Liudmila Ulitskaia- una dintre cele mai apreciate scriitoare azi

Liudmila Ulitskaia- una dintre cele mai apreciate scriitoare azi Liudmia Ulitskaia, prozatoare rusă s-a născut într-o familie evreiască la 21 februarie 1943, a studiat la Universitatea din Moscova, fiind cunoscută în special prin volumele - Sonecika , Înmormântare veselă, Medeea și copiii ei, Daniel Stern, traducător, Imago, ș.a. traduse în mai multe limbi, inclusiv în limba română. În 2014 i s-a acordat Premiul Statului Austria pentru Literatură Europeană. Romanul Daniel Stein, traducător este dedicat Holocaustului, dar nu numai , ci și reconcilierii dintre evrei, creștini și musulmani. La începutul carierei a fost secretar literar la Teatrul Evreiesc din Moscova. În prezent locuiește alternativ la Moscova și în Israel. În proza ei, dialogul este puțin prezent, dezbaterile interioare ale personajelor fiind prioritare. Este originală și apreciată de critici ruși, ca și străini. Este preocupată de probleme intercomunitare, rolul intelectualului în societaterolul, poziția femeii ca membru al societății moderne. În 1990-1991 și-a dat acordul pentru scenarizarea unor filme bazate pe proza ei, Surorile Liberty și Femeie pentru toți. Participă la diverse meetinguri, conferințe, scrie în reviste din Rusia și din străinătate. În 1992 , nuvela Soniecika a fost publicată în revista Novy Mir, fiind premiată cu distincția Cartea rusă. În 2001 a primit același premiu pentru Cazul Kukotski, ca și premii în străinătate, în primul rând în |Germania, unde a fost invitată la un interviu pe posturile germane de TV. În perioada 1997-2016 a beneficiat de premii prestigioase - Penne ( Italia), Medici ( Franța), Cavaler al Ordinului Lauri Academici și de Arte & Litere, Legiunea de Onoare ( Franța), Premiul Național ( China), în Coreea de Sud, ș.a.. A publica până acum 12 volume de proză, toate apreciate de critică și de milioane de cititori. La 27 octombrie 2016 a fost prezentă la București , la lansarea romanului ”Imago”( Cortul verde), tradus de Gabriela Russo, la Editura Humanitas. Romanul nu este doar dedicat iubirii, are conotații istorice și filosofice de mare interes și a fost tradus în 18 limbi. Este vorba de o frescă a Rusiei într-o epoca în care teroarea se îmblânzise doar întrucâtva,după moartea dictatorului Stalin dăinuind în diverse forme: un dezgheţ pervers în cultură, o acceptare de faţadă a libertăţii de opinie, sancţionată drastic apoi cu procese şi condamnări. Pe acest fundal apar portretele câtorva tineri care aderă la noile tendinţe artistice, pendulând totodată între idealism şi cinism, curaj şi laşitate, dragoste şi trădare. Destinele lor sunt urmărite cu adâncă înţelegere şi pătrundere psihologică ale marii romanciere, obsedată de condiţia oamenilor într-o lume strâmb croită: „oameni reali, azi dispăruţi, care au stat în spatele personajelor mele, al celor care s-au purtat ireproşabil şi al celor care au călcat greşit, striviţi în maşină de tocat a vremurilor, al celor care au rezistat şi al celor care au cedat, martori, şi eroi, şi victime, a căror amintire va rămâne în veci“.„O saga scrisă cu măiestrie despre destinele retezate a trei prieteni în timpul comunismului. Un superb roman despre fidelitate şi totalitarism.“ (Le Monde)„Frumuseţea şi bogăţia acestui roman, plin de întâmplări şi personaje, în tradiţia marilor prozatori ruşi, constă în zugrăvirea unei lumi contradictorii, care visa la schimbare, dar s-a trezit cu milioane de destine strivite sub o stăpânire întunecată.