Fenomenul Freud
Am putea spune că secolul XX a fost marcat, pe plan științific de două mari personalități – Einstein și Freud. Fiecare a avut și are contestatarii săi, dar nimeni nu neagă rolul lor revoluționar în știință.
Din momentul apariției „ Interpretării viselor”, al lui Sigmund Freud, în 1899 și, apoi, în 1900, psihologia și psihiatria au intrat în noi etape. Unii l-au considerat pe Freud un impostor genial. Adică ... totuși genial. Modernitatea nu se poate debarasa de nume ca Marx, Nietzsche, Freud. Descoperirea și sondarea subconștientului sunt cuceriri care nu pot fi ignorate. Poate că într-un Ev Mediu mai luminat, Freud cu teoriile sale ar fi putut salva mulți nefericiți arși pe rug de Inchiziție , acuzați de erezie, pact cu diavolul, vrăjitorie.
Dintre numeroșii discipoli, în România, ai lui lui Freud , s-a remarcat dr. Ion Vianu, fiul istoricului literar Tudor Vianu, care și-a fundamentat lucrările științifice, dar și proza, pe psihanaliză. „Operele” lui Freud au apărut în mai multe volume, în România, încă dinainte de 1989, apoi au apărut „Eseuri de psihanaliză aplicată”, „Omul cu șobolani”, ș.a. V. Protopopescu își intitulează un articol interesant despre Freud, în OBSEVATOR CULTURAL din 3.august 2006, „Freud – onestitea de a fi ateu”. Ceea ce l-a caracterizat pe Freud înainte de toate a fost LUCIDITATEA savantului. Anecdotic, vom aminti că el era un mare consumator de trabucuri, fuma circa 20 pe zi, a făcut un cancer bucal la vârsta de 66 de ani ( în 1922), s-a tratat prin numroase operații, dar trabucul nu l-a lăsat din mână. Medicii și prietenii l-au întrebat cum de nu se lasă de acest obicei păgubos. Freud a răspuns - eu nu beau alcool, alcoolul întunecă judecata, dar tutunul o limpezește, fără tutun nu pot să mă concentrez și eu am nevoie de concentrație maximă. A fumat până la finalul vieții, în 1939, la vârsta de 83 de ani. A lucrat până în ultima săptămânii , deși avea dureri atroce.
Freud afirma – „Visele sunt o proiecție a realității, iar realitatea este o proiecție a viselor”. Influența sa a fost covârșitoare nu numai în domeniul psihiatriei, dar și în arte, literatură. Pe scurt itinerarul lui Freud a fost următorul – hipnoza apare ca descoperire în anul 1790, în Franța, inițiatorul fiind celebrul Mesmer. Născut în 1856, Freud studiază medicina la Viena, apoi trece în Italia, dar marea șansă i-o oferă participarea la lecțiile marelui Charcot, la Paris, unde a ajuns în 1885. În 1895 publică „Studiile asupra isteriei”, apoi lucrarea menționată mai sus, despre vise, revine la Viena, este cofondator al Societății de psihologie, la rândul său inițiază reforme în psihiatrie, începe să-și pună în practică propriile metode de tratament, unul din pacienții săi fiind compozitorul Gustav Mahler, în 1910. Primii discipoli îl părăsesc, Fliess, Albert Adler, Karl Gustav Jung, fiecare alegând un drum propriu. În 1923 publică „Eul și sinele”, fiecare lucrare constituie o surpriză în lumea științifică. În 1924, suprarealismul se autodefinește într-un manifest. Unul dintre mentori este considerat, indirect, Freud. În 1930, i se acordă, ca un gest de recunoștință din partea literaților, Premiul Goethe. În 1938 este nevoit să se refugieze la Londra, pentru că naziștii ocupă Austria. Moare în 1939. A avut trei fii și o fiică, Anna Freud, un cunoscut medic.
Freud nu a fost numai un savant, el s-a preocupat de drepturile evreilor în imperiul habsburgic, a luat atitudine față de discriminările etnice, care nu au dispărut o dată cu adoptarea legislației din 1867, una din primele măsuri democratice referitoare la minoritățile naționale în bătrânul imperiu. S-a bucurat de o imensă popularitate, iar prințesa Marie Bonaparte, l-a ajutat pe Freud să părăsească Austria ocupată și să se refugieze la Londra. Naziștii și susținătorii din Austria ar fi exterminat fără prea multe scrupule pe un savant ca Sigmunt Freud.
Salvador Dali, Thomas Mann, James Joyce au fost fascinați de psihanaliza lui Freud. Breton și Max Ernst și-au declarat admirația.
Născut ca și Kafka, pe meleagurile fostei Cehoslovacii, în Moravia, Freud a influențat și concepția marelui scriitor praghez, ia Proust s-a regăsit în studiile de spre inconștient ale lui Freud.
Sociologii, istoricii, politologii au văzut în psihanaliză o cale de explicare a unor fenomene pe scara societății. Desigur, ca orice teorie, freudismul a fost treptat completat și depășit. Dar descoperirile sale sunt încă jaloane pentru medicină, psihologie, etc. Sexualitatea, visele,
suferințele psihice, rolul amintirilor din primii ani de viață, reacțiile aberante sau adverse, o multitudine de aspecte s-au integrat într-un concept care a apropiat mai mult medicina de nevoile omului și ale societății.
Boris Marian
Turbulențe în apele românești
Turbulențe în apele românești
Anul 2010 se încheie cu multe incerrtitudini, pesimismul fiind la el acasă. Veniturile scad, impozitele, taxele cresc, oamnii pleacă din nou peste hotare spre Vestul care ba primește, ba respinge pe flămânzii est-europeni. Guvernul, mai mult decât președintele, este înjurat de ai lui, de opoziție, este țapul ispășitor, pe merit, al tuturor erorilor și furtișagurilor petrecute în cei 21 de ani de libertate a fărădelegii, dar și exprimării cuvântului, acolo unde nu se amestecă șarpele cu clopoței de aur. Soluția de a împrumuta la nesfârșit bani de la FMI este atât de proastă, încât și autodidactul din Scornicești înțelesese ceva. Gloanțele care l-au trimis în ceruri au revenit cu un ricoșeu care nici azi nu s-a oprit. Unde sunt producția proprie, industrială, agrară, asistența medicală, bună , rea, școala, bună, rea, pensiile, bune, rele, etc. ? Capitalism, dar să știm și noi, iubim capitalismul, dar urăm capitaliștii, că ne fură. Nu numai sărăcia ne umilește, dar și degradarea relațiilor interumane, a relației Putere- cetățeni, corupția s-a întins ca o epidemie, în toate mediile. Cotrocenii stau undeva sus, deasupra norilor, alături de Dumnezeu. Uneori plouă cu lacrimi. Opoziția seamănă cu o adunare de băbuțe supărăcioase, nimic nu se clintește după vorbulițele opoziției. Li s-a subțiat glasul și mintea. Iar picioarele de lut ale economiei se duc la vale cu scurgerea crizei. Ne mai lipsesc acum lideri carismatici, tip
Dan Diaconescu, cel cu ceas în gură, care vorbește ca dispecerul din gară, apoi niște verzulii de la Noua Dreaptă, care se adună numai la comemorări, că la altceva, cum? Unii zic că sunt ecologiști, cine să creadă, copacii au murit de mult. Nu este de mirare că Ion Cristoiu, jurnalist uns cu alifii și alte materiale mai frumos sau urât mirositoare să se trezească, mai bine zis să umble ca un lunatec pe la emisiunea vesperală a Eugeniei Vodă și să se declare îndrăgostit de umbra lui Zelea Codreanu. Carismă? Evident? Cinste? Evident. Iubire de țară? Cum altfel? Nimic despre asasinarea prefectului de Iași, Manciu, despre CĂRTICICA ȘEFULUI DE CUIB, care conține sfaturi utile pentru tineri, să muncească, să fie disciplinați, să asculte, să-și iubească țara și să rezolve „problema jidovească”. Este cert că, spre deosebire de Horia Sima care este bănuit și de un joc dublu, care a provocat o rebeliune și un pogrom antievreiesc, Zelea Codreanu a murit ca un martir de mâna unor „băieți” ai regelui Carol II. Dar ce propunea carismaticul Zelea pe plan politic-economic? Nimic. Credința în Dumnezeu nu este o doctrină economică. Iar credincioși suntem cu toții, indiferent de etnie, de rasă, de vârstă. Unii erau și atei – comuniști, naziști, dar și intelectuali sceptici, să fie sănătoși. Deci „modelul Zelea” este o mascotă, un mijloc de mistificare. Ce ar putea propune Cristoiu, după anii lucrați cu sârg la SCÂNTEIA TINERETULUI, după lupta sa pentru edificarea idealurilor socialismului multilateral mutilat? După alergăturile pe la diverși lideri și pe la diverse grupuri de influență?
Rău este că tinerii nu văd limpede nici trecutul, nici viitorul, cine poate, pleacă și nu mai vine. Vom deveni o țară, vorba guvernanților, de mămici, bebeluși, pensionari și ... morți.
Cireașa de pe tortul anului ce se duce a fost vizita „bătrânei Doamne” , nu este chiar bătrână, Herta Muller ( cu Umlaut). După ce primește Nobelul care trăznește în ultimele cinci decenii a interes politic, Herta Muller vine și îi ceartă pe români că nu au țipat ca ungurii, cehii, polonezii, nemții, în anii comunismului. Mircea Cărtărescu, pe care eu îl agreez mai mult ca personaj și personalitate, nefiind un fan al prozei sale, mai mult al poeziei sale, spune foarte corect - Herta Muller a cam uitat sau nici nu a cunoscut bine realitățile din România. Supărat este și Paul Goma, care spune undeva că fostul soț al distinsei scriitoare, Richard Wagner ( sic!) a fost responsabil cu probleme culturale în județul Timiș. Așa dizidență, așa dizidenți. Însăși scriitoarea, în tinerețea sa revoluționară mergea la fabrică numai ca să-l enerveze pe director. Îți trebuie mult curaj să-l enervezi pe un director de fabrică. Eu aș spune că scriitoarea a prins cea mai tipic mentalitate dâmbovițeană, deși este de pe malul Begăi – aceeea de a te da erou după război. Că se adunau și formau un grup de discuții, ehei, eu am auzit, mergând ci trenul de la sud la nord și înapoi, cum țăranii strigau în tren, prin anii 80, după o gură de țuică, „ f... tu-i mama lui de Ceaușescu”. Nu era nici țipenie de securist prin preajmă sau era și se făcea că doarme. Inginerul Gh. Ursu ( Babu) a fost ucis în beciul Securității numai pentru că a ținut un jurnal personal. Ia să fi ținut Herta Muller un jurnal personal. Precis cădea și dictatura. Sriitoarea îi plânge pe nemții morți în URSS, în România, persecutați, duși în Bărăgan. Amintește și de evreii uciși de nemți. Este chiar lăudabil, în Vest nu ține să negi un Holocaust. Dar disprețul pentru marea majoritate a intelectualilor români, cu lipsurile lor, cu lașitățile lor, cu talentele lor, este, după opinia mea de fost inginer, deci din afara frontului ideologic, total deplasată. A început să uite și limba română, poate nu o știa bine, nu-i nimic, germana este o limbă „mai” europeană. Nu judec talentul ei, nici cărțile ei nu mă atrag, am alte cărți necitite. Să fie sănătoasă. Păcat că noi suntem bolnavi grav, de deznădejde, nici umor nu mai avem, ne-am înrăit, ne sfâșiem între noi. Și cel mai rău este că trecutul se profilează, de parcă nimeni nu a învățat nimic din crimele și erorile trecutului.
Boris Marian
Anul 2010 se încheie cu multe incerrtitudini, pesimismul fiind la el acasă. Veniturile scad, impozitele, taxele cresc, oamnii pleacă din nou peste hotare spre Vestul care ba primește, ba respinge pe flămânzii est-europeni. Guvernul, mai mult decât președintele, este înjurat de ai lui, de opoziție, este țapul ispășitor, pe merit, al tuturor erorilor și furtișagurilor petrecute în cei 21 de ani de libertate a fărădelegii, dar și exprimării cuvântului, acolo unde nu se amestecă șarpele cu clopoței de aur. Soluția de a împrumuta la nesfârșit bani de la FMI este atât de proastă, încât și autodidactul din Scornicești înțelesese ceva. Gloanțele care l-au trimis în ceruri au revenit cu un ricoșeu care nici azi nu s-a oprit. Unde sunt producția proprie, industrială, agrară, asistența medicală, bună , rea, școala, bună, rea, pensiile, bune, rele, etc. ? Capitalism, dar să știm și noi, iubim capitalismul, dar urăm capitaliștii, că ne fură. Nu numai sărăcia ne umilește, dar și degradarea relațiilor interumane, a relației Putere- cetățeni, corupția s-a întins ca o epidemie, în toate mediile. Cotrocenii stau undeva sus, deasupra norilor, alături de Dumnezeu. Uneori plouă cu lacrimi. Opoziția seamănă cu o adunare de băbuțe supărăcioase, nimic nu se clintește după vorbulițele opoziției. Li s-a subțiat glasul și mintea. Iar picioarele de lut ale economiei se duc la vale cu scurgerea crizei. Ne mai lipsesc acum lideri carismatici, tip
Dan Diaconescu, cel cu ceas în gură, care vorbește ca dispecerul din gară, apoi niște verzulii de la Noua Dreaptă, care se adună numai la comemorări, că la altceva, cum? Unii zic că sunt ecologiști, cine să creadă, copacii au murit de mult. Nu este de mirare că Ion Cristoiu, jurnalist uns cu alifii și alte materiale mai frumos sau urât mirositoare să se trezească, mai bine zis să umble ca un lunatec pe la emisiunea vesperală a Eugeniei Vodă și să se declare îndrăgostit de umbra lui Zelea Codreanu. Carismă? Evident? Cinste? Evident. Iubire de țară? Cum altfel? Nimic despre asasinarea prefectului de Iași, Manciu, despre CĂRTICICA ȘEFULUI DE CUIB, care conține sfaturi utile pentru tineri, să muncească, să fie disciplinați, să asculte, să-și iubească țara și să rezolve „problema jidovească”. Este cert că, spre deosebire de Horia Sima care este bănuit și de un joc dublu, care a provocat o rebeliune și un pogrom antievreiesc, Zelea Codreanu a murit ca un martir de mâna unor „băieți” ai regelui Carol II. Dar ce propunea carismaticul Zelea pe plan politic-economic? Nimic. Credința în Dumnezeu nu este o doctrină economică. Iar credincioși suntem cu toții, indiferent de etnie, de rasă, de vârstă. Unii erau și atei – comuniști, naziști, dar și intelectuali sceptici, să fie sănătoși. Deci „modelul Zelea” este o mascotă, un mijloc de mistificare. Ce ar putea propune Cristoiu, după anii lucrați cu sârg la SCÂNTEIA TINERETULUI, după lupta sa pentru edificarea idealurilor socialismului multilateral mutilat? După alergăturile pe la diverși lideri și pe la diverse grupuri de influență?
Rău este că tinerii nu văd limpede nici trecutul, nici viitorul, cine poate, pleacă și nu mai vine. Vom deveni o țară, vorba guvernanților, de mămici, bebeluși, pensionari și ... morți.
Cireașa de pe tortul anului ce se duce a fost vizita „bătrânei Doamne” , nu este chiar bătrână, Herta Muller ( cu Umlaut). După ce primește Nobelul care trăznește în ultimele cinci decenii a interes politic, Herta Muller vine și îi ceartă pe români că nu au țipat ca ungurii, cehii, polonezii, nemții, în anii comunismului. Mircea Cărtărescu, pe care eu îl agreez mai mult ca personaj și personalitate, nefiind un fan al prozei sale, mai mult al poeziei sale, spune foarte corect - Herta Muller a cam uitat sau nici nu a cunoscut bine realitățile din România. Supărat este și Paul Goma, care spune undeva că fostul soț al distinsei scriitoare, Richard Wagner ( sic!) a fost responsabil cu probleme culturale în județul Timiș. Așa dizidență, așa dizidenți. Însăși scriitoarea, în tinerețea sa revoluționară mergea la fabrică numai ca să-l enerveze pe director. Îți trebuie mult curaj să-l enervezi pe un director de fabrică. Eu aș spune că scriitoarea a prins cea mai tipic mentalitate dâmbovițeană, deși este de pe malul Begăi – aceeea de a te da erou după război. Că se adunau și formau un grup de discuții, ehei, eu am auzit, mergând ci trenul de la sud la nord și înapoi, cum țăranii strigau în tren, prin anii 80, după o gură de țuică, „ f... tu-i mama lui de Ceaușescu”. Nu era nici țipenie de securist prin preajmă sau era și se făcea că doarme. Inginerul Gh. Ursu ( Babu) a fost ucis în beciul Securității numai pentru că a ținut un jurnal personal. Ia să fi ținut Herta Muller un jurnal personal. Precis cădea și dictatura. Sriitoarea îi plânge pe nemții morți în URSS, în România, persecutați, duși în Bărăgan. Amintește și de evreii uciși de nemți. Este chiar lăudabil, în Vest nu ține să negi un Holocaust. Dar disprețul pentru marea majoritate a intelectualilor români, cu lipsurile lor, cu lașitățile lor, cu talentele lor, este, după opinia mea de fost inginer, deci din afara frontului ideologic, total deplasată. A început să uite și limba română, poate nu o știa bine, nu-i nimic, germana este o limbă „mai” europeană. Nu judec talentul ei, nici cărțile ei nu mă atrag, am alte cărți necitite. Să fie sănătoasă. Păcat că noi suntem bolnavi grav, de deznădejde, nici umor nu mai avem, ne-am înrăit, ne sfâșiem între noi. Și cel mai rău este că trecutul se profilează, de parcă nimeni nu a învățat nimic din crimele și erorile trecutului.
Boris Marian
Ana, Luca și cu Dej...
Ana, Luca și cu Dej...
Dej, vrej, breji...Cum poate un om să necinstească o localitate? Gh. Gheorghiu- Dej cel blând, zâmbitor, crud, care a deportat zeci de miii de oameni, la ordinul sovieticilor, da și din proprie convingere, a încveput Canalul cu deținuți politici , a dezlănțuit teroatrea luptei de clasă, contribuind la moartea a mii de oameni, a fost câine de pază pentru URSS în fața lui Tito, pe care îl pizmuia, i-as ucis pe posibilii adversari, Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu, i-a exterminat lent pe Ana Pauker, Vasile Luca, deși toți trei erau slugi plecate în fața Moscovei, Pauker și Luca fiind încadrați în organele sovietice de represiune, ce să mai adăugăm. Ca tot omul a avut și părți umane. I-a urmat un pitic la propriu și la figurat, geniul din Scornicești, care a participat cu entuziasm la politica genocidară a lui Dej, dar a demascat-o cu perversitate, după moartea celui care l-a promovat, a dovedit o viclenie greu de înțeles chiar pentru vestici, a plătit cu viața pentru paranoia sa și pentru toate crimele regimului din 1945 până în 1989. Merita să nu moară de glonț, ci de frig și de stat la cozi.
De ce al reluat aceste momente din istorie. Pentru că indivizi ca Dej există, ei se cred democrați, anticomuniști, antifasciști, ant-anti, dar sunt niște Deji în miniatură. Am greșit, ei nu se cred nimic, ei vor să fie crezuți. Când sunt contraziși , trec la represalii. Nici unul dintre ei nu se ocupă de boala milenară numită corupție, o acceptă, așa cum a
acceptat Dej sistemul , l-a și consolidat. Fără asemenea specimene, poate că și corupția ar fi fost diminuată, că despre eradicare nu poate fi vorba. Democrația îi suportă, pentru că democrația este tolerantă, ea nu știe să elimine nimic. Dar, vorba lui Churchill, altceva mai bun nu se cunoaște. Noi nu putem opri corupția, putem însă combate dejismul, acest bizantinism ordinar.
Boris Marian
Dej, vrej, breji...Cum poate un om să necinstească o localitate? Gh. Gheorghiu- Dej cel blând, zâmbitor, crud, care a deportat zeci de miii de oameni, la ordinul sovieticilor, da și din proprie convingere, a încveput Canalul cu deținuți politici , a dezlănțuit teroatrea luptei de clasă, contribuind la moartea a mii de oameni, a fost câine de pază pentru URSS în fața lui Tito, pe care îl pizmuia, i-as ucis pe posibilii adversari, Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu, i-a exterminat lent pe Ana Pauker, Vasile Luca, deși toți trei erau slugi plecate în fața Moscovei, Pauker și Luca fiind încadrați în organele sovietice de represiune, ce să mai adăugăm. Ca tot omul a avut și părți umane. I-a urmat un pitic la propriu și la figurat, geniul din Scornicești, care a participat cu entuziasm la politica genocidară a lui Dej, dar a demascat-o cu perversitate, după moartea celui care l-a promovat, a dovedit o viclenie greu de înțeles chiar pentru vestici, a plătit cu viața pentru paranoia sa și pentru toate crimele regimului din 1945 până în 1989. Merita să nu moară de glonț, ci de frig și de stat la cozi.
De ce al reluat aceste momente din istorie. Pentru că indivizi ca Dej există, ei se cred democrați, anticomuniști, antifasciști, ant-anti, dar sunt niște Deji în miniatură. Am greșit, ei nu se cred nimic, ei vor să fie crezuți. Când sunt contraziși , trec la represalii. Nici unul dintre ei nu se ocupă de boala milenară numită corupție, o acceptă, așa cum a
acceptat Dej sistemul , l-a și consolidat. Fără asemenea specimene, poate că și corupția ar fi fost diminuată, că despre eradicare nu poate fi vorba. Democrația îi suportă, pentru că democrația este tolerantă, ea nu știe să elimine nimic. Dar, vorba lui Churchill, altceva mai bun nu se cunoaște. Noi nu putem opri corupția, putem însă combate dejismul, acest bizantinism ordinar.
Boris Marian
Ițic și Iisus
Ițic și Iisus
Se spune că Ițic, de fapt Itzhak,
Ar fi fost primul om scutit de Dumnezeu
Să fie jertfă,
Copiii lui Ițic s-au numit tot Ițic,
Până la a zecea spiță, când , din iesle a ieșit Iisus,
Spune Ițic, Rabi Ioshua, că așa i se spunea,
De ce m-ai pus să-i cunosc pe toți ticăloșii lumii,
Pe Nabucco, Nero, Hmielnițki, Adolf, Stalin,
Numai pentru a prețui mai mult frumusețea Cărții?
Iisus a tăcut. A tăcut și la Auschwitz, la Treblinka,
Pe vasul STRUMA, la Mihailovka și Bogdanovka,
La Odesa și Storojineț, la București și la Iași, în Siberia,
În insula Cipru, a tăcut de Yom Kippur, în 1973,
Tace și acum, ce faci Ițic? Întreabă Iisus.
Înțeleg, spune Ițic, cu accenul său din ștetl,
Gen moi Grivei, înțeleg, doar așa prețuiesc
Frumusețea Lumii create de Dumnezeu,
Doar așa înțeleg ce înalt este Ierusalimul.
Boris Mehr
Se spune că Ițic, de fapt Itzhak,
Ar fi fost primul om scutit de Dumnezeu
Să fie jertfă,
Copiii lui Ițic s-au numit tot Ițic,
Până la a zecea spiță, când , din iesle a ieșit Iisus,
Spune Ițic, Rabi Ioshua, că așa i se spunea,
De ce m-ai pus să-i cunosc pe toți ticăloșii lumii,
Pe Nabucco, Nero, Hmielnițki, Adolf, Stalin,
Numai pentru a prețui mai mult frumusețea Cărții?
Iisus a tăcut. A tăcut și la Auschwitz, la Treblinka,
Pe vasul STRUMA, la Mihailovka și Bogdanovka,
La Odesa și Storojineț, la București și la Iași, în Siberia,
În insula Cipru, a tăcut de Yom Kippur, în 1973,
Tace și acum, ce faci Ițic? Întreabă Iisus.
Înțeleg, spune Ițic, cu accenul său din ștetl,
Gen moi Grivei, înțeleg, doar așa prețuiesc
Frumusețea Lumii create de Dumnezeu,
Doar așa înțeleg ce înalt este Ierusalimul.
Boris Mehr
O, tempora
Eheu, fugaces, Postume, labuntur anni
Traduc, pentru cei care nu cunosc versul lui Horațiu – Eheu, cum trec de repede anii, Postume ( un amic al poetului). Voi scrie despre relația dintre tineri și bătrâni, din păcate m-am încadrat benevol în categoria bătrâni din două motive- nu am murit mai tânăr, iar azi aud prea..des..adresări..referitoare..la..vârsta..mea.
Nu sunt un predicator, nu voi cita din Decalog, respectă pe mama și tatăl tău, voi porni din alt punct. Revoluția sau Loviluția de la 1989
a creat o falie socială, dar nu numai. Ea a dizolvat și anumite tradiții de familie. Nu laud sistemul socialist care nu a adus nimic nou în educația de bază, dimpotrivă, dar atunci era puțin pe dos. Exista gerontocrația, partidele comuniste erau conduse de oameni în vârstă. În China, Den Siao Pin era trecut de 80 și conducea din umbră, Ceaușescu era trecut de 70 dar arăta mai bătrân. Gorbaciov a fost mai tânăr și a răsturnat tot sistemul, a vrut sau nu a vrut, așa a ieșit.
Tinerii din 1989 au azi în jur de 40, alții, apoi sunt cei care s-au născut după 1989, toți se gândesc cu ură la trecut și au și unele motive întemeiate. Dar starea națiunii de acum este o rezultantă a incapacității întregii societăți. Inclusiv a tinerilor. Nu cred că vârsta cuiva este o vină prin numărul de ani. Fiecare are la activ o sumă de fapte. Bune, rele, unii nu au nimic la activ dar judecă înverșunat pe cei care au mai făcut ceva. Fatalitatea face că toți îmbătrânim, toți murim. Nu ne respectăm, uneori nici respectul nu este obligatoriu, dar trebuie să știi de ce nu respecți un om.
În domeniul literar și artistic, dar și în cel științific situația celor în vârstă este la fel de tragică, generalizând, ca pentru toți pensionarii modești. Ați auzit de cazul chirurgului Pesamosca, o somitate care , ajuns pensionar cu o mie de lei pe lună, trăiește într-o cameră de spital? Nu mai are spațiu. A salvat mii de oameni, acum nu mai are spațiu.
Sunt scriitori și scriitori. Unii nu sunt scriitori și se declară ca atare. Nu cred că este cineva în stare să califice taelntul altcuiva, fără a-i lectura atent textele, sine ira et studio. Un „neam prost” , cândva șef pe la un post de radio, desigur, mai tânăr decât mine mă acuză de incapacitate. Un poet de pe la o revistă online mă numește „dobitoc bătrân”. Nu mai continui, că mi se face greață, nu mi-este milă de mine, îmi este greață de mediul în care trăiesc. Incultura face pași MARI ÎN DOMENIUL NE- EDUCȚIONAL. Falși intelectuali înjură ca la ușa cortului, provoacă scandal, ignoră pe cei mai buni decât ei. Orice argument calomniator este bun
Sexul, etnia, trecutul securist, fie el inventat de un mincinos, ceva ce poate fi lipit ca o marcă pe orice plic, toți comuniștii au devenit antisomuniști, toți anticomuniștii au devenit securiști, o lume cu susul în jos. A fi antisemit acum este o floare la ureche. A fi neo-legionar mai este ceva, desigur lăudabil. Singura lege care nu s-a aplicat NICIODATĂ ÎN ROMÂNIA a fost pedepsirea celor care propagă idei, simboluri ale extremismului politic fascist sau comunist, dar în special fascist, legioanaroid,nazistoid, etc. Primarul Mazăre de la Constanța este un excentric duios. Pe Internet te jidănește cine vrea. Limbajul unora este identic cu cel de la străvechile PORUNCA VREMII, SFARMĂ PIATRĂ. . O, Tempora!
