Ura ca temă de discuție
Voi scrie un tratat despre ură de o mie de pagini. După ce voi pleca din această lume. Merită ura să i se acorde atenție. Milioane de oameni au murit din cauza urii de tot felul. Ura s-a născut cu omul ca și iubirea. Leul, lupul ucid din instinct, de foame, de teamă, din alte motive necunoscute, dar nu din ură. Nu vă comparați cu ei, nu semănați. Cineva mi-a declarat că mă urăște din adâncul sufletului. Persoană feminină, mamă, bunică, am simțit că mi-a tras cu un par în cap. Pe mine mă doare capul de obicei fără motiv, acum aș avea. O visez noaptea cum vine și mă ucide. Ura este sentimentul, omului slab, neputincios, eu consider că și asasinii sunt oameni slabi, nu fizic, moral, ei nu au un reper moral sau au un reper fals. De ce să urăști pe cineva ? Din invidie? Te-a jignit? Te-a furat? Te-a ucis? Nu , aici deja nu mai este posibil. Ți-a ucis pe cineva drag? Nu mă refer la ura față de o colectivitate, un popor care se află chiar în afara oricărei logici și este dezastruoasă. Toate războaiele stau dovadă. Mă refer la ura individuală. Să presupunem că cineva m-a jignit sau eu am jignit pe cineva. Să spunem că jignirile curg de ambele părți , zile, luni, ani. Ceva nu este în regulă sub aspect psihic. Ori amândoi suntem bolnavi, ori unul dintre noi este. Dar poate că suntem sănătoși , însă nu ne cunoaștem suficient. Sunt convins că pe măsură ce cunoști un om îl urăști tot mai puțin sau deloc. Su nt convoins că ura este cea mai urâtă prejudecată, pornită din ignoranță. Vpă dau cuvântul de onoare că nu am urât pe nimeni, de când mă știu, am fost mânios, am ripostat dur, m-am apărat uneori „cu ghearele și cu dinții”, cum făceam când eram copil, dar îmi trecea. Cum reușesc unii să depună propria ură la o bancă a sufletului, să o lase acolo să se augmenteze cu procente, până la dimensiuni monstruoase. Am întâlnit asemenea cazuri. Ba, mai mult, după obiceiul serviciilor secrete, respectivii fac dosar, adună acte incriminatorii. Eu știu că simpatia este un sentiment gingaș și aleatoriu, știu că dragoste și prietenie cu sila nu se fac. Dar ura este de domeniul haosului, abisului, este o boală mortală, ea poate ucide și pe cel care urăște. Într0-un final, sincer, îmi este milă de cei dominați de ură și nici nu am un leac. Ba am unul – iubirea, dar ce demagogic sună?
BORIS MARIAN
Iluzoria unitate a evreilor
Unii necunoscători, poate și răuvoitori, susțin că evreul este deștept ( șmecher) și se sprijină pe evreii lui. Nu toți evreii sunt deștepți, nu toți evreii sunt uniți, ba chiar dimpotrivă. Evreii nu se deosebesc de alte etnii în privința deșteptăciunii și spiritului de unitate. Nu vorbesc de apropierea evreului de cultură, care a intrat într-o tradiție milenară. Dar despre unitate se poate discuta. De ce România s-a format ca stat independent abia în 1878? Din cauza lipsei de unitate care a traversat secole. Limba română se vorbește de aproape un mileniu pe un teritoriu mai mare decât România de azi. Nu vorbesc de Dacia antică.
Să recitim Vechiul Testament. Abia la anul o mie înaintea erei noastre s-a format un stat unitar, iar după regele Solomon Israelul și Iudeea s-au despărțit, iar ce a urmat se știe. Două mii de ani de exil, după distrugerea Templului în anul 70 e.n. se datorează nu numai condițiilor istorice, dar și lipsei de unitate. Spiritual? Da, religia i-a păstrat ca popor pe evrei, indiferent că au fost asimilați și hazari( câți?), negri din Etiopia, Somalia, etc. În primul război mondial evreii au fost combatanți în toate armatele implicate în conflict. În al doilea război mondial, cu unele excepții, evreii au luptat ca militari în armatele Aliaților. Holocaustul putea să fie evitat sau diminuat, dacă democrațiile occidentale, inclusiv SUA ar fi cunoscut mai bine ( sau ar fi vrut să cunoască mai bine) dimensiunile catastrofei umane înfăptuite de naziști și aliații lor. În aceste țări erau și evrei influenți care nu au conștientizat posibilitatea reală a împiedicării masacrelor, nu au insistat pentru distrugerea lagărelor de exterminare și a rețelelor de cale ferată. Desigur, nu putem învinui nici pe acești evrei, nici democrațiile occidentale pentru Holocaust, dar se putea face mai mult decât s-a făcut. În consecință, URSS a apărut ca salvatoare a evreilor, ca efect secundar în lupta cu Germania nazistă. Renașterea Statului Israel nu a fost susținută de toți evreii, azi nu toți evreii susțin cauza sionistă de apărare cu orice preț a Statului Israel. Există defetiști, oameni indiferenți sau chiar dușmănoși ca fanaticii ultrareligioși care nici nu recunosc dreptul evreilor la un Stat, în așteptarea venirii Mesiei. Există și fanastici ultranaționaliști. Asasinul lui Itzhak Rabin este evreu. Ce durere pentru orice conațional. Istoria evreilor cunoaște perioade tragice și datorită dezbinării, a deznaționalizării, cum a fost cea a dominației comunismului în URSS, în țările satelit. Comuniștii evrei au renunțat la tradiția iudaică în favoarea unor iluzii cu repercursiuni grave asupra tuturor, evrei, alte etnii. Nici sub nazism nu se poate spune că evreii au fost mereu uniți. Răscoala de la Varșovia, din 1943, una dintre paginile glorioase ale poporului evreu, nu a fost susținută nici de polonezi,nici de Aliați, dar nici de o parte din populația evreiască aflată oricum în pericol de moarte. În lagărele de exterminare, acei Kapo, evrei puși supraveghetori au trădat adesea însăși noțiunea de umanism, deși erau sortiți oricum exterminării la rândul lor.
Astăzi se vorbește de comploturi, conspirații, manipulări ale nu se știe ce organizații oculte evreiești, exact ca în timpul „Protocoalelor Sionului”.
Este o nedreptate, pentru că oamenii cu averi imense nu sunt doar de etnie evreiască, cred că evreii sunt o mică parte dintre aceștia, iar conspirația nu pornește de la grupuri oculte, numite fie masoni, ca pe vremea lui Hitler, ba cluburi tainice. Eu nu cred că poate exista o grupare atât de bine organizată care să dirijeze politica și economia mondială.
Un ultim aspect și închei . Am avut contact cu mulți conaționali, în România, în Israel, ș.a. Oameni minunați – unii. Lichele – alții. Cum este posibil ca un evreu să urască pe un conațional și să apeleze la arbitrajul unui alt etnic, român, etc.?
Mâncătoria este o boală internațională. Dar pentru evrei, mie, îmi este rușine. Am avut de suferit și în timpul serviciului meu de inginer și acum, ca pensionar și membru al Uniunii Scriitorilor din România din cauza urii oarbe și lichelismului unor conaționali. Îmi este rușine pentru ei.
BORIS MARIAN MEHR
Unii necunoscători, poate și răuvoitori, susțin că evreul este deștept ( șmecher) și se sprijină pe evreii lui. Nu toți evreii sunt deștepți, nu toți evreii sunt uniți, ba chiar dimpotrivă. Evreii nu se deosebesc de alte etnii în privința deșteptăciunii și spiritului de unitate. Nu vorbesc de apropierea evreului de cultură, care a intrat într-o tradiție milenară. Dar despre unitate se poate discuta. De ce România s-a format ca stat independent abia în 1878? Din cauza lipsei de unitate care a traversat secole. Limba română se vorbește de aproape un mileniu pe un teritoriu mai mare decât România de azi. Nu vorbesc de Dacia antică.
Să recitim Vechiul Testament. Abia la anul o mie înaintea erei noastre s-a format un stat unitar, iar după regele Solomon Israelul și Iudeea s-au despărțit, iar ce a urmat se știe. Două mii de ani de exil, după distrugerea Templului în anul 70 e.n. se datorează nu numai condițiilor istorice, dar și lipsei de unitate. Spiritual? Da, religia i-a păstrat ca popor pe evrei, indiferent că au fost asimilați și hazari( câți?), negri din Etiopia, Somalia, etc. În primul război mondial evreii au fost combatanți în toate armatele implicate în conflict. În al doilea război mondial, cu unele excepții, evreii au luptat ca militari în armatele Aliaților. Holocaustul putea să fie evitat sau diminuat, dacă democrațiile occidentale, inclusiv SUA ar fi cunoscut mai bine ( sau ar fi vrut să cunoască mai bine) dimensiunile catastrofei umane înfăptuite de naziști și aliații lor. În aceste țări erau și evrei influenți care nu au conștientizat posibilitatea reală a împiedicării masacrelor, nu au insistat pentru distrugerea lagărelor de exterminare și a rețelelor de cale ferată. Desigur, nu putem învinui nici pe acești evrei, nici democrațiile occidentale pentru Holocaust, dar se putea face mai mult decât s-a făcut. În consecință, URSS a apărut ca salvatoare a evreilor, ca efect secundar în lupta cu Germania nazistă. Renașterea Statului Israel nu a fost susținută de toți evreii, azi nu toți evreii susțin cauza sionistă de apărare cu orice preț a Statului Israel. Există defetiști, oameni indiferenți sau chiar dușmănoși ca fanaticii ultrareligioși care nici nu recunosc dreptul evreilor la un Stat, în așteptarea venirii Mesiei. Există și fanastici ultranaționaliști. Asasinul lui Itzhak Rabin este evreu. Ce durere pentru orice conațional. Istoria evreilor cunoaște perioade tragice și datorită dezbinării, a deznaționalizării, cum a fost cea a dominației comunismului în URSS, în țările satelit. Comuniștii evrei au renunțat la tradiția iudaică în favoarea unor iluzii cu repercursiuni grave asupra tuturor, evrei, alte etnii. Nici sub nazism nu se poate spune că evreii au fost mereu uniți. Răscoala de la Varșovia, din 1943, una dintre paginile glorioase ale poporului evreu, nu a fost susținută nici de polonezi,nici de Aliați, dar nici de o parte din populația evreiască aflată oricum în pericol de moarte. În lagărele de exterminare, acei Kapo, evrei puși supraveghetori au trădat adesea însăși noțiunea de umanism, deși erau sortiți oricum exterminării la rândul lor.
Astăzi se vorbește de comploturi, conspirații, manipulări ale nu se știe ce organizații oculte evreiești, exact ca în timpul „Protocoalelor Sionului”.
Este o nedreptate, pentru că oamenii cu averi imense nu sunt doar de etnie evreiască, cred că evreii sunt o mică parte dintre aceștia, iar conspirația nu pornește de la grupuri oculte, numite fie masoni, ca pe vremea lui Hitler, ba cluburi tainice. Eu nu cred că poate exista o grupare atât de bine organizată care să dirijeze politica și economia mondială.
Un ultim aspect și închei . Am avut contact cu mulți conaționali, în România, în Israel, ș.a. Oameni minunați – unii. Lichele – alții. Cum este posibil ca un evreu să urască pe un conațional și să apeleze la arbitrajul unui alt etnic, român, etc.?
Mâncătoria este o boală internațională. Dar pentru evrei, mie, îmi este rușine. Am avut de suferit și în timpul serviciului meu de inginer și acum, ca pensionar și membru al Uniunii Scriitorilor din România din cauza urii oarbe și lichelismului unor conaționali. Îmi este rușine pentru ei.
BORIS MARIAN MEHR
Noile afurisme
Noile afurime
Oamenii nu se schimbă, se prefac că se schimbă. Omul nu a evoluat, sub aspect moral de la comuna primitivă, până azi. Ideea de „Om nou” este una dintre cele mai pernicioase aberații, as dus la vărsare de sânge.
Cunosc autori, unii cu oarecare talent, care, din motive greu de descifrat, devin dușmănoși din cale afară. Scriu pamflete, satire, îl atrag și pe Dumnezeu în joc, se consideră scriitori, deși întreaga lor operă se află pe Internet. Le întinzi o mână, ei ți-o pupă , apoi scuipă. Nu-i judec, îmi este milă. Rău este că nu conștientizează inutilitatea demersurilor „satirice”, în afara unor iritări trecătoare.
Internaționala mediocrilor este ultima formă de unire a „robului cu rob”. Robi ai lipsei de discernământ.
Suntem noi generația potopului? Cred că da, prea s-a adunat răul în noi.
Am învățat noi ceva din Potopul lui Noe? Nu cred.
Dar curcubeul ne arată o nouă cale.
Dumnezeu ne-a scos din robia inconștienței, Poezia ne-a spus – să nu ai alt Dumnezeu, Dumnezeu ne-a spus – să nu iei Numele meu în deșert, Poezia ne-a spus – să nu ucizi nici o pasăre cântătoare, Dumnezeu a spus – să nu depui mărturie mincinoasă, ș.a.m.d.
Eu cred nu pentru că este absurd, ci dimpotrivă.
Lumina este pentru toți, unii nu o doresc, alții nu o văd.
Sfințenia Cuvântului, cred că un scriitor simte de două ori această sfințenie.
Dreptatea nu se află în ceruri, nici pe pământ, ci numai în sufletul nostru.
Binele nu se vede, se simte.
Răsplata și pedeapsa sunt numai în noi.
BORIS MARIAN
Oamenii nu se schimbă, se prefac că se schimbă. Omul nu a evoluat, sub aspect moral de la comuna primitivă, până azi. Ideea de „Om nou” este una dintre cele mai pernicioase aberații, as dus la vărsare de sânge.
Cunosc autori, unii cu oarecare talent, care, din motive greu de descifrat, devin dușmănoși din cale afară. Scriu pamflete, satire, îl atrag și pe Dumnezeu în joc, se consideră scriitori, deși întreaga lor operă se află pe Internet. Le întinzi o mână, ei ți-o pupă , apoi scuipă. Nu-i judec, îmi este milă. Rău este că nu conștientizează inutilitatea demersurilor „satirice”, în afara unor iritări trecătoare.
Internaționala mediocrilor este ultima formă de unire a „robului cu rob”. Robi ai lipsei de discernământ.
Suntem noi generația potopului? Cred că da, prea s-a adunat răul în noi.
Am învățat noi ceva din Potopul lui Noe? Nu cred.
Dar curcubeul ne arată o nouă cale.
Dumnezeu ne-a scos din robia inconștienței, Poezia ne-a spus – să nu ai alt Dumnezeu, Dumnezeu ne-a spus – să nu iei Numele meu în deșert, Poezia ne-a spus – să nu ucizi nici o pasăre cântătoare, Dumnezeu a spus – să nu depui mărturie mincinoasă, ș.a.m.d.
Eu cred nu pentru că este absurd, ci dimpotrivă.
Lumina este pentru toți, unii nu o doresc, alții nu o văd.
Sfințenia Cuvântului, cred că un scriitor simte de două ori această sfințenie.
Dreptatea nu se află în ceruri, nici pe pământ, ci numai în sufletul nostru.
Binele nu se vede, se simte.
Răsplata și pedeapsa sunt numai în noi.
BORIS MARIAN
Eugen Ionescu
Eugen Ionescu- între cotidian și genial
.
• Eugen Ionescu ( n. 26 noiembrie 1909, Slatina - d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.
Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.
După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat "Tema morții și a păcatului în poezia franceză" pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițîndu-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.
Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitați". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve ("Cântăreața cheală") a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.
Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.
Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză.[1]
Dramaturgie
• Cântăreața cheală (1950)
• Lecția (1951)
• Scaunele (1952)
• Victimele datoriei (1953)
• Amadeu (1954)
• Jacques sau supunerea (1955)
• Ucigaș fără simbrie (1957)
• Rinocerii (1959)
• Regele moare (1962)
• Pietonul văzduhului (1963)
• Setea și foamea (1966)
• Delir în doi (1967)
• Jocul de-a măcelul (1970)
• Macbett (1972)
• Ce formidabilă harababură (1973)
• Omul cu valize (1975)
• Călătorie în lumea morților (1980)
Eseuri. Proză literară
• La Photo du Colonel (1962)
• Note despre teatrul de avangardă (1962)
• Note și contranote (1966)
• Jurnal în fărâme (1967)
• Prezent trecut, trecut prezent (1968)
• Descoperiri (1969)
• Solitarul (1973)
• Situații și perspective (1980)
• Căutarea intermitentă (1988)
] Ediții în limba română
• Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
• Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)
• Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
• Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994
• Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990
• Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
• Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992
• Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992
• Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993
• Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994
• Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
• Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-X, București, Editura Humanitas, 2003-2008
• Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
• Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992
Traduceri
• Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, Urcan Bătrânul. Volumul tradus a apărut la Marsilia (Marseille), în anul 1945, cu titlul Le Père Urcan.
Bibliografie selectivă
• Gelu Ionescu,Anatomia unei negații. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română (1927-1940), București, Ed. Minerva, col. Universitas, 1991 ISBN 973-21-0218-7
• Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, Cluj-Napoca, Ed. „Biblioteca Apostrof”, col. „Ianus”, 2001 ISBN 973-9279-48-1
• Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L'Oubli du fascisme, Paris, Presses Universitaires de France - PUF, (Perspectives critiques), 8 avril 2002 ISBN 2130517838
• Laura Pavel, Ionesco. Anti-lumea unui sceptic, Pitești, Ed. Paralela 45, 2002 ISBN 973-593-686-0
• Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol (traducere din franceză de Mona Țepeneag), București, Ed. Humanitas, 2003 ISBN 973-50-0400-3
• Matei Călinescu, Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale, Iași, Ed. Junimea, 2006
• Giovanni Rotiroti, Odontotyrannos. Ionesco e il fantasma del rinoceronte, Roma, Il filo, 2009
• Michel Finkenthal – Clovnul în agora
•
Mormântul lui Eugen Ionescu / Eugène Ionesco, în cimitirul parizian Montparnasse.
TESTAMENT
Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.
Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial
Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…
Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă
Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.
Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu
Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu
Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.
Aprecieri -
Ce formidable bordel!
Un om oarecare, angajat al unei mici firme, primește o moștenire din partea unui unchi din America. Își cumpără un apartament într-o suburbie și se retrage din orice activitate, intrând într-o rutină plină de singurătate și alcool, întreruptă de o relație amoroasă pasageră și de certurile cu portăreasa.
Îi cunoașteți?
În timp ce ea se dezbracă din ce în ce mai pasional și mai grăbit, el este obsedat de o o întrebare: "Îl cunoașteți, o cunoașteți sau nu-i cunoașteți?". Chemarea ei la fel de obsesivă are drept răspuns nebunia lui.
Jocul de-a măcelul
Jocul de-a macelul a fost atacata pentru ca nu vorbeam de prioritatea politicii, ci de prioritatea mortii, a destinului ineluctabil. A vorbi despre moarte inseamna sa impiedici revolutia sa aiba loc. Politica, organizarea sociala fac parte dintre grijile noastre si ne fac sa uitam singura problema autentica, aceea a semnificatiei existentei noastre. Semnificatia existentei nostre este ca traim in uimire si ca suntem facuti pentru moarte. Cel care pune, care traieste aceasta problema se regaseste in metafizica, unde spune: de ce exista ceva, mai degraba decat nimic?(Eugene Ionesco)
Macbett
O satiră după piesa lui Shakespeare. Doi generali, Macbett și Banco, inițiază o rebeliune pentru care li s-a promis de către Arhiducele Duncan pământuri, titluri și bani, dar acesta își încalcă promisiunea. Încurajat de seducătoarea Lady Duncan, Macbett intenționează să-l asasineze pe Duncan și să se încoroneze rege. Dar sângele pe care îl varsă nu îl lasă să fie fericit, fiind vânat de fantomele victimelor sale și descoperind că nici noua sa soție nu este ceea ce pare.
Noul locatar
Vorbăria interminabilă a portăresei unui imobil contrastează puternic cu laconismul locatarului nou mutat. Acesta refuză aproape orice dialog cu semenii, ba chiar se autoclaustrează progresiv de vacarmul care a pus stăpânire pe lumea contemporană. El își crează propria oază de liniște în camera sa, printre mobilele pe care cei doi Hamali le cară necontenit.
Omul cu valize
Omul cu valize se reîntoarce în locurile natale, prilej ca timpul, spațiul și amintirile să creeze un amalgam ce lămurește ambiguitățile și dezvăluie adevăruri profunde.
Pietonul si Furia
Regele moare
Rinocerii
Eroul principal al piesei, Beranger, este singurul care, într-o lume unde toți cei din jurul său se transformă rând pe rând în rinoceri, rămâne păstrător al valorilor umanității. Deși transformarea oamenilor în rinoceri este anormală, prin proporțiile pe care le ia, acest fenomen ajunge să fie sinonim cu normalitatea și, paradoxal, omul ajunge să fie privit ca o ciudățenie.
