Opinia unui evreu din Diaspora

Are o valoare opinia unui evreu din Diaspora?






Nu mă voi referi aici la nici un site, la nici o revistă, la nici un nume, oricât de dragi sau de nedragi îmi sunt. Să-i țină Dumnezeu cât va socoti că este nevoie. De mult mă gândeam să-mi expun opinia ca evreu trăitor în Diaspora față de frații, rudele, prietenii, într-un cuvânt față de poporul israelian. În timp ce unii prevăd dispariția sa, aceștia nefiind ultrareligioși, ci ultrarealiști, alții cred că poporul israelian ca parte a poporului evreu abia acum se formează.

Este cunoscut din Biblie Profetul Irmiahu ( Ieremia) cu ieremiadele sale ( plângerile sale). În limba română, nu știu de unde vine, se mai spune „a da ca Ieremia cu oiștea în gard”.

Cândva, cineva, fost sionist activ, care nu știu de ce nu a plecat în Israel, m-a întrebat cu reproș - dar tu de ce nu ai plecat sau de ce nu pleci în Israel? Nu am găsit, pe loc, un răspuns limpede și am preferat să tac. Asta îmi amintește de o întâlnire în pădure cu un nebun - eu îl întreb ce caută în pădure la o oră târzie – el îmi răspunde - păi cineva trebuie să stea și în codru. Da, dragi prieteni israelieni, cineva trebuie să stea și în Diaspora. Și nu neapărat nebun. Desigur, unii spun altfel – dar, ce , sunt nebun să plec în Israel unde cad bombe, mișună teroriștii, Iranul amenință cu arma atomică? Ar rezulta că nebun este cel care a plecat în Israel? Pot fi de acord cu această lașitate? Nu. De ce nu am plecat eu ? Sunt mai multe motive, absolut personale, deși am avut șanse remarcabile să mă stabilesc în Ereț - nu mă laud cu rudele mele, dar un unchi, frate al mamei , cu un post ministerial, mi-a propus direct, în 1968 să vin și voi fi angajat la Tehnion, în profesia mea, de chimist cu specialitatea în sinteza și prelucrarea polimerilor, a cauciucului. Am fost tentat, dar probleme de familie m-au împiedicat. Alții au plecat cu părinți, copii, femei gravide, femei singure, asta este. Fiecare își face soarta cum poate.