“ (Îl Mattino). Mai amintim romanele „Minciunile femeilor” (2003; Humanitas, 2005) şi „Al dumneavoastră sincer, Şurik” (2003; Humanitas Fiction, 2008), iar în 2015, „Scara lui Iacov”.Cărţile Ludmilei Uliţkaia s-au vândut până în prezent în peste două milioane de exemplare. Stilul prozatoarei se înscrie pe linia marilor clasici ruși, desigur în manieră modernă, dar emoția, căldura, apropierea de propriile personaje a fac atractivă de la primele pagini de lectură din oricare povestire. Autoarea stăpânește un umor blând, cuceritor - „Din cauza cititului ăstuia neîntrerupt, fundul Soniecikăi s-a făcut una cu scaunul, iar nasul i-a ajuns ca o pară” ( Soniecika). Povestirea parcurge o viață de om fericit/nefericit. Despre „Al dumneavoastră sincer, Șurik”, publicația L”Express spune - ”Un superb roman în care se împletesc farsa și tragedia, ironia și tandrețea”. Romanul are ceva comun cu „Oblomov” al clasicului Goncearov. „În mormântare veselă” se desfășoară în societatea emigranților ruși din America, nostalgiile și surprizele aduse de schimbările din Rusia, în vremurile noastre. „Cei dintâi și cei de pe urmă” este o antologie de opt povestiri, cu personaje feminine, Ulitskaia excelând în analiza psihologică și farmecul narativ cu care este dotată. Nu știu dacă va primi sau nu , cândva Premiul No bel, dar Ulitskaia este un scriitor de talie universală. BORIS M. MARIAN

ZOLTAN TERNER/ JURNALUL 26 IAN. 2017

Zoltan Terner Un poet integral: Boris Marian-Mehr Când am publicat, în urmă cu ani,în „Minimum”, o scurtă recenzie la o plachetă semnată de Boris Marian-Mehr, nu îi cunoșteam încă, decât vag, adevărata anvergură lirică. Dar i-o bănuiam a fi mare. Acest volum intitulat „Ca o rugăciune” ( Editura „Astralis” – București, 2016) confirmă din plin prezumția mea de atunci. Ni-l prezintă într-o lumină egală, pentru mine, cu o revelație. Am descoperit un poet interesant, valoros. În poemele sale, avangarda se întretaie cu libertatea stilistică totală a postmodernismului. Unele poeme sunt integral jocuri suprarealist-dadaiste cu nonsensurile născătoare de mister sau de sens...secund. Acest poet nu rămâne însă la simplul joc de-a absurdul. Ne revelează mereu câte ceva din iraționalul și paradoxalul sau absurdul existențial, rezultante ale amestecului, ale hazardului, ale asocierilor aleatorii din lucruri și fenomene, din trăirile omenești, în stări de veghe sau de vis : “Numele numelor este ascuns, / Atotprezentul nu l-ai pătruns, / Tu te desprinzi de tine, ca ins, / Devii mai tulbure și mai distins, / Ești străființă manifestă, / părăsește poema livrescă, / Oricum n-ajungi prea departe /.../ Desăvârșirea se atinge-n Niimic, / Ochi sunt ficși ca la pisic, / Apoi îl cauți pe Tao, / De nu te calcă un VW maro.” În unele versuri simțim vagi înrudiri cu Tristan Tzara: „Un măr și o coadă de mătură / Se iubeau pe un colț de pătură, /../ Iubita mea cu liceu terminat, / moralmente m-a maltratat, / O vedeam aievea și-n vis, / O pierdeam mereu în abis...” Uneori Boris Marian-Mehr se dovedește un urmaș de soi al lui Urmuz. Alteori este când ermetic din spița lui Ion Barbu, când metaforist al abstracțiilor, amintind de Nichita. Unele poeme tind spre dicteul automat suprarealist. Dominantă este totuși năzuința de a comunica. Multe dintre poeme clocotesc de energie comunicativă și