Tabloul
Despre valoarea operei de artă și condiția artistului, despre adevăr și absurd, comic și tragic,a într-o lume în care banii sunt cei care influențează deciziile, iar produsele artistice sunt considerate inutile. Piesa începe cu povestea unui bătrân iubitor de artă, extrem de zgârcit, care locuieşte cu sora sa, Alice. Folosind abil argumentele, el reuşeşte, să-l convingă pe tânărul pictor venit să vândă un tablou să-i plătească chirie pentru locaţie.
Viitorul e in ouă sau Mare e grădina Domnului!
Părinții din familia Jacques şi familia Roberta, alături de alte rude, fac tot felul de eforturi pentru ca tinerii să perpetueze specia.Un text care te face să înţelegi faptul că viitorul nu va scăpa curând de urmele unui trecut bolnav care apăre când credeai că în sfârşit ai scăpat de el, exact acolo unde te-ai aştepta mai puţin.
Dupa 46 de ani (premiera 6 aprilie 1964), „Rinocerii“ au urcat din nou pe scena Teatrului de Comedie din Bucuresti. De data aceasta, nu ca o productie proprie, ci ca un spectacol-atelier gazduit doar de amintita institutie culturala. Montare experiment care, fireste, nu putea sa scape de comparatia cu aceea a regizorului Lucian Giurchescu, avându-l in rolul lui Berenger pe Radu Beligan, primita extraordinar si de publicul parizian si de criticii de teatru din capitala Frantei, entuziasmati de prestatia românilor in turneul de la mijlocul anilor ‘60. Un moment de referinta din istoria Teatrului de Comedie, care va implini, in 2011, cinci decenii de existenta.
Spectacolul-atelier al Catalinei Buzoianu s-a dezvoltat, in anul centenarului Eugène Ionesco, 2009, din patru experimente cu distributii diferite din România si de peste hotare realizate in Studioul International UNESCO de Teatru „André Louis Perinetti“ din Bucuresti si in cadrul Atelierelor
•
NN. Datele de mai sus sunt preluate din enciclopedii.
x x x x x x x x x x x x x x x x x
Am în față volumul „ Eu” ( Ed. Echinox – Cluj ,1990). Citim din „Elegii pentru ființe mici” – „ Un mic soare, Doamne/ pentru sufletul meu” …„ Cineva rupea din el/câte puțintel/l-a lăsat decolorat/și cvutremurat”…„ Prietene, să plângem/ o lacrimă pentru frunza galbenă”…„ În țara aceea nu deosebești piatra/ de pasăre sau duh”…” A murit de congestie pulmonară/ păpușa, madonă de ceară”.
Din proza și eseurile publicate în periodice –„ A lupta pentru drepturile tale înseamnă de fapt a nedreptăți pe altul” …„ Am o adâncă silă pentru tot ce este vital, biologic instinctual, specific”…„ Suprema noblețe, să te rușinezi să lupți pentru viață, să te lași ucis, cu ai tăi, de asasini” …” Puricoșii care pun viața deasupra tuturor lucrurilor, imbecilii care cred în supraom”…„ Din slăbiciune respect durerile. Sunt politicos cu florile, cu câinii, cu pietrele” …„ Iubesc numai înfrânții, urăsc victorioșii…Sp fim umili față de umili …sunt totdeauna gata să pactizez cu dușmanul… furia mea cea mai vehementă nu poate rezista în fața unui surâs, fie fals, al dușmanului” … ”Eram scăldat într-o baie de suferință, nimic pentru setea mea de bucurie, era de ajuns o mână să mi se întindă, un deget, o voce blândă”…„Am descoperit că arta este superioară științei, filosofiei, faptei”… „ Viața este bestialitate”…
Despre VICTOR HUGO - „Deficiențele spirituale ale lui Victor Hugo i-au constituit talentul… El nu a fost un poet, ci un orator…El a influențat nu prin ideile sărace, ci prin metaforizarea ideilor sărace… Nu știa că metafora poate fi o condiție a poeziei, dar nu poezia însăși…Torentul lui Hugo nu este, de fapt, decât o o găleată vărsată, paie și ape murdare…Să nu se confunde un poet cu un om talentat. Un om de talent este un om social… Destinul adevăraților poeți este să nu aibă succes niciodată… Hugo a fost un om mare, tipic…A știut să fie nici al lui, nici al lumii… A fost de o mediocritate exemplară…Prefețele sale erau revoluționare, pentru că revoluția era la putere ( n.n. EXTRAORDINAR!)… A vrut glorie, avere, putere , le-a avut pe toate… A început să scrie poezie numai pentru a avea gloria unui Chateaubriand, pe care apoi l-a disprețuit…Cât a trăit , a scris despre iertare, bunătate și nu și-a uitat niciodată criticii, i-a insultat ( Nissard, Merimee, Montalambert)…Se credea bun și nu era… Știa despre relația soției sale Adele, cu Saint Beuve și a acceptat-o cu condiția ca prietenul său să continue să-i facă reclamă . Când acesta l-a refuzat, l-a dat afară și a înșelat-o pe Adele până la moarte…Hugo nu a înțeles nici poezia, nici sufletul soției sale…După Napoleon a fost regalist, după căderea regelui a fost republican… La moartea fiicei sale a scris sute de poezii, a consumat cantități imense de hârtie, soția sa suferea în tăcere, el îi cerea părerea asupra poemelor sale…Avea nevoie de suferință…Francezii doreau prin Hugo să aibă un Goethe al lor, dar sufereau că nu așa stăteau lucrurile…Admirația lui Hugo era facilă, îl admira și pe regele Ludovic Filip, care îl lingușea …
Despre „Journale en miettes” - ar trebui citate pagini întregi, dar rezumăm, cum ne pricepem. Binele este anost. Dracul este inteligent, Dumneze este … simplu. „La cinema m-a iritat înfrângerea intrigantului” … „ Răutatea este bunătatea exasperată…Posteritatea nu e niciodată dreaptă…. De ce să nu-mi complic viața? Ce am altceva de făcut? … Chietudinea plană seamănă cu moartea …Am oroare de înțelepți și de moraliști …Superioritatea omului stă în gratuitate ( citat din Gide)…Există po inițiere dificilă în nebunie- poezie, idei, religie, politică… dar ești prins, nu mai scapi…Poiezia pare o scrânteală, burghezului cu mult stomac umplut de înțelepciune… Chelule, ai cumințenia prudă a vacii…Omul inventează sensuri, care să-i justifice existența…Prefer coșmarul, acestei vieți insipide, prefer chinul, morții…Sufăr când par mai puțin inteligent decât alții…Înainte de a fi celebru eram un ins mult mai simpatic…Critica este un joc futil, neimportant…Viața este plină de lucruri inexplicabile, dar cel mai mult este plină de mine …Uneori mi-e frică de oameni” …
„Cântăreața cheală” ( „Englezește fără professor”) – prima scenă – se discută despre mâncare, pește, salată, untdelemn,supă, despre băcanul din colțul străzii, apoi umează absurdul – iaurtul este bun pentru rinichi … și apoteoză, doctorul conștiincios trebuie să moară cu bolnavul, bolnavul seamănă cu un vapor, au boli asemănătoare, de ce nu se dă în ziar vârsta noilor născuți și numai a morților ( butadă),
a murit Bobby, care avea același nume cu al soției, Bobby, iar deosebirea dintre ei a devenit mai evident prin faptul că Bobby – soțul murise, hârtia este pentru scris, pisica este pentru șoarece, iar brânza este pentru zgâriat, ș.a.m.d. Ionescu a recunoscut că a scris această piesă, una dintre cele mai cunoscute piese absurde după Jarry, consultând un manualde engleză „fără profesor”.
Nu ne-am propus o analiză a operei ionesciene, care , la fel ca și în cazul lui Caragiale, nu are o mare întindere, dar este inepuizabilă în esență. Dacă lectorul nu este „ipocrit”, poate spune, cel puțin în sinea lui – „ Ionesco c”est moi”. Credem că literatura slătineanului, devenit parizian get-beget, Eugen |Ionescu este opera unui geniu.
BORIS MARIAN
.
• Eugen Ionescu ( n. 26 noiembrie 1909, Slatina - d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.
Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.
După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat "Tema morții și a păcatului în poezia franceză" pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițîndu-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.
Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitați". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve ("Cântăreața cheală") a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.
Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.
Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză.[1]
Dramaturgie
• Cântăreața cheală (1950)
• Lecția (1951)
• Scaunele (1952)
• Victimele datoriei (1953)
• Amadeu (1954)
• Jacques sau supunerea (1955)
• Ucigaș fără simbrie (1957)
• Rinocerii (1959)
• Regele moare (1962)
• Pietonul văzduhului (1963)
• Setea și foamea (1966)
• Delir în doi (1967)
• Jocul de-a măcelul (1970)
• Macbett (1972)
• Ce formidabilă harababură (1973)
• Omul cu valize (1975)
• Călătorie în lumea morților (1980)
Eseuri. Proză literară
• La Photo du Colonel (1962)
• Note despre teatrul de avangardă (1962)
• Note și contranote (1966)
• Jurnal în fărâme (1967)
• Prezent trecut, trecut prezent (1968)
• Descoperiri (1969)
• Solitarul (1973)
• Situații și perspective (1980)
• Căutarea intermitentă (1988)
] Ediții în limba română
• Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
• Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)
• Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
• Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994
• Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990
• Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
• Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992
• Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992
• Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993
• Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994
• Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
• Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-X, București, Editura Humanitas, 2003-2008
• Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
• Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992
Traduceri
• Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, Urcan Bătrânul. Volumul tradus a apărut la Marsilia (Marseille), în anul 1945, cu titlul Le Père Urcan.
Bibliografie selectivă
• Gelu Ionescu,Anatomia unei negații. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română (1927-1940), București, Ed. Minerva, col. Universitas, 1991 ISBN 973-21-0218-7
• Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, Cluj-Napoca, Ed. „Biblioteca Apostrof”, col. „Ianus”, 2001 ISBN 973-9279-48-1
• Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L'Oubli du fascisme, Paris, Presses Universitaires de France - PUF, (Perspectives critiques), 8 avril 2002 ISBN 2130517838
• Laura Pavel, Ionesco. Anti-lumea unui sceptic, Pitești, Ed. Paralela 45, 2002 ISBN 973-593-686-0
• Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol (traducere din franceză de Mona Țepeneag), București, Ed. Humanitas, 2003 ISBN 973-50-0400-3
• Matei Călinescu, Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale, Iași, Ed. Junimea, 2006
• Giovanni Rotiroti, Odontotyrannos. Ionesco e il fantasma del rinoceronte, Roma, Il filo, 2009
• Michel Finkenthal – Clovnul în agora
•
Mormântul lui Eugen Ionescu / Eugène Ionesco, în cimitirul parizian Montparnasse.
TESTAMENT
Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.
Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial
Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…
Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă
Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.
Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu
Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu
Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.
Aprecieri -
Ce formidable bordel!
Un om oarecare, angajat al unei mici firme, primește o moștenire din partea unui unchi din America. Își cumpără un apartament într-o suburbie și se retrage din orice activitate, intrând într-o rutină plină de singurătate și alcool, întreruptă de o relație amoroasă pasageră și de certurile cu portăreasa.
Îi cunoașteți?
În timp ce ea se dezbracă din ce în ce mai pasional și mai grăbit, el este obsedat de o o întrebare: "Îl cunoașteți, o cunoașteți sau nu-i cunoașteți?". Chemarea ei la fel de obsesivă are drept răspuns nebunia lui.
Jocul de-a măcelul
Jocul de-a macelul a fost atacata pentru ca nu vorbeam de prioritatea politicii, ci de prioritatea mortii, a destinului ineluctabil. A vorbi despre moarte inseamna sa impiedici revolutia sa aiba loc. Politica, organizarea sociala fac parte dintre grijile noastre si ne fac sa uitam singura problema autentica, aceea a semnificatiei existentei noastre. Semnificatia existentei nostre este ca traim in uimire si ca suntem facuti pentru moarte. Cel care pune, care traieste aceasta problema se regaseste in metafizica, unde spune: de ce exista ceva, mai degraba decat nimic?(Eugene Ionesco)
Macbett
O satiră după piesa lui Shakespeare. Doi generali, Macbett și Banco, inițiază o rebeliune pentru care li s-a promis de către Arhiducele Duncan pământuri, titluri și bani, dar acesta își încalcă promisiunea. Încurajat de seducătoarea Lady Duncan, Macbett intenționează să-l asasineze pe Duncan și să se încoroneze rege. Dar sângele pe care îl varsă nu îl lasă să fie fericit, fiind vânat de fantomele victimelor sale și descoperind că nici noua sa soție nu este ceea ce pare.
Noul locatar
Vorbăria interminabilă a portăresei unui imobil contrastează puternic cu laconismul locatarului nou mutat. Acesta refuză aproape orice dialog cu semenii, ba chiar se autoclaustrează progresiv de vacarmul care a pus stăpânire pe lumea contemporană. El își crează propria oază de liniște în camera sa, printre mobilele pe care cei doi Hamali le cară necontenit.
Omul cu valize
Omul cu valize se reîntoarce în locurile natale, prilej ca timpul, spațiul și amintirile să creeze un amalgam ce lămurește ambiguitățile și dezvăluie adevăruri profunde.
Pietonul si Furia
Regele moare
Rinocerii
Eroul principal al piesei, Beranger, este singurul care, într-o lume unde toți cei din jurul său se transformă rând pe rând în rinoceri, rămâne păstrător al valorilor umanității. Deși transformarea oamenilor în rinoceri este anormală, prin proporțiile pe care le ia, acest fenomen ajunge să fie sinonim cu normalitatea și, paradoxal, omul ajunge să fie privit ca o ciudățenie.
Tabloul
Despre valoarea operei de artă și condiția artistului, despre adevăr și absurd, comic și tragic,a într-o lume în care banii sunt cei care influențează deciziile, iar produsele artistice sunt considerate inutile. Piesa începe cu povestea unui bătrân iubitor de artă, extrem de zgârcit, care locuieşte cu sora sa, Alice. Folosind abil argumentele, el reuşeşte, să-l convingă pe tânărul pictor venit să vândă un tablou să-i plătească chirie pentru locaţie.
Viitorul e in ouă sau Mare e grădina Domnului!
Părinții din familia Jacques şi familia Roberta, alături de alte rude, fac tot felul de eforturi pentru ca tinerii să perpetueze specia.Un text care te face să înţelegi faptul că viitorul nu va scăpa curând de urmele unui trecut bolnav care apăre când credeai că în sfârşit ai scăpat de el, exact acolo unde te-ai aştepta mai puţin.
Dupa 46 de ani (premiera 6 aprilie 1964), „Rinocerii“ au urcat din nou pe scena Teatrului de Comedie din Bucuresti. De data aceasta, nu ca o productie proprie, ci ca un spectacol-atelier gazduit doar de amintita institutie culturala. Montare experiment care, fireste, nu putea sa scape de comparatia cu aceea a regizorului Lucian Giurchescu, avându-l in rolul lui Berenger pe Radu Beligan, primita extraordinar si de publicul parizian si de criticii de teatru din capitala Frantei, entuziasmati de prestatia românilor in turneul de la mijlocul anilor ‘60. Un moment de referinta din istoria Teatrului de Comedie, care va implini, in 2011, cinci decenii de existenta.
Spectacolul-atelier al Catalinei Buzoianu s-a dezvoltat, in anul centenarului Eugène Ionesco, 2009, din patru experimente cu distributii diferite din România si de peste hotare realizate in Studioul International UNESCO de Teatru „André Louis Perinetti“ din Bucuresti si in cadrul Atelierelor
•
NN. Datele de mai sus sunt preluate din enciclopedii.
x x x x x x x x x x x x x x x x x
Am în față volumul „ Eu” ( Ed. Echinox – Cluj ,1990). Citim din „Elegii pentru ființe mici” – „ Un mic soare, Doamne/ pentru sufletul meu” …„ Cineva rupea din el/câte puțintel/l-a lăsat decolorat/și cvutremurat”…„ Prietene, să plângem/ o lacrimă pentru frunza galbenă”…„ În țara aceea nu deosebești piatra/ de pasăre sau duh”…” A murit de congestie pulmonară/ păpușa, madonă de ceară”.
Din proza și eseurile publicate în periodice –„ A lupta pentru drepturile tale înseamnă de fapt a nedreptăți pe altul” …„ Am o adâncă silă pentru tot ce este vital, biologic instinctual, specific”…„ Suprema noblețe, să te rușinezi să lupți pentru viață, să te lași ucis, cu ai tăi, de asasini” …” Puricoșii care pun viața deasupra tuturor lucrurilor, imbecilii care cred în supraom”…„ Din slăbiciune respect durerile. Sunt politicos cu florile, cu câinii, cu pietrele” …„ Iubesc numai înfrânții, urăsc victorioșii…Sp fim umili față de umili …sunt totdeauna gata să pactizez cu dușmanul… furia mea cea mai vehementă nu poate rezista în fața unui surâs, fie fals, al dușmanului” … ”Eram scăldat într-o baie de suferință, nimic pentru setea mea de bucurie, era de ajuns o mână să mi se întindă, un deget, o voce blândă”…„Am descoperit că arta este superioară științei, filosofiei, faptei”… „ Viața este bestialitate”…
Despre VICTOR HUGO - „Deficiențele spirituale ale lui Victor Hugo i-au constituit talentul… El nu a fost un poet, ci un orator…El a influențat nu prin ideile sărace, ci prin metaforizarea ideilor sărace… Nu știa că metafora poate fi o condiție a poeziei, dar nu poezia însăși…Torentul lui Hugo nu este, de fapt, decât o o găleată vărsată, paie și ape murdare…Să nu se confunde un poet cu un om talentat. Un om de talent este un om social… Destinul adevăraților poeți este să nu aibă succes niciodată… Hugo a fost un om mare, tipic…A știut să fie nici al lui, nici al lumii… A fost de o mediocritate exemplară…Prefețele sale erau revoluționare, pentru că revoluția era la putere ( n.n. EXTRAORDINAR!)… A vrut glorie, avere, putere , le-a avut pe toate… A început să scrie poezie numai pentru a avea gloria unui Chateaubriand, pe care apoi l-a disprețuit…Cât a trăit , a scris despre iertare, bunătate și nu și-a uitat niciodată criticii, i-a insultat ( Nissard, Merimee, Montalambert)…Se credea bun și nu era… Știa despre relația soției sale Adele, cu Saint Beuve și a acceptat-o cu condiția ca prietenul său să continue să-i facă reclamă . Când acesta l-a refuzat, l-a dat afară și a înșelat-o pe Adele până la moarte…Hugo nu a înțeles nici poezia, nici sufletul soției sale…După Napoleon a fost regalist, după căderea regelui a fost republican… La moartea fiicei sale a scris sute de poezii, a consumat cantități imense de hârtie, soția sa suferea în tăcere, el îi cerea părerea asupra poemelor sale…Avea nevoie de suferință…Francezii doreau prin Hugo să aibă un Goethe al lor, dar sufereau că nu așa stăteau lucrurile…Admirația lui Hugo era facilă, îl admira și pe regele Ludovic Filip, care îl lingușea …
Despre „Journale en miettes” - ar trebui citate pagini întregi, dar rezumăm, cum ne pricepem. Binele este anost. Dracul este inteligent, Dumneze este … simplu. „La cinema m-a iritat înfrângerea intrigantului” … „ Răutatea este bunătatea exasperată…Posteritatea nu e niciodată dreaptă…. De ce să nu-mi complic viața? Ce am altceva de făcut? … Chietudinea plană seamănă cu moartea …Am oroare de înțelepți și de moraliști …Superioritatea omului stă în gratuitate ( citat din Gide)…Există po inițiere dificilă în nebunie- poezie, idei, religie, politică… dar ești prins, nu mai scapi…Poiezia pare o scrânteală, burghezului cu mult stomac umplut de înțelepciune… Chelule, ai cumințenia prudă a vacii…Omul inventează sensuri, care să-i justifice existența…Prefer coșmarul, acestei vieți insipide, prefer chinul, morții…Sufăr când par mai puțin inteligent decât alții…Înainte de a fi celebru eram un ins mult mai simpatic…Critica este un joc futil, neimportant…Viața este plină de lucruri inexplicabile, dar cel mai mult este plină de mine …Uneori mi-e frică de oameni” …
„Cântăreața cheală” ( „Englezește fără professor”) – prima scenă – se discută despre mâncare, pește, salată, untdelemn,supă, despre băcanul din colțul străzii, apoi umează absurdul – iaurtul este bun pentru rinichi … și apoteoză, doctorul conștiincios trebuie să moară cu bolnavul, bolnavul seamănă cu un vapor, au boli asemănătoare, de ce nu se dă în ziar vârsta noilor născuți și numai a morților ( butadă),
a murit Bobby, care avea același nume cu al soției, Bobby, iar deosebirea dintre ei a devenit mai evident prin faptul că Bobby – soțul murise, hârtia este pentru scris, pisica este pentru șoarece, iar brânza este pentru zgâriat, ș.a.m.d. Ionescu a recunoscut că a scris această piesă, una dintre cele mai cunoscute piese absurde după Jarry, consultând un manualde engleză „fără profesor”.