Cineva îmi spune – aha, ai fost comunist, când alții plecau și luptau în Israel, pentru apărarea Independenței sale. Mă închin în fața eroismului oricărui evreu și al oricărui om. În ciuda unei educații internaționalist-comuniste de care au avut parte și mulți actuali israelieni sau evrei din Vest, din SUA, am fost atras prin lecturi și nu prin rugăciuni la sinagogă, pentru că nu am învățat ebraica, de tradiția iudaică. Norman Manea a fost întrebat ce rămâne dintr-un evreu nereligios, care nu vorbește ebraica, nu trăiește în Israel și el a răspuns cu demnitate – MULT. Da, evreul din Diaspora, dacă nu s-a asimilat prin convertire, căsătorii mixte ( eu nu le condamn), încremenire într-un crez comunist ratat, rămâne evreu. Dar unii israelieni te privesc cu dispreț - ești un nenorocit, un mediocru, un laș, taci din gură, nu-ți da cu părerea, nu știi ce vorbești, de parcă Alia ( plecarea în Ereț) te face automat deștept, patriot, clarvăzător. Nici pe departe. Unii își crează biografii false de persecutați după 1944, se plâng că au fost numiți jidani, marginalizați, etc. Este adevărat, socialismul nu a desființat antisemitismul, mai rău, în România, după modelul sovietic a intervenit național-comunismul. Dar utilizarea terminologiei antisemite era interzisă, fără a fi desființată. Eu am avut parte de trei-patru ori să fiu numit jidan, am reacționat, dar cunosc evrei, colegi, amici care au tăcut mâlc, unii chiar și-au ascuns identitatea și o dată - hop, aud că au plecat fără să-și ia rămas bun, unii nici măcar în Israel, ci în Germania, pentru ajutor, compensații. Nu îi condamn, Holocaustul ne-a atins pe toți din generația mea, din generația anterioară. În mod normal toți evreii din Europa trebuiau să plece în Israel. Nu au plecat. Repet, fiecare are un drum, ceea ce nu înseamnă că este un laș sau un trădător. În lume au fost cândva 18 milioane de evrei, prin Holocaust s-au redus la 12 milioane, apoi a intervenit sporul natural. Nu cred că toți evreii din lume vor veni să trăiască în Israel. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt buni evrei. Exclud pe ultrareligioși. dar să revin la ultrarealiști, la pesimiștii gălăgioși care își fac publicitate pentru starea lor depresivă, spre bucuria unor jurnaliști fără scrupule. Ca și a antisemiților veritabili. ”Să ne spălăm rufele murdare în familie” este și nu este un dicton aplicabil. Să afirmi că palestinienii devin tot mai conștienți de dreptul lor de a desființa Statul evreu, pentru a-și reface, ce? A existat un stat palestinian vreodată? Este adevărat că evreii nu au știut să mențină un stat propriu, în istorie, prea mult timp. Au fost regii Saul, David , Solomon, apoi regatul unit s-a dezmembrat, apoi a venit prima Diasporă, în secolul VI î.e.a.., apoi au venit Macabeii, dinastia a decăzut, au venit romanii, bizantinii, otomanii, dar eroismul și persevernța sioniștilor din secolele XIX-XX au ridicat nu numai un stat, ei au readus demnitatea evreului de a fi om. Mitul jidovului rătăcitor s-a risipit. Iată că vin extremiștii musulmani și vor să-l facă pe evreu din nou un „rătăcitor”, aduc laude lui Hitler pentru încercarea sa de a-i lichida pe evrei. Se mai duc și niște rabini și se pupă cu Ahmadinedjad, noul profet al antievreismului islamic. Mai vin și niște jurnaliști, oameni politici cu minți tulburi ( de ce nu se trezește Ariel Sharon să le spună două vorbe?) și profetizează sfârșitul Statului încă în secolul XXI. Cu ce ne ajută asta? Stimați și nestimați falși anti-Mesia, credeți că inima evreului din Diaspora nu se strânge când vă aude ieremiada? Cui vă văicăriți? Unei opinii publice internaționale care nici astăzi nu a acceptat necesitatea unui stat democratic, unui nucleu al unui popor risipit timp de 2000 de ani? Recunosc, nu am contribuit cu nimic la apărarea Statului Israel, nu m-a chemat nimeni să vin să pun umărul, trebuia să vin singur. Regret. Dar nu mă numi laș, nici „naționalist de mucava”. Nu știi ce spui, este ușor să arunci gunoi în curtea vecinului. Nu toți cei care au plecat în Israel în anii 1960- 2000 erau sioniști, au plecat și din motive economice. Din alte motive. Acum își atârn decorații de patrioți. Dezbinarea evreilor din Diaspora și a israelienilor este cea mai rea consecință a presiunii permanente aplicate de dușmanii Israelului. Netaniahu a spus – fără Israel, nci evreii din lume nu au o șansă. Aș adăuga - fără Diaspora, nici Israelul nu are șanse. Așa cred. Multe popoare au diaspore și nu le disprețuiesc. Iar falsa popularitate, falsele dezbateri nu aduc decât iritări de moment, entuziasme de moment. Nu cunosc un profet să fi spus – plecați din Israel că ne ia dracu. În afară de un mic gazetar pe care îl cunosc numai eu, dar nu vi-l spun.



Boris Marian Mehr

Critica literară pe net

Critica literară pe Net






Cel mai ușor este să faci o așa zisă critică literară pe un site unde scriu poeți, prozatori și amatori. I-am uitat pe veleitari, mediocri, bebeluși, bătrâni decrepiți, așa cum se exprimă unii rebespierri, cerberi, cekiști în civil care știu a scrie , dar și cum se trage cu naganul în tâmpla nenorocitului de condeir, prea naiv și vulnerabil să nu se ... prindă, că jocul de-a hai să fim mari cel puțin pe site are regulile lui nescrise.

Ibrăileanu, Maiorescu, Gherea, Lovinescu, Călinescu s-ar îmbolnăvi de ciudă în fața sentințelor emise de unii maeștri pe site-uri, ca și de ucenicii lor, gudurăi de profesie. Toată lumea face critică literară pe site, exact cum toată lumea s-ar pricepe la fotbal, box, tenis de câmp, etc.