NU m-aș mira, la un viitor scrutin electoral, ca în starea de criză în care ne aflăm să vedem în fruntea țării tineri legionari la fel de frumoși, arătoși, carismatici, necorupți precum acel Zelea Codreanu lăudat pe postul TVR 1 de sâsâitul de Ion Cristoiu, aflat într-o seară în admirația rozuliei doamne Eugenia Vodă. O, Tempora!!!
Boris Marian
.
Traduc, pentru cei care nu cunosc versul lui Horațiu – Eheu, cum trec de repede anii, Postume ( un amic al poetului). Voi scrie despre relația dintre tineri și bătrâni, din păcate m-am încadrat benevol în categoria bătrâni din două motive- nu am murit mai tânăr, iar azi aud prea..des..adresări..referitoare..la..vârsta..mea.
Nu sunt un predicator, nu voi cita din Decalog, respectă pe mama și tatăl tău, voi porni din alt punct. Revoluția sau Loviluția de la 1989
a creat o falie socială, dar nu numai. Ea a dizolvat și anumite tradiții de familie. Nu laud sistemul socialist care nu a adus nimic nou în educația de bază, dimpotrivă, dar atunci era puțin pe dos. Exista gerontocrația, partidele comuniste erau conduse de oameni în vârstă. În China, Den Siao Pin era trecut de 80 și conducea din umbră, Ceaușescu era trecut de 70 dar arăta mai bătrân. Gorbaciov a fost mai tânăr și a răsturnat tot sistemul, a vrut sau nu a vrut, așa a ieșit.
Tinerii din 1989 au azi în jur de 40, alții, apoi sunt cei care s-au născut după 1989, toți se gândesc cu ură la trecut și au și unele motive întemeiate. Dar starea națiunii de acum este o rezultantă a incapacității întregii societăți. Inclusiv a tinerilor. Nu cred că vârsta cuiva este o vină prin numărul de ani. Fiecare are la activ o sumă de fapte. Bune, rele, unii nu au nimic la activ dar judecă înverșunat pe cei care au mai făcut ceva. Fatalitatea face că toți îmbătrânim, toți murim. Nu ne respectăm, uneori nici respectul nu este obligatoriu, dar trebuie să știi de ce nu respecți un om.
În domeniul literar și artistic, dar și în cel științific situația celor în vârstă este la fel de tragică, generalizând, ca pentru toți pensionarii modești. Ați auzit de cazul chirurgului Pesamosca, o somitate care , ajuns pensionar cu o mie de lei pe lună, trăiește într-o cameră de spital? Nu mai are spațiu. A salvat mii de oameni, acum nu mai are spațiu.
Sunt scriitori și scriitori. Unii nu sunt scriitori și se declară ca atare. Nu cred că este cineva în stare să califice taelntul altcuiva, fără a-i lectura atent textele, sine ira et studio. Un „neam prost” , cândva șef pe la un post de radio, desigur, mai tânăr decât mine mă acuză de incapacitate. Un poet de pe la o revistă online mă numește „dobitoc bătrân”. Nu mai continui, că mi se face greață, nu mi-este milă de mine, îmi este greață de mediul în care trăiesc. Incultura face pași MARI ÎN DOMENIUL NE- EDUCȚIONAL. Falși intelectuali înjură ca la ușa cortului, provoacă scandal, ignoră pe cei mai buni decât ei. Orice argument calomniator este bun
Sexul, etnia, trecutul securist, fie el inventat de un mincinos, ceva ce poate fi lipit ca o marcă pe orice plic, toți comuniștii au devenit antisomuniști, toți anticomuniștii au devenit securiști, o lume cu susul în jos. A fi antisemit acum este o floare la ureche. A fi neo-legionar mai este ceva, desigur lăudabil. Singura lege care nu s-a aplicat NICIODATĂ ÎN ROMÂNIA a fost pedepsirea celor care propagă idei, simboluri ale extremismului politic fascist sau comunist, dar în special fascist, legioanaroid,nazistoid, etc. Primarul Mazăre de la Constanța este un excentric duios. Pe Internet te jidănește cine vrea. Limbajul unora este identic cu cel de la străvechile PORUNCA VREMII, SFARMĂ PIATRĂ. . O, Tempora!
NU m-aș mira, la un viitor scrutin electoral, ca în starea de criză în care ne aflăm să vedem în fruntea țării tineri legionari la fel de frumoși, arătoși, carismatici, necorupți precum acel Zelea Codreanu lăudat pe postul TVR 1 de sâsâitul de Ion Cristoiu, aflat într-o seară în admirația rozuliei doamne Eugenia Vodă. O, Tempora!!!
Boris Marian
.
Opinia unui evreu din Diaspora
Are o valoare opinia unui evreu din Diaspora?
Nu mă voi referi aici la nici un site, la nici o revistă, la nici un nume, oricât de dragi sau de nedragi îmi sunt. Să-i țină Dumnezeu cât va socoti că este nevoie. De mult mă gândeam să-mi expun opinia ca evreu trăitor în Diaspora față de frații, rudele, prietenii, într-un cuvânt față de poporul israelian. În timp ce unii prevăd dispariția sa, aceștia nefiind ultrareligioși, ci ultrarealiști, alții cred că poporul israelian ca parte a poporului evreu abia acum se formează.
Este cunoscut din Biblie Profetul Irmiahu ( Ieremia) cu ieremiadele sale ( plângerile sale). În limba română, nu știu de unde vine, se mai spune „a da ca Ieremia cu oiștea în gard”.
Cândva, cineva, fost sionist activ, care nu știu de ce nu a plecat în Israel, m-a întrebat cu reproș - dar tu de ce nu ai plecat sau de ce nu pleci în Israel? Nu am găsit, pe loc, un răspuns limpede și am preferat să tac. Asta îmi amintește de o întâlnire în pădure cu un nebun - eu îl întreb ce caută în pădure la o oră târzie – el îmi răspunde - păi cineva trebuie să stea și în codru. Da, dragi prieteni israelieni, cineva trebuie să stea și în Diaspora. Și nu neapărat nebun. Desigur, unii spun altfel – dar, ce , sunt nebun să plec în Israel unde cad bombe, mișună teroriștii, Iranul amenință cu arma atomică? Ar rezulta că nebun este cel care a plecat în Israel? Pot fi de acord cu această lașitate? Nu. De ce nu am plecat eu ? Sunt mai multe motive, absolut personale, deși am avut șanse remarcabile să mă stabilesc în Ereț - nu mă laud cu rudele mele, dar un unchi, frate al mamei , cu un post ministerial, mi-a propus direct, în 1968 să vin și voi fi angajat la Tehnion, în profesia mea, de chimist cu specialitatea în sinteza și prelucrarea polimerilor, a cauciucului. Am fost tentat, dar probleme de familie m-au împiedicat. Alții au plecat cu părinți, copii, femei gravide, femei singure, asta este. Fiecare își face soarta cum poate.
Cineva îmi spune – aha, ai fost comunist, când alții plecau și luptau în Israel, pentru apărarea Independenței sale. Mă închin în fața eroismului oricărui evreu și al oricărui om. În ciuda unei educații internaționalist-comuniste de care au avut parte și mulți actuali israelieni sau evrei din Vest, din SUA, am fost atras prin lecturi și nu prin rugăciuni la sinagogă, pentru că nu am învățat ebraica, de tradiția iudaică. Norman Manea a fost întrebat ce rămâne dintr-un evreu nereligios, care nu vorbește ebraica, nu trăiește în Israel și el a răspuns cu demnitate – MULT. Da, evreul din Diaspora, dacă nu s-a asimilat prin convertire, căsătorii mixte ( eu nu le condamn), încremenire într-un crez comunist ratat, rămâne evreu. Dar unii israelieni te privesc cu dispreț - ești un nenorocit, un mediocru, un laș, taci din gură, nu-ți da cu părerea, nu știi ce vorbești, de parcă Alia ( plecarea în Ereț) te face automat deștept, patriot, clarvăzător. Nici pe departe. Unii își crează biografii false de persecutați după 1944, se plâng că au fost numiți jidani, marginalizați, etc. Este adevărat, socialismul nu a desființat antisemitismul, mai rău, în România, după modelul sovietic a intervenit național-comunismul. Dar utilizarea terminologiei antisemite era interzisă, fără a fi desființată. Eu am avut parte de trei-patru ori să fiu numit jidan, am reacționat, dar cunosc evrei, colegi, amici care au tăcut mâlc, unii chiar și-au ascuns identitatea și o dată - hop, aud că au plecat fără să-și ia rămas bun, unii nici măcar în Israel, ci în Germania, pentru ajutor, compensații. Nu îi condamn, Holocaustul ne-a atins pe toți din generația mea, din generația anterioară. În mod normal toți evreii din Europa trebuiau să plece în Israel. Nu au plecat. Repet, fiecare are un drum, ceea ce nu înseamnă că este un laș sau un trădător. În lume au fost cândva 18 milioane de evrei, prin Holocaust s-au redus la 12 milioane, apoi a intervenit sporul natural. Nu cred că toți evreii din lume vor veni să trăiască în Israel. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt buni evrei. Exclud pe ultrareligioși. dar să revin la ultrarealiști, la pesimiștii gălăgioși care își fac publicitate pentru starea lor depresivă, spre bucuria unor jurnaliști fără scrupule. Ca și a antisemiților veritabili. ”Să ne spălăm rufele murdare în familie” este și nu este un dicton aplicabil. Să afirmi că palestinienii devin tot mai conștienți de dreptul lor de a desființa Statul evreu, pentru a-și reface, ce? A existat un stat palestinian vreodată? Este adevărat că evreii nu au știut să mențină un stat propriu, în istorie, prea mult timp. Au fost regii Saul, David , Solomon, apoi regatul unit s-a dezmembrat, apoi a venit prima Diasporă, în secolul VI î.e.a.., apoi au venit Macabeii, dinastia a decăzut, au venit romanii, bizantinii, otomanii, dar eroismul și persevernța sioniștilor din secolele XIX-XX au ridicat nu numai un stat, ei au readus demnitatea evreului de a fi om. Mitul jidovului rătăcitor s-a risipit. Iată că vin extremiștii musulmani și vor să-l facă pe evreu din nou un „rătăcitor”, aduc laude lui Hitler pentru încercarea sa de a-i lichida pe evrei. Se mai duc și niște rabini și se pupă cu Ahmadinedjad, noul profet al antievreismului islamic. Mai vin și niște jurnaliști, oameni politici cu minți tulburi ( de ce nu se trezește Ariel Sharon să le spună două vorbe?) și profetizează sfârșitul Statului încă în secolul XXI. Cu ce ne ajută asta? Stimați și nestimați falși anti-Mesia, credeți că inima evreului din Diaspora nu se strânge când vă aude ieremiada? Cui vă văicăriți? Unei opinii publice internaționale care nici astăzi nu a acceptat necesitatea unui stat democratic, unui nucleu al unui popor risipit timp de 2000 de ani? Recunosc, nu am contribuit cu nimic la apărarea Statului Israel, nu m-a chemat nimeni să vin să pun umărul, trebuia să vin singur. Regret. Dar nu mă numi laș, nici „naționalist de mucava”. Nu știi ce spui, este ușor să arunci gunoi în curtea vecinului. Nu toți cei care au plecat în Israel în anii 1960- 2000 erau sioniști, au plecat și din motive economice. Din alte motive. Acum își atârn decorații de patrioți. Dezbinarea evreilor din Diaspora și a israelienilor este cea mai rea consecință a presiunii permanente aplicate de dușmanii Israelului. Netaniahu a spus – fără Israel, nci evreii din lume nu au o șansă. Aș adăuga - fără Diaspora, nici Israelul nu are șanse. Așa cred. Multe popoare au diaspore și nu le disprețuiesc. Iar falsa popularitate, falsele dezbateri nu aduc decât iritări de moment, entuziasme de moment. Nu cunosc un profet să fi spus – plecați din Israel că ne ia dracu. În afară de un mic gazetar pe care îl cunosc numai eu, dar nu vi-l spun.
Boris Marian Mehr
Nu mă voi referi aici la nici un site, la nici o revistă, la nici un nume, oricât de dragi sau de nedragi îmi sunt. Să-i țină Dumnezeu cât va socoti că este nevoie. De mult mă gândeam să-mi expun opinia ca evreu trăitor în Diaspora față de frații, rudele, prietenii, într-un cuvânt față de poporul israelian. În timp ce unii prevăd dispariția sa, aceștia nefiind ultrareligioși, ci ultrarealiști, alții cred că poporul israelian ca parte a poporului evreu abia acum se formează.
Este cunoscut din Biblie Profetul Irmiahu ( Ieremia) cu ieremiadele sale ( plângerile sale). În limba română, nu știu de unde vine, se mai spune „a da ca Ieremia cu oiștea în gard”.
Cândva, cineva, fost sionist activ, care nu știu de ce nu a plecat în Israel, m-a întrebat cu reproș - dar tu de ce nu ai plecat sau de ce nu pleci în Israel? Nu am găsit, pe loc, un răspuns limpede și am preferat să tac. Asta îmi amintește de o întâlnire în pădure cu un nebun - eu îl întreb ce caută în pădure la o oră târzie – el îmi răspunde - păi cineva trebuie să stea și în codru. Da, dragi prieteni israelieni, cineva trebuie să stea și în Diaspora. Și nu neapărat nebun. Desigur, unii spun altfel – dar, ce , sunt nebun să plec în Israel unde cad bombe, mișună teroriștii, Iranul amenință cu arma atomică? Ar rezulta că nebun este cel care a plecat în Israel? Pot fi de acord cu această lașitate? Nu. De ce nu am plecat eu ? Sunt mai multe motive, absolut personale, deși am avut șanse remarcabile să mă stabilesc în Ereț - nu mă laud cu rudele mele, dar un unchi, frate al mamei , cu un post ministerial, mi-a propus direct, în 1968 să vin și voi fi angajat la Tehnion, în profesia mea, de chimist cu specialitatea în sinteza și prelucrarea polimerilor, a cauciucului. Am fost tentat, dar probleme de familie m-au împiedicat. Alții au plecat cu părinți, copii, femei gravide, femei singure, asta este. Fiecare își face soarta cum poate.
Cineva îmi spune – aha, ai fost comunist, când alții plecau și luptau în Israel, pentru apărarea Independenței sale. Mă închin în fața eroismului oricărui evreu și al oricărui om. În ciuda unei educații internaționalist-comuniste de care au avut parte și mulți actuali israelieni sau evrei din Vest, din SUA, am fost atras prin lecturi și nu prin rugăciuni la sinagogă, pentru că nu am învățat ebraica, de tradiția iudaică. Norman Manea a fost întrebat ce rămâne dintr-un evreu nereligios, care nu vorbește ebraica, nu trăiește în Israel și el a răspuns cu demnitate – MULT. Da, evreul din Diaspora, dacă nu s-a asimilat prin convertire, căsătorii mixte ( eu nu le condamn), încremenire într-un crez comunist ratat, rămâne evreu. Dar unii israelieni te privesc cu dispreț - ești un nenorocit, un mediocru, un laș, taci din gură, nu-ți da cu părerea, nu știi ce vorbești, de parcă Alia ( plecarea în Ereț) te face automat deștept, patriot, clarvăzător. Nici pe departe. Unii își crează biografii false de persecutați după 1944, se plâng că au fost numiți jidani, marginalizați, etc. Este adevărat, socialismul nu a desființat antisemitismul, mai rău, în România, după modelul sovietic a intervenit național-comunismul. Dar utilizarea terminologiei antisemite era interzisă, fără a fi desființată. Eu am avut parte de trei-patru ori să fiu numit jidan, am reacționat, dar cunosc evrei, colegi, amici care au tăcut mâlc, unii chiar și-au ascuns identitatea și o dată - hop, aud că au plecat fără să-și ia rămas bun, unii nici măcar în Israel, ci în Germania, pentru ajutor, compensații. Nu îi condamn, Holocaustul ne-a atins pe toți din generația mea, din generația anterioară. În mod normal toți evreii din Europa trebuiau să plece în Israel. Nu au plecat. Repet, fiecare are un drum, ceea ce nu înseamnă că este un laș sau un trădător. În lume au fost cândva 18 milioane de evrei, prin Holocaust s-au redus la 12 milioane, apoi a intervenit sporul natural. Nu cred că toți evreii din lume vor veni să trăiască în Israel. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt buni evrei. Exclud pe ultrareligioși. dar să revin la ultrarealiști, la pesimiștii gălăgioși care își fac publicitate pentru starea lor depresivă, spre bucuria unor jurnaliști fără scrupule. Ca și a antisemiților veritabili. ”Să ne spălăm rufele murdare în familie” este și nu este un dicton aplicabil. Să afirmi că palestinienii devin tot mai conștienți de dreptul lor de a desființa Statul evreu, pentru a-și reface, ce? A existat un stat palestinian vreodată? Este adevărat că evreii nu au știut să mențină un stat propriu, în istorie, prea mult timp. Au fost regii Saul, David , Solomon, apoi regatul unit s-a dezmembrat, apoi a venit prima Diasporă, în secolul VI î.e.a.., apoi au venit Macabeii, dinastia a decăzut, au venit romanii, bizantinii, otomanii, dar eroismul și persevernța sioniștilor din secolele XIX-XX au ridicat nu numai un stat, ei au readus demnitatea evreului de a fi om. Mitul jidovului rătăcitor s-a risipit. Iată că vin extremiștii musulmani și vor să-l facă pe evreu din nou un „rătăcitor”, aduc laude lui Hitler pentru încercarea sa de a-i lichida pe evrei. Se mai duc și niște rabini și se pupă cu Ahmadinedjad, noul profet al antievreismului islamic. Mai vin și niște jurnaliști, oameni politici cu minți tulburi ( de ce nu se trezește Ariel Sharon să le spună două vorbe?) și profetizează sfârșitul Statului încă în secolul XXI. Cu ce ne ajută asta? Stimați și nestimați falși anti-Mesia, credeți că inima evreului din Diaspora nu se strânge când vă aude ieremiada? Cui vă văicăriți? Unei opinii publice internaționale care nici astăzi nu a acceptat necesitatea unui stat democratic, unui nucleu al unui popor risipit timp de 2000 de ani? Recunosc, nu am contribuit cu nimic la apărarea Statului Israel, nu m-a chemat nimeni să vin să pun umărul, trebuia să vin singur. Regret. Dar nu mă numi laș, nici „naționalist de mucava”. Nu știi ce spui, este ușor să arunci gunoi în curtea vecinului. Nu toți cei care au plecat în Israel în anii 1960- 2000 erau sioniști, au plecat și din motive economice. Din alte motive. Acum își atârn decorații de patrioți. Dezbinarea evreilor din Diaspora și a israelienilor este cea mai rea consecință a presiunii permanente aplicate de dușmanii Israelului. Netaniahu a spus – fără Israel, nci evreii din lume nu au o șansă. Aș adăuga - fără Diaspora, nici Israelul nu are șanse. Așa cred. Multe popoare au diaspore și nu le disprețuiesc. Iar falsa popularitate, falsele dezbateri nu aduc decât iritări de moment, entuziasme de moment. Nu cunosc un profet să fi spus – plecați din Israel că ne ia dracu. În afară de un mic gazetar pe care îl cunosc numai eu, dar nu vi-l spun.
Boris Marian Mehr
Critica literară pe net
Critica literară pe Net
Cel mai ușor este să faci o așa zisă critică literară pe un site unde scriu poeți, prozatori și amatori. I-am uitat pe veleitari, mediocri, bebeluși, bătrâni decrepiți, așa cum se exprimă unii rebespierri, cerberi, cekiști în civil care știu a scrie , dar și cum se trage cu naganul în tâmpla nenorocitului de condeir, prea naiv și vulnerabil să nu se ... prindă, că jocul de-a hai să fim mari cel puțin pe site are regulile lui nescrise.
Ibrăileanu, Maiorescu, Gherea, Lovinescu, Călinescu s-ar îmbolnăvi de ciudă în fața sentințelor emise de unii maeștri pe site-uri, ca și de ucenicii lor, gudurăi de profesie. Toată lumea face critică literară pe site, exact cum toată lumea s-ar pricepe la fotbal, box, tenis de câmp, etc.
În principiu sunt de acord cu combaterea agramatismelor, se pot ierta greșelile typo, adică de tastare, sunt de acord cu evitarea textelor anoste, plicticoase, nu sunt de acord când un fals maestru dă verdicte despre taelent și lipsă de har, domeniu foarte hazardat, am să și spun de ce. Artistul care nu are îndoieli este un simplu meșteșugar. Când știi că orice scrii este minunat, imperfectibil și chiar excepțional ești pierdut ca un avion rămas în aer fără motor. De la sublim la ridicol este un pas, a spus bine cel ce a rostit prima oară acest dicton, unii nu fac nici acest pas, ei sunt mereu sublimi, precum arhanghelii.
Critica serioasă nu se bazează numai pe gust, din moment ce despre gusturi nu se discută. Nu suntem la un concurs de gastronomie literară. Nu toți agrează , de pildă, ce scriau Valey, Jarry, Breton, Tzara, Urmuz, Joyce, Eugen Ionescu, ca să nu înșirui sutele de moderniști contemporani cu noi. Literatura, ca și muzica, este mai „ușoară”, mai ”grea”, gen pop, jazz, etc.
Îmi plac site-urile unde lumea nu se insultă, unde nu există teroarea de a fi anatemizat, pus la colț, chiar eliminat, cunosc bine nenorocitele etape, m-am hazardat și eu prin Labirintul minotaurului.
Cum bine spunea un coleg pe care îl stimez, florile să crească, dar mai este nevoie și de prășit. Prășitul se face cu grijă, altfel distrugi grădina, adaug eu.
BORIS MARIAN
Cel mai ușor este să faci o așa zisă critică literară pe un site unde scriu poeți, prozatori și amatori. I-am uitat pe veleitari, mediocri, bebeluși, bătrâni decrepiți, așa cum se exprimă unii rebespierri, cerberi, cekiști în civil care știu a scrie , dar și cum se trage cu naganul în tâmpla nenorocitului de condeir, prea naiv și vulnerabil să nu se ... prindă, că jocul de-a hai să fim mari cel puțin pe site are regulile lui nescrise.
Ibrăileanu, Maiorescu, Gherea, Lovinescu, Călinescu s-ar îmbolnăvi de ciudă în fața sentințelor emise de unii maeștri pe site-uri, ca și de ucenicii lor, gudurăi de profesie. Toată lumea face critică literară pe site, exact cum toată lumea s-ar pricepe la fotbal, box, tenis de câmp, etc.
În principiu sunt de acord cu combaterea agramatismelor, se pot ierta greșelile typo, adică de tastare, sunt de acord cu evitarea textelor anoste, plicticoase, nu sunt de acord când un fals maestru dă verdicte despre taelent și lipsă de har, domeniu foarte hazardat, am să și spun de ce. Artistul care nu are îndoieli este un simplu meșteșugar. Când știi că orice scrii este minunat, imperfectibil și chiar excepțional ești pierdut ca un avion rămas în aer fără motor. De la sublim la ridicol este un pas, a spus bine cel ce a rostit prima oară acest dicton, unii nu fac nici acest pas, ei sunt mereu sublimi, precum arhanghelii.
Critica serioasă nu se bazează numai pe gust, din moment ce despre gusturi nu se discută. Nu suntem la un concurs de gastronomie literară. Nu toți agrează , de pildă, ce scriau Valey, Jarry, Breton, Tzara, Urmuz, Joyce, Eugen Ionescu, ca să nu înșirui sutele de moderniști contemporani cu noi. Literatura, ca și muzica, este mai „ușoară”, mai ”grea”, gen pop, jazz, etc.
Îmi plac site-urile unde lumea nu se insultă, unde nu există teroarea de a fi anatemizat, pus la colț, chiar eliminat, cunosc bine nenorocitele etape, m-am hazardat și eu prin Labirintul minotaurului.
Cum bine spunea un coleg pe care îl stimez, florile să crească, dar mai este nevoie și de prășit. Prășitul se face cu grijă, altfel distrugi grădina, adaug eu.
BORIS MARIAN
Elitism, meritocrație, mediocritate
Elitism, meritocrație, mediocritate
Pe la o vârstă destul de fragedă am început să discut cu mine însumi, așa, ca un copil cu un om mare. Am ajuns la concluzia că sunt un geniu. Nimeni nu mi-a confirmat această convingere, dar nici nu am găsit contraargumente. În ce consta geniul meu? Nu știu exact, citeam mult, orice, eram destul de singuratic, la școală învățam fără efort, aveam și note maxime și mai mici, primul rateu, semnificativ, fiind matematica. Al doilea fost șahul. Eram ambițios, dar degeaba, pierdeam ușor, eram extrem de neatent, iar schemele de atac, concepute cu mari emoții, erau simpliste. Memoria mea era destul de bună, adică rețineam ușor, însă după un timp se ștergeau unele amănunte, ceea ce mi-a atras o dată furia profesorului de română, care m-a prins că încurcam subiectele, de pildă eroul din „Pădurea spânzuraților” nu a fost ciuruit de gloanțe, era la mintea cocoșului, finalul era dintr-o povestire tot al lui Rebreanu. Ok, am ajuns la o nouă concluzie, nu sunt un geniu, dar am talent la poezie. Am scris, cred, mii de poezii, puse în volume, ar fi intrat într-o bibliotecă. Scriam despre orice, mai mult despre mine. Acum scriu, mai rar, mai puțin despre mine, mai prost, spune un critic care cândva mă lăuda aproape fără rezerve. Nu dau nume, nu risc, omul știe .Este un nume..
Acum voi intra în chestiune. După 1989 se vorbește mult despre elitism, meritocrație, mediocritate, este o inflație de elitiști, meritocrați și nici un mediocru. Idioți, cât încape, în limbajul unuia despre altul.
Fiind un om de stânga, am fost împotriva elitismului, pentru că eu consider că sufletele slabe simt nevoia grupării, înregimentării. Nu există certificat de deșteptăciune sau de prostie. O mie de oameni pot avea o părere greșită și un om poate să aibă dreptate. Nu se aplică dictonul „când doi spun că ești beat”, pentru că respectivii pot fi mai beți. Cred în individualism. Sunt un anarhist de tip Rasskolnikov, deși nu aș ucide pe nimeni, niciodată.