Nu ne-am propus o analiză a operei ionesciene, care , la fel ca și în cazul lui Caragiale, nu are o mare întindere, dar este inepuizabilă în esență. Dacă lectorul nu este „ipocrit”, poate spune, cel puțin în sinea lui – „ Ionesco c”est moi”. Credem că literatura slătineanului, devenit parizian get-beget, Eugen |Ionescu este opera unui geniu.
BORIS MARIAN
Trakl - 125
Trakl sau tânguirea mierlei- 125
„Trecu și aurul acestor zile/culoarea brună și albastră/ sunetul flautului de departe”…” cade o ploaie neagră”…„o lumină risipită de vânt” …„nimfele s-au ascuns în codrii de aur/ ne îngropăm prietenii”…„ peste ruine , ochiul de aur al Domnului se lasă trist”… „ un înger de plumb, un înger palid/ pășește fiul în casa pustiită a Tatălui”…Acestea sunt tânguirile poetului austriac Georg Trakl, cu glasul său de mierlă divină. Ciclul care îl reprezintă cel mai bine este ”Sebastian im Traum” ( Sebastian în vis- 1915). Este o „revedere” a copilăriei și adolescenței, cu un an înaintea morții. „ În liniște locuia copilăria”. ..„ Și-a dus pruncul o mamă în lumina lunii”… Ceea ce îl apasă pe Trakl este seara, amurgul, appoi toamna, iarna. El trebuia să trăiască în Sudul veșnic luminos, la Tropice. A mai prins și Primul Război Mondial. Dar și vara el aude pașii „negri” venind din pădure. „ În grădina brună se aude clopotul”. Scrie șapte „cântece” despre moarte. „Au îngropat ciobanii soarele-n pădure”… „ De sub scoarța copacului iese îngerul negru”…Are și numeroase proze scurte – poeme adevărate.
Născut la 3 februarie 1887 , la Salzburg, absolvă în 1908 o școală de farmacologie, apoi obține și masteratul , la Viena în 1910. Deja, în 1906, își încearcă talentul literar în dramaturgie, scrie două piese scurte – „ Ziua morții” și „Fata Morgana”. Deși Trakl a distrus manuscrisele, Ibsen și Maeterlinck știau despre aceste încercări, chiar le-au folosit tematica. Se pasionează apoi de poezie, sub influența lui Buadelaire și Verlaine, citiți în original. Își face serviciul militar în anii 1910-1911, deși nu era prea robust, putea să obțină o scutire. Lucrează ca farmacist, ca funcționar de administrație, circulă în diverse orașe, se stabilește în 1912 în Tirol, pe care îl descoperă ca pe o patrie a „ lenei” de care avea nevoie pentru scris. |Este susținut de un om cu stare, devenit prieten, Ludwig von Fickers, care va scrie o biografie a poetului încă necunoscut publicului larg. Acesta îi și publică o serie de poezie, îl pu ne în legătură pe Trakl cu K. Kraus, Kokoschka, Else Lasker- Schueler, o mare poetesă, mai târziu. La izbucnirea războiului, în 1914, este trimis ca asistent cu medicația, în Galiția. Moartea a nouăsprezece răniți într-o singură noapte , la spitalul de campanie unde se afla, îi produce o criză nervoasă cumplită. Încearcă să se sinucidă, este trimis la un spital din Cracovia, unde ia benevol o supradoză de cocaină și moare în noaptea de 3 spre 4 noiembrie 1914 . Avea 27 de ani și era una dintre primele jertfe ale Primului Război Mondial ce avea să producă peste 20 de milioane de morți – combatanți. Trakl s-a războit cu moartea însăși. A devenit cunoscut abia în interbelic , scrierile sale au fost traduse în principalele limbi de circulație, inclusiv, rusă. În limba română a apărut în 1881, la Ed. Facla, o versiune în traducerea poetului Petre Stoica, bănățean, bun cunoscător al limbii germane. Încadrat la post-simboliști, expresioniști, Trakl își păsttrează un loc aparte, prin sensibilitatea exacerbată, iubirea pasionată de natură, de viață, respingerea morții violente și a ideii de moarte, deși a cultivat angoasa maladivă care îl măcina. Opera sa nu cuprinde mai mult de circa o sută de poeme, scrieri dramatice, eseistică, corespondență. Pentru cei care și-au umplut rafturile cu zeci de titluri de volume cu poeme proprii, Trakl este un rău exemplu.
Dar ce înseamnă un poem de Trakl, Rilke ș.a. din literatura germană, ca exemplu, față de poemele unor efemeri autori? „ Sera când umblăm pe cărări întunecate/ ne răsar în față palidele noastre făpturi”.
Cităm în încheiere, din poemul „Occident” dedicat Elsei Lasker Schueler- „ În copilărească liniște/în câmpul cu grâne, unde o cruce se înalță mută/ celui ce ne privește/ în suspine/ îi apare umbra și trecerea”.
BORIS MARIAN
„Trecu și aurul acestor zile/culoarea brună și albastră/ sunetul flautului de departe”…” cade o ploaie neagră”…„o lumină risipită de vânt” …„nimfele s-au ascuns în codrii de aur/ ne îngropăm prietenii”…„ peste ruine , ochiul de aur al Domnului se lasă trist”… „ un înger de plumb, un înger palid/ pășește fiul în casa pustiită a Tatălui”…Acestea sunt tânguirile poetului austriac Georg Trakl, cu glasul său de mierlă divină. Ciclul care îl reprezintă cel mai bine este ”Sebastian im Traum” ( Sebastian în vis- 1915). Este o „revedere” a copilăriei și adolescenței, cu un an înaintea morții. „ În liniște locuia copilăria”. ..„ Și-a dus pruncul o mamă în lumina lunii”… Ceea ce îl apasă pe Trakl este seara, amurgul, appoi toamna, iarna. El trebuia să trăiască în Sudul veșnic luminos, la Tropice. A mai prins și Primul Război Mondial. Dar și vara el aude pașii „negri” venind din pădure. „ În grădina brună se aude clopotul”. Scrie șapte „cântece” despre moarte. „Au îngropat ciobanii soarele-n pădure”… „ De sub scoarța copacului iese îngerul negru”…Are și numeroase proze scurte – poeme adevărate.
Născut la 3 februarie 1887 , la Salzburg, absolvă în 1908 o școală de farmacologie, apoi obține și masteratul , la Viena în 1910. Deja, în 1906, își încearcă talentul literar în dramaturgie, scrie două piese scurte – „ Ziua morții” și „Fata Morgana”. Deși Trakl a distrus manuscrisele, Ibsen și Maeterlinck știau despre aceste încercări, chiar le-au folosit tematica. Se pasionează apoi de poezie, sub influența lui Buadelaire și Verlaine, citiți în original. Își face serviciul militar în anii 1910-1911, deși nu era prea robust, putea să obțină o scutire. Lucrează ca farmacist, ca funcționar de administrație, circulă în diverse orașe, se stabilește în 1912 în Tirol, pe care îl descoperă ca pe o patrie a „ lenei” de care avea nevoie pentru scris. |Este susținut de un om cu stare, devenit prieten, Ludwig von Fickers, care va scrie o biografie a poetului încă necunoscut publicului larg. Acesta îi și publică o serie de poezie, îl pu ne în legătură pe Trakl cu K. Kraus, Kokoschka, Else Lasker- Schueler, o mare poetesă, mai târziu. La izbucnirea războiului, în 1914, este trimis ca asistent cu medicația, în Galiția. Moartea a nouăsprezece răniți într-o singură noapte , la spitalul de campanie unde se afla, îi produce o criză nervoasă cumplită. Încearcă să se sinucidă, este trimis la un spital din Cracovia, unde ia benevol o supradoză de cocaină și moare în noaptea de 3 spre 4 noiembrie 1914 . Avea 27 de ani și era una dintre primele jertfe ale Primului Război Mondial ce avea să producă peste 20 de milioane de morți – combatanți. Trakl s-a războit cu moartea însăși. A devenit cunoscut abia în interbelic , scrierile sale au fost traduse în principalele limbi de circulație, inclusiv, rusă. În limba română a apărut în 1881, la Ed. Facla, o versiune în traducerea poetului Petre Stoica, bănățean, bun cunoscător al limbii germane. Încadrat la post-simboliști, expresioniști, Trakl își păsttrează un loc aparte, prin sensibilitatea exacerbată, iubirea pasionată de natură, de viață, respingerea morții violente și a ideii de moarte, deși a cultivat angoasa maladivă care îl măcina. Opera sa nu cuprinde mai mult de circa o sută de poeme, scrieri dramatice, eseistică, corespondență. Pentru cei care și-au umplut rafturile cu zeci de titluri de volume cu poeme proprii, Trakl este un rău exemplu.
Dar ce înseamnă un poem de Trakl, Rilke ș.a. din literatura germană, ca exemplu, față de poemele unor efemeri autori? „ Sera când umblăm pe cărări întunecate/ ne răsar în față palidele noastre făpturi”.
Cităm în încheiere, din poemul „Occident” dedicat Elsei Lasker Schueler- „ În copilărească liniște/în câmpul cu grâne, unde o cruce se înalță mută/ celui ce ne privește/ în suspine/ îi apare umbra și trecerea”.
BORIS MARIAN
Evreul „rătăcitor”
Evreul „rătăcitor”
Legenda evreului veșnic rătăcitor nu are nici o bază istorică. S- a născut în mijlocul mileniului al doilea al erei noastre și a alimentat un antievreism de imagine ( falsă). Se spunea că un evreu din Ierusalim i-ar fi refuzat lui Iisus, în drumul Golgotei, o cană cu apă și chiar a strigat – „Să fie răstignit”. Numit Ahasverus, prin preluarea eronată a numelui unui rege persan care este amintit în Cartea Esterei, evreul respectiv a fost blestemat să nu moară niciodată și să rătăcească pentru a-și răscumpăra vina față de Mântuitor. Legenda contrazice chiar morala creștină care respinge răzbunarea. Dar istoria evreilor este în mare parte o istorie a unei Diaspore ( Risipire, în grecește).
Veniți în Canaan la începutul mileniului al II-lea î.e.n., evreii antici care au antrenat și alte triburi, au reușit la începutul primului mileniu, deci după o mie de ani, să-și întemeieze un regat puternic sub David și Solomon. Regatul se divide în Israel și Iudeea. Apoi, în anul 722 î.e.n. asirienii distrug regatul Israel, iar în anul 586 î.e.n. babilonienii distrug regatul Iudeei. În anul 165 î.e.n. Iuda Macabeul alungă pe grecii regelui Antiochos și întemeiază un nou regat cu capitala la Ierusalim. Dinastia decade, apar regii idumei, Irod și urmașii săi, romanii pun stăpânire pe Palestina, iar în anul 70 e.n. Templul Mare din Ierusalim este distrus. Anul 135 e.n. marchează ULTIMA ÎNCERCARE de refacere a statului evreu, până în anul 1948, când Ben Gurion declară Independența Noului Stat Israel. Timp de aproape două milenii evreii au fost în Diaspora, astăzi , circa jumătate din numărul lor continuă să fie în această Diasporă. Holocaustul, indiferent de ce afirmă negaționiști de diverse orientări, a redus cu circa 30% numărul evreilor în lume, ceea ce reprezintă una dintre cele mai mari catastrofe produse de oameni contra altor oameni.
Să urmărim evoluția acestei Diaspore în timp. Nu se știe cu precizie numărul evreilor la sfârșitul mileniului I e.n., dar un anumit număr de hazari trecuți la mozaism s-a adăugat evreilor tradiționaliști. În nici un caz ei nu au constituit o majoritate, cum pretind unii falsi istorici. La începutul Diasporei din era noastră, evreii locuiau în mare parte în Occident, apoi, la presiunea Bisericii Catolice și a unor principi catolici o parte s-au stabilit estul Europei, în Polonia, Rusia, Galiția, Ucraina, Moldova. În anul 1492, regii Spaniei, Isabela și Ferdinand izgonesc pe toți evreii din regat, astfel că sefarzii ( evrei spanioli) se răspândesc pe teritoriul Imperiului otoman,în Italia,Franța, Țările de Jos, Germania, iar în est se va crea tradfiia evreilor așkenaziți ( Așkenaz înseamnă german, în ebraică). Evreii sefarzi vor vorbi ladino, un dialect spaniol, iar așkenaziții – idișul, un dialect germano- slav- ebraic. Credința este comună, unele rituri diferă. Astăzi aceste diferențe au cam dispărut, mai importante fiind reformele religioase care au intervenit în ultimele secole. În secolul XVIII, când a început mișcarea iluministă evreiască, în paralel cu cea europeană, trăiau în Polonia un milion și jumătate de evrei, circa 250.000 în vestul și centrul Europei, restul de 750.000 în Asia și Africa de Nord, deci în total circa două milioane și jumătate de evrei. În două secole populația a crescut la 15 milioane datorită îmbunătățirii condițiilor de trai, a asistenței medicale în Europa. Exodul evreilor în America a creat noi centre de cultură și civilizație evreiască, ca și pentru o tendință de asimilare. În ajunul celui de al doilea război mondial, numărul evreilor era de circa 18 milioane, pe toate continentele. Circa jumătate din populația evreiască era cuprinsă în sfera industrială, ca și a micii producții manufacturiere, restul în comerț, finanțe, alte ocupații. Agricultura și serviciul militar a fost interzis evreilor timp de secole. Ghetoul și-a pus amprenta pe viața comunităților evreiești de asemenea, timp de secole. El era și un loc de autoprotecție , dar și de marginalizare socială. El a intrat definitiv în istorie, numai la Ierusalim există un cartier Mea Shearim ( O sută de porți) unde trăiesc ultra-religioși în condițiile ghetoului de altădată.
Să urmărim cum a evoluat Diaspora în diverse țări ale lumii. În Peninsula Iberică – Spania, Portugalia, evreii au ajuns încă în primul secol al erei noastre, dar se pare că au fost coloniști și mai devreme. Istoria evreilor din această parte a lumii a fost determinată de valurile de cuceritori, de la triburile germanice, apoi cuceririle arabe, până în fatidicul an 1492 , când evreii sunt izgoniți di n Spania și după trei ani, din Portugalia. Maimonide, Halevi au fost cele mai strălucite personalități ale evreimii sefarde , într-o perioadă „de aur”, secolul XI-XII. Despre evreii sefarzi s-au scris numeroase cărți. Nici în Franța soarta evreilor nu a fost foarte fericită, presiunea Bisericii, cruciadele, apoi Inchiziția, prejudecățile au creat condiții aspre de conviețuire. O personalitate comparabilă cu Maimonide din Spania, a fost Rași din Troyes. Regii Franței au izgonit și ei pe evrei pentru o perioadă. Împăratul Napoleon a repus relațiile cu evreii pe baze moderne, raționale. Dar la sfârșitul secolului XIX, afacerea Dreyfus a aruncat una dintre cele mai întunecate umbre asupra așa zisei „toleranțe” din Franța, acuzația de trădare care i s-a adus unui ofițer de Stat Major total nevinovat era îndreptată, de fapt, împotriva unui popor. Jurnalistul Theodor ( Bejiamin) Herzl, aflat la proces a suferit o adevărată transformare spirituală renunțând la asimilaționism și devenind inițiatorul sionismului politic. Se poate spune că Statul Israel are, indirect, ca făuritor, fără voie pe căpitanul Dreyfus . Sionismul lui Herzl a pus bazele unei strategii care a dat roade. În Țările de Jos situația evreilor a fost favorabilă unei evoluții normale, rolul Bisericii nu era preponderent. Acolo s-a afirmat filosoful Spinoza, ce avea să fie excomunicat pentru că a adus ideea unui panteism „eretic” în concepția rabinică. În Anglia , atitudinea față de evrei a fost oscilantă, de la ospitalitate la respingere, iar marele Will a adus în scenă un personaj , Shylok, aparent odios, care, de fapt cerea respectarea unor prevederi contractuale. Christopher Marlowe era mai puțin înțelegător, „neguțătorul din Veneția” fiind chiar respingător. În secolul XIX, unul dintre constructorii imperiului britanic a fost evreul convertit Disraeli. În Italia, deși Vaticanul nu accepta o apropiere față de „trădătorii” lui Iisus, evreii au fost mai puțin persecutați, date fiind și condițiile istorice. Italia a devenit stat unitar abia în a doua jumătate a secolului XIX. Insulele din Marea Mediterană au fost oaze de prosperitate pentru evrei, în special după venirea sefarzilor. Despre evreii din Balcani se poate spune că ei au format cea mai veche Diaspora, în Europa, adică de la cucerirea Ierusalimului de către Titus ( 70 e.n.). Aici s-au întâlnit evreii antici cu sefarzii și cu așkenazimii. La curtea lui Ștefan cel Mare era un medic venețian pe nume Șmil, spune legenda, iar în oastea lui Mihai Viteazul s-au aflat și evrei. În Ungaria ,Polonia, ca și în Austria, Germania destinul evreilor a fost dependent de politica guvernanților. În Cehia , toleranța religioasă a fost o bună regulă, la fel ca și în țările scandinave. În Țările Baltice, ca și în unele perioade, în Polonia, antievreismul s-a manifestat destul de violent. Nu mai vorbim de Rusia , unde pogromurile, în secolele XVII-XIX s-au succedat cu o violență nemaiîntâlnită în alte țări. Evreii s-a răspândit pe toate continentele, în Asia, Australia, pe insulele din Pacific, etc. În Africa antievreismul a fost dictat de extremismul islamic, iar în Africa de Sud de naționaliștii albi.
Cum spuneam, Holocaustul a devenit o falie în istoria evreimii, iar crearea Statului Israel este și o consecință a acestui flagel extrem de dureros și extins. Astăzi, Orientul Apropiat este frământat de ciocnirea dintre interesele țărilor consumatoare de petrol, de politica duplictaă a Moscovei, dar și de prezența politico-militară a SUA, ca super-putere. Israelul este singurul stat democratic din zonă, înconjurat de țări cu regimuri autoritare și având ideologii fie moderate, fie extremiste. Cuvântul Armeghedon , care semnifică și sfârșitul Lumii în credința populară creștină, provine de la numele geografic al localității Meghido, unde în antichitate se aflau grajdurile regelui Solomon, dar unde au avut loc și o serie de bătălii. Dar sfârșitul Lumii nu este previzibil și nici de dorit. În orice caz nu evreii îl vor aduce.
BORIS MARIAN
Legenda evreului veșnic rătăcitor nu are nici o bază istorică. S- a născut în mijlocul mileniului al doilea al erei noastre și a alimentat un antievreism de imagine ( falsă). Se spunea că un evreu din Ierusalim i-ar fi refuzat lui Iisus, în drumul Golgotei, o cană cu apă și chiar a strigat – „Să fie răstignit”. Numit Ahasverus, prin preluarea eronată a numelui unui rege persan care este amintit în Cartea Esterei, evreul respectiv a fost blestemat să nu moară niciodată și să rătăcească pentru a-și răscumpăra vina față de Mântuitor. Legenda contrazice chiar morala creștină care respinge răzbunarea. Dar istoria evreilor este în mare parte o istorie a unei Diaspore ( Risipire, în grecește).
Veniți în Canaan la începutul mileniului al II-lea î.e.n., evreii antici care au antrenat și alte triburi, au reușit la începutul primului mileniu, deci după o mie de ani, să-și întemeieze un regat puternic sub David și Solomon. Regatul se divide în Israel și Iudeea. Apoi, în anul 722 î.e.n. asirienii distrug regatul Israel, iar în anul 586 î.e.n. babilonienii distrug regatul Iudeei. În anul 165 î.e.n. Iuda Macabeul alungă pe grecii regelui Antiochos și întemeiază un nou regat cu capitala la Ierusalim. Dinastia decade, apar regii idumei, Irod și urmașii săi, romanii pun stăpânire pe Palestina, iar în anul 70 e.n. Templul Mare din Ierusalim este distrus. Anul 135 e.n. marchează ULTIMA ÎNCERCARE de refacere a statului evreu, până în anul 1948, când Ben Gurion declară Independența Noului Stat Israel. Timp de aproape două milenii evreii au fost în Diaspora, astăzi , circa jumătate din numărul lor continuă să fie în această Diasporă. Holocaustul, indiferent de ce afirmă negaționiști de diverse orientări, a redus cu circa 30% numărul evreilor în lume, ceea ce reprezintă una dintre cele mai mari catastrofe produse de oameni contra altor oameni.