În principiu sunt de acord cu combaterea agramatismelor, se pot ierta greșelile typo, adică de tastare, sunt de acord cu evitarea textelor anoste, plicticoase, nu sunt de acord când un fals maestru dă verdicte despre taelent și lipsă de har, domeniu foarte hazardat, am să și spun de ce. Artistul care nu are îndoieli este un simplu meșteșugar. Când știi că orice scrii este minunat, imperfectibil și chiar excepțional ești pierdut ca un avion rămas în aer fără motor. De la sublim la ridicol este un pas, a spus bine cel ce a rostit prima oară acest dicton, unii nu fac nici acest pas, ei sunt mereu sublimi, precum arhanghelii.

Critica serioasă nu se bazează numai pe gust, din moment ce despre gusturi nu se discută. Nu suntem la un concurs de gastronomie literară. Nu toți agrează , de pildă, ce scriau Valey, Jarry, Breton, Tzara, Urmuz, Joyce, Eugen Ionescu, ca să nu înșirui sutele de moderniști contemporani cu noi. Literatura, ca și muzica, este mai „ușoară”, mai ”grea”, gen pop, jazz, etc.

Îmi plac site-urile unde lumea nu se insultă, unde nu există teroarea de a fi anatemizat, pus la colț, chiar eliminat, cunosc bine nenorocitele etape, m-am hazardat și eu prin Labirintul minotaurului.

Cum bine spunea un coleg pe care îl stimez, florile să crească, dar mai este nevoie și de prășit. Prășitul se face cu grijă, altfel distrugi grădina, adaug eu.

BORIS MARIAN

Elitism, meritocrație, mediocritate

Elitism, meritocrație, mediocritate






Pe la o vârstă destul de fragedă am început să discut cu mine însumi, așa, ca un copil cu un om mare. Am ajuns la concluzia că sunt un geniu. Nimeni nu mi-a confirmat această convingere, dar nici nu am găsit contraargumente. În ce consta geniul meu? Nu știu exact, citeam mult, orice, eram destul de singuratic, la școală învățam fără efort, aveam și note maxime și mai mici, primul rateu, semnificativ, fiind matematica. Al doilea fost șahul. Eram ambițios, dar degeaba, pierdeam ușor, eram extrem de neatent, iar schemele de atac, concepute cu mari emoții, erau simpliste. Memoria mea era destul de bună, adică rețineam ușor, însă după un timp se ștergeau unele amănunte, ceea ce mi-a atras o dată furia profesorului de română, care m-a prins că încurcam subiectele, de pildă eroul din „Pădurea spânzuraților” nu a fost ciuruit de gloanțe, era la mintea cocoșului, finalul era dintr-o povestire tot al lui Rebreanu. Ok, am ajuns la o nouă concluzie, nu sunt un geniu, dar am talent la poezie. Am scris, cred, mii de poezii, puse în volume, ar fi intrat într-o bibliotecă. Scriam despre orice, mai mult despre mine. Acum scriu, mai rar, mai puțin despre mine, mai prost, spune un critic care cândva mă lăuda aproape fără rezerve. Nu dau nume, nu risc, omul știe .Este un nume..

Acum voi intra în chestiune. După 1989 se vorbește mult despre elitism, meritocrație, mediocritate, este o inflație de elitiști, meritocrați și nici un mediocru. Idioți, cât încape, în limbajul unuia despre altul.

Fiind un om de stânga, am fost împotriva elitismului, pentru că eu consider că sufletele slabe simt nevoia grupării, înregimentării. Nu există certificat de deșteptăciune sau de prostie. O mie de oameni pot avea o părere greșită și un om poate să aibă dreptate. Nu se aplică dictonul „când doi spun că ești beat”, pentru că respectivii pot fi mai beți. Cred în individualism. Sunt un anarhist de tip Rasskolnikov, deși nu aș ucide pe nimeni, niciodată.