Meritocrația are o justificare. Înainte de 1989, dosarul, „slujirea idealurilor” , de fapt slujirea unor șefi cu puteri nelimitate erau aproape singurele criterii de apreciere, deși erau mulți care realmente meritau să fie promovați. În ce mă privește, azi, nu mai urmăresc nici o promovare, slavă Domnului, am ratat Nobelul, restul premiilor nu mă interesează. Cineva m-a sfătuit să-mi administrez cu grijă pensia și chiar să nu mai scriu. Prima parte cu pensia este corectă, vai de viitorul pensionarilor, a doua parte are o doză de otravă „vipereană”, de fapt este o vituperație, pentru că nevoia de scris este la unii ca și nevoia de aer. Desigur, nimeni poate obliga pe nimeni să citească orice bazaconie, asta a rămas în urmă, când trebuiau citite SCÂNTEIA, . cuvântările tovarășului, etc. Răsfoind reviste, circulând pe Net am dat peste versuri minunate, de autori complet necunoscuți. În artă, se știe , succesul nu este sigur niciodată, dar sunt două condiții – să ai talent și să ai noroc. Sunt mulți care cred că talentul se poate cuantifica, se poate aprecia dintr-o ochire. Marele critic Reich-Ranicki, considerat unul dintre titanii criticii literare germane , un om extrem de dur și inflexibil, a ratat de câteva ori , judecând opera unora, apoi și-a recunoscut eroarea. Desigur nu putem nega existența celor lipsiți de talent. Pentru un om care se dăruie scrisului sau altei arte este extrem de dureros să audă - domnule, doamnă nu aveți talent. Este mai rău decât diagnosticul unui medic lipsit de tact. Lipsa de talent, adică mediocritatea ( termenul nu este, etimologic, corect pentru că aurea mediocritas nu era blamată de latini, dimpotrivă, a fi la valoare medie era poziția cea mai liniștită, acum a fi prost sau mediocru este cam același lucru) nu aduce nimic nou în istoria artelor, dar nu putem omorâ un om pentru că nu este talentat. Spartanii aruncau de pe stânca tarpeeană copii cu deficiențe la naștere. Noi, modernii, am depășit această fază. Chinezii au o vorbă – să lăsăm toate florile să crească. Eu cred că porice om este o floare. Nimeni nu se naște buruiană. Poate deveni prin ură și lene.
Cineva m-a atenționat că ura, la o anumită vârstă , dăunează grav sănătății. Are dreptate, dar bolile se pot trata, prostia nu. Nimeni nu s-a tratat de prostie. Dacă boala este intratatabilă, fiind mai gravă decât SIDA, cancer, etc., ce rost are să-i spui unui om că este prost, adică mediocru? După mine este o prostie din partea celui care rostește sentințe fără a putea ajuta cu ceva. Aha? Vrem să defrișăm, vrem să ridicăm nivelul artistic? Da, există o metodă simplă – ignorarea. Lasă omul să respire în pacea lui. Nu-i băga mâinile în ochi, nu-l scuipa în gură, scuzați-mă, nu-i aminti de moși, strămoși. Repet, certificat de om deștept nu se dă nicăieri, nici la Academie, nici la USR, pe care unii o latră de la distanță. Nici apartenența etnică, religioasă nu acordă certificate. Unii se vor revolta, dar voi afirma cu toată tăria că Iisus Christos, pe care eu, prin educația mea, îl consider un fenomen istoric, a fost trădat și este trădat de cei mai mulți care cred în el ca în Mântuitorul. Personajul, mitologia christică este cea mai pură chemare la înțelegere, bunătate, sacrificiu pentru semeni.
Ciudat, câți intoleranți, justițiari de cea mai abjectă sorginte fac rău în numele lui Iisus? La fel și cu islamul și, de ce să nu recunoaștem, chiar Biblia conține pasaje de o cutremurătoare cruzime. Omenirea este dominată de cruzime, așa cred, cu toată durerea. Altfel am trăi în Rai, nu am avea nevoie să mai murim.
Închei, dar mă voi referi pe scurt la rolul site-urilor literare de pe Net. Fiind o fire reactivă, am reușit pe Net să mă cert și să fac rău mie, unor oameni apropiați numai datorită rapidității de transmitere ale unor mesaje pe care, ulterior le-am regretat. Un site m-a și eliminat, deși am cerut și scuze, era o reacție la o reacție, etc. În general site-urile literare sunt destinate tinerilor. Un „babalâc” ca mine, o spun cu toată ironia, pentru că , spiritual, sunt același ca și acum 50 de ani, nu mă laud, nu are ce căuta ca măgarul între oi ( scuze
). Am primit bobârnace și chiar înjurături de la imberbi, tineri care nu știu încă să se exprime civilizat sau nu vor să se exprime civilizat. Nu am pretenția să fiu adulat că am o vârstă. Dar, poate că și eu gândeam la fel, există prejudecata generației tinere, că tot ce a trecut nu mai are valoare. Este istorica falie dintre generații. Omenirea nu a învățat nimic din istorie. Fiecare face propriile greșeli. Se spune că înțeleptul învață din greșelile altora, prostul numai din greșelile lui și nici atunci.
Am doi nepoți, Domnul să le dea noroc și sănătate, sunt departe, peste ocean, nu am cum să-i plictisesc cu sfaturi. Nici nu m-ar asculta. Dar nici eu nu mai înțeleg ce înțeleg ei. Intervine aceeași necesitate –
înțelegerea umană, suntem cu toții fiii pământului. Nimeni nu este veșnic, iar timpul nu este prietenul omului. Mai mult, America nu a fost descoperită nici măcar de Columb, iar unii cred că o descoperă acum. Mă opresc, semn de bătrânețe, vorbă lungă. Un adaus și gata – nu am urât și nu urăsc pe nimeni, dar reacționez cu viteza fulgerului( sigur nu este bine) când mă simt atacat și pe nedrept, deși uneori pot să greșesc chiar grav. Recunosc că am greșit, când văd că și adversarul simte un regret. Nu întind niciodată al doilea obraz, dar nici nu doresc nimicirea cuiva. Iar dorința de a-l declara pe un semen un nimic există. Este o crimă în plan virtual. Tot ce am ceriticat aici se referă și la mine. Homo sum.
Boris Marian
Pe la o vârstă destul de fragedă am început să discut cu mine însumi, așa, ca un copil cu un om mare. Am ajuns la concluzia că sunt un geniu. Nimeni nu mi-a confirmat această convingere, dar nici nu am găsit contraargumente. În ce consta geniul meu? Nu știu exact, citeam mult, orice, eram destul de singuratic, la școală învățam fără efort, aveam și note maxime și mai mici, primul rateu, semnificativ, fiind matematica. Al doilea fost șahul. Eram ambițios, dar degeaba, pierdeam ușor, eram extrem de neatent, iar schemele de atac, concepute cu mari emoții, erau simpliste. Memoria mea era destul de bună, adică rețineam ușor, însă după un timp se ștergeau unele amănunte, ceea ce mi-a atras o dată furia profesorului de română, care m-a prins că încurcam subiectele, de pildă eroul din „Pădurea spânzuraților” nu a fost ciuruit de gloanțe, era la mintea cocoșului, finalul era dintr-o povestire tot al lui Rebreanu. Ok, am ajuns la o nouă concluzie, nu sunt un geniu, dar am talent la poezie. Am scris, cred, mii de poezii, puse în volume, ar fi intrat într-o bibliotecă. Scriam despre orice, mai mult despre mine. Acum scriu, mai rar, mai puțin despre mine, mai prost, spune un critic care cândva mă lăuda aproape fără rezerve. Nu dau nume, nu risc, omul știe .Este un nume..
Acum voi intra în chestiune. După 1989 se vorbește mult despre elitism, meritocrație, mediocritate, este o inflație de elitiști, meritocrați și nici un mediocru. Idioți, cât încape, în limbajul unuia despre altul.
Fiind un om de stânga, am fost împotriva elitismului, pentru că eu consider că sufletele slabe simt nevoia grupării, înregimentării. Nu există certificat de deșteptăciune sau de prostie. O mie de oameni pot avea o părere greșită și un om poate să aibă dreptate. Nu se aplică dictonul „când doi spun că ești beat”, pentru că respectivii pot fi mai beți. Cred în individualism. Sunt un anarhist de tip Rasskolnikov, deși nu aș ucide pe nimeni, niciodată.
Meritocrația are o justificare. Înainte de 1989, dosarul, „slujirea idealurilor” , de fapt slujirea unor șefi cu puteri nelimitate erau aproape singurele criterii de apreciere, deși erau mulți care realmente meritau să fie promovați. În ce mă privește, azi, nu mai urmăresc nici o promovare, slavă Domnului, am ratat Nobelul, restul premiilor nu mă interesează. Cineva m-a sfătuit să-mi administrez cu grijă pensia și chiar să nu mai scriu. Prima parte cu pensia este corectă, vai de viitorul pensionarilor, a doua parte are o doză de otravă „vipereană”, de fapt este o vituperație, pentru că nevoia de scris este la unii ca și nevoia de aer. Desigur, nimeni poate obliga pe nimeni să citească orice bazaconie, asta a rămas în urmă, când trebuiau citite SCÂNTEIA, . cuvântările tovarășului, etc. Răsfoind reviste, circulând pe Net am dat peste versuri minunate, de autori complet necunoscuți. În artă, se știe , succesul nu este sigur niciodată, dar sunt două condiții – să ai talent și să ai noroc. Sunt mulți care cred că talentul se poate cuantifica, se poate aprecia dintr-o ochire. Marele critic Reich-Ranicki, considerat unul dintre titanii criticii literare germane , un om extrem de dur și inflexibil, a ratat de câteva ori , judecând opera unora, apoi și-a recunoscut eroarea. Desigur nu putem nega existența celor lipsiți de talent. Pentru un om care se dăruie scrisului sau altei arte este extrem de dureros să audă - domnule, doamnă nu aveți talent. Este mai rău decât diagnosticul unui medic lipsit de tact. Lipsa de talent, adică mediocritatea ( termenul nu este, etimologic, corect pentru că aurea mediocritas nu era blamată de latini, dimpotrivă, a fi la valoare medie era poziția cea mai liniștită, acum a fi prost sau mediocru este cam același lucru) nu aduce nimic nou în istoria artelor, dar nu putem omorâ un om pentru că nu este talentat. Spartanii aruncau de pe stânca tarpeeană copii cu deficiențe la naștere. Noi, modernii, am depășit această fază. Chinezii au o vorbă – să lăsăm toate florile să crească. Eu cred că porice om este o floare. Nimeni nu se naște buruiană. Poate deveni prin ură și lene.
Cineva m-a atenționat că ura, la o anumită vârstă , dăunează grav sănătății. Are dreptate, dar bolile se pot trata, prostia nu. Nimeni nu s-a tratat de prostie. Dacă boala este intratatabilă, fiind mai gravă decât SIDA, cancer, etc., ce rost are să-i spui unui om că este prost, adică mediocru? După mine este o prostie din partea celui care rostește sentințe fără a putea ajuta cu ceva. Aha? Vrem să defrișăm, vrem să ridicăm nivelul artistic? Da, există o metodă simplă – ignorarea. Lasă omul să respire în pacea lui. Nu-i băga mâinile în ochi, nu-l scuipa în gură, scuzați-mă, nu-i aminti de moși, strămoși. Repet, certificat de om deștept nu se dă nicăieri, nici la Academie, nici la USR, pe care unii o latră de la distanță. Nici apartenența etnică, religioasă nu acordă certificate. Unii se vor revolta, dar voi afirma cu toată tăria că Iisus Christos, pe care eu, prin educația mea, îl consider un fenomen istoric, a fost trădat și este trădat de cei mai mulți care cred în el ca în Mântuitorul. Personajul, mitologia christică este cea mai pură chemare la înțelegere, bunătate, sacrificiu pentru semeni.
Ciudat, câți intoleranți, justițiari de cea mai abjectă sorginte fac rău în numele lui Iisus? La fel și cu islamul și, de ce să nu recunoaștem, chiar Biblia conține pasaje de o cutremurătoare cruzime. Omenirea este dominată de cruzime, așa cred, cu toată durerea. Altfel am trăi în Rai, nu am avea nevoie să mai murim.
Închei, dar mă voi referi pe scurt la rolul site-urilor literare de pe Net. Fiind o fire reactivă, am reușit pe Net să mă cert și să fac rău mie, unor oameni apropiați numai datorită rapidității de transmitere ale unor mesaje pe care, ulterior le-am regretat. Un site m-a și eliminat, deși am cerut și scuze, era o reacție la o reacție, etc. În general site-urile literare sunt destinate tinerilor. Un „babalâc” ca mine, o spun cu toată ironia, pentru că , spiritual, sunt același ca și acum 50 de ani, nu mă laud, nu are ce căuta ca măgarul între oi ( scuze
). Am primit bobârnace și chiar înjurături de la imberbi, tineri care nu știu încă să se exprime civilizat sau nu vor să se exprime civilizat. Nu am pretenția să fiu adulat că am o vârstă. Dar, poate că și eu gândeam la fel, există prejudecata generației tinere, că tot ce a trecut nu mai are valoare. Este istorica falie dintre generații. Omenirea nu a învățat nimic din istorie. Fiecare face propriile greșeli. Se spune că înțeleptul învață din greșelile altora, prostul numai din greșelile lui și nici atunci.
Am doi nepoți, Domnul să le dea noroc și sănătate, sunt departe, peste ocean, nu am cum să-i plictisesc cu sfaturi. Nici nu m-ar asculta. Dar nici eu nu mai înțeleg ce înțeleg ei. Intervine aceeași necesitate –
înțelegerea umană, suntem cu toții fiii pământului. Nimeni nu este veșnic, iar timpul nu este prietenul omului. Mai mult, America nu a fost descoperită nici măcar de Columb, iar unii cred că o descoperă acum. Mă opresc, semn de bătrânețe, vorbă lungă. Un adaus și gata – nu am urât și nu urăsc pe nimeni, dar reacționez cu viteza fulgerului( sigur nu este bine) când mă simt atacat și pe nedrept, deși uneori pot să greșesc chiar grav. Recunosc că am greșit, când văd că și adversarul simte un regret. Nu întind niciodată al doilea obraz, dar nici nu doresc nimicirea cuiva. Iar dorința de a-l declara pe un semen un nimic există. Este o crimă în plan virtual. Tot ce am ceriticat aici se referă și la mine. Homo sum.
Boris Marian
Marțianul imaginar și real
Marțianul imaginar și real
Puțini s-au ocupat cu imaginea marțianului în cultura lumii. Prin 1905, un pictor l-a înfățișat șezând pe o stradă, nu se știe din ce oraș, apoi, un alt tablou datând din 1918, ne arată un alt marțian în aceeași poziție. Apăruți în grupuri izolate, cu secole în urmă, ei au fost tolerați la început. Este drept că unele state le-au impus plata unor impozite. De unde aveau bani, nu se știe. Literatura i-a ocolit, s-a creat un tabu - tema despre marțieni. Desenatorii au fost mai puțin reticenți. Nas de sileni, de fauni, buze groase, urechi mari, clăpăuge. Dar nu semănau cu caprele, țapii. Caricaturiștii au încercat, fără succes să-i înfățișeze, nimeni nu știa exact ce înseamnă „tipul marțian”. Unii i-au comparat cu franțujii, italienii, grecii, turcii, nici vorbă. A apărut o carte în care se cerea nimicirea lor. Măștile de carnaval încercau să redea chipul de marțian. Niște militari beți au prins doi marțieni și au încercat să le taie bărbile. A fost imposibil, bărbile erau din sârmă foarte rezistentă. Militarii au simțit chiar o furnicătură în braț, ca de curent electric. Au fost descoperiți marțieni cu pistrui, alții cu părul roșu. S-a răspândit zvonul că erau murdari, că miroseau a ceapă și usturoi. Total fals.
Un cercetător a stabilit că mirosul era de chimicale. Marțienii erau produse de sinteză. Aveau familie, soție, copii. Ciudată era contradicția dintre imaginea marțianului murdar și puturos și marțianul inteligent, cuceritor al Planetei. Aveau și o muzică oarecum ciudată, amintind de dansurile antice, orientale. Înmulțindu-se , a fost nevoie de semne distinctive, pentru ca pământenii să nu se împerecheze cu marțienii. De ce? Nu știa nimeni. Ar fi fost interesant ce ar fi ieșit dintr-o căsătorie mixtă. De fapt ele deja existau, dar nu se știa exacxt care cu cine. Marțienii începuseră să semene cu pământenii. Erau negustori, meseriași, bancheri. În armată nu erau primiți, era mai bine, mai sigur. Unii s-au făcu cârciumari. Se spunea că toarnă apă cu acid sulfuric în țuică, dar nu s-a dovedit. Înainte de apariția automobilului, marțienii erau căruțași, s-au găsit desene și tablouri în ulei cu marțieni-vizitii. Mai ciudat, au existat marțieni ciobani, marțieni agricultori. Se spunea că sunt vicleni, lași, nu s-a dovedit. De fapt, între pământeni sunt și acum destui vicleni, lași, buni, răi. Au apărut și marțieni surzi, orbi, bâlbâiți, de te mirai, ce naiba au venit pe Pământ, când puteau sta bine pe planeta lor roșie. Cum deosebeai un marțian de un pământean? Greu, dar se putea face o deosebire. Nu una, o mie.
În primul rând, marțienii nu au ce căuta pe Pământ. Apoi, limba lor era greu de înțeles, dar o dată învățată limba locului, li se învârteau vorbele în gură de te apuca amețeala. Unii au vrut să-i trmită în iad. Zadarnic, marțienii nu ard. Este o chestie inexplicabilă, împușcați mai merge, dar nu ard. Au fost bănuiți de vrăjitorie, de ritualuri groaznice, că beau sânge de copil, nu aveau nici pe dracul, nici burta nu-i durea. Mai mult, au început să călătorească în toate țările.
Nu era țară să nu dai de un marțian, de o comunitate de marțieni. Se rugau la același Dumnezeu ca și pământenii. Doamne, iartă-mă, de unde știau ei de Dumnezeul pământenilor? Păi, spuneau ei, nu a făcut Dumnezeu Universul? Da, așa este. Păi, pe Marte cine l-a făcut, nu Dumnezeu? Este. Atunci? Atunci, ce? Voi nu erați când s-a mânuit lumea. Ce spui, bre? Care mântuire, că ticăloșia este la mare cinste pe Pământ. Aici discuția se împotmolea.
Acum noi nu știm câți marțieni sunt pe Pământ. Se vorbește de o conjurație, de cucerirea Pământului de către marțieni. Unii spun – să-l ia dracului de Pământ, plecăm și noi pe Marte, poate că acolo nu mai sunt nici războaie, nici foamete.
BORIS MARIAN
Puțini s-au ocupat cu imaginea marțianului în cultura lumii. Prin 1905, un pictor l-a înfățișat șezând pe o stradă, nu se știe din ce oraș, apoi, un alt tablou datând din 1918, ne arată un alt marțian în aceeași poziție. Apăruți în grupuri izolate, cu secole în urmă, ei au fost tolerați la început. Este drept că unele state le-au impus plata unor impozite. De unde aveau bani, nu se știe. Literatura i-a ocolit, s-a creat un tabu - tema despre marțieni. Desenatorii au fost mai puțin reticenți. Nas de sileni, de fauni, buze groase, urechi mari, clăpăuge. Dar nu semănau cu caprele, țapii. Caricaturiștii au încercat, fără succes să-i înfățișeze, nimeni nu știa exact ce înseamnă „tipul marțian”. Unii i-au comparat cu franțujii, italienii, grecii, turcii, nici vorbă. A apărut o carte în care se cerea nimicirea lor. Măștile de carnaval încercau să redea chipul de marțian. Niște militari beți au prins doi marțieni și au încercat să le taie bărbile. A fost imposibil, bărbile erau din sârmă foarte rezistentă. Militarii au simțit chiar o furnicătură în braț, ca de curent electric. Au fost descoperiți marțieni cu pistrui, alții cu părul roșu. S-a răspândit zvonul că erau murdari, că miroseau a ceapă și usturoi. Total fals.
Un cercetător a stabilit că mirosul era de chimicale. Marțienii erau produse de sinteză. Aveau familie, soție, copii. Ciudată era contradicția dintre imaginea marțianului murdar și puturos și marțianul inteligent, cuceritor al Planetei. Aveau și o muzică oarecum ciudată, amintind de dansurile antice, orientale. Înmulțindu-se , a fost nevoie de semne distinctive, pentru ca pământenii să nu se împerecheze cu marțienii. De ce? Nu știa nimeni. Ar fi fost interesant ce ar fi ieșit dintr-o căsătorie mixtă. De fapt ele deja existau, dar nu se știa exacxt care cu cine. Marțienii începuseră să semene cu pământenii. Erau negustori, meseriași, bancheri. În armată nu erau primiți, era mai bine, mai sigur. Unii s-au făcu cârciumari. Se spunea că toarnă apă cu acid sulfuric în țuică, dar nu s-a dovedit. Înainte de apariția automobilului, marțienii erau căruțași, s-au găsit desene și tablouri în ulei cu marțieni-vizitii. Mai ciudat, au existat marțieni ciobani, marțieni agricultori. Se spunea că sunt vicleni, lași, nu s-a dovedit. De fapt, între pământeni sunt și acum destui vicleni, lași, buni, răi. Au apărut și marțieni surzi, orbi, bâlbâiți, de te mirai, ce naiba au venit pe Pământ, când puteau sta bine pe planeta lor roșie. Cum deosebeai un marțian de un pământean? Greu, dar se putea face o deosebire. Nu una, o mie.
În primul rând, marțienii nu au ce căuta pe Pământ. Apoi, limba lor era greu de înțeles, dar o dată învățată limba locului, li se învârteau vorbele în gură de te apuca amețeala. Unii au vrut să-i trmită în iad. Zadarnic, marțienii nu ard. Este o chestie inexplicabilă, împușcați mai merge, dar nu ard. Au fost bănuiți de vrăjitorie, de ritualuri groaznice, că beau sânge de copil, nu aveau nici pe dracul, nici burta nu-i durea. Mai mult, au început să călătorească în toate țările.
Nu era țară să nu dai de un marțian, de o comunitate de marțieni. Se rugau la același Dumnezeu ca și pământenii. Doamne, iartă-mă, de unde știau ei de Dumnezeul pământenilor? Păi, spuneau ei, nu a făcut Dumnezeu Universul? Da, așa este. Păi, pe Marte cine l-a făcut, nu Dumnezeu? Este. Atunci? Atunci, ce? Voi nu erați când s-a mânuit lumea. Ce spui, bre? Care mântuire, că ticăloșia este la mare cinste pe Pământ. Aici discuția se împotmolea.
Acum noi nu știm câți marțieni sunt pe Pământ. Se vorbește de o conjurație, de cucerirea Pământului de către marțieni. Unii spun – să-l ia dracului de Pământ, plecăm și noi pe Marte, poate că acolo nu mai sunt nici războaie, nici foamete.
BORIS MARIAN
Credo – etica și profesia
Prietenilor și neprietenilor de pe RoLit
Am întrebat-o cândva pe o fată de la Medicină ce i se pare mai important – iubirea de semeni sau profesionalismul. Mi-a răspuns fără șovăire – profesionalismul. Întrebarea mea era intenționat eronată. Acest „sau” crează o prăpastie greu de trecut.
Profesia mea este de inginer chimist. Pe când lucram într-o uzină, ca director tehnic, am avut de a face cu un accident mortal. A trebuit să fac față unor interogatorii la Procuratură. Procurorul era un tânăr ambițios care ținea morțiș să mă scoată vinovat. Am rezistat cu mult efort, mi-am păstrat calmul. Pedepsele au fost ușoare pentru maistru și pentru șeful secției.Eu am primit o amendă administrativă. Dar și acum mă simt vinovat. Mi-am trădat și profesia și etica. Cauzele accidentului erau clare - neatenția lucrătorilor care erau slab instruiți și starea precară sub aspectul automatizării, la utilajul respectiv. Se știe că termenele de punere în funcțiune pe vremea mea ( ehei, am 69 de ani, unii îmi spun cu multă „bunăvoință”, bătrâne) erau stabilite la nivele înalte fără consultări serioase. Dacă mă opuneam, eram scos automat din funcție. Am sperat să nu avem accidente.
Acum revin la literatură. RoLit combate mediocritatea. Frumos. Dar cine, în afară de Dumnezeu, poate stabili limita prostiei, a mediocrității ? Kafka, de pildă, a fost respins de mai mulți editori, mulți poeți excepționali au murit necunoscuți. Mediocritatea nu se combate cu parul, cu mitocănia, cu bădărănia pe care o văd și pe stradă. Cred că arta umanizează oamenii. Dar să nu uităm, păstrând proporțiile că Goering iubea picturile și sculpturile, luxul, fastul, Goebbels era un orator de excepție, Hitler picta, iubea muzica ( Wagner, în special, dar și pe evreul Mendelssohn-Bartholdy) , se iniția în arhitectură, Stalin citea poezie, proză, în tinerețe a scris și poeme de dragoste, etc. Cunosc destui neoameni care spun că iubesc arta.
Eu scriu de pe la 18 ani, am publicat destul de tânăr, mai mult poezie, desigur, nepatriotică, în stil propriu, mi-am făcut prieteni între cititori și scriitori. Dar și dușmani. De ce? Nu știu. Nu am așteptat niciodată laude, dacă au fost, bine, de nu, iar bine. Un critic acerb mi-a fost Arthur Silvestri, pe când era un emul al lui Barbu. Mi-au fost prieteni Nicolae Dragoș, Florin Mugur, mentor Geo Dumitrescu.
Cred că un artist adevărat nu poate fi rău la suflet, pentru că arta nu este o profesie, nu este nici inginerie, nici medicină, deși ar trebui să există artă și în aceste domenii mai aride, dar eu am întâlnit în breasla autorilor de poezie, proză, patimi urâte, oameni schimonosiți de ură.
Nu mint când spun că nu am urât pe nimeni, dar nici nu am educația christică să întind obrazul. Mi s-a amintit uneori că sunt evreu ( mai pe ascuns, jidan), nu mi-a fost rușine, dimpotrivă, am mândria unui neam de cărturari de două milenii. Nu sunt nici fanatic, nici religios. Dar antisemitismul mi-a trezit cele mai vii repulsii, am rude ucise în anii războiului, nimeni nu uită așa ceva, eu m-am născut în refugiu, sub bombardamente.
În ultimii ani mi-am pierdut încrederea în poezia cu rimă, fără rimă, cu metafore, fără metafore, nu gust nici teribilismele cu referiri la borâtură, mirosuri fetide, fiziologie umană, etc. Scriu ce îmi place, ceva între poezie și proză. Repet, nu aștept laude, dar nici înjurături.
Mama m-a învățat respectul pentru bătrâni. Nu mă simt încă bătrân, mi-este milă de cei care nu mai aud, nu mai văd, nu se mai mișcă, au Alzheimer. O milă normală. La noi, a-i spune cuiva că-l caută moartea pe acasă pare o glumă bună. Eu zic să-i stea în gât aceluia care glumește astfel, că de moarte nu scapă nimeni.
Nu-mi place nici familiarismul, înainte, între aristocrați, familiarismul era cel mai prost mod de a aborda pe cineva. Americanii, din spirit antieuropean au introdus un familiarism destul de dezagreabil. Deci sunt o fire dificilă. Nu mă consider nici rău, nici prost, nici mediocru, nici mincinos, nici sfânt.