Să urmărim evoluția acestei Diaspore în timp. Nu se știe cu precizie numărul evreilor la sfârșitul mileniului I e.n., dar un anumit număr de hazari trecuți la mozaism s-a adăugat evreilor tradiționaliști. În nici un caz ei nu au constituit o majoritate, cum pretind unii falsi istorici. La începutul Diasporei din era noastră, evreii locuiau în mare parte în Occident, apoi, la presiunea Bisericii Catolice și a unor principi catolici o parte s-au stabilit estul Europei, în Polonia, Rusia, Galiția, Ucraina, Moldova. În anul 1492, regii Spaniei, Isabela și Ferdinand izgonesc pe toți evreii din regat, astfel că sefarzii ( evrei spanioli) se răspândesc pe teritoriul Imperiului otoman,în Italia,Franța, Țările de Jos, Germania, iar în est se va crea tradfiia evreilor așkenaziți ( Așkenaz înseamnă german, în ebraică). Evreii sefarzi vor vorbi ladino, un dialect spaniol, iar așkenaziții – idișul, un dialect germano- slav- ebraic. Credința este comună, unele rituri diferă. Astăzi aceste diferențe au cam dispărut, mai importante fiind reformele religioase care au intervenit în ultimele secole. În secolul XVIII, când a început mișcarea iluministă evreiască, în paralel cu cea europeană, trăiau în Polonia un milion și jumătate de evrei, circa 250.000 în vestul și centrul Europei, restul de 750.000 în Asia și Africa de Nord, deci în total circa două milioane și jumătate de evrei. În două secole populația a crescut la 15 milioane datorită îmbunătățirii condițiilor de trai, a asistenței medicale în Europa. Exodul evreilor în America a creat noi centre de cultură și civilizație evreiască, ca și pentru o tendință de asimilare. În ajunul celui de al doilea război mondial, numărul evreilor era de circa 18 milioane, pe toate continentele. Circa jumătate din populația evreiască era cuprinsă în sfera industrială, ca și a micii producții manufacturiere, restul în comerț, finanțe, alte ocupații. Agricultura și serviciul militar a fost interzis evreilor timp de secole. Ghetoul și-a pus amprenta pe viața comunităților evreiești de asemenea, timp de secole. El era și un loc de autoprotecție , dar și de marginalizare socială. El a intrat definitiv în istorie, numai la Ierusalim există un cartier Mea Shearim ( O sută de porți) unde trăiesc ultra-religioși în condițiile ghetoului de altădată.
Să urmărim cum a evoluat Diaspora în diverse țări ale lumii. În Peninsula Iberică – Spania, Portugalia, evreii au ajuns încă în primul secol al erei noastre, dar se pare că au fost coloniști și mai devreme. Istoria evreilor din această parte a lumii a fost determinată de valurile de cuceritori, de la triburile germanice, apoi cuceririle arabe, până în fatidicul an 1492 , când evreii sunt izgoniți di n Spania și după trei ani, din Portugalia. Maimonide, Halevi au fost cele mai strălucite personalități ale evreimii sefarde , într-o perioadă „de aur”, secolul XI-XII. Despre evreii sefarzi s-au scris numeroase cărți. Nici în Franța soarta evreilor nu a fost foarte fericită, presiunea Bisericii, cruciadele, apoi Inchiziția, prejudecățile au creat condiții aspre de conviețuire. O personalitate comparabilă cu Maimonide din Spania, a fost Rași din Troyes. Regii Franței au izgonit și ei pe evrei pentru o perioadă. Împăratul Napoleon a repus relațiile cu evreii pe baze moderne, raționale. Dar la sfârșitul secolului XIX, afacerea Dreyfus a aruncat una dintre cele mai întunecate umbre asupra așa zisei „toleranțe” din Franța, acuzația de trădare care i s-a adus unui ofițer de Stat Major total nevinovat era îndreptată, de fapt, împotriva unui popor. Jurnalistul Theodor ( Bejiamin) Herzl, aflat la proces a suferit o adevărată transformare spirituală renunțând la asimilaționism și devenind inițiatorul sionismului politic. Se poate spune că Statul Israel are, indirect, ca făuritor, fără voie pe căpitanul Dreyfus . Sionismul lui Herzl a pus bazele unei strategii care a dat roade. În Țările de Jos situația evreilor a fost favorabilă unei evoluții normale, rolul Bisericii nu era preponderent. Acolo s-a afirmat filosoful Spinoza, ce avea să fie excomunicat pentru că a adus ideea unui panteism „eretic” în concepția rabinică. În Anglia , atitudinea față de evrei a fost oscilantă, de la ospitalitate la respingere, iar marele Will a adus în scenă un personaj , Shylok, aparent odios, care, de fapt cerea respectarea unor prevederi contractuale. Christopher Marlowe era mai puțin înțelegător, „neguțătorul din Veneția” fiind chiar respingător. În secolul XIX, unul dintre constructorii imperiului britanic a fost evreul convertit Disraeli. În Italia, deși Vaticanul nu accepta o apropiere față de „trădătorii” lui Iisus, evreii au fost mai puțin persecutați, date fiind și condițiile istorice. Italia a devenit stat unitar abia în a doua jumătate a secolului XIX. Insulele din Marea Mediterană au fost oaze de prosperitate pentru evrei, în special după venirea sefarzilor. Despre evreii din Balcani se poate spune că ei au format cea mai veche Diaspora, în Europa, adică de la cucerirea Ierusalimului de către Titus ( 70 e.n.). Aici s-au întâlnit evreii antici cu sefarzii și cu așkenazimii. La curtea lui Ștefan cel Mare era un medic venețian pe nume Șmil, spune legenda, iar în oastea lui Mihai Viteazul s-au aflat și evrei. În Ungaria ,Polonia, ca și în Austria, Germania destinul evreilor a fost dependent de politica guvernanților. În Cehia , toleranța religioasă a fost o bună regulă, la fel ca și în țările scandinave. În Țările Baltice, ca și în unele perioade, în Polonia, antievreismul s-a manifestat destul de violent. Nu mai vorbim de Rusia , unde pogromurile, în secolele XVII-XIX s-au succedat cu o violență nemaiîntâlnită în alte țări. Evreii s-a răspândit pe toate continentele, în Asia, Australia, pe insulele din Pacific, etc. În Africa antievreismul a fost dictat de extremismul islamic, iar în Africa de Sud de naționaliștii albi.
Cum spuneam, Holocaustul a devenit o falie în istoria evreimii, iar crearea Statului Israel este și o consecință a acestui flagel extrem de dureros și extins. Astăzi, Orientul Apropiat este frământat de ciocnirea dintre interesele țărilor consumatoare de petrol, de politica duplictaă a Moscovei, dar și de prezența politico-militară a SUA, ca super-putere. Israelul este singurul stat democratic din zonă, înconjurat de țări cu regimuri autoritare și având ideologii fie moderate, fie extremiste. Cuvântul Armeghedon , care semnifică și sfârșitul Lumii în credința populară creștină, provine de la numele geografic al localității Meghido, unde în antichitate se aflau grajdurile regelui Solomon, dar unde au avut loc și o serie de bătălii. Dar sfârșitul Lumii nu este previzibil și nici de dorit. În orice caz nu evreii îl vor aduce.
BORIS MARIAN
La început
La început ( Bereșit)
La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Da, Dumnezeu, numai El știe ce este Începutul. Noi, oamenii nu știm, cum nu cunoaștem Infinitul, doar îl intuim. Iar Infinitul nu cunoaște început. Dumnezeu a făcut Omul. El este Tatăl și Mama noastră. Noi ne cunoaștem sau nu ne cunoaștem părinții. Suntem orbi. În Rai a sădit Dumnezeu Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii. Aici înțelege fiecare despre ce este vorba. Se opune cunoașterea fericirii umane? Dar au fost frații care s-au omorât între ei. Cain l-a ucis pe Abel. Și astăzi se întâmplă același lucru. Părinții, Adam și Eva au suferit enorm. Apoi a venit Potopul. Oricând poate reveni. S-a ridicat Turnul Babel. Noi nu ne înțelegem nici azi, nu numai din cauza diferenței de limbaj, ci și de gândire. Apoi s-a născut și a crescut seminția lui Abraham. Au apărut cele 12 triburi ale lui Iaacov-Israel. Zece triburi au dispărut. Se caută și astăzi. Să nu uităm nici de gestul disperat al lui Abraham de a-l sacrifica pe Isaac. De câte ori nu este sacrificat omul în favoarea unei idei? Revenind la Iaacov, el s-a luptat cu Îngerul care era întruchiparea lui Dumnezeu. Cum de a avut acest curaj? Nu este Omul egal cu Dumnezeu? Poate. Prima personalitate politică în Biblie este Moise. El conduce, el ucide pe necredincioși, dar tot el este pedepsit. Va muri fără a lăsa un mormânt. Numai o credință, o Lege, Cinci Cărți Sfinte. Robia din Egipt a fost robia pe care un om o impune semenului său. Mersul în pustiu este calea înțelepciunii. Schimbarea ce intervine între generații. Impresionantă scultpura lui Michelangelo – Moise cu coarne pe cap. Nu sunt coarne , ci raze, o confuzie de termeni. Canaanul este ocupat de nomazii evrei. Dar și Europa a fost ridicată de nomazi. Altfel am fi trăit într-un imperiu veșnic . Între civilizație și cultură nu există semnul egalității. Ele se completează. Conducătorii evreilor antici erau păstori. Probabil, analfabeți. Abia ridicat la nivelul unui stat, Israelul este treptat distrus de tensiuni interne și de imperiile care îl înconjurau. Lui David i se atribuie Psalmii, lui Solomon – Eccleziastul și Cântarea Cântărilor, bijuterii ale literaturii și înțelepciunii Antichității. Profetul Ilie anunță venirea în viitor a lui Mesia, considerat de creștini Iisus Cristos, din stirpea lui David. Dar Iisus este și întruchiparea lui Dumnezeu. Așa spun creștinii, adică un miliard și jumătate din populația lumii. Musulmanii au alte concepte despre revelația divină, dar Dumnezeu este Unicul pentru trei religii. Alături de ele, budismul are adepții săi. Lumea este împărțită în credințe diferite. Dacă nu vom ști să ne respectăm unii pe alții ne vom întoarce la Început, când nu era nici cer, nici pământ. Aceasta este istoria lumii în câteva rânduri. Iar în alte sisteme solare există, desigur, cu totul alte repere. Concluzia – nu există Început și nici Sfârșit, există Viața veșnică.
BORIS MARIAN
La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Da, Dumnezeu, numai El știe ce este Începutul. Noi, oamenii nu știm, cum nu cunoaștem Infinitul, doar îl intuim. Iar Infinitul nu cunoaște început. Dumnezeu a făcut Omul. El este Tatăl și Mama noastră. Noi ne cunoaștem sau nu ne cunoaștem părinții. Suntem orbi. În Rai a sădit Dumnezeu Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii. Aici înțelege fiecare despre ce este vorba. Se opune cunoașterea fericirii umane? Dar au fost frații care s-au omorât între ei. Cain l-a ucis pe Abel. Și astăzi se întâmplă același lucru. Părinții, Adam și Eva au suferit enorm. Apoi a venit Potopul. Oricând poate reveni. S-a ridicat Turnul Babel. Noi nu ne înțelegem nici azi, nu numai din cauza diferenței de limbaj, ci și de gândire. Apoi s-a născut și a crescut seminția lui Abraham. Au apărut cele 12 triburi ale lui Iaacov-Israel. Zece triburi au dispărut. Se caută și astăzi. Să nu uităm nici de gestul disperat al lui Abraham de a-l sacrifica pe Isaac. De câte ori nu este sacrificat omul în favoarea unei idei? Revenind la Iaacov, el s-a luptat cu Îngerul care era întruchiparea lui Dumnezeu. Cum de a avut acest curaj? Nu este Omul egal cu Dumnezeu? Poate. Prima personalitate politică în Biblie este Moise. El conduce, el ucide pe necredincioși, dar tot el este pedepsit. Va muri fără a lăsa un mormânt. Numai o credință, o Lege, Cinci Cărți Sfinte. Robia din Egipt a fost robia pe care un om o impune semenului său. Mersul în pustiu este calea înțelepciunii. Schimbarea ce intervine între generații. Impresionantă scultpura lui Michelangelo – Moise cu coarne pe cap. Nu sunt coarne , ci raze, o confuzie de termeni. Canaanul este ocupat de nomazii evrei. Dar și Europa a fost ridicată de nomazi. Altfel am fi trăit într-un imperiu veșnic . Între civilizație și cultură nu există semnul egalității. Ele se completează. Conducătorii evreilor antici erau păstori. Probabil, analfabeți. Abia ridicat la nivelul unui stat, Israelul este treptat distrus de tensiuni interne și de imperiile care îl înconjurau. Lui David i se atribuie Psalmii, lui Solomon – Eccleziastul și Cântarea Cântărilor, bijuterii ale literaturii și înțelepciunii Antichității. Profetul Ilie anunță venirea în viitor a lui Mesia, considerat de creștini Iisus Cristos, din stirpea lui David. Dar Iisus este și întruchiparea lui Dumnezeu. Așa spun creștinii, adică un miliard și jumătate din populația lumii. Musulmanii au alte concepte despre revelația divină, dar Dumnezeu este Unicul pentru trei religii. Alături de ele, budismul are adepții săi. Lumea este împărțită în credințe diferite. Dacă nu vom ști să ne respectăm unii pe alții ne vom întoarce la Început, când nu era nici cer, nici pământ. Aceasta este istoria lumii în câteva rânduri. Iar în alte sisteme solare există, desigur, cu totul alte repere. Concluzia – nu există Început și nici Sfârșit, există Viața veșnică.
BORIS MARIAN
Zoltan Terner
Zoltan Terner – Lumea de sub pod și zarva ei
Am citit cu reală satisfacție cartea scriitorului, regizorului, omului de cultură Zoltan Terner, originar din Ardeal, stabilit în Israel, „Lumea de sub pod și zarva ei”( Ed. Hasefer – 2011). În prefață , filosoful, poetul Sorin Vieru compară maniera autorului cu aceea a lui Dostoievski, Kafka, apropiere pe care o considerăm cu totul justificată. Am adăuga și literatura absurdului, ficțiunea post-modernă, etc.
„Aveți în față o carte îndrăcită”, ne previne autorul, deci nu este vorba de îndrăgire, dimpotrivă. O primă provocare. De fapt este o „carte de povestiri despre povestiri”. Pornim la drum cu o bună dispoziție creată de umorul lui Terner. Precum Gregor Samsa, el se închipuie insectă, are mai multe picioare. Dar un pas este un pas, el, autorul nu se lasă umilit. Se închipuie mort, ceea ce nu este chiar vesel. Cineva, alături, râde șerpește. Ce a fost coloană, e copac. Cineva este atins de sfânta nebunie a profeției.
Avem impresia că citim un poem în proză, ceea ce personal mi se pare extrem de atractiv într-o perioadă în care piața de cărți geme de narațiuni, inflația de fapte diverse și fără semnificații fiind mare.
Întâlnesc un personaj, profesorul, care îmi este familiar, de-a lungul anilor m-a urmărit umbra … unui profesor, atât în scris, cât și în vise. „Într-o zi va trebui să depui mărturie. Și să-ți etalezi nevinovăția. Fără rușine și fără teamă… Se apropie termenul”. Curat Kafka. Și actual. Alt personaj este „colecționarul”, adică scriitorul. „Uitați-vă la mine, nu sunt decât zgura rece a arderilor de atunci”.
Alte personaje- „Ologul îmbrâncit zdravăn de Lepros, se duse rostogol până în băltoaca din groapă”.
Apoi – „veșnicul Celălalt”. O narațiune interesantă. „Pasiunile lui Florinel Dudău erau aseptice” ( Din
„Povestea intelectualului”). Caragialesc. Ne întâlnim cu Tâlharul, cu Pierrot. Un nebun se sinucide.„De ce nu mă băgați în seamă”, întreabă alt nebun. „Povestea ologului despre necunoscutul din sala de așteptare”, teatru absurd. „Învățătura nebunului căruia i se zicea Cârtița”… „ Universul se sprijină pe câte o povestire”…„Povestirea păduchiosului… Zâmbetul sfios al Ioanei, oarba”. Deci, nebuni, orbi, ologi, păduchioși, o adunare de a-normali, căci arta este un produs al a-normalității. Dar nu lipsește duioșia, personajul Miriam. „ Viermi frumoși, inelați, din sticlă moale translucidă, gelatinoasă. Shakespeare se pricepea la viermi”. Nu m-am gândit niciodată la o asemenea asociere, acum mă gândesc, o fi fost marele Will un „vindecător” ? Zeișa Firimiturilor, ceva din Alice în Țara Minunilor. „Na, diavole,mănâncă-ți copilul. Ți l-am pregătit pe tavă, cald și proaspăt”. Horror. Cine este Hilda, cine este doamna în mov? Găsesc uneori accente din proza fantastică a sud-americanilor, rădăcinile fiind în proza franceză. „ Întâmplările de sub pod” se țin lanț, sub pod se poate petrece orice, un omor, o mărturisire ciudată, un sfat de taină. Zoltan Terner nu-și uită nici profesia, scrie „Povestea Regizorului de cinema despre filmările hazardului”. Urmează „Furculița fericirii… povestea ocnașului”. Fermecător.
„Prima povestire a amărâtului”. O fi din „O mie și una de nopți”? Trăim , totuși în secolul XXI – „ Isprăvitul zis și Mortul despre faimosul HIV”. Cu mare regret închei lectura „povestașului” Terner.
Fantezie aiuritoare, poezie în fiecare colț de pagină, iar paginile au o mie de colțuri. Un poet scrie cum vrea, dar scrie bine, Zoltan Terner este un poet și încă unul foarte bun. Sub mantia strălucitoare a fiction-ului poetic, ceva grav se întâmplă. O neliniște ne străbate, nu trăim vremuri ușoare. Niciodată vremurile nu sunt ușoare, decât pentru nebunii adevărați.
Îi mulțumesc pentru dar scriitorului Zoltan Terner.
BORIS MARIAN
Am citit cu reală satisfacție cartea scriitorului, regizorului, omului de cultură Zoltan Terner, originar din Ardeal, stabilit în Israel, „Lumea de sub pod și zarva ei”( Ed. Hasefer – 2011). În prefață , filosoful, poetul Sorin Vieru compară maniera autorului cu aceea a lui Dostoievski, Kafka, apropiere pe care o considerăm cu totul justificată. Am adăuga și literatura absurdului, ficțiunea post-modernă, etc.
„Aveți în față o carte îndrăcită”, ne previne autorul, deci nu este vorba de îndrăgire, dimpotrivă. O primă provocare. De fapt este o „carte de povestiri despre povestiri”. Pornim la drum cu o bună dispoziție creată de umorul lui Terner. Precum Gregor Samsa, el se închipuie insectă, are mai multe picioare. Dar un pas este un pas, el, autorul nu se lasă umilit. Se închipuie mort, ceea ce nu este chiar vesel. Cineva, alături, râde șerpește. Ce a fost coloană, e copac. Cineva este atins de sfânta nebunie a profeției.
Avem impresia că citim un poem în proză, ceea ce personal mi se pare extrem de atractiv într-o perioadă în care piața de cărți geme de narațiuni, inflația de fapte diverse și fără semnificații fiind mare.
Întâlnesc un personaj, profesorul, care îmi este familiar, de-a lungul anilor m-a urmărit umbra … unui profesor, atât în scris, cât și în vise. „Într-o zi va trebui să depui mărturie. Și să-ți etalezi nevinovăția. Fără rușine și fără teamă… Se apropie termenul”. Curat Kafka. Și actual. Alt personaj este „colecționarul”, adică scriitorul. „Uitați-vă la mine, nu sunt decât zgura rece a arderilor de atunci”.
Alte personaje- „Ologul îmbrâncit zdravăn de Lepros, se duse rostogol până în băltoaca din groapă”.
Apoi – „veșnicul Celălalt”. O narațiune interesantă. „Pasiunile lui Florinel Dudău erau aseptice” ( Din
„Povestea intelectualului”). Caragialesc. Ne întâlnim cu Tâlharul, cu Pierrot. Un nebun se sinucide.„De ce nu mă băgați în seamă”, întreabă alt nebun. „Povestea ologului despre necunoscutul din sala de așteptare”, teatru absurd. „Învățătura nebunului căruia i se zicea Cârtița”… „ Universul se sprijină pe câte o povestire”…„Povestirea păduchiosului… Zâmbetul sfios al Ioanei, oarba”. Deci, nebuni, orbi, ologi, păduchioși, o adunare de a-normali, căci arta este un produs al a-normalității. Dar nu lipsește duioșia, personajul Miriam. „ Viermi frumoși, inelați, din sticlă moale translucidă, gelatinoasă. Shakespeare se pricepea la viermi”. Nu m-am gândit niciodată la o asemenea asociere, acum mă gândesc, o fi fost marele Will un „vindecător” ? Zeișa Firimiturilor, ceva din Alice în Țara Minunilor. „Na, diavole,mănâncă-ți copilul. Ți l-am pregătit pe tavă, cald și proaspăt”. Horror. Cine este Hilda, cine este doamna în mov? Găsesc uneori accente din proza fantastică a sud-americanilor, rădăcinile fiind în proza franceză. „ Întâmplările de sub pod” se țin lanț, sub pod se poate petrece orice, un omor, o mărturisire ciudată, un sfat de taină. Zoltan Terner nu-și uită nici profesia, scrie „Povestea Regizorului de cinema despre filmările hazardului”. Urmează „Furculița fericirii… povestea ocnașului”. Fermecător.