Meritocrația are o justificare. Înainte de 1989, dosarul, „slujirea idealurilor” , de fapt slujirea unor șefi cu puteri nelimitate erau aproape singurele criterii de apreciere, deși erau mulți care realmente meritau să fie promovați. În ce mă privește, azi, nu mai urmăresc nici o promovare, slavă Domnului, am ratat Nobelul, restul premiilor nu mă interesează. Cineva m-a sfătuit să-mi administrez cu grijă pensia și chiar să nu mai scriu. Prima parte cu pensia este corectă, vai de viitorul pensionarilor, a doua parte are o doză de otravă „vipereană”, de fapt este o vituperație, pentru că nevoia de scris este la unii ca și nevoia de aer. Desigur, nimeni poate obliga pe nimeni să citească orice bazaconie, asta a rămas în urmă, când trebuiau citite SCÂNTEIA, . cuvântările tovarășului, etc. Răsfoind reviste, circulând pe Net am dat peste versuri minunate, de autori complet necunoscuți. În artă, se știe , succesul nu este sigur niciodată, dar sunt două condiții – să ai talent și să ai noroc. Sunt mulți care cred că talentul se poate cuantifica, se poate aprecia dintr-o ochire. Marele critic Reich-Ranicki, considerat unul dintre titanii criticii literare germane , un om extrem de dur și inflexibil, a ratat de câteva ori , judecând opera unora, apoi și-a recunoscut eroarea. Desigur nu putem nega existența celor lipsiți de talent. Pentru un om care se dăruie scrisului sau altei arte este extrem de dureros să audă - domnule, doamnă nu aveți talent. Este mai rău decât diagnosticul unui medic lipsit de tact. Lipsa de talent, adică mediocritatea ( termenul nu este, etimologic, corect pentru că aurea mediocritas nu era blamată de latini, dimpotrivă, a fi la valoare medie era poziția cea mai liniștită, acum a fi prost sau mediocru este cam același lucru) nu aduce nimic nou în istoria artelor, dar nu putem omorâ un om pentru că nu este talentat. Spartanii aruncau de pe stânca tarpeeană copii cu deficiențe la naștere. Noi, modernii, am depășit această fază. Chinezii au o vorbă – să lăsăm toate florile să crească. Eu cred că porice om este o floare. Nimeni nu se naște buruiană. Poate deveni prin ură și lene.

Cineva m-a atenționat că ura, la o anumită vârstă , dăunează grav sănătății. Are dreptate, dar bolile se pot trata, prostia nu. Nimeni nu s-a tratat de prostie. Dacă boala este intratatabilă, fiind mai gravă decât SIDA, cancer, etc., ce rost are să-i spui unui om că este prost, adică mediocru? După mine este o prostie din partea celui care rostește sentințe fără a putea ajuta cu ceva. Aha? Vrem să defrișăm, vrem să ridicăm nivelul artistic? Da, există o metodă simplă – ignorarea. Lasă omul să respire în pacea lui. Nu-i băga mâinile în ochi, nu-l scuipa în gură, scuzați-mă, nu-i aminti de moși, strămoși. Repet, certificat de om deștept nu se dă nicăieri, nici la Academie, nici la USR, pe care unii o latră de la distanță. Nici apartenența etnică, religioasă nu acordă certificate. Unii se vor revolta, dar voi afirma cu toată tăria că Iisus Christos, pe care eu, prin educația mea, îl consider un fenomen istoric, a fost trădat și este trădat de cei mai mulți care cred în el ca în Mântuitorul. Personajul, mitologia christică este cea mai pură chemare la înțelegere, bunătate, sacrificiu pentru semeni.

Ciudat, câți intoleranți, justițiari de cea mai abjectă sorginte fac rău în numele lui Iisus? La fel și cu islamul și, de ce să nu recunoaștem, chiar Biblia conține pasaje de o cutremurătoare cruzime. Omenirea este dominată de cruzime, așa cred, cu toată durerea. Altfel am trăi în Rai, nu am avea nevoie să mai murim.

Închei, dar mă voi referi pe scurt la rolul site-urilor literare de pe Net. Fiind o fire reactivă, am reușit pe Net să mă cert și să fac rău mie, unor oameni apropiați numai datorită rapidității de transmitere ale unor mesaje pe care, ulterior le-am regretat. Un site m-a și eliminat, deși am cerut și scuze, era o reacție la o reacție, etc. În general site-urile literare sunt destinate tinerilor. Un „babalâc” ca mine, o spun cu toată ironia, pentru că , spiritual, sunt același ca și acum 50 de ani, nu mă laud, nu are ce căuta ca măgarul între oi ( scuze
). Am primit bobârnace și chiar înjurături de la imberbi, tineri care nu știu încă să se exprime civilizat sau nu vor să se exprime civilizat. Nu am pretenția să fiu adulat că am o vârstă. Dar, poate că și eu gândeam la fel, există prejudecata generației tinere, că tot ce a trecut nu mai are valoare. Este istorica falie dintre generații. Omenirea nu a învățat nimic din istorie. Fiecare face propriile greșeli. Se spune că înțeleptul învață din greșelile altora, prostul numai din greșelile lui și nici atunci.

