub nicio formă existența unui stat al evreilor în zonă. Israelul a ieșit învingător, cum va ieși și în 1967, 1973. Primul Knesset ( Parlament) a fost ales în 25 ianuarie 1949, în februarie fiind ales președintele Chaim Weizmann, un savant chimist celebru. La 13 decembrie 1949, Ben Gurion anunță capitala statului – Ierusalim. Nici astăzi acest act nu a fost recunoscut pe plan mondial. la 23 august 1951, SUA și Israel încheie primul tratat oficial de colaborare.Israelul există de 4000 de ani. Istoria biblică se suprapune pe istoria reală și nu vom relua aceste etape. În cei două mi de ani de absență a unei forme statale, au avut loc numeroase cuceriri,arabă (673-1072), selgiucidă ( 1072-1099),cruciații ( 1099-1291), mamelucii ( 1291-1517), otomană ( 1517-1917), mandatul britanic( 1917-1948). Declarația ministrului de externe Balfour din 1917 acorda dreptul evreilor la autodeterminare, dar nu a fost aplicată nicio măsură în acest sens, dimpotrivă, atacurile grupărilor înarmate arabe nu au fost oprite de mandatar,  au pierit civili neînarmați. În timpul războiului cu Germania nazistă , muftiul  din Ierusalim a tratat cu Hitler modul de acaparare a Palestinei. După război, Marea Britanie a sabotat cu cruzime alia – adică revenirea evreilor în Țara Sfântă. Numai URSS ( cu un scop nedeclarat , de a forma un stat socialist) și SUA au susținut cauza Statului Israel. Primii locuitori ai teritoriului actual  au existat cu 2,5 milioane de ani înainte. Nu erau nici evrei, nici arabi. Primul nume al regiunii a fost Canaan, de la numele unor triburi. Alfabetul și limba ebraică au apărut în primul mileniu înaintea erei noastre, dar limba aramaică, provenită din actuala Sirie, a fost chiar mai răspândită. Denumirea de Israeș se regăsește în  documente egiptene din secolul XII î.e.n. După cucerirea romană, o încercare de refacere a statului a fost răscoala lui BarKochba în anii 132-136 e.n. Bizanțul a luat locul imperiului roman, Ierusalimul era un loc de pelerinaj pentru creștini.( 390-634).La începutul sec. XIX, Napoleon, ajuns ăn Orient, a propus evreilor crearea unui stat, dar sfârșitul împăratului a încheiat și acest capitol. Filasntropul Moses Montefiore a început să cumpere pământ pentru așezările evreiești. Un rol pozitiv în Europa l-a jucat Alianța Israelită Universală, dar steagul luptei pentru revenirea în vechiul cămin l-a preluat sionismul. Evreii români au organizat primul Congres sionsit din lume, la Focșani, apoi au plecat în Eretz Israel evrei din Moinești care au înființat așezările Rosh Pina, Zichron Iaacov, ș.a. Theodor Herzl a fundamentat sio nismul politic la Congresul de la Basel din 1897. Istoria secolului XX a fost marcată de |Holocaust.
Din păcate acesta a fost cel mai puternic impuls pentru venirea evreilor Europei în patria strămoșilor. Pentru a avea o imagine a evoluției demografice în Ereț Israel vom prezenta următoarele date--

Anul e.n.
65
100
150
300
550
650
Populație evreiascvă în mii
2,50
1,80
1,20
500
200
100
 
anul
1950
1960
1970
1980
1990
2000
2010
Mii loc.
1,370.1
2,150.4
3,022.1
3,921.7
4,821.7
6,369.3
7,695.1
 
 
Astăzi Israelul este unul dintre cele mai dezvoltate țări din lume sub aspect tehnico-științific , al  sistemul democratic, etc. Pacea cu palestinienii este obiectivul dorit de toți  locuitorii care nu sunt infectați de morbul terorismului/
BORIS MARIAN MEHR
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/f5/Westbank_barrier.png/170px-Westbank_barrier.png