. Cei care se simt vizați sunt rugați să scrie în alte părți, nu accept comentarii de genul celor citite în ultimul timp. În mod normal trebuia să mă retrag, dar de ce să fiu laș? Încerc să rezist. Eu înțeleg că există și cauze obiective – suntem din generații diferite, dar tot oameni suntem, supuși păcatelor și Marii Legi a Timpului. Fiți sănătoși.
Boris Marian
Prietenilor și neprietenilor de pe RoLit
Am întrebat-o cândva pe o fată de la Medicină ce i se pare mai important – iubirea de semeni sau profesionalismul. Mi-a răspuns fără șovăire – profesionalismul. Întrebarea mea era intenționat eronată. Acest „sau” crează o prăpastie greu de trecut.
Profesia mea este de inginer chimist. Pe când lucram într-o uzină, ca director tehnic, am avut de a face cu un accident mortal. A trebuit să fac față unor interogatorii la Procuratură. Procurorul era un tânăr ambițios care ținea morțiș să mă scoată vinovat. Am rezistat cu mult efort, mi-am păstrat calmul. Pedepsele au fost ușoare pentru maistru și pentru șeful secției.Eu am primit o amendă administrativă. Dar și acum mă simt vinovat. Mi-am trădat și profesia și etica. Cauzele accidentului erau clare - neatenția lucrătorilor care erau slab instruiți și starea precară sub aspectul automatizării, la utilajul respectiv. Se știe că termenele de punere în funcțiune pe vremea mea ( ehei, am 69 de ani, unii îmi spun cu multă „bunăvoință”, bătrâne) erau stabilite la nivele înalte fără consultări serioase. Dacă mă opuneam, eram scos automat din funcție. Am sperat să nu avem accidente.
Acum revin la literatură. RoLit combate mediocritatea. Frumos. Dar cine, în afară de Dumnezeu, poate stabili limita prostiei, a mediocrității ? Kafka, de pildă, a fost respins de mai mulți editori, mulți poeți excepționali au murit necunoscuți. Mediocritatea nu se combate cu parul, cu mitocănia, cu bădărănia pe care o văd și pe stradă. Cred că arta umanizează oamenii. Dar să nu uităm, păstrând proporțiile că Goering iubea picturile și sculpturile, luxul, fastul, Goebbels era un orator de excepție, Hitler picta, iubea muzica ( Wagner, în special, dar și pe evreul Mendelssohn-Bartholdy) , se iniția în arhitectură, Stalin citea poezie, proză, în tinerețe a scris și poeme de dragoste, etc. Cunosc destui neoameni care spun că iubesc arta.
Eu scriu de pe la 18 ani, am publicat destul de tânăr, mai mult poezie, desigur, nepatriotică, în stil propriu, mi-am făcut prieteni între cititori și scriitori. Dar și dușmani. De ce? Nu știu. Nu am așteptat niciodată laude, dacă au fost, bine, de nu, iar bine. Un critic acerb mi-a fost Arthur Silvestri, pe când era un emul al lui Barbu. Mi-au fost prieteni Nicolae Dragoș, Florin Mugur, mentor Geo Dumitrescu.
Cred că un artist adevărat nu poate fi rău la suflet, pentru că arta nu este o profesie, nu este nici inginerie, nici medicină, deși ar trebui să există artă și în aceste domenii mai aride, dar eu am întâlnit în breasla autorilor de poezie, proză, patimi urâte, oameni schimonosiți de ură.
Nu mint când spun că nu am urât pe nimeni, dar nici nu am educația christică să întind obrazul. Mi s-a amintit uneori că sunt evreu ( mai pe ascuns, jidan), nu mi-a fost rușine, dimpotrivă, am mândria unui neam de cărturari de două milenii. Nu sunt nici fanatic, nici religios. Dar antisemitismul mi-a trezit cele mai vii repulsii, am rude ucise în anii războiului, nimeni nu uită așa ceva, eu m-am născut în refugiu, sub bombardamente.
În ultimii ani mi-am pierdut încrederea în poezia cu rimă, fără rimă, cu metafore, fără metafore, nu gust nici teribilismele cu referiri la borâtură, mirosuri fetide, fiziologie umană, etc. Scriu ce îmi place, ceva între poezie și proză. Repet, nu aștept laude, dar nici înjurături.
Mama m-a învățat respectul pentru bătrâni. Nu mă simt încă bătrân, mi-este milă de cei care nu mai aud, nu mai văd, nu se mai mișcă, au Alzheimer. O milă normală. La noi, a-i spune cuiva că-l caută moartea pe acasă pare o glumă bună. Eu zic să-i stea în gât aceluia care glumește astfel, că de moarte nu scapă nimeni.
Nu-mi place nici familiarismul, înainte, între aristocrați, familiarismul era cel mai prost mod de a aborda pe cineva. Americanii, din spirit antieuropean au introdus un familiarism destul de dezagreabil. Deci sunt o fire dificilă. Nu mă consider nici rău, nici prost, nici mediocru, nici mincinos, nici sfânt.
. Cei care se simt vizați sunt rugați să scrie în alte părți, nu accept comentarii de genul celor citite în ultimul timp. În mod normal trebuia să mă retrag, dar de ce să fiu laș? Încerc să rezist. Eu înțeleg că există și cauze obiective – suntem din generații diferite, dar tot oameni suntem, supuși păcatelor și Marii Legi a Timpului. Fiți sănătoși.
Boris Marian
Agonia.ro este un site foarte popular, dar nu este corect
Sunt obligat să scriu o jalbă , o fi cam caraghios, dar nu pot înțelege atitudinea celor care redactează
agonia.ro. Mi se șterg de circa șase luni toate textele, mi se spune că aș fi insultat pe cineva, asta afirmă Paull Bogdan și Radu Herinean. Am scris fără nici un rezultat, am cerut cu umilință nemeritată să fiu scuzat dacă am atins onoarea cuiva, dar nimic. De ce? Cred că nici ei nu mai știu. Este normal?.
agonia.ro. Mi se șterg de circa șase luni toate textele, mi se spune că aș fi insultat pe cineva, asta afirmă Paull Bogdan și Radu Herinean. Am scris fără nici un rezultat, am cerut cu umilință nemeritată să fiu scuzat dacă am atins onoarea cuiva, dar nimic. De ce? Cred că nici ei nu mai știu. Este normal?.
Note despre avangardism
Note asupra avangardismului românesc înainte și după 1944
În noiembrie 1944 apărea revista „Orizont” care a rezistat până în martie 1947, adică până la numărul 42. Inițiator era Sașa Pană, colaboratori - C. Nisipeanu, Stephan Roll (Gh. Dinu), Ion Vitner, Ion Călugăru, Tristan Tzara, Jules Perahim, ș.a. Oameni de stânga, unii comunilști-ilegaliști. Dar regimul nu avea nevoie de experimente. .„Strungul, plugul și condeiul”, poemul din 1948, satisfăcea nevoile propagandistise ale momentului. Avangarda în România a sucombat după război, deși Gellu Naum, Virgil Teodorescu s-au adaptat la noile condiții, cel de al doilea fiind la un moment dat și președinte al Uniunii Scriitorilor. Arghezi, un simpatizant al avangardei depășise de mult faza experimentelor. Nici el nu a fost agreat la început, de PCR.
În Franța, Elveția, Italia, Germania, avangarda cunoscuse „dizidențe”, influențe, persecuții ( în Germania nazistă, URSS). Maiakovski, un vajnic futurist, a încercat o adaptare care nu i-a reușit, astfel că în 1932 se sinucide ( sau este ucis). În România interbelică au apărut o puzderie de reviste , multe efemere, cu nume de tot felul, de la ”Muci”, la organul masculin, apoi SIMBOLUL, Chemarea, Contimporanul, Clopotul, 75 HP, Punct, Integral, URMUZ, UNU, Radical, Alge, Ulise, Zodiac, Pinguinul, Meridian, ș.a. Prin anii 70, în România, au fost acceptați oniricii, care s-au numit Țepeneag, Ivănceanu, V. Oișteanu, chiar și Dimov, mult mai în vârstă, dar cenzura veghea și i-a risipit.
Să privim în urmă, de la Urmuz încoace. Demetru Demetrescu-Buzău, cu o operă de câteva zeci de pagini a intrat în istoria literaturii după o viață destul de scurtă ( 1883—1923), fiind găsit mort, sub un boschet, la Șosea, o sinucidere absurdă. A fost considerat un echivalent al lui Jarry din Franța, dar modelul este mult mai cunoscut.
Cel mai prestigios avangardist a fost, desigur, Tristan Tzara (Samuel Rosenstock), fondatorul mișcării DADA, la Zurich, în 1916. Poemul reprezentativ este „Omul aproximativ”. A trăit între anii 1896 (Moinești, unde a fost ridicat un monument în cinstea sa) și 1963 (Paris, înmormântat la Montmartre). Membru al PCFrancez, participant la rezistența antifascistă, Tzara a fost spre final abandonat de prieteni, era un om dificil, inabordabil.
Ion Vinea ( 1895-1964) pe numele său, Eugen Iovanaki, era din Giurgiu, s-a afirmat la București ca un scriitor cu multiple valențe, a suferit rigorile regimului comunist, dar meritele sale literare sunt incontestabile ( poezie, proză). Adrian Maniu ( 1891-1968, București) a fost marginalizat după 1944, deși talentul său depășea pe cel al scriitorilor în vogă.
Marcel Janco (Iancu) a fost artist plastic, arhitect cu proiecte realizate în Capitală, a ilustrat publicațiile avangardiștilor, s-a născut la București, a locuit la Paris, în alte orașe, a fost martor al Pogromului legionar din ianuarie 1941, a părăsit imediat România, a murit la Ein Hod, satul artiștilor din Israel, unde se află o colecție –muzeu cu lucrările sale. Este un artist de talie internațională.
Am putea numi mulți artiști, literați care s-au dedicat avangardei sau au trecut prin faza avangardistă – Ilarie Voronca, plecat la Paris, Victor Brauner, un mare pictor, plecat la tot la Paris, Stephen Roll a murit la București, marginalizat, M.H.Maxy, artist plastic, fost director al Muzeului de Artă din București, adoptat de regim, A.L. Zissu , lider sionist, scriitor de factură avangardistă, fost deținut politic în anii 50, B. Fundoianu, plecat din Herța, ajuns la Paris, un nume de rezonanță, ucis la Auschwitz, Geo Bogza, perfect adaptat la rigorile sistemului comunist, deși un talent autentic, Isidore Isou, Gherasim Luca, H. Bonciu, Sesto Pals, Jacques Costin, Jonathan X. Uranus ( M. Avramescu), nume care au dispărut treptat de pe firmament. Nu-l putem omite pe marele dramaturg Eugen Ionescu.
În concluzie susținem o opinie proprie - avangardismul s-a născut ca o mișcare revoluționară în artă și s-a stins ca orice revoluție, el nu reprezintă o tradiție și cine încearcă să facă din avangardism o mișcare perpetuă ne amintește de Troțki și „revoluția permanentă”. Talentele puternice au rezistat tentației demolatoare și au urmat căi proprii, precum Arghezi, Eugen Ionescu, Ion Barbu, B. Fundoianu, Marcel Iancu, Victor Brauner, ș.a. Artele plastice au primit mai mult de la avangardism decât literatura. În literatură, avangardismul a născut epigoni și pseudo-talente care și acum se agită pentru a se afirma. Experimentul nu poate fi decât o primă treaptă spre arta adevărată.
Boris Marian
În noiembrie 1944 apărea revista „Orizont” care a rezistat până în martie 1947, adică până la numărul 42. Inițiator era Sașa Pană, colaboratori - C. Nisipeanu, Stephan Roll (Gh. Dinu), Ion Vitner, Ion Călugăru, Tristan Tzara, Jules Perahim, ș.a. Oameni de stânga, unii comunilști-ilegaliști. Dar regimul nu avea nevoie de experimente. .„Strungul, plugul și condeiul”, poemul din 1948, satisfăcea nevoile propagandistise ale momentului. Avangarda în România a sucombat după război, deși Gellu Naum, Virgil Teodorescu s-au adaptat la noile condiții, cel de al doilea fiind la un moment dat și președinte al Uniunii Scriitorilor. Arghezi, un simpatizant al avangardei depășise de mult faza experimentelor. Nici el nu a fost agreat la început, de PCR.
În Franța, Elveția, Italia, Germania, avangarda cunoscuse „dizidențe”, influențe, persecuții ( în Germania nazistă, URSS). Maiakovski, un vajnic futurist, a încercat o adaptare care nu i-a reușit, astfel că în 1932 se sinucide ( sau este ucis). În România interbelică au apărut o puzderie de reviste , multe efemere, cu nume de tot felul, de la ”Muci”, la organul masculin, apoi SIMBOLUL, Chemarea, Contimporanul, Clopotul, 75 HP, Punct, Integral, URMUZ, UNU, Radical, Alge, Ulise, Zodiac, Pinguinul, Meridian, ș.a. Prin anii 70, în România, au fost acceptați oniricii, care s-au numit Țepeneag, Ivănceanu, V. Oișteanu, chiar și Dimov, mult mai în vârstă, dar cenzura veghea și i-a risipit.
Să privim în urmă, de la Urmuz încoace. Demetru Demetrescu-Buzău, cu o operă de câteva zeci de pagini a intrat în istoria literaturii după o viață destul de scurtă ( 1883—1923), fiind găsit mort, sub un boschet, la Șosea, o sinucidere absurdă. A fost considerat un echivalent al lui Jarry din Franța, dar modelul este mult mai cunoscut.
Cel mai prestigios avangardist a fost, desigur, Tristan Tzara (Samuel Rosenstock), fondatorul mișcării DADA, la Zurich, în 1916. Poemul reprezentativ este „Omul aproximativ”. A trăit între anii 1896 (Moinești, unde a fost ridicat un monument în cinstea sa) și 1963 (Paris, înmormântat la Montmartre). Membru al PCFrancez, participant la rezistența antifascistă, Tzara a fost spre final abandonat de prieteni, era un om dificil, inabordabil.
Ion Vinea ( 1895-1964) pe numele său, Eugen Iovanaki, era din Giurgiu, s-a afirmat la București ca un scriitor cu multiple valențe, a suferit rigorile regimului comunist, dar meritele sale literare sunt incontestabile ( poezie, proză). Adrian Maniu ( 1891-1968, București) a fost marginalizat după 1944, deși talentul său depășea pe cel al scriitorilor în vogă.
Marcel Janco (Iancu) a fost artist plastic, arhitect cu proiecte realizate în Capitală, a ilustrat publicațiile avangardiștilor, s-a născut la București, a locuit la Paris, în alte orașe, a fost martor al Pogromului legionar din ianuarie 1941, a părăsit imediat România, a murit la Ein Hod, satul artiștilor din Israel, unde se află o colecție –muzeu cu lucrările sale. Este un artist de talie internațională.
Am putea numi mulți artiști, literați care s-au dedicat avangardei sau au trecut prin faza avangardistă – Ilarie Voronca, plecat la Paris, Victor Brauner, un mare pictor, plecat la tot la Paris, Stephen Roll a murit la București, marginalizat, M.H.Maxy, artist plastic, fost director al Muzeului de Artă din București, adoptat de regim, A.L. Zissu , lider sionist, scriitor de factură avangardistă, fost deținut politic în anii 50, B. Fundoianu, plecat din Herța, ajuns la Paris, un nume de rezonanță, ucis la Auschwitz, Geo Bogza, perfect adaptat la rigorile sistemului comunist, deși un talent autentic, Isidore Isou, Gherasim Luca, H. Bonciu, Sesto Pals, Jacques Costin, Jonathan X. Uranus ( M. Avramescu), nume care au dispărut treptat de pe firmament. Nu-l putem omite pe marele dramaturg Eugen Ionescu.
În concluzie susținem o opinie proprie - avangardismul s-a născut ca o mișcare revoluționară în artă și s-a stins ca orice revoluție, el nu reprezintă o tradiție și cine încearcă să facă din avangardism o mișcare perpetuă ne amintește de Troțki și „revoluția permanentă”. Talentele puternice au rezistat tentației demolatoare și au urmat căi proprii, precum Arghezi, Eugen Ionescu, Ion Barbu, B. Fundoianu, Marcel Iancu, Victor Brauner, ș.a. Artele plastice au primit mai mult de la avangardism decât literatura. În literatură, avangardismul a născut epigoni și pseudo-talente care și acum se agită pentru a se afirma. Experimentul nu poate fi decât o primă treaptă spre arta adevărată.
Boris Marian
Taci din gură sau marea manipulare
Taci din gură, nu vezi că ești prost? MAREA MANIPULARE
Mă simt asediat, pândit, marginalizat, disprețuit, mai exist? În prima clasă primară, învățătorul mi-a tras zece „la palmă”. Mama l-a reclamat, iar învățătorul a venit vesel de la cancelarie și a anunțat că sunt din sticlă și nimeni nu are voie să se atingă de mine. Am stat izolat zile în șir. Nimeni nu mai vorbea cu mine.
Cred că Dumneazeu ne-a lăsat doar două daruri – cunoașterea și ura.
Iubirea ne-o inventăm noi. Veți spune că sunt un eretic. Sunt.
Am cunoscut trei indivizi, X,Y, Z.. X era înalt de trei metri, mi-a strigat – TACI, MĂI DIN GURĂ, NU VEZI CĂ EȘTI PROST? Nu vedeam. Omul m-a pus în lanțuri, într-o celulă, un lup păzea ușa, m-a lăsat să mor de foame., de singurătate. Y era un tip firav, cu ochelari negri, de spion, deștept foc, mi-a strigat – TACI DIN GURĂ, NU VEZI CĂ EȘTI PROST? Nu vedeam. M-a înjurat, m-a scuipat, și-a stins țigara în palma mea și dus a fost. Z a fost mai blând la început. Mi-a spus că suntem prieteni, că mă apreciază, apoi, brusc a scos un bulan de cauciuc, m-a lovit în moalele capului și mi-a strigat – NU VEZI CĂ EȘTI PROST? Nu vedeam, eram și amețit de la lovitură. Omul mi-a promis că-mi sparge dinții, mă bagă la pârnaie, îmi ia casa, slujba, tot, mă las gol-goluț.
Adevărul este că am întâlnit în viață tot atâta ură, cât și posibilități de cunoaștere. Nimeni nu a regretat niciodată nimic. Se bucură de viață și de bucuriile ei.(sic!). Mă refer la X,Y,Z. Din dragoste nu am învățat nimic, pentru că inima este un copil prost, de aceea, probabil, mi se striga – NU VEZI CĂ EȘTI PROST?
Marea manipulare nu a început cu vizita doamnei Herta Muller. Ea a început imediat după împușcarea ... împușcatului. Populația, intelectualii în special au fost învinuiți că au asigurat longevitatea unei dictaturi care se născuse în 1944. Voi ce ați făcut, de ce ați tăcut? Corect. O distinsă doamnă mă întreabă dacă nu am procese de conștiință. Am, i-am răspuns, dar toți ar trebui să le avem ori nici unul. Să vedem. În primul rând nu este Herta Muller cea mai indicată persoană să arate cu degetul spre populația acestei țări. Nu vă speriați , nu sunt vadimist, Doamne ferește, dimpotrivă. Eu nu voi justifica represaliile staliniste împotriva a milioane de oameni, dar printre etnicii germani, ca și alți etnici, s-au găsit oameni care au îmbrățișat nazismul cu mare entuziasm. Nu știu sigur nimic despre Harta Muller, familia ei, dar nu cred că nu a mai pus ceva deoparte din propriul trecut.Dacă eu greșesc, să mă ierte Cel de Sus, că noi, mai de jos, am auzit unele și altele. În 1944 s-a prăbușit o dictatură militară de tip para-fascist, s-a născut alta, mai dihai, de tip stalinist, desigur, nu dintr-o dată. PCR a fost unul dintre cele mai mărunte partide comuniste din Europa. Manipulat, cu secretari generali schimbați peste noapte, ultimul ilegalist, Ștefan Foriș a fist ucis prin zdrobirea craniului cu o rangă, precum Troțki în Mexic( mâna lungă a Moscovei?), tocmai în 1946. PCR, devenit PMR s-a „umplut” cu tot ce s-a găsit la îndemână. Inclusiv legionari mărunți, mai puțin mărunți. Securitatea s-a născut din Siguranța Statului, că doar nimic din nimic se naște și invers. Au venit comisari sovietici, indiferent de etnie, alegerile din 1946 au fost cele mai măsluite alegeri din istoria unei țări europene. Din țară au fugit numeroși oameni politici și de cultură. În închisori au intrat tot intelectuali, foarte puțini țărani și muncitori, că ajunsesem eu, ca pionier să cânt – „țărani și muncitori noi suntem”. În RDG, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, chiar și în Bulgaria au fost mișcări, revolte, în interiorul partidelor din aceste țări s-au produs mutații de concepție. La noi, Dej s-a făcut naționalist în ultimii șase ani de viață, fără a slăbi șurubul, dimpotrivă, Ceaușescu a strâns cât a putut, până s-a rupt șurubul. A fost în fruntea partidului un Dubcek, un Nagy, Kadar, Gomulka, Den Siao Pin ( în marea Chină comunistă)? Nu. Socialismul nu se clatină de jos, Gorbaciov a dovedit acest adevăr. Socialismul se ridică și cade din vârf. Mulți poate că au uitat că PCR număra peste trei milioane de membri, adică 15% din populație, restul fiind sindicaliști supuși partidului. FUS era peste tot, adică Frontul Unității Socialiste. Un agramat ca NC plus a lui consoartă au condus cu ușurință și cu o armată de băieți buni, militari, activiști o țară pornită spre un final de tip nord-coreean. Unde sunt executanții direcți și indirecți, unde sunt acei activiști, acei frumoși îmbrăcați în civil ? Ei ne acuză pe noi că nu ne-am luptat cu ei. Noi le cerem azi să nu scadă salariile, pensiile, ajutoarele sociale, medicale. Azi sunt capitaliștii mult visați de ei înșiși. TACI DIN GURĂ CĂ EȘTI PROST.
Boris Marian
Mă simt asediat, pândit, marginalizat, disprețuit, mai exist? În prima clasă primară, învățătorul mi-a tras zece „la palmă”. Mama l-a reclamat, iar învățătorul a venit vesel de la cancelarie și a anunțat că sunt din sticlă și nimeni nu are voie să se atingă de mine. Am stat izolat zile în șir. Nimeni nu mai vorbea cu mine.
Cred că Dumneazeu ne-a lăsat doar două daruri – cunoașterea și ura.
Iubirea ne-o inventăm noi. Veți spune că sunt un eretic. Sunt.
Am cunoscut trei indivizi, X,Y, Z.. X era înalt de trei metri, mi-a strigat – TACI, MĂI DIN GURĂ, NU VEZI CĂ EȘTI PROST? Nu vedeam. Omul m-a pus în lanțuri, într-o celulă, un lup păzea ușa, m-a lăsat să mor de foame., de singurătate. Y era un tip firav, cu ochelari negri, de spion, deștept foc, mi-a strigat – TACI DIN GURĂ, NU VEZI CĂ EȘTI PROST? Nu vedeam. M-a înjurat, m-a scuipat, și-a stins țigara în palma mea și dus a fost. Z a fost mai blând la început. Mi-a spus că suntem prieteni, că mă apreciază, apoi, brusc a scos un bulan de cauciuc, m-a lovit în moalele capului și mi-a strigat – NU VEZI CĂ EȘTI PROST? Nu vedeam, eram și amețit de la lovitură. Omul mi-a promis că-mi sparge dinții, mă bagă la pârnaie, îmi ia casa, slujba, tot, mă las gol-goluț.
Adevărul este că am întâlnit în viață tot atâta ură, cât și posibilități de cunoaștere. Nimeni nu a regretat niciodată nimic. Se bucură de viață și de bucuriile ei.(sic!). Mă refer la X,Y,Z. Din dragoste nu am învățat nimic, pentru că inima este un copil prost, de aceea, probabil, mi se striga – NU VEZI CĂ EȘTI PROST?
Marea manipulare nu a început cu vizita doamnei Herta Muller. Ea a început imediat după împușcarea ... împușcatului. Populația, intelectualii în special au fost învinuiți că au asigurat longevitatea unei dictaturi care se născuse în 1944. Voi ce ați făcut, de ce ați tăcut? Corect. O distinsă doamnă mă întreabă dacă nu am procese de conștiință. Am, i-am răspuns, dar toți ar trebui să le avem ori nici unul. Să vedem. În primul rând nu este Herta Muller cea mai indicată persoană să arate cu degetul spre populația acestei țări. Nu vă speriați , nu sunt vadimist, Doamne ferește, dimpotrivă. Eu nu voi justifica represaliile staliniste împotriva a milioane de oameni, dar printre etnicii germani, ca și alți etnici, s-au găsit oameni care au îmbrățișat nazismul cu mare entuziasm. Nu știu sigur nimic despre Harta Muller, familia ei, dar nu cred că nu a mai pus ceva deoparte din propriul trecut.Dacă eu greșesc, să mă ierte Cel de Sus, că noi, mai de jos, am auzit unele și altele. În 1944 s-a prăbușit o dictatură militară de tip para-fascist, s-a născut alta, mai dihai, de tip stalinist, desigur, nu dintr-o dată. PCR a fost unul dintre cele mai mărunte partide comuniste din Europa. Manipulat, cu secretari generali schimbați peste noapte, ultimul ilegalist, Ștefan Foriș a fist ucis prin zdrobirea craniului cu o rangă, precum Troțki în Mexic( mâna lungă a Moscovei?), tocmai în 1946. PCR, devenit PMR s-a „umplut” cu tot ce s-a găsit la îndemână. Inclusiv legionari mărunți, mai puțin mărunți. Securitatea s-a născut din Siguranța Statului, că doar nimic din nimic se naște și invers. Au venit comisari sovietici, indiferent de etnie, alegerile din 1946 au fost cele mai măsluite alegeri din istoria unei țări europene. Din țară au fugit numeroși oameni politici și de cultură. În închisori au intrat tot intelectuali, foarte puțini țărani și muncitori, că ajunsesem eu, ca pionier să cânt – „țărani și muncitori noi suntem”. În RDG, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, chiar și în Bulgaria au fost mișcări, revolte, în interiorul partidelor din aceste țări s-au produs mutații de concepție. La noi, Dej s-a făcut naționalist în ultimii șase ani de viață, fără a slăbi șurubul, dimpotrivă, Ceaușescu a strâns cât a putut, până s-a rupt șurubul. A fost în fruntea partidului un Dubcek, un Nagy, Kadar, Gomulka, Den Siao Pin ( în marea Chină comunistă)? Nu. Socialismul nu se clatină de jos, Gorbaciov a dovedit acest adevăr. Socialismul se ridică și cade din vârf. Mulți poate că au uitat că PCR număra peste trei milioane de membri, adică 15% din populație, restul fiind sindicaliști supuși partidului. FUS era peste tot, adică Frontul Unității Socialiste. Un agramat ca NC plus a lui consoartă au condus cu ușurință și cu o armată de băieți buni, militari, activiști o țară pornită spre un final de tip nord-coreean. Unde sunt executanții direcți și indirecți, unde sunt acei activiști, acei frumoși îmbrăcați în civil ? Ei ne acuză pe noi că nu ne-am luptat cu ei. Noi le cerem azi să nu scadă salariile, pensiile, ajutoarele sociale, medicale. Azi sunt capitaliștii mult visați de ei înșiși. TACI DIN GURĂ CĂ EȘTI PROST.