„Prima povestire a amărâtului”. O fi din „O mie și una de nopți”? Trăim , totuși în secolul XXI – „ Isprăvitul zis și Mortul despre faimosul HIV”. Cu mare regret închei lectura „povestașului” Terner.
Fantezie aiuritoare, poezie în fiecare colț de pagină, iar paginile au o mie de colțuri. Un poet scrie cum vrea, dar scrie bine, Zoltan Terner este un poet și încă unul foarte bun. Sub mantia strălucitoare a fiction-ului poetic, ceva grav se întâmplă. O neliniște ne străbate, nu trăim vremuri ușoare. Niciodată vremurile nu sunt ușoare, decât pentru nebunii adevărați.
Îi mulțumesc pentru dar scriitorului Zoltan Terner.
BORIS MARIAN
Levinas
Levinas și Infinitul
Casetă ( din Enciclopedie) -
Emmanuel Levinas (n. 1906, Kowno Kaunas, Lituania, d. 1995) a fost un filozof francez, născut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la Strasbourg (1923-27) și la Freiburg (1928-29), unde asistă la cursurile și la seminariile lui Husserl și ale lui Heidegger.
Este unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie în Franța, în lucrări precum Théorie de l'intuition dans la phénomenologie de Husserl (1930), De l'existence a l'existant (1947) sau En decouvrant l'existence avec Husserl et Heidegger (1967).
După cel de-al Doilea Război Mondial, Levinas se afirmă ca un gânditor original, pe două linii reflexive distincte. Pe de o parte, propune o etică fenomenologică radicală, centrată pe figura Celuilalt și a alterității, în lucrări precum Le Temps et l'Autre (1947), Totalité et infini (1961), Autrement qu'être ou au-delà de l'essence (1974) sau Entre nous (1991). Pe de altă parte, se dedică comentariilor talmudice, în lucrări ca de pildă Quatre lectures talmudiques (1968), L'au delà du verset (1982) sau Nouvelles lectures talmudiques(1989).
x x x
Emmanuel Levinas a fost și rămâne un nume, o stea pe firmamentul filozofiei secolului XX. A trăit între 1905-1995, adică un veac de teribile tragedii și schimbări în viața omenirii. Este pus alături de Heidegger și Husserl, deși deosebirile dintre ei sunt mari, de esență. Chiar noțiunea de Infinit este înțeleasă de fiecare dintre ei, diferențiat. Levinas este bine cunoscut și cu alte scrieri, dar „Totalitate și Infinit- eseu despre exterioritate” ( originalul francez – 1961, traducerea română – 1999, la Editura Polirom) este o lucrare ce îl reprezintă poate mai clar, mai pregnant. „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință”, precizează filozoful. Principala preocupare a sa este alteritatea, este existența Altului. „Adevărata viață e în ALTĂ PĂARTE”. Există la fiecare o dorință de invizibil.„Eul este identic până și în alterările sale. El și le reprezintă și le gândește”. Levinas mai afirmă – „ Transcendența nu e negativitate… ea nu pornește de la o atitudine statică … metafizica precede ontologia”. De fapt, Infinitul conține , ca noțiune, însăși transcendența. Astfel se explică și faptul că noi nu putem concepe Infinitul cu reperele noastre obișnuite. Alte subiecte ale lucrării se referă la ateism, la voința de reprezentare, la adevăr, la retorică și la nedreptate. Este remarcabil modul în care filozoful știe să lărgească spațiul incursiunii sale în domeniul cunoașterii. Totodată, el nu părăsește teritoriul eticii, fără de care orice filozofie capotează.
O temă de care Levinas se apropie și o aprofundează este LIBERTATEA individului. Adevăr- dreptate- limbaj- libertate de expresie, aceste repere sunt în atenția filozofului.
O secțiune aparte se referă la „interioritate și economie”. Nu este vorba de economie în sensul curent, ci de relația socială, de plăcere și interdependență, de afectivitate, de hrana omului consumator fizic și spiritual, de bucuria zilei de mâine, de dragostea de viață, de casă și de familie, muncă etc.
Cel mai complex capitol este dedicat „chipului și exteriorității”. Chip și etică, chip și rațiune, semnificație și semnificant, obiectivitate, „celălalt și alții”, „asimetria impersonalului”, pluralismul, subiectivismul, ambiguitatea dragostei, fenomenologia erosului, fecunditatea, filiație și fraternitate. În final ajungem ca în Biblie, la ÎNCEPUT ( Bereșit)- Creația. Iar scopul Creației este Binele. Levinas este uin adversar al filosofiei Neutrului. Binele înseamnă pluralism, iar pluralismul înseamnă Pacea.
Nu putem să nu fim de acord cu acest campion al rațiunii moderne.
Am putea reproduce multe citate din creația gânditorului francez, lăsăm la latitudinea cititorului să le caute. Va avea de câștigat. Levinas este foarte actual, ca orice mare creator , dar poate să aibă soarta
unei „voci în pustiu”. Chemarea la Pace a devenit o monedă fără valoare. În locul rațiunii avem arme cu mare putere de distrugere, în locul Binelui, avem amenințarea cu forța, cu acte sinucigașe.
BORIS MARIAN
Casetă ( din Enciclopedie) -
Emmanuel Levinas (n. 1906, Kowno Kaunas, Lituania, d. 1995) a fost un filozof francez, născut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la Strasbourg (1923-27) și la Freiburg (1928-29), unde asistă la cursurile și la seminariile lui Husserl și ale lui Heidegger.
Este unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie în Franța, în lucrări precum Théorie de l'intuition dans la phénomenologie de Husserl (1930), De l'existence a l'existant (1947) sau En decouvrant l'existence avec Husserl et Heidegger (1967).
După cel de-al Doilea Război Mondial, Levinas se afirmă ca un gânditor original, pe două linii reflexive distincte. Pe de o parte, propune o etică fenomenologică radicală, centrată pe figura Celuilalt și a alterității, în lucrări precum Le Temps et l'Autre (1947), Totalité et infini (1961), Autrement qu'être ou au-delà de l'essence (1974) sau Entre nous (1991). Pe de altă parte, se dedică comentariilor talmudice, în lucrări ca de pildă Quatre lectures talmudiques (1968), L'au delà du verset (1982) sau Nouvelles lectures talmudiques(1989).
x x x
Emmanuel Levinas a fost și rămâne un nume, o stea pe firmamentul filozofiei secolului XX. A trăit între 1905-1995, adică un veac de teribile tragedii și schimbări în viața omenirii. Este pus alături de Heidegger și Husserl, deși deosebirile dintre ei sunt mari, de esență. Chiar noțiunea de Infinit este înțeleasă de fiecare dintre ei, diferențiat. Levinas este bine cunoscut și cu alte scrieri, dar „Totalitate și Infinit- eseu despre exterioritate” ( originalul francez – 1961, traducerea română – 1999, la Editura Polirom) este o lucrare ce îl reprezintă poate mai clar, mai pregnant. „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință”, precizează filozoful. Principala preocupare a sa este alteritatea, este existența Altului. „Adevărata viață e în ALTĂ PĂARTE”. Există la fiecare o dorință de invizibil.„Eul este identic până și în alterările sale. El și le reprezintă și le gândește”. Levinas mai afirmă – „ Transcendența nu e negativitate… ea nu pornește de la o atitudine statică … metafizica precede ontologia”. De fapt, Infinitul conține , ca noțiune, însăși transcendența. Astfel se explică și faptul că noi nu putem concepe Infinitul cu reperele noastre obișnuite. Alte subiecte ale lucrării se referă la ateism, la voința de reprezentare, la adevăr, la retorică și la nedreptate. Este remarcabil modul în care filozoful știe să lărgească spațiul incursiunii sale în domeniul cunoașterii. Totodată, el nu părăsește teritoriul eticii, fără de care orice filozofie capotează.
O temă de care Levinas se apropie și o aprofundează este LIBERTATEA individului. Adevăr- dreptate- limbaj- libertate de expresie, aceste repere sunt în atenția filozofului.
O secțiune aparte se referă la „interioritate și economie”. Nu este vorba de economie în sensul curent, ci de relația socială, de plăcere și interdependență, de afectivitate, de hrana omului consumator fizic și spiritual, de bucuria zilei de mâine, de dragostea de viață, de casă și de familie, muncă etc.
Cel mai complex capitol este dedicat „chipului și exteriorității”. Chip și etică, chip și rațiune, semnificație și semnificant, obiectivitate, „celălalt și alții”, „asimetria impersonalului”, pluralismul, subiectivismul, ambiguitatea dragostei, fenomenologia erosului, fecunditatea, filiație și fraternitate. În final ajungem ca în Biblie, la ÎNCEPUT ( Bereșit)- Creația. Iar scopul Creației este Binele. Levinas este uin adversar al filosofiei Neutrului. Binele înseamnă pluralism, iar pluralismul înseamnă Pacea.
Nu putem să nu fim de acord cu acest campion al rațiunii moderne.
Am putea reproduce multe citate din creația gânditorului francez, lăsăm la latitudinea cititorului să le caute. Va avea de câștigat. Levinas este foarte actual, ca orice mare creator , dar poate să aibă soarta
unei „voci în pustiu”. Chemarea la Pace a devenit o monedă fără valoare. În locul rațiunii avem arme cu mare putere de distrugere, în locul Binelui, avem amenințarea cu forța, cu acte sinucigașe.
BORIS MARIAN
Jaspers - un reper
Principalul merit al marelui gânditor care a fost Karl Jaspers constă în apropierea filozofiei de probleme vieții, de complexitatea acesteia. Filozofia pare un domeniu arid, pentru mulți intangibil. Este vina … ambelor părți – nici cititorul, nici autorul nu fac pași în întâmpinarea celuilalt.
Născut la 23 februarie 1883, la Oldenburg, în familia unui jurist, apoi bancher, Jaspers a studiat la Freiburg, dar în timpul studenției s-au ivit probleme de sănătate, cu inima. Aceasta l-a îndemnat să studieze mai mult medicina, studiu finalizat în 1903, continuând studiul psihiatriei, la Heidelberg.Tema sa de absolvire a fost „ Bolile umane și crima”. S-a căsătorit cu o evreică, Gertrude, într-o țară care nu agrea nici căsătoriile mixte, nici pe evrei. Era în 1910, peste două decenii, naziștii se pregăteau să ia puterea.
Existențialismul l-a atras pe Jaspers, el a găsit un limbaj comun cu Sartre, Frankl, Rollo May. A publicat un studiu masiv, intitulat „ Psihopatologie generală”. După primul Război Mondial, publică lucrarea „ Psihologia- privire asupra războiului”. În 1932 începe să-și publica opera în volume succesive.
El se ocupă de psihopatologie, magie, ș.a. După 1933 regimul nazist începe să-l marginalizeze, iar în 1937 este îndepărtat din învățământ. În 1943, opera sa este pusă la index. După victoria asupra nazismului, este repus în drepturi, fiind aflat în zona americană de ocupație. Fondează revista „ Transformări”, nu este înțeles de compatrioți, dar el perseverează, scrie ”Chestiunea vinovăției germane”. Este nevoit să se mute la Universitatea din Basel, unde își sfârșește zilele la vârsta de 86 de ani, lăsând moștenire circa 35.000 pagini scrise ( note, studii) și o corespondență de 25.000 de pagini. Pe lângă titlurile menționate, mai adăugăm „ Omul și epoca modernă”, „ Rațiune și existență”, „ Filozofia existențială”, ș.a. Maeștrii săi au fost Kierkegaard și Nietzsche, iar contemporan cu el, Sartre. A scris cu alți autori „Socrate, Budha, Confucius, Jesus”( coautor – Hannah Arendt), „De la Dostoievski la Sartre”( coautor Walter Kaufmann. Relațiile sale cu Hannah Arendt au fost destul de complexe, colaboratoarea și prietena sa fiind mulți ani îndrăgostită de Heidegger, pe care Jasper nu-l agrea defel, din motive științifice, morale. De la el ne-au rămas și citate celebre, ca de ex. –
„ Să devin filosof mi s-a părut la fel de nebunesc cum aș fi dorit să devin poet”, „În uimire devin conștient de ceea ce îmi este necunoscut”, „ Doar individual, omul poate deveni filosof”.
Ce distanță îl desparte pe Jaspers de așa zisa filozofie marxistă, de materialismul dialectic care era destinat … maselor devenite conștiente „prin educația socialistă”! De aceea numele lui Jaspers nu a fost cunoscut în țările „lagărului socialist” decât în ultimele două decenii ale secolului XX, in timp ce în Occident el era studiat în facultăți.
Viața filosofului nu a fost deloc ușoară, pentru a se menaja, lucra câte jumătate de oră,
apoi, era obligat să se odihnească, orice supra-solicitare îi punea în pericol inima. Totuși a supraviețuit cu mult moartea soției, iar munca i-a acaparat toți anii de viață. „Trebuie să fii bolnav, ca să poți să apuci bătrânețile”, relua el un proverb chinez. Deși nu considera filosofia o știință, Jaspers a căutat întotdeauna sprijinul logicii, la fel și calea de a comunica direct cu auditoriul, cu cititorii. „ Filosofia nu are obiect, ea este obiectul în sine, ea este obiectul și subiectul…Pentru a supraviețui ea trebuie să trăiască prin urmași, elevul trebuie să consimtă ce spune maestrul”. Jaspers a introdus ideea de Universalitate. O ideea care poate apropia pe oameni, pe filosof de ucenic. A acceptat și psihanaliza, doar ca metodă de lucru în filosofie, a diferențiat psihologia explicativă de cea comprehensivă. Aici se rezumă contactul său cu psihanaliza.
În privința eternității, el nu o consideră nici durată fără sfârșit, nici absență a timpului, ci o „ruptură a timpului”, ea transcende Timpul, ca și Dumnezeu.
S-a preocupat mult de comunicare, de ființa anterioară timpului, de angoasa necunoașterii, de experiența eșecului. A fost conștient că filosofia europeană are lșimitele ei, că este nevoie de o filozofie „mondială”. Era un partizan al „dreptului asupra națiunilor”. A murit într-o perioadă în care aceste întrebări abia se nășteau. Răspunsul vine și va veni de la urmașii săi.
BORIS MARIAN
Născut la 23 februarie 1883, la Oldenburg, în familia unui jurist, apoi bancher, Jaspers a studiat la Freiburg, dar în timpul studenției s-au ivit probleme de sănătate, cu inima. Aceasta l-a îndemnat să studieze mai mult medicina, studiu finalizat în 1903, continuând studiul psihiatriei, la Heidelberg.Tema sa de absolvire a fost „ Bolile umane și crima”. S-a căsătorit cu o evreică, Gertrude, într-o țară care nu agrea nici căsătoriile mixte, nici pe evrei. Era în 1910, peste două decenii, naziștii se pregăteau să ia puterea.
Existențialismul l-a atras pe Jaspers, el a găsit un limbaj comun cu Sartre, Frankl, Rollo May. A publicat un studiu masiv, intitulat „ Psihopatologie generală”. După primul Război Mondial, publică lucrarea „ Psihologia- privire asupra războiului”. În 1932 începe să-și publica opera în volume succesive.
El se ocupă de psihopatologie, magie, ș.a. După 1933 regimul nazist începe să-l marginalizeze, iar în 1937 este îndepărtat din învățământ. În 1943, opera sa este pusă la index. După victoria asupra nazismului, este repus în drepturi, fiind aflat în zona americană de ocupație. Fondează revista „ Transformări”, nu este înțeles de compatrioți, dar el perseverează, scrie ”Chestiunea vinovăției germane”. Este nevoit să se mute la Universitatea din Basel, unde își sfârșește zilele la vârsta de 86 de ani, lăsând moștenire circa 35.000 pagini scrise ( note, studii) și o corespondență de 25.000 de pagini. Pe lângă titlurile menționate, mai adăugăm „ Omul și epoca modernă”, „ Rațiune și existență”, „ Filozofia existențială”, ș.a. Maeștrii săi au fost Kierkegaard și Nietzsche, iar contemporan cu el, Sartre. A scris cu alți autori „Socrate, Budha, Confucius, Jesus”( coautor – Hannah Arendt), „De la Dostoievski la Sartre”( coautor Walter Kaufmann. Relațiile sale cu Hannah Arendt au fost destul de complexe, colaboratoarea și prietena sa fiind mulți ani îndrăgostită de Heidegger, pe care Jasper nu-l agrea defel, din motive științifice, morale. De la el ne-au rămas și citate celebre, ca de ex. –
„ Să devin filosof mi s-a părut la fel de nebunesc cum aș fi dorit să devin poet”, „În uimire devin conștient de ceea ce îmi este necunoscut”, „ Doar individual, omul poate deveni filosof”.
Ce distanță îl desparte pe Jaspers de așa zisa filozofie marxistă, de materialismul dialectic care era destinat … maselor devenite conștiente „prin educația socialistă”! De aceea numele lui Jaspers nu a fost cunoscut în țările „lagărului socialist” decât în ultimele două decenii ale secolului XX, in timp ce în Occident el era studiat în facultăți.
Viața filosofului nu a fost deloc ușoară, pentru a se menaja, lucra câte jumătate de oră,
apoi, era obligat să se odihnească, orice supra-solicitare îi punea în pericol inima. Totuși a supraviețuit cu mult moartea soției, iar munca i-a acaparat toți anii de viață. „Trebuie să fii bolnav, ca să poți să apuci bătrânețile”, relua el un proverb chinez. Deși nu considera filosofia o știință, Jaspers a căutat întotdeauna sprijinul logicii, la fel și calea de a comunica direct cu auditoriul, cu cititorii. „ Filosofia nu are obiect, ea este obiectul în sine, ea este obiectul și subiectul…Pentru a supraviețui ea trebuie să trăiască prin urmași, elevul trebuie să consimtă ce spune maestrul”. Jaspers a introdus ideea de Universalitate. O ideea care poate apropia pe oameni, pe filosof de ucenic. A acceptat și psihanaliza, doar ca metodă de lucru în filosofie, a diferențiat psihologia explicativă de cea comprehensivă. Aici se rezumă contactul său cu psihanaliza.
În privința eternității, el nu o consideră nici durată fără sfârșit, nici absență a timpului, ci o „ruptură a timpului”, ea transcende Timpul, ca și Dumnezeu.
S-a preocupat mult de comunicare, de ființa anterioară timpului, de angoasa necunoașterii, de experiența eșecului. A fost conștient că filosofia europeană are lșimitele ei, că este nevoie de o filozofie „mondială”. Era un partizan al „dreptului asupra națiunilor”. A murit într-o perioadă în care aceste întrebări abia se nășteau. Răspunsul vine și va veni de la urmașii săi.
BORIS MARIAN
Kierkegaard
Kierkegaard – un geniu straniu
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „ Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi S/oren Kierkegaard ( se citește Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca în tre anii 1813-1855, adică o viață extrem de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl Jaspers își alesese ca modele inițiale pe Kierkegaard și pe Nietzsche. Ambii maeștri au avut o viață plină de dificultăți, datorită unei sensibilități acute și unei lucidități rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoștințe. Un spirit critic neiertător chiar față de ei înșiși, i-au făcut să privească lumea cu un ochi cercetător, prudent și reflexiv. De aici și suferințele îndurate.
Copilăria și adolescența lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrânețe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu a favorizat o apropiere dintre fiu și tată. Copilul avea tendința să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însuși tatăl privea cu neîncredere și tristețe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educația creștină pe care i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranța Mântuirii, ci pe regrete eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului, ș.a. În 1830, Soren se înscrie la Teologie, conform dorinței tatălui. Viața sa capătă o turnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen, ș.a.
Tânărul își caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, își împărtășește iubirea în scrisori pasionale, se logodesc în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie raportat la Socrate”. Rupe logodna, Regine se umilește, îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”, numai pentru a se înfățișa mai rău decât era. Regine s-a căsătorit cu filosoful Schlegel.
Kierkegaard publică „Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar și a preamăririi creștinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente raționalismul lui Hegel, opunându-i individualismul, credința fiecărui individ în parte.În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susținute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morții”. Se consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca pe care o dorește, fără a-și piere identitatea interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii ani de viață, ni-l înfățișează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit și Nietzsche, care se năștea cu 11 ani înaintea morții lui Kierkegaard. El a fost și un pre-existențialist, din el s-au inspirat filozofi ai secolului XX, ca și scriitori. Pe Iisus Christos, filozoful îl caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filozoful afirmă că Socrate stimula cunoașterea adevărului, iar Iisus era însuși Adevărul. În privința existenței, el împărțea în trei stadii aceasta – estetic, etic și religios.
Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie și la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influența sa ne spun și enciclopediile.
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban„ Don Juan” și ”Pândă și seducție” au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.
Vom încheia cu unele citate-aforisme din bogata moștenire a filozofului .