Am doi nepoți, Domnul să le dea noroc și sănătate, sunt departe, peste ocean, nu am cum să-i plictisesc cu sfaturi. Nici nu m-ar asculta. Dar nici eu nu mai înțeleg ce înțeleg ei. Intervine aceeași necesitate –

înțelegerea umană, suntem cu toții fiii pământului. Nimeni nu este veșnic, iar timpul nu este prietenul omului. Mai mult, America nu a fost descoperită nici măcar de Columb, iar unii cred că o descoperă acum. Mă opresc, semn de bătrânețe, vorbă lungă. Un adaus și gata – nu am urât și nu urăsc pe nimeni, dar reacționez cu viteza fulgerului( sigur nu este bine) când mă simt atacat și pe nedrept, deși uneori pot să greșesc chiar grav. Recunosc că am greșit, când văd că și adversarul simte un regret. Nu întind niciodată al doilea obraz, dar nici nu doresc nimicirea cuiva. Iar dorința de a-l declara pe un semen un nimic există. Este o crimă în plan virtual. Tot ce am ceriticat aici se referă și la mine. Homo sum.

Boris Marian

Marțianul imaginar și real

Marțianul imaginar și real




Puțini s-au ocupat cu imaginea marțianului în cultura lumii. Prin 1905, un pictor l-a înfățișat șezând pe o stradă, nu se știe din ce oraș, apoi, un alt tablou datând din 1918, ne arată un alt marțian în aceeași poziție. Apăruți în grupuri izolate, cu secole în urmă, ei au fost tolerați la început. Este drept că unele state le-au impus plata unor impozite. De unde aveau bani, nu se știe. Literatura i-a ocolit, s-a creat un tabu - tema despre marțieni. Desenatorii au fost mai puțin reticenți. Nas de sileni, de fauni, buze groase, urechi mari, clăpăuge. Dar nu semănau cu caprele, țapii. Caricaturiștii au încercat, fără succes să-i înfățișeze, nimeni nu știa exact ce înseamnă „tipul marțian”. Unii i-au comparat cu franțujii, italienii, grecii, turcii, nici vorbă. A apărut o carte în care se cerea nimicirea lor. Măștile de carnaval încercau să redea chipul de marțian. Niște militari beți au prins doi marțieni și au încercat să le taie bărbile. A fost imposibil, bărbile erau din sârmă foarte rezistentă. Militarii au simțit chiar o furnicătură în braț, ca de curent electric. Au fost descoperiți marțieni cu pistrui, alții cu părul roșu. S-a răspândit zvonul că erau murdari, că miroseau a ceapă și usturoi. Total fals.

Un cercetător a stabilit că mirosul era de chimicale. Marțienii erau produse de sinteză. Aveau familie, soție, copii. Ciudată era contradicția dintre imaginea marțianului murdar și puturos și marțianul inteligent, cuceritor al Planetei. Aveau și o muzică oarecum ciudată, amintind de dansurile antice, orientale. Înmulțindu-se , a fost nevoie de semne distinctive, pentru ca pământenii să nu se împerecheze cu marțienii. De ce? Nu știa nimeni. Ar fi fost interesant ce ar fi ieșit dintr-o căsătorie mixtă. De fapt ele deja existau, dar nu se știa exacxt care cu cine. Marțienii începuseră să semene cu pământenii. Erau negustori, meseriași, bancheri. În armată nu erau primiți, era mai bine, mai sigur. Unii s-au făcu cârciumari. Se spunea că toarnă apă cu acid sulfuric în țuică, dar nu s-a dovedit. Înainte de apariția automobilului, marțienii erau căruțași, s-au găsit desene și tablouri în ulei cu marțieni-vizitii. Mai ciudat, au existat marțieni ciobani, marțieni agricultori. Se spunea că sunt vicleni, lași, nu s-a dovedit. De fapt, între pământeni sunt și acum destui vicleni, lași, buni, răi. Au apărut și marțieni surzi, orbi, bâlbâiți, de te mirai, ce naiba au venit pe Pământ, când puteau sta bine pe planeta lor roșie. Cum deosebeai un marțian de un pământean? Greu, dar se putea face o deosebire. Nu una, o mie.