Boris Marian
Anna Karenina și tăcerea intelectualilor.
Anna Karenina și ... tăcerea intelectualilor
De la Anna Karenina pornește totul. Am citit de mult timp romanul, avea ceva emoționant și excitant. Amanta, femeia /mamă, rebela, geloasa, neputincioasă în fața Legii kafkiene, dar deasupra tuturor IUBIREA, strălucirea de foc a unui astru pe care unii nu-l văd într-o viață. Deși nu este în stil rusesc, recomand varianta americană cu Jacqueline Bisset. Filmul cu Tatiana Samoilova, poate mai fidel, era mai dulceag. Lev Tolstoi ar fi putut mărturisi într-un cerc restrâns că „Anna Karenina c”est moi”. Părea un tip robust, dar nu era, dovadă și condițiile în care a murit.
Acum pornind de la acest film am dat peste remarca unui june, legat de ceea ce am scris undeva că înțeleptul se remarcă prin ceea ce nu face, nu spune ( este din învățătura DAO). Junele confrate întreba - a tăcea sub dictatură, a fi comod și liniștit este bine?. Grea întrebare. O iau invers. Ce se întâmplă acum este sub raportul logicii istoriciei este o involuție. Domnia tot mai nerușinată a omului cu bani, dar nu bani „curați” ( există bani curați), ci bani furați, bani murdari este mai bună decât bâlba, demagogia inconștientă a unui decrepit ca Nicolae C. ? Presiunea extraordinară, în special psihică prin care regimul PCR-PMR-PCR ( și-a schimbat de două ori numele) s-a impus asupra unei populații care abia învăța ce înseamnă liberalism, proprietate privată, abia ieșită la lumina unei Europe moderne, după Primul Război Mondial,apoi împunsă în al Doilea Război Mondial, este greu de înțeles de către un om născut după 1970. O spun în cunoștință de cauză. Fiul meu s-a născut în 1966, acum este american, slavă Domnului. Dar putea populația României „să se mute în altă țară”? Iar el a plecat după 1989, simțind că răii dinainte vor deveni beneficiarii noii cotituri. Așa a fost. Așa este. Eu m-am certat cu un secretar de raion și am primit toate voturile de blam posibile, doar că nu m-au dat afară din serviciu, că șomeri nu „ezistau” în socialismul multilateral nedezvoltat. Erai ori la lucru ori la pârnaie.
Acum vine Herta Muller și cu un tupeu pe care eu, fără a-l fi citit pe Cărtărescu cu toată atenția, îl constat cu multă silă și ne dă lecții de curaj cu ce au făcut ungurii, polonezii, nemți, cehii. Cu ce drept? Nu apartenența la etnia germană mă poate supăra, dimpotrivă, germanii au suferit și ei enorm, o dată din partea paranoicului Hitler, apoi din cauza ocupației sovietice.
Intelectualii au fost ca ... Anna Karenina. Unii vor râde. Mă explic. O mică parte dintre intelectualii care s-au opus regimului au „fugit” în Vest ( așa se spuea), unii au intrat la pârnaie, de unde au ieșit bătuți, obligați să mai semneze și angajamente cu Secu, alții au scris ce se putea scrie și publica, iar o bună parte au devenit susținători ai unui regim care părea solid ca un Reich de o mie de ani. Să-mi spună mie cineva că a visat înainte de 1989, ce se va întâmpla la finele acelui an. Când un inginer ca Gh. Ursu, un om pașnic, necunoscut decât de prieteni, este arestat și bătut până la moarte numai pentru că a scris un jurnal pe care l-a ținut în sertar, cum poți vorbi de o rezistență activă?
Sânge fierbinte și curaj postbelic dovedesc unii în a-și judeca părinții și bunicii. Să mori fără nici un rost, aruncat într-o groapă comună nu este o perspectivă fericită. Viața este dată să o trăiești, iar dacă mai publici o proză , o poezie nepolitizată, mai mergi la un cenaclu, mai asculți un banc politic, merge. Când sărăcia și frigul au lovit în mase mari de oameni, când Vestul s-a simțit interesat într-o schimbare, atunci roata s-a pus în mișcare. Fără sprijin occidental, o spun cu toată convingerea, NC ar fi murit în scaun. Știa el ce era cu „agenturili”. Iar Moscova și-a făcut jocul pe seama României și a altor state, foste satelite. Îmi amintesc că am scris un poem numit MARELE CASTRAT. Nu știu ce mi-a venit și m-am dus cu el la poetul Florin Mugur. Urma să scot un volum la Ed. Cartea Românească. L-a citit și a tăcut. Apoi a spus - schimbă titlul! Apoi a recitit, a zis, scoate jumătate, apoi s-a enervat , deși îi venea să râdă și să plângă totodată și a spus - arunc-o în Dâmbovița, să n-o vadă nimeni. Așa am făcut. Nu era o poezie bună, dar îl uram pe NC la fel ca mulți alții. Aveam multe motive . Deci, intelectualii își iubeau mediul, limba, știința, literatura, urau lipsa de libertate a expresiei, dar nu puteau pleca toți din țară, nici nu era posibil, nici nu era drept. Unde s-a văzut o țară să se golească de intelectuali? Acum, da, se vede, am ajuns unde nu s-a ajuns sub regimul comunist – tinerii intelectuali pleacă din țară. Nu se luptă aici pentru o țară normală, ei pleacă. Înainte de 1989 plecai fie înot peste Dunăre, fie fugind într-o deplasare oficială, turistică, fie dacă erai german sau evreu, atât.
Ce a făcut Karenina? S-a aruncat sub tren. Intelectualii trebuiau să se arunce sub trenuri sau să accepte situația de prizonieri ai unor legi.
Acesta este răspunsul meu dat unui tânăr confrate.
Boris Marian
De la Anna Karenina pornește totul. Am citit de mult timp romanul, avea ceva emoționant și excitant. Amanta, femeia /mamă, rebela, geloasa, neputincioasă în fața Legii kafkiene, dar deasupra tuturor IUBIREA, strălucirea de foc a unui astru pe care unii nu-l văd într-o viață. Deși nu este în stil rusesc, recomand varianta americană cu Jacqueline Bisset. Filmul cu Tatiana Samoilova, poate mai fidel, era mai dulceag. Lev Tolstoi ar fi putut mărturisi într-un cerc restrâns că „Anna Karenina c”est moi”. Părea un tip robust, dar nu era, dovadă și condițiile în care a murit.
Acum pornind de la acest film am dat peste remarca unui june, legat de ceea ce am scris undeva că înțeleptul se remarcă prin ceea ce nu face, nu spune ( este din învățătura DAO). Junele confrate întreba - a tăcea sub dictatură, a fi comod și liniștit este bine?. Grea întrebare. O iau invers. Ce se întâmplă acum este sub raportul logicii istoriciei este o involuție. Domnia tot mai nerușinată a omului cu bani, dar nu bani „curați” ( există bani curați), ci bani furați, bani murdari este mai bună decât bâlba, demagogia inconștientă a unui decrepit ca Nicolae C. ? Presiunea extraordinară, în special psihică prin care regimul PCR-PMR-PCR ( și-a schimbat de două ori numele) s-a impus asupra unei populații care abia învăța ce înseamnă liberalism, proprietate privată, abia ieșită la lumina unei Europe moderne, după Primul Război Mondial,apoi împunsă în al Doilea Război Mondial, este greu de înțeles de către un om născut după 1970. O spun în cunoștință de cauză. Fiul meu s-a născut în 1966, acum este american, slavă Domnului. Dar putea populația României „să se mute în altă țară”? Iar el a plecat după 1989, simțind că răii dinainte vor deveni beneficiarii noii cotituri. Așa a fost. Așa este. Eu m-am certat cu un secretar de raion și am primit toate voturile de blam posibile, doar că nu m-au dat afară din serviciu, că șomeri nu „ezistau” în socialismul multilateral nedezvoltat. Erai ori la lucru ori la pârnaie.
Acum vine Herta Muller și cu un tupeu pe care eu, fără a-l fi citit pe Cărtărescu cu toată atenția, îl constat cu multă silă și ne dă lecții de curaj cu ce au făcut ungurii, polonezii, nemți, cehii. Cu ce drept? Nu apartenența la etnia germană mă poate supăra, dimpotrivă, germanii au suferit și ei enorm, o dată din partea paranoicului Hitler, apoi din cauza ocupației sovietice.
Intelectualii au fost ca ... Anna Karenina. Unii vor râde. Mă explic. O mică parte dintre intelectualii care s-au opus regimului au „fugit” în Vest ( așa se spuea), unii au intrat la pârnaie, de unde au ieșit bătuți, obligați să mai semneze și angajamente cu Secu, alții au scris ce se putea scrie și publica, iar o bună parte au devenit susținători ai unui regim care părea solid ca un Reich de o mie de ani. Să-mi spună mie cineva că a visat înainte de 1989, ce se va întâmpla la finele acelui an. Când un inginer ca Gh. Ursu, un om pașnic, necunoscut decât de prieteni, este arestat și bătut până la moarte numai pentru că a scris un jurnal pe care l-a ținut în sertar, cum poți vorbi de o rezistență activă?
Sânge fierbinte și curaj postbelic dovedesc unii în a-și judeca părinții și bunicii. Să mori fără nici un rost, aruncat într-o groapă comună nu este o perspectivă fericită. Viața este dată să o trăiești, iar dacă mai publici o proză , o poezie nepolitizată, mai mergi la un cenaclu, mai asculți un banc politic, merge. Când sărăcia și frigul au lovit în mase mari de oameni, când Vestul s-a simțit interesat într-o schimbare, atunci roata s-a pus în mișcare. Fără sprijin occidental, o spun cu toată convingerea, NC ar fi murit în scaun. Știa el ce era cu „agenturili”. Iar Moscova și-a făcut jocul pe seama României și a altor state, foste satelite. Îmi amintesc că am scris un poem numit MARELE CASTRAT. Nu știu ce mi-a venit și m-am dus cu el la poetul Florin Mugur. Urma să scot un volum la Ed. Cartea Românească. L-a citit și a tăcut. Apoi a spus - schimbă titlul! Apoi a recitit, a zis, scoate jumătate, apoi s-a enervat , deși îi venea să râdă și să plângă totodată și a spus - arunc-o în Dâmbovița, să n-o vadă nimeni. Așa am făcut. Nu era o poezie bună, dar îl uram pe NC la fel ca mulți alții. Aveam multe motive . Deci, intelectualii își iubeau mediul, limba, știința, literatura, urau lipsa de libertate a expresiei, dar nu puteau pleca toți din țară, nici nu era posibil, nici nu era drept. Unde s-a văzut o țară să se golească de intelectuali? Acum, da, se vede, am ajuns unde nu s-a ajuns sub regimul comunist – tinerii intelectuali pleacă din țară. Nu se luptă aici pentru o țară normală, ei pleacă. Înainte de 1989 plecai fie înot peste Dunăre, fie fugind într-o deplasare oficială, turistică, fie dacă erai german sau evreu, atât.
Ce a făcut Karenina? S-a aruncat sub tren. Intelectualii trebuiau să se arunce sub trenuri sau să accepte situația de prizonieri ai unor legi.
Acesta este răspunsul meu dat unui tânăr confrate.
Boris Marian
Never
Never say never
Parcă Shakespeare a zis chestia asta, poate cineva în LOVE STORY, dar sună bine. Mulți mi-au spus să nu-i mai caut NICIODATĂ.
M-am gândit, dacă vine o catastrofă, rămânem numai noi, doi pe Pământ, ce facem, nu mai vorbim între noi?
Mi-a spus cineva și gata a fost. Nici un semnal. Puteau să se scufunde ambele continente americane. Mi-a spus altcineva, a revenit, dar revenirea nu a fost de bun augur. Porumbelul Păcii a zburat alături. Un critic serios, pe care îl simpatizez mi-a spus, niciodată și dus a fost. Am rămas ca oază în pustiu. Eu nu cred în acest niciodată. Nimic nu este definitiv, nimic nu este complet finit, nici faptele rele nu sunt perfecte. Prea ușor ne condamnăm la o moarte civică.
Iar asta este doar o jumătate din amar. Ninsoare cu ploaie și soare. Exact cum este uneori viața. Rezemat de un zid, simți că zidul se topește, este un zid de zăpadă. Avem impresia, uneori, că spunem ceva rezonabil, dar nu este așa. Putem, avem dreptul să retractăm. Numai ordinele militare nu se mai pot întoarce după ce au zburat în eter. Parcă ar trebui să fim mai elastici, mai oportuniști, mai mincinoși, lași, iubitori, să lăsăm ștaiful, ori e laie, ori bălaie. Este bălălalie. Principii? Ele există exact ca și legile, unii spun că le respectă și le calcă în picioare, alții nu spun nimic și le respectă.
Mă îngrozește cuvântul niciodată, este corbul lui Poe- NEVERMORE! Citiți poemul și nu veți rosti niciodată acest cuvânt îngrozitor. Noi, europenii ne deosebim de orientali și de alte populații prin relativism. Einstein s-a născut în Europa. Dacă era un pui de amerindian sau un japonez sau un mandarin chinez , nu aveam nici un Einstein. Eu admir tăria de caracter a celor pomeniți mai sus, dar eu sunt pentru Pantagruel, Gargantua, Don Quijote, baronul Muenchhausen, Jules Verne, Dumas, alți inventatori de minciunele. Chiar și Hugo îmi place. Eu nu tai nodul gordian, ca Alexandru. De fiecare dată când spun niciodată, nu mă țin de cuvânt. M-am lăsat de fumat când am spus – voi încerca. Dacă spuneam „niciodată”, a doua zi eram cu țigara în gură. Lucru verificat. Tenacitatea este verificabilă în timp. Bine, stimate lector, nu ne vom mai citi niciodată. Este bine?
BORIS MARIAN
Parcă Shakespeare a zis chestia asta, poate cineva în LOVE STORY, dar sună bine. Mulți mi-au spus să nu-i mai caut NICIODATĂ.
M-am gândit, dacă vine o catastrofă, rămânem numai noi, doi pe Pământ, ce facem, nu mai vorbim între noi?
Mi-a spus cineva și gata a fost. Nici un semnal. Puteau să se scufunde ambele continente americane. Mi-a spus altcineva, a revenit, dar revenirea nu a fost de bun augur. Porumbelul Păcii a zburat alături. Un critic serios, pe care îl simpatizez mi-a spus, niciodată și dus a fost. Am rămas ca oază în pustiu. Eu nu cred în acest niciodată. Nimic nu este definitiv, nimic nu este complet finit, nici faptele rele nu sunt perfecte. Prea ușor ne condamnăm la o moarte civică.
Iar asta este doar o jumătate din amar. Ninsoare cu ploaie și soare. Exact cum este uneori viața. Rezemat de un zid, simți că zidul se topește, este un zid de zăpadă. Avem impresia, uneori, că spunem ceva rezonabil, dar nu este așa. Putem, avem dreptul să retractăm. Numai ordinele militare nu se mai pot întoarce după ce au zburat în eter. Parcă ar trebui să fim mai elastici, mai oportuniști, mai mincinoși, lași, iubitori, să lăsăm ștaiful, ori e laie, ori bălaie. Este bălălalie. Principii? Ele există exact ca și legile, unii spun că le respectă și le calcă în picioare, alții nu spun nimic și le respectă.
Mă îngrozește cuvântul niciodată, este corbul lui Poe- NEVERMORE! Citiți poemul și nu veți rosti niciodată acest cuvânt îngrozitor. Noi, europenii ne deosebim de orientali și de alte populații prin relativism. Einstein s-a născut în Europa. Dacă era un pui de amerindian sau un japonez sau un mandarin chinez , nu aveam nici un Einstein. Eu admir tăria de caracter a celor pomeniți mai sus, dar eu sunt pentru Pantagruel, Gargantua, Don Quijote, baronul Muenchhausen, Jules Verne, Dumas, alți inventatori de minciunele. Chiar și Hugo îmi place. Eu nu tai nodul gordian, ca Alexandru. De fiecare dată când spun niciodată, nu mă țin de cuvânt. M-am lăsat de fumat când am spus – voi încerca. Dacă spuneam „niciodată”, a doua zi eram cu țigara în gură. Lucru verificat. Tenacitatea este verificabilă în timp. Bine, stimate lector, nu ne vom mai citi niciodată. Este bine?
BORIS MARIAN
Ahasverus
Necunoscutele căi ale lui Ahasverus
Evreul rătăcitor nu a fost inventat de evrei. Nici numele său nu este evreiesc. Regele Persiei, Ahasverus, pomenit în Meghilat Esther, a împrumutat,, cu contribuția ignoranților, numele său acestui „ewige Jude”( veșnic evreu).
Citesc cu mare nedumerire pe site AGONIA.RO, care are circa 50.000 de aderenți, articole semnate de un vechi prieten și colaborator al altui site, RLIV/ACUM. Ce face acest amic? Translează toate, dar toate articolele de pe ACUM la AGONIA, să știe tot omul opiniunile sale prețioase. Eu știam că era poet. Nu mai este sau s-a lăsat de o vreme. Păcat. Acum este specialist în previziuni și evaluări politice.
Un articol al domniei sale se numește - „De ce nu mă simt acasă în România”. Eu cred că este normal. Născut în 1951, face Alia cu familia în 1970, la vârsta de 19 ani, eu îl invidiez, nu toți evreii fac Alia, apoi ce casă ar mai avea el în România? Poate una moștenită. Dar el nu se simte, așa înțeleg, prea bine nici în Israel, din moment ce ne anunță în trei articole publicate în AGONIA.RO că Statul Israel ar putea să dispară. Eu aș spune că peste nu știu câți ani și Pământul o să dispară, dar nu aș vrea să apuc așteptata catastrofă.
Autorul nu locuiește în Mea Shearim, nu este un habotnic, nu a fost încă la Ahmadinedjad, are multă minte, multe diplome, îi lipsește, cred eu, idișe neșume, adică suflet evreiesc. Eu nu fac paradă de sufletul evreiesc din mine. Dar când citesc asemenea bazaconii scrise de un om cu doar zece ani mai tânăr decât mine, care nu știu ce vrea, care nu știe ce vrea, nu pot înțelege de ce nu pleacă undeva unde evreul este în deplină siguranță - Antarctida, Noua Zeelandă (mai știi?) , Cuba, Coreea de Nord, China, Oceania, deși nicăieri nu am văzut să fie pace totală? Ce bucurie pe capul boșilor de la ACUM și de la AGONIA?. Cineva pe care îl mai stimez, de la ACUM, mi-a declarat că scopul lor este unul educativ. Oh, mein Gott! Un boss de la AGNIA mi-a spus mai în scârbă, mai în dispreț că a întâlnit și evrei deștepți. Eu nu cred, eu știam că noi, evreii suntem niște proști. Singurul deștept este autorul de care scriu eu aici. Să-l aibă Alah în paza lui.
BORIS MARIAN
Evreul rătăcitor nu a fost inventat de evrei. Nici numele său nu este evreiesc. Regele Persiei, Ahasverus, pomenit în Meghilat Esther, a împrumutat,, cu contribuția ignoranților, numele său acestui „ewige Jude”( veșnic evreu).
Citesc cu mare nedumerire pe site AGONIA.RO, care are circa 50.000 de aderenți, articole semnate de un vechi prieten și colaborator al altui site, RLIV/ACUM. Ce face acest amic? Translează toate, dar toate articolele de pe ACUM la AGONIA, să știe tot omul opiniunile sale prețioase. Eu știam că era poet. Nu mai este sau s-a lăsat de o vreme. Păcat. Acum este specialist în previziuni și evaluări politice.
Un articol al domniei sale se numește - „De ce nu mă simt acasă în România”. Eu cred că este normal. Născut în 1951, face Alia cu familia în 1970, la vârsta de 19 ani, eu îl invidiez, nu toți evreii fac Alia, apoi ce casă ar mai avea el în România? Poate una moștenită. Dar el nu se simte, așa înțeleg, prea bine nici în Israel, din moment ce ne anunță în trei articole publicate în AGONIA.RO că Statul Israel ar putea să dispară. Eu aș spune că peste nu știu câți ani și Pământul o să dispară, dar nu aș vrea să apuc așteptata catastrofă.
Autorul nu locuiește în Mea Shearim, nu este un habotnic, nu a fost încă la Ahmadinedjad, are multă minte, multe diplome, îi lipsește, cred eu, idișe neșume, adică suflet evreiesc. Eu nu fac paradă de sufletul evreiesc din mine. Dar când citesc asemenea bazaconii scrise de un om cu doar zece ani mai tânăr decât mine, care nu știu ce vrea, care nu știe ce vrea, nu pot înțelege de ce nu pleacă undeva unde evreul este în deplină siguranță - Antarctida, Noua Zeelandă (mai știi?) , Cuba, Coreea de Nord, China, Oceania, deși nicăieri nu am văzut să fie pace totală? Ce bucurie pe capul boșilor de la ACUM și de la AGONIA?. Cineva pe care îl mai stimez, de la ACUM, mi-a declarat că scopul lor este unul educativ. Oh, mein Gott! Un boss de la AGNIA mi-a spus mai în scârbă, mai în dispreț că a întâlnit și evrei deștepți. Eu nu cred, eu știam că noi, evreii suntem niște proști. Singurul deștept este autorul de care scriu eu aici. Să-l aibă Alah în paza lui.
BORIS MARIAN
Anticomunismul
Anticomunismul de tip ”bolșevic”
A fi anticomunist fanatic azi, mi se pare la fel de reprobabil cu a fi fost comunist fanatic în anii 50-80, de pildă, în România. Unii, de la noi și de peste mări și oceane mă vor condamna, o să-mi strige în ureche ori pe Internet, comunistule, dacă nu chiar, idiotule! În accepția lui Dostoievski, da, mă simt onorat de asemenea țipete. Bolșevicii spuneau, cine nu este cu noi, este împotriva noastră. Naziștii erau mai drastici, alături de noi (la putere) nu are loc nimeni.
Ei , bine. Cine sunt acești anticomuniști fanatici și de ce trebuie să fie fanatici? Am să o iau mai de departe, din China. O conducere mult mai inteligentă, a unui partid mai comunist decât multe altele, în trecut, a reușit discret și fără debandadă ( desigur nu se pot trece cu vederea represaliile din centrul Beijingului, din provincii, din Tibet) să aducă pe porțiuni un capitalism autentic. Adică o economie liberă, de piață, fără o politizare demagogică, așa cum se practică la noi și în alte părți.
Trecerea de la un sistem represiv, stalinist, național-comunist la un liberalism fără legi, strategii, controlat de grupuri formate ad-hoc din foști profitori ai regimului răsturnat în 1989 sau din norocoși veniți cu mâinile goale, dar cu o poftă de furat ce depășește închipuirea noastră naivă nu trebuie privită și nu poate fi privită cu mare simpatie, iar pentru cei care au sărăcit întretimp sau nu au câștigat nimic pare chiar o calamitate. Rezultatele se văd. Apar personaje dubioase, cefe îngroșate de multe bunătățuri aduse cu facturi false în sânul familiei, se plimbă acești răsfățați ai soartei pe la DNA, apoi la TV, amenință, râd, plâng, se înmulțesc, aud că s-au făcut 500, eu cred că sunt peste 10.000, un circ în regulă. Înainte de 89 știam că erau cam 70.000 de activiști civili și încadrați la Secu, poate mai mulți, poate 700.000 care o duceau bine, adică aveau casă, mâncare, haine și mai mergeau printr-o țară, acolo, în Europa. Dar acești 10.000 nu numai că s-au umflat de o mie de ori mai mult, dar au adus și țara la sapă de lemn, au nimicit agricultura, turismul ( era el tare bolnav și înainte), industria de toate tipurile, grea, mijlocie, ușoară, au adus produse din import de toate soiurile, comerțul, bugetul fiind în mâna unor gestionari pe care nu îi cunoaștem. Atunci, cum vii tu, mare teoretician și lauzi un liberalism care nu satisface decât o oligarhie?
Nu ajung noțiunile de democrație și liberalism ( de la libertate), niște baloane umplute cu aer curat? Vedeam mai deunăzi, pe un post TV, un personaj care se lăuda ce bine a condus el propriile afaceri și dorește să ajute țara să iasă ... din noroi. Păi el cum a adunat propria avere, că nu avea nimic în 1989 sau avea la fel ca restul populației? .
Mi se va spune că nu poți avea o categorie de biznesmeni fără a-i ajuta să se îmbogățească. Este adevărat că egalitarismul ne-a cam costat, am ajuns săraci cu toții (aproape toți) înainte de 89. Dacă este bine acum, atunci ar trebui să tăcem din gură. Dar nu se tace. Sindicatele, mult timp ținute în hamuri, au pornit în stradă. Extremismul de dreapta, așa, discret, se mișcă, un CUVÂNT LEGIONAR pe ici, pe colo, un îndemn la dictatură, pe undeva, iar așa numita stângă comunistă nu există, nici cea social-democrată, cu tradiții europene nu se vede, că PSD are viraje și este plin de viermișori, vorba cronicarului, pe dinafară măr înflorit, pe dinăuntru lac împuțit. Sunt absolut de acord cu ceea ce mi-a spus deunăzi cineva- vechiul sistem a desființat elitele, a desființat libertatea de expresie, de comunicare. Dar în istorie economicul primează, oricare sistem care nu poate asigura un trai decent unei întregi populații nu are cum să reziste mult timp. De fapt are - faraonii și alți monarhi în antichitate au dăinuit mult timp, dar imperiile lor s-au prăbușit la un moment dat, tot din motive economice și sociale. La fel și URSS, statele cu regim totalitar de tip sovietic au căzut. Personal nu am soluții, dar nici fanatismul nu este o soluție, bolșevismul este o boală , de fapt intoleranța la dialog politic, social sunt boli grele, cine crede că poți ideologiza la nesfârșit ceva ce nu funcționează, se înșeală.
Acolo unde începe lupta pentru idei, cad oameni, scria Kafka, iar Canetti i-a reluat ideea, scriind ”Masele și puterea”. Nu ne place cuvântul ”mase”, dar nici nu dorim funeralii cu Missa solemnis după bătălii sângeroase.
Boris Marian
A fi anticomunist fanatic azi, mi se pare la fel de reprobabil cu a fi fost comunist fanatic în anii 50-80, de pildă, în România. Unii, de la noi și de peste mări și oceane mă vor condamna, o să-mi strige în ureche ori pe Internet, comunistule, dacă nu chiar, idiotule! În accepția lui Dostoievski, da, mă simt onorat de asemenea țipete. Bolșevicii spuneau, cine nu este cu noi, este împotriva noastră. Naziștii erau mai drastici, alături de noi (la putere) nu are loc nimeni.
Ei , bine. Cine sunt acești anticomuniști fanatici și de ce trebuie să fie fanatici? Am să o iau mai de departe, din China. O conducere mult mai inteligentă, a unui partid mai comunist decât multe altele, în trecut, a reușit discret și fără debandadă ( desigur nu se pot trece cu vederea represaliile din centrul Beijingului, din provincii, din Tibet) să aducă pe porțiuni un capitalism autentic. Adică o economie liberă, de piață, fără o politizare demagogică, așa cum se practică la noi și în alte părți.