* Anxietatea este efectul amețitor al liberății
* Dușmănia dintre doi străini este izvorâtă din indiferența reciprocă( n.n paradoxal!)
* Din cauza solemnității cutremurătoare, moartea pune în lumină pasiuni, binele și răul, eliminând aparențele
* Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a fi tu însuți.
* Nu uitați să vă iubiți și pe voi, înșivă.
*Cel mai mare pericol în viață este de a nu risca niciodată.
*Oamenii sunt ciudați, ei cer libertatea cuvântului, când ei nu știu încă de libertatea gândirii
*Indiferent de ce acțune intreprinzi, vei regreta, atunci, acționează.
*Înțelegem viața trecută, dar cine înțelege viitorul?Numai trăind, înțelegi forțele tainice care o mână.
*Iubirea dă totul, dar și ia totul.
*Căsătoria este mereu legată de tradiții.
*Rugăciunea nu este pentru a-L influența pe Dumnezeu, ci pentru a te schimba tu, însuți.
*Paradoxul este patosul intelectului, el este superior oricărei idei mărețe, aflate în stare incipientă
*Adevărul este o capcană, nu-l poți afla fără a fi prins.
*Tiranii mor și legile lor dispar, martirii mor și legile lor trăiesc ( n.n optimism?).
*A nu risca nimic, a nu dărui nimic, înseamnă să pierzi continuu.
*Noi spunem că nu înțelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm ”.
Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
BORIS MARIAN
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „ Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi S/oren Kierkegaard ( se citește Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca în tre anii 1813-1855, adică o viață extrem de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl Jaspers își alesese ca modele inițiale pe Kierkegaard și pe Nietzsche. Ambii maeștri au avut o viață plină de dificultăți, datorită unei sensibilități acute și unei lucidități rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoștințe. Un spirit critic neiertător chiar față de ei înșiși, i-au făcut să privească lumea cu un ochi cercetător, prudent și reflexiv. De aici și suferințele îndurate.
Copilăria și adolescența lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrânețe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu a favorizat o apropiere dintre fiu și tată. Copilul avea tendința să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însuși tatăl privea cu neîncredere și tristețe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educația creștină pe care i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranța Mântuirii, ci pe regrete eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului, ș.a. În 1830, Soren se înscrie la Teologie, conform dorinței tatălui. Viața sa capătă o turnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen, ș.a.
Tânărul își caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, își împărtășește iubirea în scrisori pasionale, se logodesc în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie raportat la Socrate”. Rupe logodna, Regine se umilește, îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”, numai pentru a se înfățișa mai rău decât era. Regine s-a căsătorit cu filosoful Schlegel.
Kierkegaard publică „Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar și a preamăririi creștinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente raționalismul lui Hegel, opunându-i individualismul, credința fiecărui individ în parte.În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susținute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morții”. Se consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca pe care o dorește, fără a-și piere identitatea interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii ani de viață, ni-l înfățișează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit și Nietzsche, care se năștea cu 11 ani înaintea morții lui Kierkegaard. El a fost și un pre-existențialist, din el s-au inspirat filozofi ai secolului XX, ca și scriitori. Pe Iisus Christos, filozoful îl caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filozoful afirmă că Socrate stimula cunoașterea adevărului, iar Iisus era însuși Adevărul. În privința existenței, el împărțea în trei stadii aceasta – estetic, etic și religios.
Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie și la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influența sa ne spun și enciclopediile.
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban„ Don Juan” și ”Pândă și seducție” au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.
Vom încheia cu unele citate-aforisme din bogata moștenire a filozofului .
* Anxietatea este efectul amețitor al liberății
* Dușmănia dintre doi străini este izvorâtă din indiferența reciprocă( n.n paradoxal!)
* Din cauza solemnității cutremurătoare, moartea pune în lumină pasiuni, binele și răul, eliminând aparențele
* Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a fi tu însuți.
* Nu uitați să vă iubiți și pe voi, înșivă.
*Cel mai mare pericol în viață este de a nu risca niciodată.
*Oamenii sunt ciudați, ei cer libertatea cuvântului, când ei nu știu încă de libertatea gândirii
*Indiferent de ce acțune intreprinzi, vei regreta, atunci, acționează.
*Înțelegem viața trecută, dar cine înțelege viitorul?Numai trăind, înțelegi forțele tainice care o mână.
*Iubirea dă totul, dar și ia totul.
*Căsătoria este mereu legată de tradiții.
*Rugăciunea nu este pentru a-L influența pe Dumnezeu, ci pentru a te schimba tu, însuți.
*Paradoxul este patosul intelectului, el este superior oricărei idei mărețe, aflate în stare incipientă
*Adevărul este o capcană, nu-l poți afla fără a fi prins.
*Tiranii mor și legile lor dispar, martirii mor și legile lor trăiesc ( n.n optimism?).
*A nu risca nimic, a nu dărui nimic, înseamnă să pierzi continuu.
*Noi spunem că nu înțelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm ”.
Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
BORIS MARIAN
Faust și Golem
Între Faust și Golem
Începând cu autori anonimi, apoi cu Marlowe, Goethe, apoi Feuchtwanger,dr. Faust a devenit un erou mitologic… modern. Viața veșnică este un vis la care nu se renunță, indiferent de preț. Golemul este mai puțin cunoscut, dar el are corespondent în cinematografia americană , pe Frankenstein, dar este departe de ceea ce a fost în legendă. Ideea creaționistă pe care omul a … furat-o de la Dumnezeu nu este nouă, în mai toată mitologia antică există Primul Om, iar grecii l-au pus pe Pygmalion să creeze prima femeie … artificială. Să vedem de unde plecăm și unde ajugem. Andre Neher a scris o carte „ Faust și Maharalul din Praga”, publicată în Franța în 1987, iar în română , la Editura Hasefer, în 2009.
Autorul afirmă că Faust este mitul omului modern, iar Golemul – al omului postmodern. Anul „nașterii” lui Faust este 1587, într-o culegere, Volksbuch, din Germania, care i-a folosit lui Marlowe, dramaturg contemporan cu Shakespeare. Cu patru ani înainte apăruse o legendă despre Marele Rabin Loew din Praga ( numit și Maharal) care ar fi creat o „ființă”, Golem, pentru a apăra pe evrei de persecuții, violențe. După marile tragedii ale Celui de Al doilea Război Mondial, Auschwitz-ul și Hiroshima, ideea că omul poate crea , dar și distruge o lume prinde din nou rădăcini, iar Thomas Mann scrie un roman alegoric, „Doktor Faustus”. Apocalipsa pare a fi la îndemâna omului. Alături de arma atomică, apare și Cibernetica lui Wiener. Trăim și azi într-o confuzie, care pune la grea încercare orice tradiție. Adevărul este că dr. Johannes Faustus ( 1480-1540) și Rabinul Loew din Praga ( 1512-1609) au fost personaje istorice. Dar legenda nu se interesează de istorie. Iar scriitorii au fantezie, astfel, Thomas Mann îl asociază pe Faust cu Satana, iar Norbert Wiener pe Golem cu Dumnezeu.
Maharalul din Praga, cum este numit Rabinul Loew se bucură de cinstire în Praga natală, astfel, o statuie din 1912 străjuiește intrarea în Primăria orașului, Kafka, Rilke, Schoenberg, Brod, ș.a. au salutat inaugurarea. Nici naziștii, nici sovieticii, comuniștii nu au distrus-o, iar praghezii consideră că este statuia lui Faust. Confuzia este explicabilă. Cele două mituri s-au născut aproximativ în același timp, în secolul XVI. Nici nu este o mare eroare – atât Faust, cât și Rabinul Loew studiau mistica, teologia, științele. Probabil că ei cunoșteau și Cabala, mistica fundamentală. Ambele legende au și o aură erotică. Faust dorește să redevină tânăr, este îndrăgostit de Margareta, Rabinul Loew își pierde soția și suferă profund, caută o cale de a se regăsi. Lui Faust îi vine în ajutor Mefisto, Rabinul este cucerit de ideea de a crea Golemul. Față de Dumnezeu, amândoi se află în plin păcat. Faust caută o soluție pentru propria fericire, Rabinul este preocupat de soarta comunității. Aici apar deosebirile. În limba ebraică EMET înseamnă adevăr, iar MET, moarte. Timp de șase zile, Golemul avea pe frunte însemnat cuvântul ADEVĂR, în ziua a șaptea, de odihnă, el era mort, Rabinul îi ștergea litera E. Ca și în Cabala, fiecare literă are o valoare imensă. Ambele personaje, dr. Faust și Rabinul au trăit în spații de cultură asemănătoare, primul în Germania, al doilea în Praga aflată în cuprinsul imperiului habsburgic, limba germană și cultura erau aceleași. Heidelbergul și Praga, orașe universitare, numeroase punți culturale, deși cehii își păstrau identitatea. Doi umaniști, Faust și Rabinul, inițierea prin apelarea la forțe oculte, tendințe mesianice de cucerire a lumii pe cale spirituală, fără nici o violență. Unii autori, înclinați spre antisemitism au speculat mitul lui Faust, identificându-l pe acesta cu „evreul rătăcitor”. Nici o șansă. Goethe știa foarte bine de unde luase modelul. Un rol în aceste mituri îl are Puterea, la început a împăratului, apoi Puterea Divină, cunoașterea Cosmosului. Astronomia făcea pași importanți în acea vreme, legile lui Kepler, descoperirile altor astronomi aduc nivelul de cunoștințe la o treaptă uluitoare. Rădăcinile sunt în cer, spun învățații. Crearea lui Adam revine în limbajul filosofic. Golemul capătă cele mai diverse însușiri, este un monstru, este o fantomă, este romantic, în dramaturgia evreiască apare prin pana lui Leivik, apoi în poezia lui Nelly Sachs, laureată cu Nobel, în 1966. Divinitatea face jocurile, hazardul este controlat doar de Divinitate. Thomas Mann se cufundă în tradiția muzicală, dodecafonismul lui Schoenberg îl duce cu gândul la experiența lui Faust. Două mituri care au fecundat și vor continua să fecundeze imaginația creatorilor.
Boris Marian
Începând cu autori anonimi, apoi cu Marlowe, Goethe, apoi Feuchtwanger,dr. Faust a devenit un erou mitologic… modern. Viața veșnică este un vis la care nu se renunță, indiferent de preț. Golemul este mai puțin cunoscut, dar el are corespondent în cinematografia americană , pe Frankenstein, dar este departe de ceea ce a fost în legendă. Ideea creaționistă pe care omul a … furat-o de la Dumnezeu nu este nouă, în mai toată mitologia antică există Primul Om, iar grecii l-au pus pe Pygmalion să creeze prima femeie … artificială. Să vedem de unde plecăm și unde ajugem. Andre Neher a scris o carte „ Faust și Maharalul din Praga”, publicată în Franța în 1987, iar în română , la Editura Hasefer, în 2009.
Autorul afirmă că Faust este mitul omului modern, iar Golemul – al omului postmodern. Anul „nașterii” lui Faust este 1587, într-o culegere, Volksbuch, din Germania, care i-a folosit lui Marlowe, dramaturg contemporan cu Shakespeare. Cu patru ani înainte apăruse o legendă despre Marele Rabin Loew din Praga ( numit și Maharal) care ar fi creat o „ființă”, Golem, pentru a apăra pe evrei de persecuții, violențe. După marile tragedii ale Celui de Al doilea Război Mondial, Auschwitz-ul și Hiroshima, ideea că omul poate crea , dar și distruge o lume prinde din nou rădăcini, iar Thomas Mann scrie un roman alegoric, „Doktor Faustus”. Apocalipsa pare a fi la îndemâna omului. Alături de arma atomică, apare și Cibernetica lui Wiener. Trăim și azi într-o confuzie, care pune la grea încercare orice tradiție. Adevărul este că dr. Johannes Faustus ( 1480-1540) și Rabinul Loew din Praga ( 1512-1609) au fost personaje istorice. Dar legenda nu se interesează de istorie. Iar scriitorii au fantezie, astfel, Thomas Mann îl asociază pe Faust cu Satana, iar Norbert Wiener pe Golem cu Dumnezeu.
Maharalul din Praga, cum este numit Rabinul Loew se bucură de cinstire în Praga natală, astfel, o statuie din 1912 străjuiește intrarea în Primăria orașului, Kafka, Rilke, Schoenberg, Brod, ș.a. au salutat inaugurarea. Nici naziștii, nici sovieticii, comuniștii nu au distrus-o, iar praghezii consideră că este statuia lui Faust. Confuzia este explicabilă. Cele două mituri s-au născut aproximativ în același timp, în secolul XVI. Nici nu este o mare eroare – atât Faust, cât și Rabinul Loew studiau mistica, teologia, științele. Probabil că ei cunoșteau și Cabala, mistica fundamentală. Ambele legende au și o aură erotică. Faust dorește să redevină tânăr, este îndrăgostit de Margareta, Rabinul Loew își pierde soția și suferă profund, caută o cale de a se regăsi. Lui Faust îi vine în ajutor Mefisto, Rabinul este cucerit de ideea de a crea Golemul. Față de Dumnezeu, amândoi se află în plin păcat. Faust caută o soluție pentru propria fericire, Rabinul este preocupat de soarta comunității. Aici apar deosebirile. În limba ebraică EMET înseamnă adevăr, iar MET, moarte. Timp de șase zile, Golemul avea pe frunte însemnat cuvântul ADEVĂR, în ziua a șaptea, de odihnă, el era mort, Rabinul îi ștergea litera E. Ca și în Cabala, fiecare literă are o valoare imensă. Ambele personaje, dr. Faust și Rabinul au trăit în spații de cultură asemănătoare, primul în Germania, al doilea în Praga aflată în cuprinsul imperiului habsburgic, limba germană și cultura erau aceleași. Heidelbergul și Praga, orașe universitare, numeroase punți culturale, deși cehii își păstrau identitatea. Doi umaniști, Faust și Rabinul, inițierea prin apelarea la forțe oculte, tendințe mesianice de cucerire a lumii pe cale spirituală, fără nici o violență. Unii autori, înclinați spre antisemitism au speculat mitul lui Faust, identificându-l pe acesta cu „evreul rătăcitor”. Nici o șansă. Goethe știa foarte bine de unde luase modelul. Un rol în aceste mituri îl are Puterea, la început a împăratului, apoi Puterea Divină, cunoașterea Cosmosului. Astronomia făcea pași importanți în acea vreme, legile lui Kepler, descoperirile altor astronomi aduc nivelul de cunoștințe la o treaptă uluitoare. Rădăcinile sunt în cer, spun învățații. Crearea lui Adam revine în limbajul filosofic. Golemul capătă cele mai diverse însușiri, este un monstru, este o fantomă, este romantic, în dramaturgia evreiască apare prin pana lui Leivik, apoi în poezia lui Nelly Sachs, laureată cu Nobel, în 1966. Divinitatea face jocurile, hazardul este controlat doar de Divinitate. Thomas Mann se cufundă în tradiția muzicală, dodecafonismul lui Schoenberg îl duce cu gândul la experiența lui Faust. Două mituri care au fecundat și vor continua să fecundeze imaginația creatorilor.
Boris Marian
Kierkegaard
kierkegaard
Kierkegaard – un geniu straniu
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „ Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi Soren Kierkegaard ( se citește Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca în tre anii 1913-1855m adică o viață ecxtrem de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl Jaspers își alesese ca modele inițiale pe Kierkegaard și pe Nietzsche. Ambii maeștri au avut o viață plină de dificultăți, datorită unei sensibilități acute și unei lucidități rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoștințe. Un spirit critic neiertător chiar cu ei înșiși i-au privească lumea cu un ochi cercetător, prudent și reflexiv. De aici și suferințele îndurate.
Copilăria și adolescența lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrânețe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu l-a ajutat să se apropie prea mult de părintele său. Copilul avea tendința să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însușii tatăl privea cu neăîncredere și tristețe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educația creștină p care i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranța Mântuirii, ci a regretelor eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului, ș.a. În 1830, Soren se înscrie la Teologie, conform dorinței tatălui. Viața sa capătă o tutnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen, ș.a.
Tănărul își caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, le împărtășește iubitre în scruisori pasionale, ei se logodesc, în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie raportat la Socrate”. Ruper logodna, Regine se umilește, îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”, numai pentru a se înfățișa mai rău decât era. Regine s-a căsătorit cu filosoful Schlegel.
Kierkegaard publică „Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar și a preamăririi creștinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente, hegelianismul, raționalismul lui Hegel, opunându-i individualismul, credința fiecărui individ în parte, cinstea acestuia, În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susținute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morții”. Se consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca păe care o dorește, fără a-și piere identitatea interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii ani de viață, ni-l înfățișează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit și Nietzsche, care se năștea cu 11 ani înaintea morții lui Kierkegaard. El a fost și un pre-existențialist, din el s-au inspirat filozofi ai secolului XX. Ca și scriitori. Pe Iisus Christos, filozoful în caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filozoful afirmă că Socrate stimula cunoașterea adevărului, iar Iisus era însuși Adevărul. În privința existențe, el împărțea în trei stadii aceasta – estetic, etic și religios.
Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie și la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influența sa ne spun și enciclopediile ( inclusiv Wikipedia).
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban Don Juan și Pândă și seducție au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.
Vom încheia cu unele citate-aforisme din bogata moștenire a filozofului .
- „Anxietatea este efectul amețitor al liberății
- Dușmănia dintre doi străini este izvorâtă din indiferența reciprocă( n.n paradoxal!)
- Din cauza solemnității cutremurătoare, moartea pune în lumină pasiuni, binele și răul, eliminând aparențele
- Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a fi tu însuți.
- Nu uitați să vă iubiți și pe voi, înșivă.
Cel mai mare pericol în viață este de a nu risca niciodată.
Oamenii sunt ciudați, ei cer libertatea cuvântului, când ei nu știu încă de libertatea gândirii
Indiferent de ce acțune intreprinzi, vei regreta, atunci, acționează.
Înțelegem viața trecută, dar cine înțelege viitorul?Numai trăind, înțelegi forțele tainice care o mână.
Iubirea dă totul, dar și ia totul.
Căsătoria este mereu legată de tradiții.
Rugăciunea nu este pentru a-L influența pe Dumnezeu, ci pentru a te schimba tu, însuți.
Paradoxul este patosul intelectului, el este superior oricărei idei mărețe, aflate în stare incipientă
Adevărul este o capcană, nu-l poți afla fără a fi prins.
Tiranii mor și legile lor dispar, martirii mor și legile lor trăiesc ( n.n optimism?).
A nu risca nimic, a nu dărui nimic, înseamnă să pierzi continuu.
Noi spunem că nu înțelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm ”.
x x x x x x x x x x
Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
BORIS MARIAN
Kierkegaard – un geniu straniu
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „ Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi Soren Kierkegaard ( se citește Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca în tre anii 1913-1855m adică o viață ecxtrem de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl Jaspers își alesese ca modele inițiale pe Kierkegaard și pe Nietzsche. Ambii maeștri au avut o viață plină de dificultăți, datorită unei sensibilități acute și unei lucidități rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoștințe. Un spirit critic neiertător chiar cu ei înșiși i-au privească lumea cu un ochi cercetător, prudent și reflexiv. De aici și suferințele îndurate.
Copilăria și adolescența lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrânețe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu l-a ajutat să se apropie prea mult de părintele său. Copilul avea tendința să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însușii tatăl privea cu neăîncredere și tristețe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educația creștină p care i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranța Mântuirii, ci a regretelor eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului, ș.a. În 1830, Soren se înscrie la Teologie, conform dorinței tatălui. Viața sa capătă o tutnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen, ș.a.
Tănărul își caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, le împărtășește iubitre în scruisori pasionale, ei se logodesc, în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie raportat la Socrate”. Ruper logodna, Regine se umilește, îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”, numai pentru a se înfățișa mai rău decât era. Regine s-a căsătorit cu filosoful Schlegel.
Kierkegaard publică „Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar și a preamăririi creștinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente, hegelianismul, raționalismul lui Hegel, opunându-i individualismul, credința fiecărui individ în parte, cinstea acestuia, În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susținute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morții”. Se consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca păe care o dorește, fără a-și piere identitatea interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii ani de viață, ni-l înfățișează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit și Nietzsche, care se năștea cu 11 ani înaintea morții lui Kierkegaard. El a fost și un pre-existențialist, din el s-au inspirat filozofi ai secolului XX. Ca și scriitori. Pe Iisus Christos, filozoful în caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filozoful afirmă că Socrate stimula cunoașterea adevărului, iar Iisus era însuși Adevărul. În privința existențe, el împărțea în trei stadii aceasta – estetic, etic și religios.
Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie și la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influența sa ne spun și enciclopediile ( inclusiv Wikipedia).
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban Don Juan și Pândă și seducție au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.
Vom încheia cu unele citate-aforisme din bogata moștenire a filozofului .
- „Anxietatea este efectul amețitor al liberății
- Dușmănia dintre doi străini este izvorâtă din indiferența reciprocă( n.n paradoxal!)