În primul rând, marțienii nu au ce căuta pe Pământ. Apoi, limba lor era greu de înțeles, dar o dată învățată limba locului, li se învârteau vorbele în gură de te apuca amețeala. Unii au vrut să-i trmită în iad. Zadarnic, marțienii nu ard. Este o chestie inexplicabilă, împușcați mai merge, dar nu ard. Au fost bănuiți de vrăjitorie, de ritualuri groaznice, că beau sânge de copil, nu aveau nici pe dracul, nici burta nu-i durea. Mai mult, au început să călătorească în toate țările.
Nu era țară să nu dai de un marțian, de o comunitate de marțieni. Se rugau la același Dumnezeu ca și pământenii. Doamne, iartă-mă, de unde știau ei de Dumnezeul pământenilor? Păi, spuneau ei, nu a făcut Dumnezeu Universul? Da, așa este. Păi, pe Marte cine l-a făcut, nu Dumnezeu? Este. Atunci? Atunci, ce? Voi nu erați când s-a mânuit lumea. Ce spui, bre? Care mântuire, că ticăloșia este la mare cinste pe Pământ. Aici discuția se împotmolea.

Acum noi nu știm câți marțieni sunt pe Pământ. Se vorbește de o conjurație, de cucerirea Pământului de către marțieni. Unii spun – să-l ia dracului de Pământ, plecăm și noi pe Marte, poate că acolo nu mai sunt nici războaie, nici foamete.





BORIS MARIAN
Credo – etica și profesia


Prietenilor și neprietenilor de pe RoLit



Am întrebat-o cândva pe o fată de la Medicină ce i se pare mai important – iubirea de semeni sau profesionalismul. Mi-a răspuns fără șovăire – profesionalismul. Întrebarea mea era intenționat eronată. Acest „sau” crează o prăpastie greu de trecut.

Profesia mea este de inginer chimist. Pe când lucram într-o uzină, ca director tehnic, am avut de a face cu un accident mortal. A trebuit să fac față unor interogatorii la Procuratură. Procurorul era un tânăr ambițios care ținea morțiș să mă scoată vinovat. Am rezistat cu mult efort, mi-am păstrat calmul. Pedepsele au fost ușoare pentru maistru și pentru șeful secției.Eu am primit o amendă administrativă. Dar și acum mă simt vinovat. Mi-am trădat și profesia și etica. Cauzele accidentului erau clare - neatenția lucrătorilor care erau slab instruiți și starea precară sub aspectul automatizării, la utilajul respectiv. Se știe că termenele de punere în funcțiune pe vremea mea ( ehei, am 69 de ani, unii îmi spun cu multă „bunăvoință”, bătrâne) erau stabilite la nivele înalte fără consultări serioase. Dacă mă opuneam, eram scos automat din funcție. Am sperat să nu avem accidente.

Acum revin la literatură. RoLit combate mediocritatea. Frumos. Dar cine, în afară de Dumnezeu, poate stabili limita prostiei, a mediocrității ? Kafka, de pildă, a fost respins de mai mulți editori, mulți poeți excepționali au murit necunoscuți. Mediocritatea nu se combate cu parul, cu mitocănia, cu bădărănia pe care o văd și pe stradă. Cred că arta umanizează oamenii. Dar să nu uităm, păstrând proporțiile că Goering iubea picturile și sculpturile, luxul, fastul, Goebbels era un orator de excepție, Hitler picta, iubea muzica ( Wagner, în special, dar și pe evreul Mendelssohn-Bartholdy) , se iniția în arhitectură, Stalin citea poezie, proză, în tinerețe a scris și poeme de dragoste, etc. Cunosc destui neoameni care spun că iubesc arta.