Trecerea de la un sistem represiv, stalinist, național-comunist la un liberalism fără legi, strategii, controlat de grupuri formate ad-hoc din foști profitori ai regimului răsturnat în 1989 sau din norocoși veniți cu mâinile goale, dar cu o poftă de furat ce depășește închipuirea noastră naivă nu trebuie privită și nu poate fi privită cu mare simpatie, iar pentru cei care au sărăcit întretimp sau nu au câștigat nimic pare chiar o calamitate. Rezultatele se văd. Apar personaje dubioase, cefe îngroșate de multe bunătățuri aduse cu facturi false în sânul familiei, se plimbă acești răsfățați ai soartei pe la DNA, apoi la TV, amenință, râd, plâng, se înmulțesc, aud că s-au făcut 500, eu cred că sunt peste 10.000, un circ în regulă. Înainte de 89 știam că erau cam 70.000 de activiști civili și încadrați la Secu, poate mai mulți, poate 700.000 care o duceau bine, adică aveau casă, mâncare, haine și mai mergeau printr-o țară, acolo, în Europa. Dar acești 10.000 nu numai că s-au umflat de o mie de ori mai mult, dar au adus și țara la sapă de lemn, au nimicit agricultura, turismul ( era el tare bolnav și înainte), industria de toate tipurile, grea, mijlocie, ușoară, au adus produse din import de toate soiurile, comerțul, bugetul fiind în mâna unor gestionari pe care nu îi cunoaștem. Atunci, cum vii tu, mare teoretician și lauzi un liberalism care nu satisface decât o oligarhie?
Nu ajung noțiunile de democrație și liberalism ( de la libertate), niște baloane umplute cu aer curat? Vedeam mai deunăzi, pe un post TV, un personaj care se lăuda ce bine a condus el propriile afaceri și dorește să ajute țara să iasă ... din noroi. Păi el cum a adunat propria avere, că nu avea nimic în 1989 sau avea la fel ca restul populației? .
Mi se va spune că nu poți avea o categorie de biznesmeni fără a-i ajuta să se îmbogățească. Este adevărat că egalitarismul ne-a cam costat, am ajuns săraci cu toții (aproape toți) înainte de 89. Dacă este bine acum, atunci ar trebui să tăcem din gură. Dar nu se tace. Sindicatele, mult timp ținute în hamuri, au pornit în stradă. Extremismul de dreapta, așa, discret, se mișcă, un CUVÂNT LEGIONAR pe ici, pe colo, un îndemn la dictatură, pe undeva, iar așa numita stângă comunistă nu există, nici cea social-democrată, cu tradiții europene nu se vede, că PSD are viraje și este plin de viermișori, vorba cronicarului, pe dinafară măr înflorit, pe dinăuntru lac împuțit. Sunt absolut de acord cu ceea ce mi-a spus deunăzi cineva- vechiul sistem a desființat elitele, a desființat libertatea de expresie, de comunicare. Dar în istorie economicul primează, oricare sistem care nu poate asigura un trai decent unei întregi populații nu are cum să reziste mult timp. De fapt are - faraonii și alți monarhi în antichitate au dăinuit mult timp, dar imperiile lor s-au prăbușit la un moment dat, tot din motive economice și sociale. La fel și URSS, statele cu regim totalitar de tip sovietic au căzut. Personal nu am soluții, dar nici fanatismul nu este o soluție, bolșevismul este o boală , de fapt intoleranța la dialog politic, social sunt boli grele, cine crede că poți ideologiza la nesfârșit ceva ce nu funcționează, se înșeală.
Acolo unde începe lupta pentru idei, cad oameni, scria Kafka, iar Canetti i-a reluat ideea, scriind ”Masele și puterea”. Nu ne place cuvântul ”mase”, dar nici nu dorim funeralii cu Missa solemnis după bătălii sângeroase.
Boris Marian
Confraţii noştri
Confraţii noştri, poeţi israelieni de limbă română
Poeţii israelieni de limbă română au, evident, mai mulţi cititori în ţara unde s-au născut, pentru că în Israel numărul cititorilor în această limbă scade în mod natural. Mesajul pe care ni-l transmit, talentul, accesibilitatea, toate diferă, dar ceea ce au comun aceşti creatori este dragostea de limba în care s-au exprimat şi se exprimă pe undele poeziei.
Despre Shaul Carmel şi Bianca Marcovici, vocile mai audibile în momentul actual, am mai scris şi vom mai scrie. Ne vom opri la cei despre care , cu tot regretul nu am scris deloc sua prea puţin.
Andrei Fischof ( n. 1940, Turda) este unul dintre poeţii productivi, expresia artistică este rafinată, poate fi pus alături de cei mai buni poeţi din peisajul literar românesc, a fost dinstins ci premii, colaborează la numeroase publicaţii din diverse ţări. La Ed. Hasefer i-a apărut în anul 2003 volumul ” Prefăcuta linişte” ( redactor Ştefan Iureş). „Scriind, trăiesc încă o viaţă” este crezul său, este şi autor de literatură în limba ebraică. „Din războiul acela, bătrâne domn, mi-aduc aminte doar trenul culegând oamenii precum panglica lipicioasă muştele vara” . Al. Cistelecan îl consideră din aceeaşi generaţie cu Ioan Alexandru şi Ana Blandiana.”Durerea de a scrie, diabolică, surdă, ca dorul după cineva care încă este cu tine”. Andrei Fischof este din spiţa nobilă a poeţilor care se iau în serios şi îşi respectă cititorul, ceea ce devine o atitudine tot mai puţin luată în seamă acum.
Sandu David ( n.1923, Târgovişte) scrie mai mult în ebraică, dar are şi o operă scrisă în limba română. La Ed. Cartea Românească a apărut în 1996, volumul „Dacă poezia mea”, întâmpinată cu elogii de Dan Laurenţiu, ş.a., iar la Ed. Hasefer a fost publicat volumul „Timp fără trup”, cu versueri traduse din ebraică de Elena Tacciu. Un poet de o mare sensibilitate, un vers ales, ne referim la cele în limba română, nu la traduceri – „ „Te-am găsit în fiece frunză vibrând, în fiece grăuntede lumină umflându-se, ca mireasma arăturii din câmp, privirile tale dau foc nopţii”. Poemele sale au darul de a ne duce pe plaiuri româneşti, dar ne aduc aminte şi de marea nenorocire a secolului, Holocaustul. „Amintirile sunt istoria noastră, sunt lumina şi întunericul greşelilor noastre, tu şi trupuş tău care nu mai este”. Greşeli? Cine ştie cu ce au greşit victimele? Poate din prea mare încredere în umanitate.
Tot la Ed. Hasefer a apărut şi volumul poetului Eran Sela ( n. 1940, Bârlad), „Cruzimea detaliilor”, un autor modern, subtil, deşi îşi deplânge vârsta, trecerea anilor. Nu are de ce, versul său este proaspăt şi în aceste auto-jeluiri. „Somnul cade peste mine ca un clopot de zăpadă, noaptea întinzându-şi umbra îi pătează castitatea şi zăcând în nemişcare, fără scop sau trebuinţă, ponegreşte amintirea viselor neslobozite”.... „Gheţari de lână plâng în noapte minciuni melancolice la lumina lunii şi din lacrimile lor se nasc câmpuri magnetice cu graniţe labile”.
La îndemâna cititorului român se mai află antologia „ În noi e un cer mai adevărat” ( Ed. Fundaţiei Culturale Române – 1991, antologator Carmen Firan, prefaţa de Sergiu Levin) şi „Arborele memoriei”( Ed. Orion- 1997, antologie bilingvă, engleză-română, editor –poetul Radu Cârneci). Luiza Carol (n.1847), Sebastian Costin ( 1939-1997), unul dintre cei mai importanţi poeţi, un Radu Stanca al generaţiei sale, Solo Har-Herescu (n.1928), Tania Lovinescu ( n.1924, revenită în România), Noemi Pavel ( n. 1972), o surpriză la vremea debutului, regretaţii M. Rudich, I. Schechter, Benedict Solomon, apoi Felix Caroly( n. 1933), actor şi poet, Solo Juster (n. 1922), Radu Klapper ( n.1937), Maria Găitan –Mozes ( n.1928), Vlad Solomon ( n.1951), medic, jurnalist, poet, Elena Esther Tacciu ( n.1933), critic literar, poet, Ion Atlas ( n.1927), ş.a. se regăsesc în aceste antologii.
Ignoraţi, din păcate, de Istoriile literare elaborate în ultimii ani de Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu, Marian Popa, confraţii noştri din Israel poartă lumina şi căldura căminului unde şi-au ivit sufletele, limba română.
Boris Marian
Poeţii israelieni de limbă română au, evident, mai mulţi cititori în ţara unde s-au născut, pentru că în Israel numărul cititorilor în această limbă scade în mod natural. Mesajul pe care ni-l transmit, talentul, accesibilitatea, toate diferă, dar ceea ce au comun aceşti creatori este dragostea de limba în care s-au exprimat şi se exprimă pe undele poeziei.
Despre Shaul Carmel şi Bianca Marcovici, vocile mai audibile în momentul actual, am mai scris şi vom mai scrie. Ne vom opri la cei despre care , cu tot regretul nu am scris deloc sua prea puţin.
Andrei Fischof ( n. 1940, Turda) este unul dintre poeţii productivi, expresia artistică este rafinată, poate fi pus alături de cei mai buni poeţi din peisajul literar românesc, a fost dinstins ci premii, colaborează la numeroase publicaţii din diverse ţări. La Ed. Hasefer i-a apărut în anul 2003 volumul ” Prefăcuta linişte” ( redactor Ştefan Iureş). „Scriind, trăiesc încă o viaţă” este crezul său, este şi autor de literatură în limba ebraică. „Din războiul acela, bătrâne domn, mi-aduc aminte doar trenul culegând oamenii precum panglica lipicioasă muştele vara” . Al. Cistelecan îl consideră din aceeaşi generaţie cu Ioan Alexandru şi Ana Blandiana.”Durerea de a scrie, diabolică, surdă, ca dorul după cineva care încă este cu tine”. Andrei Fischof este din spiţa nobilă a poeţilor care se iau în serios şi îşi respectă cititorul, ceea ce devine o atitudine tot mai puţin luată în seamă acum.
Sandu David ( n.1923, Târgovişte) scrie mai mult în ebraică, dar are şi o operă scrisă în limba română. La Ed. Cartea Românească a apărut în 1996, volumul „Dacă poezia mea”, întâmpinată cu elogii de Dan Laurenţiu, ş.a., iar la Ed. Hasefer a fost publicat volumul „Timp fără trup”, cu versueri traduse din ebraică de Elena Tacciu. Un poet de o mare sensibilitate, un vers ales, ne referim la cele în limba română, nu la traduceri – „ „Te-am găsit în fiece frunză vibrând, în fiece grăuntede lumină umflându-se, ca mireasma arăturii din câmp, privirile tale dau foc nopţii”. Poemele sale au darul de a ne duce pe plaiuri româneşti, dar ne aduc aminte şi de marea nenorocire a secolului, Holocaustul. „Amintirile sunt istoria noastră, sunt lumina şi întunericul greşelilor noastre, tu şi trupuş tău care nu mai este”. Greşeli? Cine ştie cu ce au greşit victimele? Poate din prea mare încredere în umanitate.
Tot la Ed. Hasefer a apărut şi volumul poetului Eran Sela ( n. 1940, Bârlad), „Cruzimea detaliilor”, un autor modern, subtil, deşi îşi deplânge vârsta, trecerea anilor. Nu are de ce, versul său este proaspăt şi în aceste auto-jeluiri. „Somnul cade peste mine ca un clopot de zăpadă, noaptea întinzându-şi umbra îi pătează castitatea şi zăcând în nemişcare, fără scop sau trebuinţă, ponegreşte amintirea viselor neslobozite”.... „Gheţari de lână plâng în noapte minciuni melancolice la lumina lunii şi din lacrimile lor se nasc câmpuri magnetice cu graniţe labile”.
La îndemâna cititorului român se mai află antologia „ În noi e un cer mai adevărat” ( Ed. Fundaţiei Culturale Române – 1991, antologator Carmen Firan, prefaţa de Sergiu Levin) şi „Arborele memoriei”( Ed. Orion- 1997, antologie bilingvă, engleză-română, editor –poetul Radu Cârneci). Luiza Carol (n.1847), Sebastian Costin ( 1939-1997), unul dintre cei mai importanţi poeţi, un Radu Stanca al generaţiei sale, Solo Har-Herescu (n.1928), Tania Lovinescu ( n.1924, revenită în România), Noemi Pavel ( n. 1972), o surpriză la vremea debutului, regretaţii M. Rudich, I. Schechter, Benedict Solomon, apoi Felix Caroly( n. 1933), actor şi poet, Solo Juster (n. 1922), Radu Klapper ( n.1937), Maria Găitan –Mozes ( n.1928), Vlad Solomon ( n.1951), medic, jurnalist, poet, Elena Esther Tacciu ( n.1933), critic literar, poet, Ion Atlas ( n.1927), ş.a. se regăsesc în aceste antologii.
Ignoraţi, din păcate, de Istoriile literare elaborate în ultimii ani de Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu, Marian Popa, confraţii noştri din Israel poartă lumina şi căldura căminului unde şi-au ivit sufletele, limba română.
Boris Marian
Rădăcinile extremismului de dreapta
Rădăcini ale extremismului în România
Cartea lui Z. Ornea, „ Anii treizeci. Extrema dreaptă românească” rămâne, în ciuda timpului care ne-a adus multe alte contribuţii şi ... dezinformări, deformări ale adevărului istoric, o carte de referinţă.
O analiză care începe cu anul revoluţionar 1848 ( paşoptismul a fost respins de extremişti), refuzul occidentalismului în favoarea unei exaltări a ortodoxismului oriental, a autohtonismului, apoi combaterea democraţiei pluripartite, a parlamentarismului, rolul lui Nichifor Crainic, admirator al fascismului italian, al lui Nae Ionescu în dicreditarea partidelor politice, al lui Mihail Manoilescu, partizan al corporatismului, elogiile aduse dictaturii din partea tinerilor intelectuali de vârf, Cioran, Mircea Eliade, Noica, Polihroniade,Nicolae Roşu ( obscur ca talent, dar foarte vehement)ş.a.
Reacţiile lui MihaiRalea, Ion Vinea, Şerban Voinea, Sandu Tudor, Tudor Vianu, apărători ai democraţiei, apoi disputa filosofie naţională – filosofie universală, antieuropenismul, etnicismul şi rasismul în plină desfăşurare, opoziţia unor Ibrăileanu, PP Negulescu, opiniile lui Sedxstil Puşcariu, D. Stăniloaie, latinitate şi ortodoxie, poziţia echilibrată a lui Blaga, Mircea Florian, C. Rădulescu-Motru ( cu oscilări), Şerban Cioculescu,. Rolul publicaţiilor „Vremea”, „Criterion”, „Gândirea”, „Buna Vestire”, „Cuvântul”, „Calendarul”, „Sfarmă-Piatră”, „Adevărul”, „Dimineaţa, publicaţii de orientări diverse, unele total opuse. Un capitolspecial şi extins se ocupă de fenomenul legionar. Menţionăm că lucrarea lui Ornea nu a fost aprobată de cenzur comunistă, PCR a ocultat cu bună ştiinţpă multe aspecte ale extremismului politic. Regretabilă este cosmetizarea care se practică tot mai larg de tineri şi relativ-tineri intectuali, în prezent.
Interbelicul a fost dominat la început de Brătieni, apoi au fost la putere
Ţărănişti, apoi liberalul Guţă Tătătrăscu, un servil politician carlist, Carol II, un spirit autoritar şi iresponsabil, industriaşii joacă un rol în politică, iar pe fundal se desfăşoară cuzismul susţinut de ardeleanul Goga, legionarismul. În 1930, Lgiunea număra 6000 de membri, în 1937 ea avea 272.000 de membri, iar la alegeri obţine peste 15% din voturi.
Care erau ideologii extremismului interbelic? Ne rfererim la cel de dreapta, pentru că stânga, în România, nu a fost niciodată puternică, social-democraţii au jucat un rol minor,iar comuniştii erau subordonaţi Internaţionalei cu centrul la Moscova. Nichifor Crainic scria în „Gândirea” despre şansele ortoxismului, eliminând orice deschidere spre Europa, Nae Ionescu, În „Roza vânturilor” propaga ideea „lichidării romantismului paşoptist”, Nicolae Roşu se aventura în a-l numi pe Kant şi urmaşii săi „ revoluţionari ficţionişti”, Vasile Marin care a plecat apoi în Spania să apere franchismul scria despre „Stat şi cultură”, adică o politică pe care comuniştii o vor aplica ei înşişi, după 1947, etc. Un moment de cumpănă a fost dizidenţa lui M. Stelescu în cadrul MişcăriiLegionare, acesta fiind un critic al „cruciadei românismului”. Stelescu a fost ucis în patul său de spital de camarazii care erau trimişi de Zelea Codreanu. Ca şi în PCR, în cadrul legiunii critica nu avea nici un drept. Românismul s-a manifestat nu numai ca ideologie, dar şi ca mijloc de jefuire a populaţiei evreieşti în 1940, idee preluată şi de generalul Antonescu. Termenul de „jidan” a devenit peiorativ în special datorită propagandei asurzitoare xenofobe şi antisemite a legionaruilor. Dacă li se poate imputa ceva şi multe li se pot imputa, apoi ura faţpă concetăţenii şi ne-concetăţenii evrei a fost dusă la paroxism. Chiar dacă Holocaustul din România nu poartă marca Legiunii, pentru că în ianuarie 1941 ea a pierdu lupta pentru putere, pregătirea masacrelor din Moldova, Basarabia, Transnistria se datorază în mare parte ACTIVITĂŢII tranşant antievreieşti a Legiunii.
Ce vedem astăzi? Pe fondul unei crize agravate de factori externi şi de incompetenţe interne, nostalgia procomunistă, prolegionară, pro-antonesciană devin fenomene de masă. Mai lipseşte fitilul – cine sunt de vină? Evident „străinii”. Niciodată omul de pe stradă nu a ştiu să vadă că oricare curăţenie începe din ograda proprie.
BORIS MARIAN
Cartea lui Z. Ornea, „ Anii treizeci. Extrema dreaptă românească” rămâne, în ciuda timpului care ne-a adus multe alte contribuţii şi ... dezinformări, deformări ale adevărului istoric, o carte de referinţă.
O analiză care începe cu anul revoluţionar 1848 ( paşoptismul a fost respins de extremişti), refuzul occidentalismului în favoarea unei exaltări a ortodoxismului oriental, a autohtonismului, apoi combaterea democraţiei pluripartite, a parlamentarismului, rolul lui Nichifor Crainic, admirator al fascismului italian, al lui Nae Ionescu în dicreditarea partidelor politice, al lui Mihail Manoilescu, partizan al corporatismului, elogiile aduse dictaturii din partea tinerilor intelectuali de vârf, Cioran, Mircea Eliade, Noica, Polihroniade,Nicolae Roşu ( obscur ca talent, dar foarte vehement)ş.a.
Reacţiile lui MihaiRalea, Ion Vinea, Şerban Voinea, Sandu Tudor, Tudor Vianu, apărători ai democraţiei, apoi disputa filosofie naţională – filosofie universală, antieuropenismul, etnicismul şi rasismul în plină desfăşurare, opoziţia unor Ibrăileanu, PP Negulescu, opiniile lui Sedxstil Puşcariu, D. Stăniloaie, latinitate şi ortodoxie, poziţia echilibrată a lui Blaga, Mircea Florian, C. Rădulescu-Motru ( cu oscilări), Şerban Cioculescu,. Rolul publicaţiilor „Vremea”, „Criterion”, „Gândirea”, „Buna Vestire”, „Cuvântul”, „Calendarul”, „Sfarmă-Piatră”, „Adevărul”, „Dimineaţa, publicaţii de orientări diverse, unele total opuse. Un capitolspecial şi extins se ocupă de fenomenul legionar. Menţionăm că lucrarea lui Ornea nu a fost aprobată de cenzur comunistă, PCR a ocultat cu bună ştiinţpă multe aspecte ale extremismului politic. Regretabilă este cosmetizarea care se practică tot mai larg de tineri şi relativ-tineri intectuali, în prezent.
Interbelicul a fost dominat la început de Brătieni, apoi au fost la putere
Ţărănişti, apoi liberalul Guţă Tătătrăscu, un servil politician carlist, Carol II, un spirit autoritar şi iresponsabil, industriaşii joacă un rol în politică, iar pe fundal se desfăşoară cuzismul susţinut de ardeleanul Goga, legionarismul. În 1930, Lgiunea număra 6000 de membri, în 1937 ea avea 272.000 de membri, iar la alegeri obţine peste 15% din voturi.
Care erau ideologii extremismului interbelic? Ne rfererim la cel de dreapta, pentru că stânga, în România, nu a fost niciodată puternică, social-democraţii au jucat un rol minor,iar comuniştii erau subordonaţi Internaţionalei cu centrul la Moscova. Nichifor Crainic scria în „Gândirea” despre şansele ortoxismului, eliminând orice deschidere spre Europa, Nae Ionescu, În „Roza vânturilor” propaga ideea „lichidării romantismului paşoptist”, Nicolae Roşu se aventura în a-l numi pe Kant şi urmaşii săi „ revoluţionari ficţionişti”, Vasile Marin care a plecat apoi în Spania să apere franchismul scria despre „Stat şi cultură”, adică o politică pe care comuniştii o vor aplica ei înşişi, după 1947, etc. Un moment de cumpănă a fost dizidenţa lui M. Stelescu în cadrul MişcăriiLegionare, acesta fiind un critic al „cruciadei românismului”. Stelescu a fost ucis în patul său de spital de camarazii care erau trimişi de Zelea Codreanu. Ca şi în PCR, în cadrul legiunii critica nu avea nici un drept. Românismul s-a manifestat nu numai ca ideologie, dar şi ca mijloc de jefuire a populaţiei evreieşti în 1940, idee preluată şi de generalul Antonescu. Termenul de „jidan” a devenit peiorativ în special datorită propagandei asurzitoare xenofobe şi antisemite a legionaruilor. Dacă li se poate imputa ceva şi multe li se pot imputa, apoi ura faţpă concetăţenii şi ne-concetăţenii evrei a fost dusă la paroxism. Chiar dacă Holocaustul din România nu poartă marca Legiunii, pentru că în ianuarie 1941 ea a pierdu lupta pentru putere, pregătirea masacrelor din Moldova, Basarabia, Transnistria se datorază în mare parte ACTIVITĂŢII tranşant antievreieşti a Legiunii.
Ce vedem astăzi? Pe fondul unei crize agravate de factori externi şi de incompetenţe interne, nostalgia procomunistă, prolegionară, pro-antonesciană devin fenomene de masă. Mai lipseşte fitilul – cine sunt de vină? Evident „străinii”. Niciodată omul de pe stradă nu a ştiu să vadă că oricare curăţenie începe din ograda proprie.
BORIS MARIAN
Ah, masele
Ah, masele
Am urmărit multe mişcări de mase în viaţa mea, de la mitingurile organizate de UTM-UTC, PMR-PCR, apoi cele de după 1989, unele violente. Din lecturi cunosc un singur caz, în China, în secolul XX, în care un demnitar, cred ministru a fost sfâşiat ca o cârpă de către mulţime. Fiecare şi-a luat o bucăţică. La noi, toate schimbările majore s-au petrecut cu aranjamente, de aceea moartea a sute, mii de oameni de după 22 decembrie 1989 a fost provocată, nu era necesară. Cinste celor care au crezut. Ceauşescu a căzut în plasa propriei megalomanii şi a unui aranjament exterior. Masele sunt, prin definiţie, manevrabile, psihoza colectivă este un fenomen bine cunoscut de specialişti.
Revoluţia este un vis spulberat încă de la Căderea Bastiliei. Se ştie cine era acolo şi ce s-a întâmplat. Tineri şi neliniştiţi se găsesc întotdeauna. Unul dintre ei l-a ucis pe kronprinţul Franz Ferdinand la Sarajevo, provocând primul război mondial. Păcatele trecutului nasc noi masacre. Executanţii sunt urmaşii unor călăi mai vechi. Misiunea de pace este o misiune imposibilă. Se spune că salvarea vine din adânc. Eu cred că este invers. Salvarea vine de la elite. Când oamenii nu mai cred nici în Paradis, revoluţia este coaptă. Iar revoluţia nu te învaţă să iubeşti, ci să urăşti cu ură de moarte. Nimeni nu este perfect, dar mai teribil şi mai nedrept poate fi colosul numit MASE. Hitler şi Stalin nu ar fi fost nimic fără mase. Să ne rugăm să avem cât mai multe dimineţi liniştite.
Canetti spunea că teama de necunoscut este fermentul maselor. Descărcarea şi patima distrugerii de aici pornesc. Apoi- sentimentul persecuţiei, panica, uneori solidaritatea religioasă. Masele au nevoie de densitate, de lozinci şi de o direcţie. De asemenea ritmul evoluţiei poate stimula sau poate destrăma o acţiune de mase. Lentoarea, ţelul îndepărtat le anihilează. Mişcarea devine latentă, aşa numitele mase invizibile. .Cultul morţilor, martirilor întreţine acest foc latent. Masele pot fi fugare sau agresive, dar se pot comporta în ambele feluri.
Războiul era. o confruntare a maselor, el devine astăzi, tot mai mult, un exerciţiu al elitelor militare şi politice.
La originea maselor sunt haitele – de vânători, de nomazi, deci din străvechime. Egalitatea dintre membri şi supunerea absolută în faţa unui lider este condiţia existenţei unei haite, iar masele copiază modelul.
Când a scris despre dictatura proletariatlui, Marx se gândea, cred , la aces mod de organizare. Manifestul Partidului Comunist pregătea acest mod de a acţiona, detaşamentul cel mai „înaintat” era gruparea închisă, cu un lider principal. Dar el nu a vorbit până la capăt, ştiind că dictatura personală nu este compatibilă cu idealul comunist promis. De aici ipocrizia marxistă, apoi lipsa de scrupule a lui Lenin, Stalin. Masacrele care s-au produs după al doilea război mondial, în Africa, Asia au fost rodul nenorocit al unor descărcări violente de energie a maselor. În timp ce Holocaustul, Gulagul erau dirijate, oarecum controlate, cu numeroşi executanţi pe numeroase trepte ierarhice, masacrele din Africa au fost şi mai sunt spontane, desigur ca reacţie la provocări. Ele se aseamănă cu pogromurile lui Hmielniţki, cu năvălirea barbarilor în trecut, a tătarilor din secolul XIII. Canetti afirma, încă din anii 30 că Islamul este o religie războinică. Desigur, numeroşi lideri religioşi, musulmani neagă această caracterizare, dar să nu uităm că Mahomed a ridicat lumea islamică la rang de putetre mondială, într-un timp extraordinar de scurt. După primul război mondial rolul maselor a început să scadă , diverse forme de organizare, intensa propagandă pro-pace, etc. au avut un timp efecte beneficie, dar nazismul a răsturnat situaţia. Şi-a găsit aliat în URSS, o structură bazată pe teoria luptei de clasă, adică a răzbunării sociale.
Cum este cu masele astăzi? Nici o societate care nu prosperă, nu este preocupată de educaţie, asistenţă socială, medicală, indiferent de ideologie, de felul proprietăţii se degradează şi masele revin ca un dinozaur gigantic, cum îl vedeam eu pe Godzilla, pe ecrane, în copilărie.