- Din cauza solemnității cutremurătoare, moartea pune în lumină pasiuni, binele și răul, eliminând aparențele
- Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a fi tu însuți.
- Nu uitați să vă iubiți și pe voi, înșivă.
Cel mai mare pericol în viață este de a nu risca niciodată.
Oamenii sunt ciudați, ei cer libertatea cuvântului, când ei nu știu încă de libertatea gândirii
Indiferent de ce acțune intreprinzi, vei regreta, atunci, acționează.
Înțelegem viața trecută, dar cine înțelege viitorul?Numai trăind, înțelegi forțele tainice care o mână.
Iubirea dă totul, dar și ia totul.
Căsătoria este mereu legată de tradiții.
Rugăciunea nu este pentru a-L influența pe Dumnezeu, ci pentru a te schimba tu, însuți.
Paradoxul este patosul intelectului, el este superior oricărei idei mărețe, aflate în stare incipientă
Adevărul este o capcană, nu-l poți afla fără a fi prins.
Tiranii mor și legile lor dispar, martirii mor și legile lor trăiesc ( n.n optimism?).
A nu risca nimic, a nu dărui nimic, înseamnă să pierzi continuu.
Noi spunem că nu înțelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm ”.
x x x x x x x x x x
Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
BORIS MARIAN
Cabala
Alexandru Șafran despre Cabala
O lucrare interesantă și instructivă este „ Înțelepciunea Cabalei” de dr. Alexandru Șafran, fost Șef Rabin în România ( 1940-1947), fost Mare Rabin al Genevei. Cartea a apărut în original, în franceză ( 1986), iar traducerea în română de Țicu Goldstein, în 1997, la Editura Hasefer. „ Cabala este o doctrină a unității”, scrie Șafran.„Existența își are originea în Viața vieții, ea decurge din Cauza cauzelor, Rădăcina rădăcinilor, este însușii Creatorul”. Dumnezeu i-a făcut omului favoarea de a-i permite să fie gândit, dar nu perceput. Deci omul Îl poate gândi pe Dumnezeu. Deci omul caută Absolutul. Dumnezeu nu are nume pentru că este indefinit. Nici Ein Sof ( Infinitul) nu-L poate cuprinde. Dumnezeu oferă omuylui două căi de cunoaștere – Maase Bereșit ( primele opere, începutul) și Maase Merkava ( creația carului divin). Acestea sunt cele două axe mistice ale Cabalei. Prima revelație a fost în momentul primirii Torei de către Moise. Cabala urmează acestei prime revelații, fiind o parte a tradiției. Cuvântul lui Dumnezeu este Halaha, adică Legea. Legea și Narațiunea formează Talmudul, învățătura ( Halaha și Agada), care reprezintă Tora orală, devenită operă scrisă prin efortul învățaților dealungul a circa cinci secole, prin cele două părți distincte – Mișna ( repetarea) și Ghemara ( Talmudul propriu-zis, preceptele). Explicăm aceste noțiuni fără de care Cabala nu poate fi înțeleasă, ea fiind strâns legată de Tora și de Talmud. Biblia, Talmudul și Zoharul ( Cartea splendorii, prima Cabala scrisă) constituie cele trei contribuții ale iudaismulula spiritualitatea lumii.
După cum arătam în partea introductivă ( v. Despre Cabala) , inițiatorul a fost Rabi Șimon bar Iohai , în secolul II e.n. , în Palestina, dar învățătura sa ( tana) a fost făcută publică și răspândită abia în secolul XIII, în Spania, unde se mutase centrul spiritual al evreimii. Cabala rămâne și o tradiție orală, nu numai scrisă, pentru că mulți comentatori nu au lăsat texte sau ele s-au pierdut. Transmiterea se face de către un Mecubal ( un cabalist învățat) către un Mecabel ( ucenicul care primește învățătura). Orice mistică este transmisă pe cale orală, dar și scrisă. Ramban( Nahmanide) a explicat acest mod de a transmite Cabala. Primirea Cabalei este permisă numai celor care se pregătesc suficient ca să o primească, să fi studiat înainte Biblia și Talmudul. Există o legătură între mistică și filozofie, pe care Cabala o realizează strălucit. Astfel se explică și aria de răspândire a acesteia în rândul învățaților creștini și chiar musulmani. Fiind esențialmente mistică, învățătura Cabalei apropie pe om de Dumnezeu, iar fără mistică nu poate exista nici religia. Deveikut, în iudaism înseamnă atașamentul pentru Dumnezeu. Omul simte astfel că sufletul său este de natură divină. Se face trecerea de la un Dumnezeu personal la Dumnezeu ca adevăr absolut. Regele David, în Psalmii săi și-a exprimat atașamentul pentru Divinitate, iar iubirea dintre bărbat și femeie este pusă la același palier spiritual cu iubirea omului pentru Dumnezeu, pentru că iubirea este o condiție a Creației. Dar cele două forme de iubire nu se înlocuiesc una pe alta, este doar o comparație pentru înțelegerea noastră.
„ Misterul este fundamentul”, scrie în Zohar, iar Șafran adaugă – „ Cabala îl face pe om atent la mister, la misterul din el și la cel care îl înconjoară”. Tot în Cabala este scris că nimeni nu a ajuns la esența Cărții Sfinte, a Torei ( Cele cinci cărți ale lui Moise sau Pentateuhul). Un accent deosebit este pus pe inconștient, de fapt pe subconștient, pe vise, extaz. Așteptarea Mesiei este una dintre datoriile fundamentale ale omului. Cunoașterea este nelimitată. În Cabala se vorbește de evrei, dar și de oameni în genere, de aceea a fost preluată și de creștini. Respectul pentru om, pentru semeni sunt permanent amintite. De asemenea omul este comparat cu Arborele Vieții, dar există și Arborele Binelui, al Răului. Oamenii păcătuiesc din necunoaștere. Mesia personifică misterul cunoașterii. „Rațiunea ne lasă să întrevedem limitele sale”, se afirmă în Cabala. Știința și etica trebuie să stea împreună ( n.n. un principiu adesea nerespectat). Omul este răspunzător de destinul lumii. Faptele bune ale omului, mițvot, sunt dovezi ale credinței sale în Dumnezeu. Liberul arbitru nu este respins, dimpotrivă. Slujirea lui Dumnnezeu se numește Avodat Ha Șem ( avoda- muncă, Șem – Numele, pentru că Dumnezeu nu trebuie amintit printr-un nume, deși ele există). Prin slujirea lui Dumnezeu se ajunge la unirea spiritului cu materia. Igiena trupului și a spiritului sunt interdependente, apa este un simbol al Vieții.
Un rol important îl are rugăciunea, adresarea către Dumnezeu, prin Șema, Israel, rugăciunea principală a evreului, cum la creștini este Tatăl Nostru. Dumnezeu este Regele Universului, omul este cea mai de seamă creație, este centrul Creației. Țadicul, adică omul drept ( și învățat) este cel care se ocupă de îndreptarea evreului către fapte bune și spre învățătură. Deși viața este rtecătoare, omul credincios nu poate fi cuprins de pesimism, el știe că Dumnezeu este veșnic, la fel și Viața. Cabala ajută pe cel care se apropie de a să vadă dincolo de aparențe. În zilele lui Mesia, materia va redeveni spirit, ca la începuturi. Unitatea oamenilor se bazează pe responsabilitate, fiecare este responsabil pentru sine și pentru ceilalți. Dar fiecare om este unic, la fel și fiecare dimineață este unică. Omul trebuie să-și descopere misiunea în această viață. Alexandru Șafran pune un accent special pe etică, dar Cabala este în bună parte o antologie de comentarii care o apropie de misterul ficțional, ea a influențat mult literatura, ca și pe oamenii de știință, deopotrivă. Dar să nu uităm etica, singura salvare a omului este Binele, iar pentru exemplificarea unei exprimări lapidare, vom aminti de pilda lui Hilel( sec. I. e.a.). Întrebat fiind de un om mai puțin cunoscător, ce este iudaismul, cum poate fi definit într-un timp scurt, cât stă cineva într-un picior, Hilel a răspuns – „Să nu faci altcuiva ce nici ție nu-ți convine” ( ”Ce nu-ți place, altuia nu face”). „ Restul sunt comentarii”. Cabala este un vast comentariu.
Boris Marian
O lucrare interesantă și instructivă este „ Înțelepciunea Cabalei” de dr. Alexandru Șafran, fost Șef Rabin în România ( 1940-1947), fost Mare Rabin al Genevei. Cartea a apărut în original, în franceză ( 1986), iar traducerea în română de Țicu Goldstein, în 1997, la Editura Hasefer. „ Cabala este o doctrină a unității”, scrie Șafran.„Existența își are originea în Viața vieții, ea decurge din Cauza cauzelor, Rădăcina rădăcinilor, este însușii Creatorul”. Dumnezeu i-a făcut omului favoarea de a-i permite să fie gândit, dar nu perceput. Deci omul Îl poate gândi pe Dumnezeu. Deci omul caută Absolutul. Dumnezeu nu are nume pentru că este indefinit. Nici Ein Sof ( Infinitul) nu-L poate cuprinde. Dumnezeu oferă omuylui două căi de cunoaștere – Maase Bereșit ( primele opere, începutul) și Maase Merkava ( creația carului divin). Acestea sunt cele două axe mistice ale Cabalei. Prima revelație a fost în momentul primirii Torei de către Moise. Cabala urmează acestei prime revelații, fiind o parte a tradiției. Cuvântul lui Dumnezeu este Halaha, adică Legea. Legea și Narațiunea formează Talmudul, învățătura ( Halaha și Agada), care reprezintă Tora orală, devenită operă scrisă prin efortul învățaților dealungul a circa cinci secole, prin cele două părți distincte – Mișna ( repetarea) și Ghemara ( Talmudul propriu-zis, preceptele). Explicăm aceste noțiuni fără de care Cabala nu poate fi înțeleasă, ea fiind strâns legată de Tora și de Talmud. Biblia, Talmudul și Zoharul ( Cartea splendorii, prima Cabala scrisă) constituie cele trei contribuții ale iudaismulula spiritualitatea lumii.
După cum arătam în partea introductivă ( v. Despre Cabala) , inițiatorul a fost Rabi Șimon bar Iohai , în secolul II e.n. , în Palestina, dar învățătura sa ( tana) a fost făcută publică și răspândită abia în secolul XIII, în Spania, unde se mutase centrul spiritual al evreimii. Cabala rămâne și o tradiție orală, nu numai scrisă, pentru că mulți comentatori nu au lăsat texte sau ele s-au pierdut. Transmiterea se face de către un Mecubal ( un cabalist învățat) către un Mecabel ( ucenicul care primește învățătura). Orice mistică este transmisă pe cale orală, dar și scrisă. Ramban( Nahmanide) a explicat acest mod de a transmite Cabala. Primirea Cabalei este permisă numai celor care se pregătesc suficient ca să o primească, să fi studiat înainte Biblia și Talmudul. Există o legătură între mistică și filozofie, pe care Cabala o realizează strălucit. Astfel se explică și aria de răspândire a acesteia în rândul învățaților creștini și chiar musulmani. Fiind esențialmente mistică, învățătura Cabalei apropie pe om de Dumnezeu, iar fără mistică nu poate exista nici religia. Deveikut, în iudaism înseamnă atașamentul pentru Dumnezeu. Omul simte astfel că sufletul său este de natură divină. Se face trecerea de la un Dumnezeu personal la Dumnezeu ca adevăr absolut. Regele David, în Psalmii săi și-a exprimat atașamentul pentru Divinitate, iar iubirea dintre bărbat și femeie este pusă la același palier spiritual cu iubirea omului pentru Dumnezeu, pentru că iubirea este o condiție a Creației. Dar cele două forme de iubire nu se înlocuiesc una pe alta, este doar o comparație pentru înțelegerea noastră.
„ Misterul este fundamentul”, scrie în Zohar, iar Șafran adaugă – „ Cabala îl face pe om atent la mister, la misterul din el și la cel care îl înconjoară”. Tot în Cabala este scris că nimeni nu a ajuns la esența Cărții Sfinte, a Torei ( Cele cinci cărți ale lui Moise sau Pentateuhul). Un accent deosebit este pus pe inconștient, de fapt pe subconștient, pe vise, extaz. Așteptarea Mesiei este una dintre datoriile fundamentale ale omului. Cunoașterea este nelimitată. În Cabala se vorbește de evrei, dar și de oameni în genere, de aceea a fost preluată și de creștini. Respectul pentru om, pentru semeni sunt permanent amintite. De asemenea omul este comparat cu Arborele Vieții, dar există și Arborele Binelui, al Răului. Oamenii păcătuiesc din necunoaștere. Mesia personifică misterul cunoașterii. „Rațiunea ne lasă să întrevedem limitele sale”, se afirmă în Cabala. Știința și etica trebuie să stea împreună ( n.n. un principiu adesea nerespectat). Omul este răspunzător de destinul lumii. Faptele bune ale omului, mițvot, sunt dovezi ale credinței sale în Dumnezeu. Liberul arbitru nu este respins, dimpotrivă. Slujirea lui Dumnnezeu se numește Avodat Ha Șem ( avoda- muncă, Șem – Numele, pentru că Dumnezeu nu trebuie amintit printr-un nume, deși ele există). Prin slujirea lui Dumnezeu se ajunge la unirea spiritului cu materia. Igiena trupului și a spiritului sunt interdependente, apa este un simbol al Vieții.
Un rol important îl are rugăciunea, adresarea către Dumnezeu, prin Șema, Israel, rugăciunea principală a evreului, cum la creștini este Tatăl Nostru. Dumnezeu este Regele Universului, omul este cea mai de seamă creație, este centrul Creației. Țadicul, adică omul drept ( și învățat) este cel care se ocupă de îndreptarea evreului către fapte bune și spre învățătură. Deși viața este rtecătoare, omul credincios nu poate fi cuprins de pesimism, el știe că Dumnezeu este veșnic, la fel și Viața. Cabala ajută pe cel care se apropie de a să vadă dincolo de aparențe. În zilele lui Mesia, materia va redeveni spirit, ca la începuturi. Unitatea oamenilor se bazează pe responsabilitate, fiecare este responsabil pentru sine și pentru ceilalți. Dar fiecare om este unic, la fel și fiecare dimineață este unică. Omul trebuie să-și descopere misiunea în această viață. Alexandru Șafran pune un accent special pe etică, dar Cabala este în bună parte o antologie de comentarii care o apropie de misterul ficțional, ea a influențat mult literatura, ca și pe oamenii de știință, deopotrivă. Dar să nu uităm etica, singura salvare a omului este Binele, iar pentru exemplificarea unei exprimări lapidare, vom aminti de pilda lui Hilel( sec. I. e.a.). Întrebat fiind de un om mai puțin cunoscător, ce este iudaismul, cum poate fi definit într-un timp scurt, cât stă cineva într-un picior, Hilel a răspuns – „Să nu faci altcuiva ce nici ție nu-ți convine” ( ”Ce nu-ți place, altuia nu face”). „ Restul sunt comentarii”. Cabala este un vast comentariu.
Boris Marian
Elitism
Între dictatura proletariatului și elitism
Un prieten m-a atenționat să nu mai fiu familiar cu el. Desigur, a devenit … fost prieten. Încărcat de premii, după o viață de trudă, dorește să se considere membru al unei … elite.
De aici am pornit să fac o speculație. Amândoi am cunoscut binișor perioada de dictatură, care nu era și nu putea fi a proletariatului. Nici azi nu înțeleg ce au dorit să vadă „părinții socialismului științific”- Marx și Engels. Pragmaticul Lenin și fanaticul Stalin au înțeles că numai dictatura unui om și a unei camarile, numite CC sau Birou Politic sau altcumva, pot realiza „visul” părinților spirituali. În realitate, comunismul este o religie, iar atunci când devine ideologie, ucide. Noi, în România am cunoscut o teroare mai puțin vizibilă și mai puțin extinsă, deși numărul victimelor nu este un criteriu al criminalității unui regim. Unii, cei din nomenclatură au dus-o bine. Unii urmași au plecat, alții o duc bine acum, au dus-o bine și ieri. Există elite, ca în orice societate care a aruncat peste bord și apa și copilul din copaie. Ceea ce era bun în teoria comunistă, anume reluarea sloganului Revoluției Franceze de la 1789, LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, a dispărut. Există libertatea de a fura, de a flămânzi, de a încălca legea, de a ucide din culpă sau cu intenție, egalitate există poate „la cei mari, dar nu pentru căței”, vorba fabulistului Grigore Alexandrescu, iar fraternitatea este o noțiune antică și irealizabilă. Iubirea de aproapele a fost temelia religiilor monoteiste, mozaică și creștină ( la islamism, nu cunosc). Noi nu ne iubim fără motivație, nu există iubire de aproapele în stare pură, noi iubim fie că suntem prieteni, fie amanți, soți, parteneri de interese comune, mai puțin de idei, însă iubirea de aproapele ca atare este utopică. Nu vorbesc despre excepțiile care … confirmă regula.„ Homo homini lupus est” rămâne în picioare. O spun cu durere, dar cred că așa suntem. În morală, ca și în artă nu există progres. Dacă Socrate ar fi trăit astăzi, nu s-ar fi bucurat de nici o atenție, eu aș crede că noi am involuat de la Socrate încoace. Reiau și închei – dictatura proletariatului este una dintre cele mai nocive idei născute în istorie, la fel ca și fascismul, dar nici elitismul, care este un reflex al tradiției oligarhice din antichitate nu este bun. Democrația nu ar trebui să încurajeze elitismul. Există elită economică, politică, elită intelectuală, alte elite, toate aceste grupuri, grupulețe nu fac decât să îngroape adevărata valoare a individului.
Ah, membru al unei societăți academice, ah, membru al unui club select, etc. Nu, dragii mei, în acest caz, prefer anarhia totală. Nu-mi plac zorzoanele, privirea de sus a unui pitic moral, ifosele unui savant care a muncit mai mult pentru propria glorie. Dar iubesc modestia omului de valoare, a omului care rămâne un copil la suflet, deși are mintea unui geniu. Einstein mi se pare un Socrate al secolului XX, dar mai sunt și alți minunați copii- genii ai timpului nostru.
Am dat doar un exemplu. Se spune că orgoliul este semnul inteligenței, talentului, etc. Nici vorbă. Orgoliul este exact partea slabă a minții omenești, este moștenirea omului din lumea necuvântătoarelor, anume de la lei și gheparzi. Acum, eu nu știu dacă omul nu se trage din altă planetă, dar avem și trăsături comune cu unele specii ale faunei pământene. Deși nu neg existența lui Dumnezeu, nu cred în creaționism, problema este departe de rezolvare.
De unde am plecat și unde am ajuns? LA MULȚI ANI!
BORIS MARIAN
Un prieten m-a atenționat să nu mai fiu familiar cu el. Desigur, a devenit … fost prieten. Încărcat de premii, după o viață de trudă, dorește să se considere membru al unei … elite.
De aici am pornit să fac o speculație. Amândoi am cunoscut binișor perioada de dictatură, care nu era și nu putea fi a proletariatului. Nici azi nu înțeleg ce au dorit să vadă „părinții socialismului științific”- Marx și Engels. Pragmaticul Lenin și fanaticul Stalin au înțeles că numai dictatura unui om și a unei camarile, numite CC sau Birou Politic sau altcumva, pot realiza „visul” părinților spirituali. În realitate, comunismul este o religie, iar atunci când devine ideologie, ucide. Noi, în România am cunoscut o teroare mai puțin vizibilă și mai puțin extinsă, deși numărul victimelor nu este un criteriu al criminalității unui regim. Unii, cei din nomenclatură au dus-o bine. Unii urmași au plecat, alții o duc bine acum, au dus-o bine și ieri. Există elite, ca în orice societate care a aruncat peste bord și apa și copilul din copaie. Ceea ce era bun în teoria comunistă, anume reluarea sloganului Revoluției Franceze de la 1789, LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, a dispărut. Există libertatea de a fura, de a flămânzi, de a încălca legea, de a ucide din culpă sau cu intenție, egalitate există poate „la cei mari, dar nu pentru căței”, vorba fabulistului Grigore Alexandrescu, iar fraternitatea este o noțiune antică și irealizabilă. Iubirea de aproapele a fost temelia religiilor monoteiste, mozaică și creștină ( la islamism, nu cunosc). Noi nu ne iubim fără motivație, nu există iubire de aproapele în stare pură, noi iubim fie că suntem prieteni, fie amanți, soți, parteneri de interese comune, mai puțin de idei, însă iubirea de aproapele ca atare este utopică. Nu vorbesc despre excepțiile care … confirmă regula.„ Homo homini lupus est” rămâne în picioare. O spun cu durere, dar cred că așa suntem. În morală, ca și în artă nu există progres. Dacă Socrate ar fi trăit astăzi, nu s-ar fi bucurat de nici o atenție, eu aș crede că noi am involuat de la Socrate încoace. Reiau și închei – dictatura proletariatului este una dintre cele mai nocive idei născute în istorie, la fel ca și fascismul, dar nici elitismul, care este un reflex al tradiției oligarhice din antichitate nu este bun. Democrația nu ar trebui să încurajeze elitismul. Există elită economică, politică, elită intelectuală, alte elite, toate aceste grupuri, grupulețe nu fac decât să îngroape adevărata valoare a individului.