Eu scriu de pe la 18 ani, am publicat destul de tânăr, mai mult poezie, desigur, nepatriotică, în stil propriu, mi-am făcut prieteni între cititori și scriitori. Dar și dușmani. De ce? Nu știu. Nu am așteptat niciodată laude, dacă au fost, bine, de nu, iar bine. Un critic acerb mi-a fost Arthur Silvestri, pe când era un emul al lui Barbu. Mi-au fost prieteni Nicolae Dragoș, Florin Mugur, mentor Geo Dumitrescu.

Cred că un artist adevărat nu poate fi rău la suflet, pentru că arta nu este o profesie, nu este nici inginerie, nici medicină, deși ar trebui să există artă și în aceste domenii mai aride, dar eu am întâlnit în breasla autorilor de poezie, proză, patimi urâte, oameni schimonosiți de ură.

Nu mint când spun că nu am urât pe nimeni, dar nici nu am educația christică să întind obrazul. Mi s-a amintit uneori că sunt evreu ( mai pe ascuns, jidan), nu mi-a fost rușine, dimpotrivă, am mândria unui neam de cărturari de două milenii. Nu sunt nici fanatic, nici religios. Dar antisemitismul mi-a trezit cele mai vii repulsii, am rude ucise în anii războiului, nimeni nu uită așa ceva, eu m-am născut în refugiu, sub bombardamente.

În ultimii ani mi-am pierdut încrederea în poezia cu rimă, fără rimă, cu metafore, fără metafore, nu gust nici teribilismele cu referiri la borâtură, mirosuri fetide, fiziologie umană, etc. Scriu ce îmi place, ceva între poezie și proză. Repet, nu aștept laude, dar nici înjurături.

Mama m-a învățat respectul pentru bătrâni. Nu mă simt încă bătrân, mi-este milă de cei care nu mai aud, nu mai văd, nu se mai mișcă, au Alzheimer. O milă normală. La noi, a-i spune cuiva că-l caută moartea pe acasă pare o glumă bună. Eu zic să-i stea în gât aceluia care glumește astfel, că de moarte nu scapă nimeni.

Nu-mi place nici familiarismul, înainte, între aristocrați, familiarismul era cel mai prost mod de a aborda pe cineva. Americanii, din spirit antieuropean au introdus un familiarism destul de dezagreabil. Deci sunt o fire dificilă. Nu mă consider nici rău, nici prost, nici mediocru, nici mincinos, nici sfânt.

. Cei care se simt vizați sunt rugați să scrie în alte părți, nu accept comentarii de genul celor citite în ultimul timp. În mod normal trebuia să mă retrag, dar de ce să fiu laș? Încerc să rezist. Eu înțeleg că există și cauze obiective – suntem din generații diferite, dar tot oameni suntem, supuși păcatelor și Marii Legi a Timpului. Fiți sănătoși.



Boris Marian

Agonia.ro este un site foarte popular, dar nu este corect

Sunt obligat să  scriu o jalbă , o fi  cam caraghios, dar nu pot înțelege atitudinea celor care  redactează
agonia.ro. Mi se șterg de circa șase luni toate textele, mi se spune că aș fi insultat pe cineva, asta afirmă Paull Bogdan  și Radu Herinean. Am scris fără nici un rezultat, am cerut cu umilință nemeritată să fiu scuzat dacă am atins  onoarea cuiva, dar nimic. De ce? Cred că nici ei nu mai știu. Este normal?.

Note despre avangardism

Note asupra avangardismului românesc înainte și după 1944






În noiembrie 1944 apărea revista „Orizont” care a rezistat până în martie 1947, adică până la numărul 42. Inițiator era Sașa Pană, colaboratori - C. Nisipeanu, Stephan Roll (Gh. Dinu), Ion Vitner, Ion Călugăru, Tristan Tzara, Jules Perahim, ș.a. Oameni de stânga, unii comunilști-ilegaliști. Dar regimul nu avea nevoie de experimente. .„Strungul, plugul și condeiul”, poemul din 1948, satisfăcea nevoile propagandistise ale momentului. Avangarda în România a sucombat după război, deși Gellu Naum, Virgil Teodorescu s-au adaptat la noile condiții, cel de al doilea fiind la un moment dat și președinte al Uniunii Scriitorilor. Arghezi, un simpatizant al avangardei depășise de mult faza experimentelor. Nici el nu a fost agreat la început, de PCR.