Boris Marian
Am urmărit multe mişcări de mase în viaţa mea, de la mitingurile organizate de UTM-UTC, PMR-PCR, apoi cele de după 1989, unele violente. Din lecturi cunosc un singur caz, în China, în secolul XX, în care un demnitar, cred ministru a fost sfâşiat ca o cârpă de către mulţime. Fiecare şi-a luat o bucăţică. La noi, toate schimbările majore s-au petrecut cu aranjamente, de aceea moartea a sute, mii de oameni de după 22 decembrie 1989 a fost provocată, nu era necesară. Cinste celor care au crezut. Ceauşescu a căzut în plasa propriei megalomanii şi a unui aranjament exterior. Masele sunt, prin definiţie, manevrabile, psihoza colectivă este un fenomen bine cunoscut de specialişti.
Revoluţia este un vis spulberat încă de la Căderea Bastiliei. Se ştie cine era acolo şi ce s-a întâmplat. Tineri şi neliniştiţi se găsesc întotdeauna. Unul dintre ei l-a ucis pe kronprinţul Franz Ferdinand la Sarajevo, provocând primul război mondial. Păcatele trecutului nasc noi masacre. Executanţii sunt urmaşii unor călăi mai vechi. Misiunea de pace este o misiune imposibilă. Se spune că salvarea vine din adânc. Eu cred că este invers. Salvarea vine de la elite. Când oamenii nu mai cred nici în Paradis, revoluţia este coaptă. Iar revoluţia nu te învaţă să iubeşti, ci să urăşti cu ură de moarte. Nimeni nu este perfect, dar mai teribil şi mai nedrept poate fi colosul numit MASE. Hitler şi Stalin nu ar fi fost nimic fără mase. Să ne rugăm să avem cât mai multe dimineţi liniştite.
Canetti spunea că teama de necunoscut este fermentul maselor. Descărcarea şi patima distrugerii de aici pornesc. Apoi- sentimentul persecuţiei, panica, uneori solidaritatea religioasă. Masele au nevoie de densitate, de lozinci şi de o direcţie. De asemenea ritmul evoluţiei poate stimula sau poate destrăma o acţiune de mase. Lentoarea, ţelul îndepărtat le anihilează. Mişcarea devine latentă, aşa numitele mase invizibile. .Cultul morţilor, martirilor întreţine acest foc latent. Masele pot fi fugare sau agresive, dar se pot comporta în ambele feluri.
Războiul era. o confruntare a maselor, el devine astăzi, tot mai mult, un exerciţiu al elitelor militare şi politice.
La originea maselor sunt haitele – de vânători, de nomazi, deci din străvechime. Egalitatea dintre membri şi supunerea absolută în faţa unui lider este condiţia existenţei unei haite, iar masele copiază modelul.
Când a scris despre dictatura proletariatlui, Marx se gândea, cred , la aces mod de organizare. Manifestul Partidului Comunist pregătea acest mod de a acţiona, detaşamentul cel mai „înaintat” era gruparea închisă, cu un lider principal. Dar el nu a vorbit până la capăt, ştiind că dictatura personală nu este compatibilă cu idealul comunist promis. De aici ipocrizia marxistă, apoi lipsa de scrupule a lui Lenin, Stalin. Masacrele care s-au produs după al doilea război mondial, în Africa, Asia au fost rodul nenorocit al unor descărcări violente de energie a maselor. În timp ce Holocaustul, Gulagul erau dirijate, oarecum controlate, cu numeroşi executanţi pe numeroase trepte ierarhice, masacrele din Africa au fost şi mai sunt spontane, desigur ca reacţie la provocări. Ele se aseamănă cu pogromurile lui Hmielniţki, cu năvălirea barbarilor în trecut, a tătarilor din secolul XIII. Canetti afirma, încă din anii 30 că Islamul este o religie războinică. Desigur, numeroşi lideri religioşi, musulmani neagă această caracterizare, dar să nu uităm că Mahomed a ridicat lumea islamică la rang de putetre mondială, într-un timp extraordinar de scurt. După primul război mondial rolul maselor a început să scadă , diverse forme de organizare, intensa propagandă pro-pace, etc. au avut un timp efecte beneficie, dar nazismul a răsturnat situaţia. Şi-a găsit aliat în URSS, o structură bazată pe teoria luptei de clasă, adică a răzbunării sociale.
Cum este cu masele astăzi? Nici o societate care nu prosperă, nu este preocupată de educaţie, asistenţă socială, medicală, indiferent de ideologie, de felul proprietăţii se degradează şi masele revin ca un dinozaur gigantic, cum îl vedeam eu pe Godzilla, pe ecrane, în copilărie.
Boris Marian
Tracomania
Tracomanie vs. balcanism vs. criză
Trăiesc în România din 1945, nu am strămoşi traci, dar nu sufăr din această cauză. Personal, tracomania mi se pare o deviaţie psiho-intelectuală. Nici un popor nu are o origine esenţială, toate popoarele s-au mixtat. Ceea ce nu înseamnă că specific naţional nu există. Blaga a încercat să demonstreze existenţa unui spaţiu mioritic, unei unduiri ale reliefului, reflectate în conştiinţa naţională. Am un mare respect pentru Blaga, poezia sa este o minune, dar în domeniul filosofiei culturii a avut şi unele abordării pe care nu le-am apreciat. Desigur, pare o obrăznicie, poate chiar faptul că eu, un ne-trac discut specificul naţional. Caragiale nu i-a desfiinţat pe rromânii verzi, i-a ironizat, dar nu i-a desfiinţat. Ca să nu mai vorbim de excesele din secolul XX. Fiecare popor ştie să spună ceva rău şi ceva bun despre alte popoare cu care este în contact. Mă refer la mentalităţi populare, pentru că intelectualii au o viziune, sper, mai deschisă, să-i spunem în limba de lemn, „internaţionalistă”. Europenismul care a devenit o realitate în ultimele decenii este un câştig în evoluţia gândirii multora dintre noi. Extremismul naţionalist este şi va fi o manifestare a unor categorii nedreptăţite, lovite de accidente sau nefericiri ale istorie. Nu cred în conspiraţii mondiale, deşi grupuri de influenţă există, Dar istoria este mult mai complexă şi mai imprevizibilă decât ne închipuim.
Despre nemţi, se spune că sunt ordonaţi, muncitori, ceea este perfect adevărat, dar se poate adăuga şi spiritul teuton, care este o moştenire, ca şi vehemenţa lutherană, cu care reformiştii din Germania au combătut unele valori europene. Astfel, se explică parţial şi dominaţia nazistă din anii 1933-1945. Despre francezi se spune că iubesc vinul, femeile, că sunt veseli şi neseriosşi, nu sunt buni luptători, dar putem generaliza? Să nu uităm de cultura franceză, cum şi la nemţi am trecut, din neatenţie, peste geniile pe care le-au dat culturii universale. Spaniolii sunt un rezultat al mixtării civilizaţiilor antice, celtice, latine, apoi, peste secole, germane, arabe, evreieşti. Ne oprim şi revenim la moştenirea daco-tracă. Sunt uluit de afirmaţiile unor presupuşi savanţi care încearcă să demonstreze că întreaga Asie vorbea limba tracă, deşi noi nu ştim bine cine au fost tracii. Nu ştim cine au fost sciţii. Nu ştim bine cine au fost carpii, care au dat numele munţilor. Nu ştim rolul slavilor, Despre latini se vorbeşte cu precădere, pentru că limba română este o limbă din grupa latină, dar numărul romanilor veniţi în Dacia a fost mult mai mic decât se crede. Român curat etnic sună a rasism. La fel ca şi arian curat. În „Mein Kampf”, Hitler îşi exprimă dispreţul faţă de popoarele de origine latină, inclusiv faţă de români. Unii nu ştiu, unele pasaje au fost trunchiate.
Acum despre balcanism . Este vorba, de fapt de influenţa otomană., care a dăinuit timp de circa cinci secole. Pe lângă prădăciunile produse, otomanii au avut o calitate – toleranţa, ei nu au desfiinţat culte şi culturi. Este adevărat că o parte dintre slavii de sud şi albanezi au trecut la islamism, dar nu se ştie bine cum şi de ce. Românii nu au fost obligaţi să renunţe la creştinism. Nici evreii nu au fost persecutaţi în imperiul otoman. Ce este spiritul balcanic? O fi vorba de lenea orientală, de miturile orientale, de dansuri, de proverbe, balade, muzică, multe. Să mai adăugăm obiceiurile cu ciubucul, care nu era numai instrument pentru fumători, dar şi de corupţie, peşcheşul, darurile care ţin şi ele de corupţie.
În încheire vorbim despre criză. Mircea Dinescu a spus o frază memorabilă, eu nu fac aici aprecieri asupra omului, dar reproduc ce a spus în 1990 – „Ne-am bătut joc socialism, o să ne batem joc şi de capitalism”. Poate că a dat şi Dinescu un exemplu. Corupţia nu este o invenţie nici balcanică, nici românească. Criza din România se datorează în primul rând corupţiei, este clar pentru toată lumea. Nici Ţepeş cu tatăl său, Vlad Dracul nu s-ar mai descurca în situaţia actuală. A doua cauză este incompetenţa care a dus la distrugerea urgentă a cooperaţiei, care nu este o formă socialistă, cum a fost prosteşte caracterizată, ci o formă necesară pentru o agricultură modernă şi eficientă. De asemenea, sub pretextul retehnologizării a fost distrusă industria, în special în ramurile care puteau face concurenţă produselor europene. Jaful s-a produs din afară şi din interior. Că banul nu are miros este clar, dar că omul poate fi atât de lacom încât să uite şi de tracii lui din vechime, de vitejii din Evul Mediu, de patriotismul celor care au făurit România Mare ( nu ne referim la demagogii de la revista cu acest nume) , puţini ar fi crezut. Astăzi Ceauşescu, din omul detestat de majoritatea populaţiei devine un sfânt. O fi ceva balcanic şi în schimbarea aceasta de mentalitate. De curând un înalt personaj politic a afirmat că românilor nu le place munca. Este o mare minciună, pentru că în străinătate, muncitorii,eu nu mă refer la cerşetori, vagabonzi, indiferent de etnie, eu nu pot fi rasist, fiind şi eu un semit, acolo, sunt apreciaţi şi plătiţi mai bine decât în propria ţară. Lipseşte spiritul german de ordine, organizare, lipseşte inventivitatea latină, în schimb xenofobia, cea mai proastă marfă cu care poate ieşi un incult pe post, pe Intertnet se lăţeşte. Vinovaţi sunt străinii, toţi complotează împotriva românilor. Din păcate , Eminescu, cel mai mare geniu al culturii române, a dat un semnal negativ cu privire la străini, la alogeni. El a uitat că imperiul habsburgic pe care îl cunoştea oarecum s-a dezvoltat şi datorită multietnicităţii, multiculturalismului.
Boris Marian.
Trăiesc în România din 1945, nu am strămoşi traci, dar nu sufăr din această cauză. Personal, tracomania mi se pare o deviaţie psiho-intelectuală. Nici un popor nu are o origine esenţială, toate popoarele s-au mixtat. Ceea ce nu înseamnă că specific naţional nu există. Blaga a încercat să demonstreze existenţa unui spaţiu mioritic, unei unduiri ale reliefului, reflectate în conştiinţa naţională. Am un mare respect pentru Blaga, poezia sa este o minune, dar în domeniul filosofiei culturii a avut şi unele abordării pe care nu le-am apreciat. Desigur, pare o obrăznicie, poate chiar faptul că eu, un ne-trac discut specificul naţional. Caragiale nu i-a desfiinţat pe rromânii verzi, i-a ironizat, dar nu i-a desfiinţat. Ca să nu mai vorbim de excesele din secolul XX. Fiecare popor ştie să spună ceva rău şi ceva bun despre alte popoare cu care este în contact. Mă refer la mentalităţi populare, pentru că intelectualii au o viziune, sper, mai deschisă, să-i spunem în limba de lemn, „internaţionalistă”. Europenismul care a devenit o realitate în ultimele decenii este un câştig în evoluţia gândirii multora dintre noi. Extremismul naţionalist este şi va fi o manifestare a unor categorii nedreptăţite, lovite de accidente sau nefericiri ale istorie. Nu cred în conspiraţii mondiale, deşi grupuri de influenţă există, Dar istoria este mult mai complexă şi mai imprevizibilă decât ne închipuim.
Despre nemţi, se spune că sunt ordonaţi, muncitori, ceea este perfect adevărat, dar se poate adăuga şi spiritul teuton, care este o moştenire, ca şi vehemenţa lutherană, cu care reformiştii din Germania au combătut unele valori europene. Astfel, se explică parţial şi dominaţia nazistă din anii 1933-1945. Despre francezi se spune că iubesc vinul, femeile, că sunt veseli şi neseriosşi, nu sunt buni luptători, dar putem generaliza? Să nu uităm de cultura franceză, cum şi la nemţi am trecut, din neatenţie, peste geniile pe care le-au dat culturii universale. Spaniolii sunt un rezultat al mixtării civilizaţiilor antice, celtice, latine, apoi, peste secole, germane, arabe, evreieşti. Ne oprim şi revenim la moştenirea daco-tracă. Sunt uluit de afirmaţiile unor presupuşi savanţi care încearcă să demonstreze că întreaga Asie vorbea limba tracă, deşi noi nu ştim bine cine au fost tracii. Nu ştim cine au fost sciţii. Nu ştim bine cine au fost carpii, care au dat numele munţilor. Nu ştim rolul slavilor, Despre latini se vorbeşte cu precădere, pentru că limba română este o limbă din grupa latină, dar numărul romanilor veniţi în Dacia a fost mult mai mic decât se crede. Român curat etnic sună a rasism. La fel ca şi arian curat. În „Mein Kampf”, Hitler îşi exprimă dispreţul faţă de popoarele de origine latină, inclusiv faţă de români. Unii nu ştiu, unele pasaje au fost trunchiate.
Acum despre balcanism . Este vorba, de fapt de influenţa otomană., care a dăinuit timp de circa cinci secole. Pe lângă prădăciunile produse, otomanii au avut o calitate – toleranţa, ei nu au desfiinţat culte şi culturi. Este adevărat că o parte dintre slavii de sud şi albanezi au trecut la islamism, dar nu se ştie bine cum şi de ce. Românii nu au fost obligaţi să renunţe la creştinism. Nici evreii nu au fost persecutaţi în imperiul otoman. Ce este spiritul balcanic? O fi vorba de lenea orientală, de miturile orientale, de dansuri, de proverbe, balade, muzică, multe. Să mai adăugăm obiceiurile cu ciubucul, care nu era numai instrument pentru fumători, dar şi de corupţie, peşcheşul, darurile care ţin şi ele de corupţie.
În încheire vorbim despre criză. Mircea Dinescu a spus o frază memorabilă, eu nu fac aici aprecieri asupra omului, dar reproduc ce a spus în 1990 – „Ne-am bătut joc socialism, o să ne batem joc şi de capitalism”. Poate că a dat şi Dinescu un exemplu. Corupţia nu este o invenţie nici balcanică, nici românească. Criza din România se datorează în primul rând corupţiei, este clar pentru toată lumea. Nici Ţepeş cu tatăl său, Vlad Dracul nu s-ar mai descurca în situaţia actuală. A doua cauză este incompetenţa care a dus la distrugerea urgentă a cooperaţiei, care nu este o formă socialistă, cum a fost prosteşte caracterizată, ci o formă necesară pentru o agricultură modernă şi eficientă. De asemenea, sub pretextul retehnologizării a fost distrusă industria, în special în ramurile care puteau face concurenţă produselor europene. Jaful s-a produs din afară şi din interior. Că banul nu are miros este clar, dar că omul poate fi atât de lacom încât să uite şi de tracii lui din vechime, de vitejii din Evul Mediu, de patriotismul celor care au făurit România Mare ( nu ne referim la demagogii de la revista cu acest nume) , puţini ar fi crezut. Astăzi Ceauşescu, din omul detestat de majoritatea populaţiei devine un sfânt. O fi ceva balcanic şi în schimbarea aceasta de mentalitate. De curând un înalt personaj politic a afirmat că românilor nu le place munca. Este o mare minciună, pentru că în străinătate, muncitorii,eu nu mă refer la cerşetori, vagabonzi, indiferent de etnie, eu nu pot fi rasist, fiind şi eu un semit, acolo, sunt apreciaţi şi plătiţi mai bine decât în propria ţară. Lipseşte spiritul german de ordine, organizare, lipseşte inventivitatea latină, în schimb xenofobia, cea mai proastă marfă cu care poate ieşi un incult pe post, pe Intertnet se lăţeşte. Vinovaţi sunt străinii, toţi complotează împotriva românilor. Din păcate , Eminescu, cel mai mare geniu al culturii române, a dat un semnal negativ cu privire la străini, la alogeni. El a uitat că imperiul habsburgic pe care îl cunoştea oarecum s-a dezvoltat şi datorită multietnicităţii, multiculturalismului.
Boris Marian.
Postavangardismul
Post-avangardismul ca post-poezie SAU la început a fost scandalul
Câtâ revoltă poate să încapă într-un trup? Multă. Zadarnică. Câtă poezie încape într-un text avangardo-postavangardist? Multă sau deloc. Uneori nici autorii nu ştiu. La început a fost scandalul, este titlul unei cărţi despre arta modernă. Aşa este. Şi Facerea Lumii a fost un scandal. Adam cu Eva au făcut şi ei scandal.
La început a fost arta antică, inclusiv poezia. Apoi, după multe secole, Renaşterea, perioadă neîntrecută nici azi de nici o producţie artistică. Este o părere persoanală. Romantismul a fost un semn de decădere în abisul eului, dar geniile nu s-au sfiit să dea ce au putut. Apoi, triumfător a apărut modernismul cu piscul său înnegurat – avangardismul. Ce este el, nimeni nu ştie. Curios este că teoreticienii Breton, Tzara, Voronca, Pană, care au fost şi poeţi , nu erau de primă mână în arta lor. Fundoianu, care nu era numai pro-avangardist, i-a întrecut cu mult. Gellu Naum, un mare creator de farse avangardiste, are poeme aproape ininteligibile şi nesugestive. Ba, unele au fost dedicate marii construcţii a socialismului. Ok, nu este vina lui. Avangardiştii erau de stânga, că nu degeaba la Cabaretul Voltaire se duceau şi Lenin şi Tzara. Fiecare cu drumul său. Lenin a făcut mai mult rău, nu se compară. Eu mă consider de stânga, adică nu suport sărăcia şi inegalitatea în şanse. Se spune că democraţia acordă şanse egale. Teoretic, da. Dar nimic de mâna omului nu este făcut cu dreptate. Revin la avangarda care are milioane de aderenţi şi astăzi. Noroc că nu sunt şi extremişti sau, poate, sunt. Unii sunt simpatici, alţii deloc. Am încercat să fac experienţe avangardiste, am simţit că nu sunt eu, a scrie despre ficaţi, rinichi, falusuri, organe femeieşti, viori cu fibre de om, etc. nu mi se pare a face artă. Cred că unii creatori de aşa zisă artă se droghează. Treaba lor, dar să-şi ţină producţiile unde vor, să nu facă scandal. Un scandal ieftin. Dacă nu recunoşti genialitatea unui postavangardist cu mustaţa pusă sub braţ şi organul lipit pe fund se supără. Ştiu că în această clipă vor fi unii să mă compare cu Sorin Toma care a scris un mizerabil atac împotriva lui Arghezi. Dragi poatavangardişti – Arghezi era şi este unul din marii poeţi, avangarda nu are nimic de a face cu Arghezi.
Ce părere aveţi de organul masculin care a dat titlul unei publicaţii din interbelic? Bogza, devenit apoi un scriitor normal, Paul Păun, care avea un nume predestinat pentru numele organului masculin, Paul, prin anagramare, nu mai sunt. Dar iubitorii de postavangardism se agită în continuare. Nu le pot nega dreptul de existenţă şi de manifestare. Recunosc că de multe ori producţiile avangardiste mă amuză, coloritul unor tablouri este excepţional, ideile lui Dali, Victor Brauner, ale altora sunt extraordinare, dar avangarda are un mare dezavantaj – personalitatea artistului care crede că îşi exhibă toate dorinţele, în fapt se atrofiază. După ce priveşti o sută de producţii avangardiste, după ce citeşti o sută de poeme de tip postavangardist ( mă joc cu „post”, pentru că avangarda a murit de mult, de fapt ea a împlinit aproape un secol) nu mai ştii ce ai simţit, nu mai ştii cine sunt autorii. Vrem să mergem spre arta anonimă, spre folclor? Folclorul nu este avangardă, dimpotrivă, e tradiţie. Dar nu apăr tradiţia cu orice preţ. Îmi place autorul neînregimentat, exact ce voiau avangardiştii la început. Dar la fel ca protestanţii lui Luther şi Calvin, ca bolşevicii lui Lenin, au devenit ei înşişi autorităţi de care nu te mai poţi atinge. Tot ce am scris aici pare exagerat, dar conţine un crez – îndemnul ca fiecare să scrie, să creeze cum simte, nu cum crede că place sau nu place cuiva care se crede un geniu. Geniile nu sunt ca ţigările. Ard şi se duc. Geniul este în fiecare, la unii el doarme, la alţii se mai trezeşte uneori. Punct.
BORIS MARIAN
Câtâ revoltă poate să încapă într-un trup? Multă. Zadarnică. Câtă poezie încape într-un text avangardo-postavangardist? Multă sau deloc. Uneori nici autorii nu ştiu. La început a fost scandalul, este titlul unei cărţi despre arta modernă. Aşa este. Şi Facerea Lumii a fost un scandal. Adam cu Eva au făcut şi ei scandal.
La început a fost arta antică, inclusiv poezia. Apoi, după multe secole, Renaşterea, perioadă neîntrecută nici azi de nici o producţie artistică. Este o părere persoanală. Romantismul a fost un semn de decădere în abisul eului, dar geniile nu s-au sfiit să dea ce au putut. Apoi, triumfător a apărut modernismul cu piscul său înnegurat – avangardismul. Ce este el, nimeni nu ştie. Curios este că teoreticienii Breton, Tzara, Voronca, Pană, care au fost şi poeţi , nu erau de primă mână în arta lor. Fundoianu, care nu era numai pro-avangardist, i-a întrecut cu mult. Gellu Naum, un mare creator de farse avangardiste, are poeme aproape ininteligibile şi nesugestive. Ba, unele au fost dedicate marii construcţii a socialismului. Ok, nu este vina lui. Avangardiştii erau de stânga, că nu degeaba la Cabaretul Voltaire se duceau şi Lenin şi Tzara. Fiecare cu drumul său. Lenin a făcut mai mult rău, nu se compară. Eu mă consider de stânga, adică nu suport sărăcia şi inegalitatea în şanse. Se spune că democraţia acordă şanse egale. Teoretic, da. Dar nimic de mâna omului nu este făcut cu dreptate. Revin la avangarda care are milioane de aderenţi şi astăzi. Noroc că nu sunt şi extremişti sau, poate, sunt. Unii sunt simpatici, alţii deloc. Am încercat să fac experienţe avangardiste, am simţit că nu sunt eu, a scrie despre ficaţi, rinichi, falusuri, organe femeieşti, viori cu fibre de om, etc. nu mi se pare a face artă. Cred că unii creatori de aşa zisă artă se droghează. Treaba lor, dar să-şi ţină producţiile unde vor, să nu facă scandal. Un scandal ieftin. Dacă nu recunoşti genialitatea unui postavangardist cu mustaţa pusă sub braţ şi organul lipit pe fund se supără. Ştiu că în această clipă vor fi unii să mă compare cu Sorin Toma care a scris un mizerabil atac împotriva lui Arghezi. Dragi poatavangardişti – Arghezi era şi este unul din marii poeţi, avangarda nu are nimic de a face cu Arghezi.
Ce părere aveţi de organul masculin care a dat titlul unei publicaţii din interbelic? Bogza, devenit apoi un scriitor normal, Paul Păun, care avea un nume predestinat pentru numele organului masculin, Paul, prin anagramare, nu mai sunt. Dar iubitorii de postavangardism se agită în continuare. Nu le pot nega dreptul de existenţă şi de manifestare. Recunosc că de multe ori producţiile avangardiste mă amuză, coloritul unor tablouri este excepţional, ideile lui Dali, Victor Brauner, ale altora sunt extraordinare, dar avangarda are un mare dezavantaj – personalitatea artistului care crede că îşi exhibă toate dorinţele, în fapt se atrofiază. După ce priveşti o sută de producţii avangardiste, după ce citeşti o sută de poeme de tip postavangardist ( mă joc cu „post”, pentru că avangarda a murit de mult, de fapt ea a împlinit aproape un secol) nu mai ştii ce ai simţit, nu mai ştii cine sunt autorii. Vrem să mergem spre arta anonimă, spre folclor? Folclorul nu este avangardă, dimpotrivă, e tradiţie. Dar nu apăr tradiţia cu orice preţ. Îmi place autorul neînregimentat, exact ce voiau avangardiştii la început. Dar la fel ca protestanţii lui Luther şi Calvin, ca bolşevicii lui Lenin, au devenit ei înşişi autorităţi de care nu te mai poţi atinge. Tot ce am scris aici pare exagerat, dar conţine un crez – îndemnul ca fiecare să scrie, să creeze cum simte, nu cum crede că place sau nu place cuiva care se crede un geniu. Geniile nu sunt ca ţigările. Ard şi se duc. Geniul este în fiecare, la unii el doarme, la alţii se mai trezeşte uneori. Punct.
BORIS MARIAN
Poruncile
Poruncile sau scrisoare unui tânăr
Am ajuns la vârsta patriarhilor, dacă am considera că vârsta acestora, în Biblie, ar trebui împărţită la patru, după fazele lunii. Mă întorc la Decalog, care prin porunca a patra ne îndeamnă să ne iubim sau cel puţin să ne respectăm părinţii. Ştiind că însuşi Dumnezeu este Părintele nostru, ar trebuie să ne avem ca fraţii. Adrian Păunescu, căruia nu i-am negat, nici nu aş fi avut cum, talentul, dar am pus în discuţie versatilitatea sa, ca politician, excesele şi superproducţia de versuri, a lăsat în nemurire două poeme dedicate bătrânilor, una devenind şlagăr. Jos pălăria. Mi-au venit şi mie lacrimile. La fel cum, ascultând un concert la ruşi ( am antenă specială), am ascultat un cântec, „ Dragii mei bătrâni, astăzi aş vrea să vă sărut pe toţi” , la fel de emoţionant. Sunt născut la 19 noiembrie 1941 ( nu vă grăbiţi să mă felicitaţi), în Caucazul de nord, cum apare şi în borismarian.blogspot.com/.Am vorbit limba rusă până la vârsta de cinci ani. Un amănunt, nu ne oprim aici.