Ah, membru al unei societăți academice, ah, membru al unui club select, etc. Nu, dragii mei, în acest caz, prefer anarhia totală. Nu-mi plac zorzoanele, privirea de sus a unui pitic moral, ifosele unui savant care a muncit mai mult pentru propria glorie. Dar iubesc modestia omului de valoare, a omului care rămâne un copil la suflet, deși are mintea unui geniu. Einstein mi se pare un Socrate al secolului XX, dar mai sunt și alți minunați copii- genii ai timpului nostru.
Am dat doar un exemplu. Se spune că orgoliul este semnul inteligenței, talentului, etc. Nici vorbă. Orgoliul este exact partea slabă a minții omenești, este moștenirea omului din lumea necuvântătoarelor, anume de la lei și gheparzi. Acum, eu nu știu dacă omul nu se trage din altă planetă, dar avem și trăsături comune cu unele specii ale faunei pământene. Deși nu neg existența lui Dumnezeu, nu cred în creaționism, problema este departe de rezolvare.
De unde am plecat și unde am ajuns? LA MULȚI ANI!
BORIS MARIAN
Ce ne-a lăsat Socrate?
Ce ne-a lăsat Socrate?
Mulți au auzit de Socrate, nimeni nu l-a citit, pentru că omul nu a scris un rând. El trăiește prin moștenirea lui Platon, a unei pleiade de filosofi și gânditori străluciți până în zilele noastre. În timp ce unii ar trebui să-i ia exemplul, mai cu seamă cei fără har, inflația de literatură filosofică și filosofardă este un fenomen adeseori nedorit. Dacă ne uităm la anii în care a trăit Socrate ( 470-399 î.e.n.) ne gândim că nu există progres în capacitatea intelectuală a semenilor, nimeni nu a progresat, doar a acumulat experiență, cunoștințe. Socrate a renunțat ab initio de la orice drept de autor, orgoliu personal, dorință de a fi „academician”. Desigur, nu am de gând aici să neg dreptul de autor ca principiu de protejare a acestuia, nici nu iau în derâdere titlurile științifice, dar de orgoliile deșarte pot să râd. Socrate ne-a dăruit fără să ceară nimic. Mai mult, el ne-a învățat cum să asculți un om, să-i dai șansa de a gândi fără a exercita presiuni , stăpânea arta „pedagogiei” în cel mai înalt grad. Întrebările sale, așa cum le reproduce Platon, stimulează, nu sugerează răspunsul, cheamă rațiunea, nu o strivește. „Știu că nu știu nimic” este una dintre frazele sale celebre, care nu se doresc a ironiza rațiunea, ci a fi lucid până la capăt. Adevărul este intangibil, noi doar îl căutăm. Maieutica, care înseamnă arta moșitului, a devenit în practica de filosof a lui Socrate o metodă, ca fiu al unei moașe , el a preluat termenul cu un sens mai larg. A fost condamnat la moarte pentru modul său de gândire liber, independent de rigorile efemere ale Cetății, deși tot el a spus că „legile sunt părinții noștri”. De aceea nici nu a evadat din închisoare, deși mulți ucenici erau gata să-l ajute. Unii istorici au vulgarizat comportamentul filosofului, sugerând că era homosexual. Nici o legătură, anticii nu aveau rețineri în această privință, cum nici azi nu se mai condamnă această înclinație, în țările avansate. Este o chestiune personală, intimă, cât timp nu aduce un prejudiciu societății. Religia condamnă acest obicei, îl consideră un viciu, este , deci o interpretare. Anticii cunoșteau și halucinogenele, dar nu exista mafia de astăzi. Socrate era esențial mente bun, el afirma că orice om încearcă să facă un bine, paradoxal, chiar și criminalii au, după spusele filosofului, intenția de face bine, conform unor iluzii proprii. Încercăm să-l înțelegem, dar justiția trebuie , oricum, să-și facă datoria. „ Răul vine din faptul că omul se înșeală în privința binelui”. Este o definiție care nu poate fi respinsă. Să ne gândim la dictatorii secolului XX, de la cei mai mari la cei mai mititei, toți, fără excepție au vorbit despre „binele poporului”, doar că ei nu cunoșteau adevăratul bine sau îl ignorau. „ Recunoașterea binelui adevărat este un act moral”, au comentat filosofii de după Socrate. Platon a dus această afirmație în domeniul eticii. ”Cunoaște-te pe tine însuți” ar trebui să fie o lege morală pentru oricare om. Dar noi nu o aplicăm nici azi, poate doar în anumite situații limită ajungem la auto-cunoaștere.
Un alt principiu socratic este cel al punerii de acord a unei judecăți,a unei afirmații cu cea dinainte, în dialogurile sale cu ucenicii, Socrate le demonstrează șubrezenia modului nostru de gândire, de la o simplă întrebare, interlocutorul ajunge să dea în finalul discuției două răspunsuri, adesea contradictorii. Noi nu suntem consecvenți cu propria noastră gândire. Logica devine astfel un alt principiu moral. Socrate a pus în discuție și nemurirea oamenilor. El considera moartea o eliberare, nu un sfârșit. Urmașul său, Platon a părăsit Atena dezamăgit profund de rigorile mincinoase care dominau viața civică. A revenit pentru a întemeia Academia. Era un omagiu adus marelui predecesor, Socrate, care nu scrisese un rând.
Boris Marian
Mulți au auzit de Socrate, nimeni nu l-a citit, pentru că omul nu a scris un rând. El trăiește prin moștenirea lui Platon, a unei pleiade de filosofi și gânditori străluciți până în zilele noastre. În timp ce unii ar trebui să-i ia exemplul, mai cu seamă cei fără har, inflația de literatură filosofică și filosofardă este un fenomen adeseori nedorit. Dacă ne uităm la anii în care a trăit Socrate ( 470-399 î.e.n.) ne gândim că nu există progres în capacitatea intelectuală a semenilor, nimeni nu a progresat, doar a acumulat experiență, cunoștințe. Socrate a renunțat ab initio de la orice drept de autor, orgoliu personal, dorință de a fi „academician”. Desigur, nu am de gând aici să neg dreptul de autor ca principiu de protejare a acestuia, nici nu iau în derâdere titlurile științifice, dar de orgoliile deșarte pot să râd. Socrate ne-a dăruit fără să ceară nimic. Mai mult, el ne-a învățat cum să asculți un om, să-i dai șansa de a gândi fără a exercita presiuni , stăpânea arta „pedagogiei” în cel mai înalt grad. Întrebările sale, așa cum le reproduce Platon, stimulează, nu sugerează răspunsul, cheamă rațiunea, nu o strivește. „Știu că nu știu nimic” este una dintre frazele sale celebre, care nu se doresc a ironiza rațiunea, ci a fi lucid până la capăt. Adevărul este intangibil, noi doar îl căutăm. Maieutica, care înseamnă arta moșitului, a devenit în practica de filosof a lui Socrate o metodă, ca fiu al unei moașe , el a preluat termenul cu un sens mai larg. A fost condamnat la moarte pentru modul său de gândire liber, independent de rigorile efemere ale Cetății, deși tot el a spus că „legile sunt părinții noștri”. De aceea nici nu a evadat din închisoare, deși mulți ucenici erau gata să-l ajute. Unii istorici au vulgarizat comportamentul filosofului, sugerând că era homosexual. Nici o legătură, anticii nu aveau rețineri în această privință, cum nici azi nu se mai condamnă această înclinație, în țările avansate. Este o chestiune personală, intimă, cât timp nu aduce un prejudiciu societății. Religia condamnă acest obicei, îl consideră un viciu, este , deci o interpretare. Anticii cunoșteau și halucinogenele, dar nu exista mafia de astăzi. Socrate era esențial mente bun, el afirma că orice om încearcă să facă un bine, paradoxal, chiar și criminalii au, după spusele filosofului, intenția de face bine, conform unor iluzii proprii. Încercăm să-l înțelegem, dar justiția trebuie , oricum, să-și facă datoria. „ Răul vine din faptul că omul se înșeală în privința binelui”. Este o definiție care nu poate fi respinsă. Să ne gândim la dictatorii secolului XX, de la cei mai mari la cei mai mititei, toți, fără excepție au vorbit despre „binele poporului”, doar că ei nu cunoșteau adevăratul bine sau îl ignorau. „ Recunoașterea binelui adevărat este un act moral”, au comentat filosofii de după Socrate. Platon a dus această afirmație în domeniul eticii. ”Cunoaște-te pe tine însuți” ar trebui să fie o lege morală pentru oricare om. Dar noi nu o aplicăm nici azi, poate doar în anumite situații limită ajungem la auto-cunoaștere.
Un alt principiu socratic este cel al punerii de acord a unei judecăți,a unei afirmații cu cea dinainte, în dialogurile sale cu ucenicii, Socrate le demonstrează șubrezenia modului nostru de gândire, de la o simplă întrebare, interlocutorul ajunge să dea în finalul discuției două răspunsuri, adesea contradictorii. Noi nu suntem consecvenți cu propria noastră gândire. Logica devine astfel un alt principiu moral. Socrate a pus în discuție și nemurirea oamenilor. El considera moartea o eliberare, nu un sfârșit. Urmașul său, Platon a părăsit Atena dezamăgit profund de rigorile mincinoase care dominau viața civică. A revenit pentru a întemeia Academia. Era un omagiu adus marelui predecesor, Socrate, care nu scrisese un rând.
Boris Marian
Sabato-100
Sabato – o sută de ani, nu de singurătate
Cu mai puțin de două luni înainte de a împlini o sută de ani de viață, Ernesto Sabato a decis să pornească în căutarea lui Abaddon sau a lui Dumnezeu din ceruri. Publicația spaniaolă „ El Pais” l-a numit „ultimul clasic al literaturii argentiniene”, dar el a fost și un scriitor de talie mondială, o mândrie a literaturii sud-americane, atât de generoase în secolul XX cu nume de prestigiu.
Născut în apropiere de Buenos Aires, a murit în aceeași regiune, de pneumonie, deși promisese că va trăi cel puțin un veac. A studiat fizica, a lucrat la Institutul Curie din Paris, a fost remarcat de Bertrand Russel pentru lucrările sale, pentru eseurile sale științifice. După al Doilea Război Mondial se dedică literaturii beletristice și publică trei mari romane care i-au asigurat un loc de frunte în ierarhia scriitoricească – „ Tunelul” ( 1948), „Despre eroi și morminte” ( 1061), „Abaddon eterminatorul” ( 1974). Înainte de război a fost secretar al tineretului comunist din Argentina, a fost trimis să studieze la Moscova, dar în 1935 s-a întors și a declarat că în URSS poți ajunge fie în GULAG, fie într-un spital de psihiatrie. Cu asta relația sa cu comuniștii s-a terminat. Camus și Thomas Man au salutat debutul în proză a lui Sabato. El a primit Legiunea de Onoare franceză, Premiul Medicis ( Italia), Cervantes ( Spania), ș.a. În anii 80 a fost numit de președintele Argentinei să ancheteze crimele comise în timpul „războiului murdar” din 1970. Numeroasele sale eseuri pe teme politice, dar și literare ( despre Camus, Borges, Robbe-Grillet), au atras numeroși cititori, personalități. A publicat în 1976 un dialog cu Jorge Luis Borges, cu care avea unele afinități.
Creația lui Sabato este dominată de o anumită „stare de vigilență” față de forțele răului. În „Tunelul”, personajul principal este un scriitor care și-a asasinat femeia iubită, în al doilea roman , „ Despre eroi și morminte” oferă o imagine sumbră asupra evoluției societății din țara sa, iar în al treilea roman acest sentiment de îngrijorare devine obsesiv. Abaddon este în Biblia ebraică locul unde se coboară pentru a ajunge în Iad ( Sheol). Apoi, prin transfigurare în lumea greco-latină și în creștinism el devine Îngerul Morții, care va veni în Ziua Judecății de Apoi. Nu este bine să ai de a face cu acest Înger. Sabato era un pesimist, deși nu a cunoscut grozăviile din Europa anilor de război. Părinții săi proveneau din Italia, tatăl era de origine albaneză, iar mama italiancă. Numele Ernesto, scriitorul și l-a ales singur. Nouă frați au murit înaintea sa, dar el a „compensat” prin longevitate această năpastă. Soția sa, Matilde Kusminski Richter a murit în 1998, el s-a recăsătorit, fiind îngrijit de cea de a doua soție, Elvira. Prima soție i-a dăruit doi fii, Jorge și Mario. Nu știm nimic despre cariera acestora. „ Toată viața am încercat să-mi distrug ființa, pe a mea, nu pe a altora”, acesta era un credo al scriitorului. Într-unul din ultimele interviuri el declara – „ Oamenii de știință neglijează aspectele esențiale ale vieții omului, precum subconștientul și miturile care se află la originea expresiei artistice… fiecare Mr. Hyde are nevoie de un dr. Jekyll… Kierkegaard a fost primul gânditor care a avut curajul să răspundă ferm că viața se află întotdeauna pe primul loc”. Sabato avdea o mare admirație pentru opera lui Dostoievski, ca și pentru filozofie lui Jaspers, Heidegger. El se întreabă – este Don Quijote un personaj ireal? El nu crede că simfoniile lui Beethoven pot fi analizate științific, la fel și proza lui Kafka. În artă nu se poate vorbi de progres pentru că fiecare artist autentic caută … Absolutul. „Reputația scriitorilor, artiștilor și muzicienilor stă sub semnul legănării pendulului istoriei…Toate culturile trebuie privite cu egal respect…Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este catastrofa spirituală în care se scufundă era noastră… Tradițiile străvechi nu pot fi înlocuite de industria tranzistorilor”.
Opera literară
Romane
• Tunelul, 1948
• Despre eroi și morminte, 1961
• Raport despre orbi, 1968
• Abaddón, exterminatorul, 1974
Eseuri
• Unu și universul, 1945
• Oameni și angrenaje, 1951
• Heterodoxia, 1953
• El caso Sábato. Torturas y libertad de prensa. Carta Abierta al General Aramburu
• El otro rosto del peronismo, 1956
• Scriitorul și fantasmele sale, 1963
• Tango, discusión y clave
• Romance de la muerte de Juan Lavalle. Cantar de Gesta
• Pedro Henríquez Ureña
• Tres aproximaciones a la literatura de nuestro tiempo: Robbe - Grillet, Borges, Sartre
• Eduardo Falú (cu León Benarós)
• Dialoguri (cu Jorge Luis Borges, editată de Orlando Barone)
• Apologii și respingeri, 1979
• Los libros y su misión en la liberación e integración de la América Latina
• Între scris și sânge. Conversații cu Carlos Catania
• Înainte de tăcere, 1998
• La Resistencia, 2000
Premii literare
Miguel de Cervantes și Gabriela Mistral în 1984.
Autobiografie
În anul 1998 și-a publicat autobiografia, Antes del Fin - Înainte de sfârșit, publicată de editura Rao sub titlul Înainte de tăcere. Editura Humanitas a reluat toate romanele publicate de fosta editură Univers, într-o serie de autor "Ernesto Sábato".
BORIS MARIAN
Cu mai puțin de două luni înainte de a împlini o sută de ani de viață, Ernesto Sabato a decis să pornească în căutarea lui Abaddon sau a lui Dumnezeu din ceruri. Publicația spaniaolă „ El Pais” l-a numit „ultimul clasic al literaturii argentiniene”, dar el a fost și un scriitor de talie mondială, o mândrie a literaturii sud-americane, atât de generoase în secolul XX cu nume de prestigiu.
Născut în apropiere de Buenos Aires, a murit în aceeași regiune, de pneumonie, deși promisese că va trăi cel puțin un veac. A studiat fizica, a lucrat la Institutul Curie din Paris, a fost remarcat de Bertrand Russel pentru lucrările sale, pentru eseurile sale științifice. După al Doilea Război Mondial se dedică literaturii beletristice și publică trei mari romane care i-au asigurat un loc de frunte în ierarhia scriitoricească – „ Tunelul” ( 1948), „Despre eroi și morminte” ( 1061), „Abaddon eterminatorul” ( 1974). Înainte de război a fost secretar al tineretului comunist din Argentina, a fost trimis să studieze la Moscova, dar în 1935 s-a întors și a declarat că în URSS poți ajunge fie în GULAG, fie într-un spital de psihiatrie. Cu asta relația sa cu comuniștii s-a terminat. Camus și Thomas Man au salutat debutul în proză a lui Sabato. El a primit Legiunea de Onoare franceză, Premiul Medicis ( Italia), Cervantes ( Spania), ș.a. În anii 80 a fost numit de președintele Argentinei să ancheteze crimele comise în timpul „războiului murdar” din 1970. Numeroasele sale eseuri pe teme politice, dar și literare ( despre Camus, Borges, Robbe-Grillet), au atras numeroși cititori, personalități. A publicat în 1976 un dialog cu Jorge Luis Borges, cu care avea unele afinități.
Creația lui Sabato este dominată de o anumită „stare de vigilență” față de forțele răului. În „Tunelul”, personajul principal este un scriitor care și-a asasinat femeia iubită, în al doilea roman , „ Despre eroi și morminte” oferă o imagine sumbră asupra evoluției societății din țara sa, iar în al treilea roman acest sentiment de îngrijorare devine obsesiv. Abaddon este în Biblia ebraică locul unde se coboară pentru a ajunge în Iad ( Sheol). Apoi, prin transfigurare în lumea greco-latină și în creștinism el devine Îngerul Morții, care va veni în Ziua Judecății de Apoi. Nu este bine să ai de a face cu acest Înger. Sabato era un pesimist, deși nu a cunoscut grozăviile din Europa anilor de război. Părinții săi proveneau din Italia, tatăl era de origine albaneză, iar mama italiancă. Numele Ernesto, scriitorul și l-a ales singur. Nouă frați au murit înaintea sa, dar el a „compensat” prin longevitate această năpastă. Soția sa, Matilde Kusminski Richter a murit în 1998, el s-a recăsătorit, fiind îngrijit de cea de a doua soție, Elvira. Prima soție i-a dăruit doi fii, Jorge și Mario. Nu știm nimic despre cariera acestora. „ Toată viața am încercat să-mi distrug ființa, pe a mea, nu pe a altora”, acesta era un credo al scriitorului. Într-unul din ultimele interviuri el declara – „ Oamenii de știință neglijează aspectele esențiale ale vieții omului, precum subconștientul și miturile care se află la originea expresiei artistice… fiecare Mr. Hyde are nevoie de un dr. Jekyll… Kierkegaard a fost primul gânditor care a avut curajul să răspundă ferm că viața se află întotdeauna pe primul loc”. Sabato avdea o mare admirație pentru opera lui Dostoievski, ca și pentru filozofie lui Jaspers, Heidegger. El se întreabă – este Don Quijote un personaj ireal? El nu crede că simfoniile lui Beethoven pot fi analizate științific, la fel și proza lui Kafka. În artă nu se poate vorbi de progres pentru că fiecare artist autentic caută … Absolutul. „Reputația scriitorilor, artiștilor și muzicienilor stă sub semnul legănării pendulului istoriei…Toate culturile trebuie privite cu egal respect…Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este catastrofa spirituală în care se scufundă era noastră… Tradițiile străvechi nu pot fi înlocuite de industria tranzistorilor”.
Opera literară
Romane
• Tunelul, 1948
• Despre eroi și morminte, 1961
• Raport despre orbi, 1968
• Abaddón, exterminatorul, 1974
Eseuri
• Unu și universul, 1945
• Oameni și angrenaje, 1951
• Heterodoxia, 1953
• El caso Sábato. Torturas y libertad de prensa. Carta Abierta al General Aramburu
• El otro rosto del peronismo, 1956
• Scriitorul și fantasmele sale, 1963
• Tango, discusión y clave
• Romance de la muerte de Juan Lavalle. Cantar de Gesta
• Pedro Henríquez Ureña
• Tres aproximaciones a la literatura de nuestro tiempo: Robbe - Grillet, Borges, Sartre
• Eduardo Falú (cu León Benarós)
• Dialoguri (cu Jorge Luis Borges, editată de Orlando Barone)
• Apologii și respingeri, 1979
• Los libros y su misión en la liberación e integración de la América Latina
• Între scris și sânge. Conversații cu Carlos Catania
• Înainte de tăcere, 1998
• La Resistencia, 2000
Premii literare
Miguel de Cervantes și Gabriela Mistral în 1984.
Autobiografie
În anul 1998 și-a publicat autobiografia, Antes del Fin - Înainte de sfârșit, publicată de editura Rao sub titlul Înainte de tăcere. Editura Humanitas a reluat toate romanele publicate de fosta editură Univers, într-o serie de autor "Ernesto Sábato".
BORIS MARIAN
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