În Franța, Elveția, Italia, Germania, avangarda cunoscuse „dizidențe”, influențe, persecuții ( în Germania nazistă, URSS). Maiakovski, un vajnic futurist, a încercat o adaptare care nu i-a reușit, astfel că în 1932 se sinucide ( sau este ucis). În România interbelică au apărut o puzderie de reviste , multe efemere, cu nume de tot felul, de la ”Muci”, la organul masculin, apoi SIMBOLUL, Chemarea, Contimporanul, Clopotul, 75 HP, Punct, Integral, URMUZ, UNU, Radical, Alge, Ulise, Zodiac, Pinguinul, Meridian, ș.a. Prin anii 70, în România, au fost acceptați oniricii, care s-au numit Țepeneag, Ivănceanu, V. Oișteanu, chiar și Dimov, mult mai în vârstă, dar cenzura veghea și i-a risipit.

Să privim în urmă, de la Urmuz încoace. Demetru Demetrescu-Buzău, cu o operă de câteva zeci de pagini a intrat în istoria literaturii după o viață destul de scurtă ( 1883—1923), fiind găsit mort, sub un boschet, la Șosea, o sinucidere absurdă. A fost considerat un echivalent al lui Jarry din Franța, dar modelul este mult mai cunoscut.

Cel mai prestigios avangardist a fost, desigur, Tristan Tzara (Samuel Rosenstock), fondatorul mișcării DADA, la Zurich, în 1916. Poemul reprezentativ este „Omul aproximativ”. A trăit între anii 1896 (Moinești, unde a fost ridicat un monument în cinstea sa) și 1963 (Paris, înmormântat la Montmartre). Membru al PCFrancez, participant la rezistența antifascistă, Tzara a fost spre final abandonat de prieteni, era un om dificil, inabordabil.

Ion Vinea ( 1895-1964) pe numele său, Eugen Iovanaki, era din Giurgiu, s-a afirmat la București ca un scriitor cu multiple valențe, a suferit rigorile regimului comunist, dar meritele sale literare sunt incontestabile ( poezie, proză). Adrian Maniu ( 1891-1968, București) a fost marginalizat după 1944, deși talentul său depășea pe cel al scriitorilor în vogă.

Marcel Janco (Iancu) a fost artist plastic, arhitect cu proiecte realizate în Capitală, a ilustrat publicațiile avangardiștilor, s-a născut la București, a locuit la Paris, în alte orașe, a fost martor al Pogromului legionar din ianuarie 1941, a părăsit imediat România, a murit la Ein Hod, satul artiștilor din Israel, unde se află o colecție –muzeu cu lucrările sale. Este un artist de talie internațională.

Am putea numi mulți artiști, literați care s-au dedicat avangardei sau au trecut prin faza avangardistă – Ilarie Voronca, plecat la Paris, Victor Brauner, un mare pictor, plecat la tot la Paris, Stephen Roll a murit la București, marginalizat, M.H.Maxy, artist plastic, fost director al Muzeului de Artă din București, adoptat de regim, A.L. Zissu , lider sionist, scriitor de factură avangardistă, fost deținut politic în anii 50, B. Fundoianu, plecat din Herța, ajuns la Paris, un nume de rezonanță, ucis la Auschwitz, Geo Bogza, perfect adaptat la rigorile sistemului comunist, deși un talent autentic, Isidore Isou, Gherasim Luca, H. Bonciu, Sesto Pals, Jacques Costin, Jonathan X. Uranus ( M. Avramescu), nume care au dispărut treptat de pe firmament. Nu-l putem omite pe marele dramaturg Eugen Ionescu.

În concluzie susținem o opinie proprie - avangardismul s-a născut ca o mișcare revoluționară în artă și s-a stins ca orice revoluție, el nu reprezintă o tradiție și cine încearcă să facă din avangardism o mișcare perpetuă ne amintește de Troțki și „revoluția permanentă”. Talentele puternice au rezistat tentației demolatoare și au urmat căi proprii, precum Arghezi, Eugen Ionescu, Ion Barbu, B. Fundoianu, Marcel Iancu, Victor Brauner, ș.a. Artele plastice au primit mai mult de la avangardism decât literatura. În literatură, avangardismul a născut epigoni și pseudo-talente care și acum se agită pentru a se afirma. Experimentul nu poate fi decât o primă treaptă spre arta adevărată.





Boris Marian