De când există acest Decalog, cam de trei-patru mii de ani, care, se pare, nici nu a aparţinut la început nomazilor hebrei, hibru, cum se numeu cei veniţi de dincolo de Eufrat, acesta nu a fost respectat, deci ce spun eu aici este doar o floare cu care nu facem primăvară. Prietene mai tânăr, mă adresez eu, indiferent de studiile pe care le ai, le urmezi, mai mult, dacă nu ai studii, nu contează aici, respectă vârsta, este un îndemn milenar, pentru cel religios, este de la Dumnezeu. Noi nu putem fi judecătorii altora, înainte de a ne judeca pe noi. Una dintre marile păcate este să arunci cu piatra, iar într-un bătrân este şi mai mare păcatul. De când începe bătrâneţea? De la naştere. Dar, pe la patruzeci apar fire albe, pe la cincizeci, apar unele boli, pe la şaizeci apar ticurile, pe la şaptezeci slăbeşte memoria, pe la optzeci încep să dispară speranţele, pe la nouăzeci nu mai apare nimic, dacă moartea nu a trecut deja cu coasa ei ascuţită. Trăim puţin. Clipele sunt multe, anii sunt puţini. Ticăloşi există şi tineri şi bătrâni, departe de mine ideea de a face o discriminare pe vârste, nici inteligenţa nu este în procente diferite. Dar, de când postez pe Internet, de prin 2008, am dat peste unii tineri „furioşi”, nu că mi-ar fi ruşine că i-am întâlnit, dar sunt uluit. Se uită faptul că anticii nu erau mai proşti decât noi. Gradul de inteligenţă umană nu a crescut în ultimii cinci mii de ani, sunt convins de acest lucru. A crescut cantitatea de informaţii, unele inutile , altele , desigur necesare. Nici un filosof de azi, nici un poet de azi nu este mai talentat decât cel din antichitate. Atunci, cum poate să creadă un om cu zece, douăzeci , treizeci, patruzeci de ani mai tânăr decât mine că este automat mai inteligent? Nu neg faptul că am judecat şi eu greşit pe mulţi oameni mai în vârstă, când aveam 20-30 de ani. Nu este o justificare vârsta. Mi se dau lecţii de educaţie, de politică ( chestia cu comuniştii, securiştii a devenit un laitmotiv la fel de urât ca şi a fi mic burghez în anii 50). Nu apăr aici fosta Securitate, fostul PCR, am avut contacte, am fost şi membru, nu mă consider o fosilă „comunistă”, am avut mereu o părere proprie, dar am ţinut-o în buzunar, că nu-mi plac bătaia şi închisorile.
Încă o chestiune. Tinerii şi mai puţin tinerii care au trecut prin învăţământul liceal în anii 1980-2010 au, în mare parte, lacune imense în cultura generală, în istorie în special, ca să nu mai vorbesc de gramatica limbii române. Unii cunosc mai bine engleza, foarte frumos.
Am constatat că prin căderea unui regim total compromis, nu a venit nimic să înlocuiască propaganda idioată „comunistă”, nici religia nu are un rol atât de mare, cum s-ar crede. În numele credinţei în Dumnezeu se fac multe rele. Oamenii nu se purifică doar spunând o rugăciune. Cultul unor falşi eroi se lăţeşte. În schimb marii oameni de cultură, români sunt uitaţi cu totul. Oricare tânăr ştie de Legiune, de Antonescu, dar de Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, de „Mioriţa”, ehei, mai lasă-ne moşule, cu prostiile astea. Nu sunt moş, dar destui tineri aşa mă văd. Le urez să fie nişte moşi mai respectaţi. Nu vorbesc de cultura universală, de arte, muzică. Incultura devine o regulă de viaţă. Înţeleg că puterea şi nevoia banului este presantă. Ar fi o justificare, dar tot la îngustimea judecăţii duce. Întotdeauna un prost are o părere mult diferită despre el, decât ce este el în realitate. Un om deştept are îndieli, oare nu am spus o prostie? Nu, omul îngust la minte este foarte sigur pe el. Acesta este simptomul, la care se adaugă paranoia omului cu bani, cu putere.
„Ce este lumea? Un poem în veci de unde străluceşti, Divinitate, vinul înţelepciunii îl petreci spre noi prin glasul dragostei chemate” ( Hugo von Hofmannsthal, în traducerea frumoasă a lui Miron Kiropol). „Fiinţa ta nevârstnică, în mine aş fi sorbit-o” ( acelaşi autor, tradus de N. Argintescu –Amza).”Sufletu-i dor izgonit din grădină” ( Else Lasker – Schueler), „Păzeşte-te de cinisme, în special de al tău” ( Danilo Kish).
BORIS MARIAN
Am ajuns la vârsta patriarhilor, dacă am considera că vârsta acestora, în Biblie, ar trebui împărţită la patru, după fazele lunii. Mă întorc la Decalog, care prin porunca a patra ne îndeamnă să ne iubim sau cel puţin să ne respectăm părinţii. Ştiind că însuşi Dumnezeu este Părintele nostru, ar trebuie să ne avem ca fraţii. Adrian Păunescu, căruia nu i-am negat, nici nu aş fi avut cum, talentul, dar am pus în discuţie versatilitatea sa, ca politician, excesele şi superproducţia de versuri, a lăsat în nemurire două poeme dedicate bătrânilor, una devenind şlagăr. Jos pălăria. Mi-au venit şi mie lacrimile. La fel cum, ascultând un concert la ruşi ( am antenă specială), am ascultat un cântec, „ Dragii mei bătrâni, astăzi aş vrea să vă sărut pe toţi” , la fel de emoţionant. Sunt născut la 19 noiembrie 1941 ( nu vă grăbiţi să mă felicitaţi), în Caucazul de nord, cum apare şi în borismarian.blogspot.com/.Am vorbit limba rusă până la vârsta de cinci ani. Un amănunt, nu ne oprim aici.
De când există acest Decalog, cam de trei-patru mii de ani, care, se pare, nici nu a aparţinut la început nomazilor hebrei, hibru, cum se numeu cei veniţi de dincolo de Eufrat, acesta nu a fost respectat, deci ce spun eu aici este doar o floare cu care nu facem primăvară. Prietene mai tânăr, mă adresez eu, indiferent de studiile pe care le ai, le urmezi, mai mult, dacă nu ai studii, nu contează aici, respectă vârsta, este un îndemn milenar, pentru cel religios, este de la Dumnezeu. Noi nu putem fi judecătorii altora, înainte de a ne judeca pe noi. Una dintre marile păcate este să arunci cu piatra, iar într-un bătrân este şi mai mare păcatul. De când începe bătrâneţea? De la naştere. Dar, pe la patruzeci apar fire albe, pe la cincizeci, apar unele boli, pe la şaizeci apar ticurile, pe la şaptezeci slăbeşte memoria, pe la optzeci încep să dispară speranţele, pe la nouăzeci nu mai apare nimic, dacă moartea nu a trecut deja cu coasa ei ascuţită. Trăim puţin. Clipele sunt multe, anii sunt puţini. Ticăloşi există şi tineri şi bătrâni, departe de mine ideea de a face o discriminare pe vârste, nici inteligenţa nu este în procente diferite. Dar, de când postez pe Internet, de prin 2008, am dat peste unii tineri „furioşi”, nu că mi-ar fi ruşine că i-am întâlnit, dar sunt uluit. Se uită faptul că anticii nu erau mai proşti decât noi. Gradul de inteligenţă umană nu a crescut în ultimii cinci mii de ani, sunt convins de acest lucru. A crescut cantitatea de informaţii, unele inutile , altele , desigur necesare. Nici un filosof de azi, nici un poet de azi nu este mai talentat decât cel din antichitate. Atunci, cum poate să creadă un om cu zece, douăzeci , treizeci, patruzeci de ani mai tânăr decât mine că este automat mai inteligent? Nu neg faptul că am judecat şi eu greşit pe mulţi oameni mai în vârstă, când aveam 20-30 de ani. Nu este o justificare vârsta. Mi se dau lecţii de educaţie, de politică ( chestia cu comuniştii, securiştii a devenit un laitmotiv la fel de urât ca şi a fi mic burghez în anii 50). Nu apăr aici fosta Securitate, fostul PCR, am avut contacte, am fost şi membru, nu mă consider o fosilă „comunistă”, am avut mereu o părere proprie, dar am ţinut-o în buzunar, că nu-mi plac bătaia şi închisorile.
Încă o chestiune. Tinerii şi mai puţin tinerii care au trecut prin învăţământul liceal în anii 1980-2010 au, în mare parte, lacune imense în cultura generală, în istorie în special, ca să nu mai vorbesc de gramatica limbii române. Unii cunosc mai bine engleza, foarte frumos.
Am constatat că prin căderea unui regim total compromis, nu a venit nimic să înlocuiască propaganda idioată „comunistă”, nici religia nu are un rol atât de mare, cum s-ar crede. În numele credinţei în Dumnezeu se fac multe rele. Oamenii nu se purifică doar spunând o rugăciune. Cultul unor falşi eroi se lăţeşte. În schimb marii oameni de cultură, români sunt uitaţi cu totul. Oricare tânăr ştie de Legiune, de Antonescu, dar de Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, de „Mioriţa”, ehei, mai lasă-ne moşule, cu prostiile astea. Nu sunt moş, dar destui tineri aşa mă văd. Le urez să fie nişte moşi mai respectaţi. Nu vorbesc de cultura universală, de arte, muzică. Incultura devine o regulă de viaţă. Înţeleg că puterea şi nevoia banului este presantă. Ar fi o justificare, dar tot la îngustimea judecăţii duce. Întotdeauna un prost are o părere mult diferită despre el, decât ce este el în realitate. Un om deştept are îndieli, oare nu am spus o prostie? Nu, omul îngust la minte este foarte sigur pe el. Acesta este simptomul, la care se adaugă paranoia omului cu bani, cu putere.
„Ce este lumea? Un poem în veci de unde străluceşti, Divinitate, vinul înţelepciunii îl petreci spre noi prin glasul dragostei chemate” ( Hugo von Hofmannsthal, în traducerea frumoasă a lui Miron Kiropol). „Fiinţa ta nevârstnică, în mine aş fi sorbit-o” ( acelaşi autor, tradus de N. Argintescu –Amza).”Sufletu-i dor izgonit din grădină” ( Else Lasker – Schueler), „Păzeşte-te de cinisme, în special de al tău” ( Danilo Kish).
BORIS MARIAN
Umbrele trecutului
Umbrele trecutului în România de azi
Cineva o să spună că am ales un titlu pretenţios. Să vedem. Care trecut şi ce umbre, că nu de Mircea Vodă este vorba, nu?
După reformatorul Cuza-Vodă, poate prea grăbit cu reformele, prea autocrat într-o ţară abia reunită, a urmat Carol de Hohenzollern, un pragmatic, cu intenţii şi realizări indiscutabile pe plan politic, economic, mai puţin social. Cultura română devine o realitate a modernităţii, europenismului. Dar xenofobia se lăţeşte prin mediile burgheze mijlocii, intelectualilor mai puţin realizaţi. Eminescu se exprimă tranşant împotriva „invaziei” evreilor din Galiţia. Pentru cine nu ştie, trebuie explicat motivul - introducerea obligativităţii serviciului militar de lungă durată ( 15-20 de ani) în Rusia pentru toţi locuitorii, inclusiv evrei, tendinţa de marginalizare a evreilor spre hotarele imperiului rus, înspre Vest, acestea sunt motivele. No comments. Răscoala de la 1907, un ecou al revoluţiei ruse de la 1905, a arătat că sistemul nu funcţiona chiar pe palier european. Finalul Primului Război Mondial aduce România la situaţia de a deveni o ţară relativ importantă, România Mare nu mai este o uniune de voievodate. Evreii primesc drepturi cetăţeneşti prin Constituţia de la 1923, cu toată opoziţia liberalilor conduşi de Brătieni. Cineva o să întrebe- dar ce ai monşer că tot vorbeşti de evrei? Răspuns- atitudinea faţă de o minoritate naţională , în speţă evreii, sunt un barometru al democraţiei politice şi sociale. Mai mult- în 1939 în România erau oficial înregistraţi circa 800.000 de evrei, în realitate fiind aproape un milion. După Polonia, România era ţara cu cei mai mulţi evrei din Europa, exceptând URSS, care era o ţară euro-asiatică. Dar România avea o bogăţie râvnită de mulţi – petrolul. Germania nazistă avea ochii aţintiţi pe acest petrol. Carol II nu ştie să jongleze cu Hitler, iar URSS pune ochii pe ceea ce le-a aparţinut ruşilor înainte de 1918 , Basarabia, vechi pământ al Moldovei, dinainte de Ştefan cel Mare. La începutul lunii septembrie 1940 în România se instaurează a patra dictatură militară din Europa, după cea din Ungaria, Italia, Germania şi Spania. Legiunea, o organizaţie ultraortodoxă şi ultranaţionalistă, având legături incontestabile cu fasciştii italieni şi cu naziştii din Germania îşi vede visul cu ochii – este la Putere. Dar puterea politică nu este pentru Legiune. Lipsită de oameni politici, eterogenă, având membri din intelectualitatea de vârf, dar şi mulţi lumpeni, oameni lipsiţi de orice pregătire, unii certaţi cu legea, alţii obsedaţi psihic, extremişti fără nici un scrupul, Legiunea s-a dovedit un element de dezechilibru constatat nu numai de Şeful Statului, generalul Antonescu, dar şi de misiunea germană la Bucureşti. Hitler îi dă mână liberă lui Antonescu, iar acesta, profitând de rebeliunea absolut nebunească, însoţită de un pogrom dintre cele mai oribile din istoria Capitalei şi a ţării, lichidează Legiunea, ceea ce regele Carol II, cel care a ordonat asasinarea lui Codreanu, nu a reuşit. Războiul cu URSS, motivat sub aspectul dreptului istoric, este o nebunie a generalului Antonescu. Abia în septembrie 1942, Antonescu a înţeles că nu a fost decât o piesă în mecanismul celui de al doilea război mondial. El a deportat 150.000 de evrei în Transnistria, a trimis trupele române slab echipate şi slab instruite până la Volga. Execuţia din 1946 a lui Antonescu şi a unor acoliţi a transformat cariera autoproclamatului mareşal într-un mit. Antonescu nu a reuşit să-l convingă pe Hitler să-i redea Ardealul de Nord, a livrat petrolul necesar Germaniei naziste, nu a fost un aliat forte pe plan militar din cauza slăbiciunii armatei române, a fost vinovat de moartea a cel puţin 400.000 de militari români, la care se adaugă civilii, în mare parte evrei. Nu facem aici statistisi. Nu există familie evreiască din Moldova de Nord, Basarabia, Bucovina, care să nu aibă o rudă, mai multe, ucise dincolo de Prut şi de Nistru. Personal am dreptul să-l acuz de moartea bunicilor mei. Dar nu scriu aici despre rudele mele. Merg mai departe.
Anul 1944 înseamnă ocuparea României de trupele sovietice, apoi a urmat sovietizarea în forţă din anii 1944-1953, după care a început, prin dispariţia unuia din marii călăi ai istoriei, I.V. Stalin, un oarecare „dezgheţ” ( expresia lui Ilia Ehrenburg). Dacă Gheorghiu- Dej a încercat o îndepărtare de influenţa Moscovei ( începând din 1958), Ceauşescu a introdus o dictatură neo-stalinistă şi totodată o politică anti-moscovită. El a permis şi un oarecare cult al lui Antonescu, a încurajat un antisemitism mascat de tip stalinist, etc.
Ce se întâmplă astăzi? Unu - apariţia unor rechini care se laudă că au adus capitalismul, de fapt o economie a jafului legalizat sau nelegalizat, distrugerea structurilor de bază în industrie, agricultură, educaţie, asigurări sociale, medicale, cultură. Doi – reînvierea fantomelor legionare prin înfiinţarea Noii Drepte, a altor grupări obscure, concurente, înjosirea adevăratei democraţii politice,etnice prin propaganda ultranaţionalistă a Partidului România Mare, exacerbarea cultului mareşalului Antonescu, pe care, din păcate, mulţi
români îl consideră un erou naţional de talia lui Mihai Viteazu de nu mai mult. Formal, dar numai formal, a fost condamnat Holocaustul evreilor din România, prin Raportul Comisiei Wiesel, dar oricine poate spune cu inima „împăcată”- pe teritoriul României de azi nu a fost ucis nici un evreu. Da, dar Antonescu a administrat un teritoriu mult mai mare, a ucis chiar la Odessa circa 20.000 de evrei care nu au pus nici o bombă. A fost o bombă, ca în anecdota cu automobilul, dar nu evreii au pus-o , ci lucrătorii NKVD. Ce contează?
Al doilea act formal a fost condamnarea crimelor comunismului, prin Raportul Comisiei Tismăneanu. Ce a primit Tismăneanu ca răsplată? Atacuri în presă cu vădit caracter antisemit. Era normal. Păi şi Wiesel şi Tismăneanu, e prea mult. Insuportabil. Se supără rromânul verde al lui Caragiale.
Un aspect cu totul inedit este cultul pentru orientarea de dreapta. Logic, dacă desfiinţezi stânga, nu mai există nici dreapta. Un cronicar tânăr, premiat recent de Academia Română, Sorin Lavric, scria în „România literară” nr. 26 din 2010 - „ riguros vorbind, stânga nu poate naşte decât timorări şi mediocrităţi”. În antichitate , Democrit era de stânga, aş spune eu, prin extrapolare, Iisus Christos, Mântuitorul creştin era de stânga,aş spune eu, o spun, cred, şi alţii. Ce înseamnă stânga? În mintea lui Lavric, dar nu numai a lui, stânga înseamnă exact ceea ce nu a fost, adică Stalin , Mao, Dej, Ceauşescu. Fidel, etc.
Dar în Europa există o stângă socialistă, la fel şi în alte locuri. Este o atitudine democratică a nega valorile stângii? Etimologic, democraţie înseamnă puterea demosului, a poporului, a oamenilor liberi, dar neavuţi. Altfel ajungem la OLIGARHIE. Iar oligarhie au creat şi aşa zişii comunişti, începând cu Lenin. Eu am un respect, teoretic vorbind, pentru comuniştii utopici, care nu vorbeau despre dictatura proletariatului, partid comunist, etc. De la noţiunile de partid şi dictatură a pornit tot răul. Umbrele trecutului apasă greu. Unii intelectuali caută soluţii noi, alţii se întorc, deşi tineri, la un trecut plin de accidente. În „Contemporanul” am găsit de curând o sintagmă foarte reuşită- „bolşevismul anticomunist”. Cine nu este cu noi, este împotriva noastră, cine nu este de dreapta, este comunist. Mare prostie.
Dacă tânărul Lavric ar fi fost născut, să zicem în 1950, cred că ar fi fost şi pecerist, aşa, de nevoie, că are ambiţie şi e bine că o are. Doar că a început să gândească la modul „conului Leonida”, eufemistic vorbind. Mă gândesc şi la „Tempora”. Bunilor cititori, salut.
BORIS MARIAN
Cineva o să spună că am ales un titlu pretenţios. Să vedem. Care trecut şi ce umbre, că nu de Mircea Vodă este vorba, nu?
După reformatorul Cuza-Vodă, poate prea grăbit cu reformele, prea autocrat într-o ţară abia reunită, a urmat Carol de Hohenzollern, un pragmatic, cu intenţii şi realizări indiscutabile pe plan politic, economic, mai puţin social. Cultura română devine o realitate a modernităţii, europenismului. Dar xenofobia se lăţeşte prin mediile burgheze mijlocii, intelectualilor mai puţin realizaţi. Eminescu se exprimă tranşant împotriva „invaziei” evreilor din Galiţia. Pentru cine nu ştie, trebuie explicat motivul - introducerea obligativităţii serviciului militar de lungă durată ( 15-20 de ani) în Rusia pentru toţi locuitorii, inclusiv evrei, tendinţa de marginalizare a evreilor spre hotarele imperiului rus, înspre Vest, acestea sunt motivele. No comments. Răscoala de la 1907, un ecou al revoluţiei ruse de la 1905, a arătat că sistemul nu funcţiona chiar pe palier european. Finalul Primului Război Mondial aduce România la situaţia de a deveni o ţară relativ importantă, România Mare nu mai este o uniune de voievodate. Evreii primesc drepturi cetăţeneşti prin Constituţia de la 1923, cu toată opoziţia liberalilor conduşi de Brătieni. Cineva o să întrebe- dar ce ai monşer că tot vorbeşti de evrei? Răspuns- atitudinea faţă de o minoritate naţională , în speţă evreii, sunt un barometru al democraţiei politice şi sociale. Mai mult- în 1939 în România erau oficial înregistraţi circa 800.000 de evrei, în realitate fiind aproape un milion. După Polonia, România era ţara cu cei mai mulţi evrei din Europa, exceptând URSS, care era o ţară euro-asiatică. Dar România avea o bogăţie râvnită de mulţi – petrolul. Germania nazistă avea ochii aţintiţi pe acest petrol. Carol II nu ştie să jongleze cu Hitler, iar URSS pune ochii pe ceea ce le-a aparţinut ruşilor înainte de 1918 , Basarabia, vechi pământ al Moldovei, dinainte de Ştefan cel Mare. La începutul lunii septembrie 1940 în România se instaurează a patra dictatură militară din Europa, după cea din Ungaria, Italia, Germania şi Spania. Legiunea, o organizaţie ultraortodoxă şi ultranaţionalistă, având legături incontestabile cu fasciştii italieni şi cu naziştii din Germania îşi vede visul cu ochii – este la Putere. Dar puterea politică nu este pentru Legiune. Lipsită de oameni politici, eterogenă, având membri din intelectualitatea de vârf, dar şi mulţi lumpeni, oameni lipsiţi de orice pregătire, unii certaţi cu legea, alţii obsedaţi psihic, extremişti fără nici un scrupul, Legiunea s-a dovedit un element de dezechilibru constatat nu numai de Şeful Statului, generalul Antonescu, dar şi de misiunea germană la Bucureşti. Hitler îi dă mână liberă lui Antonescu, iar acesta, profitând de rebeliunea absolut nebunească, însoţită de un pogrom dintre cele mai oribile din istoria Capitalei şi a ţării, lichidează Legiunea, ceea ce regele Carol II, cel care a ordonat asasinarea lui Codreanu, nu a reuşit. Războiul cu URSS, motivat sub aspectul dreptului istoric, este o nebunie a generalului Antonescu. Abia în septembrie 1942, Antonescu a înţeles că nu a fost decât o piesă în mecanismul celui de al doilea război mondial. El a deportat 150.000 de evrei în Transnistria, a trimis trupele române slab echipate şi slab instruite până la Volga. Execuţia din 1946 a lui Antonescu şi a unor acoliţi a transformat cariera autoproclamatului mareşal într-un mit. Antonescu nu a reuşit să-l convingă pe Hitler să-i redea Ardealul de Nord, a livrat petrolul necesar Germaniei naziste, nu a fost un aliat forte pe plan militar din cauza slăbiciunii armatei române, a fost vinovat de moartea a cel puţin 400.000 de militari români, la care se adaugă civilii, în mare parte evrei. Nu facem aici statistisi. Nu există familie evreiască din Moldova de Nord, Basarabia, Bucovina, care să nu aibă o rudă, mai multe, ucise dincolo de Prut şi de Nistru. Personal am dreptul să-l acuz de moartea bunicilor mei. Dar nu scriu aici despre rudele mele. Merg mai departe.
Anul 1944 înseamnă ocuparea României de trupele sovietice, apoi a urmat sovietizarea în forţă din anii 1944-1953, după care a început, prin dispariţia unuia din marii călăi ai istoriei, I.V. Stalin, un oarecare „dezgheţ” ( expresia lui Ilia Ehrenburg). Dacă Gheorghiu- Dej a încercat o îndepărtare de influenţa Moscovei ( începând din 1958), Ceauşescu a introdus o dictatură neo-stalinistă şi totodată o politică anti-moscovită. El a permis şi un oarecare cult al lui Antonescu, a încurajat un antisemitism mascat de tip stalinist, etc.
Ce se întâmplă astăzi? Unu - apariţia unor rechini care se laudă că au adus capitalismul, de fapt o economie a jafului legalizat sau nelegalizat, distrugerea structurilor de bază în industrie, agricultură, educaţie, asigurări sociale, medicale, cultură. Doi – reînvierea fantomelor legionare prin înfiinţarea Noii Drepte, a altor grupări obscure, concurente, înjosirea adevăratei democraţii politice,etnice prin propaganda ultranaţionalistă a Partidului România Mare, exacerbarea cultului mareşalului Antonescu, pe care, din păcate, mulţi
români îl consideră un erou naţional de talia lui Mihai Viteazu de nu mai mult. Formal, dar numai formal, a fost condamnat Holocaustul evreilor din România, prin Raportul Comisiei Wiesel, dar oricine poate spune cu inima „împăcată”- pe teritoriul României de azi nu a fost ucis nici un evreu. Da, dar Antonescu a administrat un teritoriu mult mai mare, a ucis chiar la Odessa circa 20.000 de evrei care nu au pus nici o bombă. A fost o bombă, ca în anecdota cu automobilul, dar nu evreii au pus-o , ci lucrătorii NKVD. Ce contează?
Al doilea act formal a fost condamnarea crimelor comunismului, prin Raportul Comisiei Tismăneanu. Ce a primit Tismăneanu ca răsplată? Atacuri în presă cu vădit caracter antisemit. Era normal. Păi şi Wiesel şi Tismăneanu, e prea mult. Insuportabil. Se supără rromânul verde al lui Caragiale.
Un aspect cu totul inedit este cultul pentru orientarea de dreapta. Logic, dacă desfiinţezi stânga, nu mai există nici dreapta. Un cronicar tânăr, premiat recent de Academia Română, Sorin Lavric, scria în „România literară” nr. 26 din 2010 - „ riguros vorbind, stânga nu poate naşte decât timorări şi mediocrităţi”. În antichitate , Democrit era de stânga, aş spune eu, prin extrapolare, Iisus Christos, Mântuitorul creştin era de stânga,aş spune eu, o spun, cred, şi alţii. Ce înseamnă stânga? În mintea lui Lavric, dar nu numai a lui, stânga înseamnă exact ceea ce nu a fost, adică Stalin , Mao, Dej, Ceauşescu. Fidel, etc.
Dar în Europa există o stângă socialistă, la fel şi în alte locuri. Este o atitudine democratică a nega valorile stângii? Etimologic, democraţie înseamnă puterea demosului, a poporului, a oamenilor liberi, dar neavuţi. Altfel ajungem la OLIGARHIE. Iar oligarhie au creat şi aşa zişii comunişti, începând cu Lenin. Eu am un respect, teoretic vorbind, pentru comuniştii utopici, care nu vorbeau despre dictatura proletariatului, partid comunist, etc. De la noţiunile de partid şi dictatură a pornit tot răul. Umbrele trecutului apasă greu. Unii intelectuali caută soluţii noi, alţii se întorc, deşi tineri, la un trecut plin de accidente. În „Contemporanul” am găsit de curând o sintagmă foarte reuşită- „bolşevismul anticomunist”. Cine nu este cu noi, este împotriva noastră, cine nu este de dreapta, este comunist. Mare prostie.
Dacă tânărul Lavric ar fi fost născut, să zicem în 1950, cred că ar fi fost şi pecerist, aşa, de nevoie, că are ambiţie şi e bine că o are. Doar că a început să gândească la modul „conului Leonida”, eufemistic vorbind. Mă gândesc şi la „Tempora”. Bunilor cititori, salut.
BORIS MARIAN
Abonați-vă la:
Postări (Atom)