reflexiv-interogativă : „De unde să încep ? /.../ Prea multe am de spus, / Despre prietenie, singurătate, destinul prea este brutal, / Norocul e un șarpe, un șacal, se duc eroii, ața este scurtă. / Noi suferim de infinit, îl vrem, nu-l vrem, el ne primește.” De remarcat varietatea tonalităților lirice. Poetul trece cu nonșalanță de la un registru stilistic la altul. Sare pe neobservate de la joaca sprințară, (aparent)frivolă, la jocul grav, esențial. Își comută stilul cu aceeași ușurință, de la sobru la grațios, de la fantezia jucăușă la frământul lăuntric sau sensibilitatea temperamentoasă. E când metafizic, când trivial, când cotidian, când eternal-celest. E mereu altfel, rămânând pretutindeni, el însuși. E o admirabilă unitate în diversitate. Poemele oscilează între halebardă și floare. Jucărie sau scalpel. Există până și poem în poem. Iată un admirabil catren încastrat într-un poem cu o altă direcție lirică: „Iubito, tu ești doar femeie, / Femeie, tu ești doar un om, / Iubire, tu ești doar scânteie, / În ochii Creatorului – atom.” Jocul asemănărilor în sonoritatea cuvintelor duce uneori la o muzicalitate de flașnetă argheziană sau poate de ermetism barbian: „Precum e bradul e și bardul, / străfulgeră precum smaraldul, / sublimă, încă genuină, / Din curcubeu ne dă lumină, / Din versuri împletind coroană.” Simpla joacă a cuvintelor apropiate ca sonoritate, chiar și acolo unde nu comunică nimic, are darul de a crea o atmosferă ludică de tip “ala bala portocala.” Bogăția și varietatea lexicului prilejuiește neașteptate treceri de la prețiozități intelectuale sau neologisme de ultimă oră ori sintagme în limbi străine, la cuvinte sau expresii ale graiului popular, ale vorbirii străzii sau chiar ale argoului de mahala. Chiar și atunci când insolitul asociațiilor pare doar non-sens, aceste poeme în adâncul lor, poartă idei, trimit la sensuri, adeseori esențiale. Rareori apare gratuitatea pură, arta pentru artă. Adeseori, poemele spun mai mult decât par să spună. Spuma e doar un văl înșelător al miezului. Coerența se naște, paradoxal, ca dimensiune a incoerenței. Fără să bagi de seamă plenitudinea sensului se compune din aparentul gol sonor al cuvintelor. La acest poet, sarcasmul se învecinează cu tandrețea. Existențialismul decepționist conviețuiește cu simpla și fireasca dragoste de viață. Strecoară câte o undă de zâmbet hâtru menit să atenueze patetismul: „Un prim sărut ca la Facerea Lumii, / Să faci ceva ce n-a văzut Parisul, / Un muzeu cu meduze vorbitoare, / Dar a venit un pistolar, i-a scos ochiul, / E un semn de moarte, a spus baba Crina...” În aceste poeme nu găsim prețiozitate sau pedanterie. Neastâmpărul și urgența frământului lăuntric și ale interogației lirice nu lasă loc nici reveriei romantice, nici contemplării visătoare a naturii. Tonalitatea lirică trece de la familiar, anecdotic, cvazi-comic, la tensionat, asertiv, categoric, declarativ, proclamativ. Poetul nu umblă, calofil, la finețuri estetice dar accede fără a o căuta, la frumusețea unor metafore ale gândirii și ale simțirii. Cultivă versul autoscopic, dialogal-confesiv. Se adresează când sie-și, când unui interlocutor fictiv sau livresc: „Apollinaire, pe tine te-a iubit cineva ? / Este iubirea monedă de schimb pentru viața de apoi ? / Ți-au despicat craniul pentru păcatele cui ? / Tu cunoșteai legile nobleții, precum Orfeu...” Tonul adresativ, vocativ, devine o cale către dramatizarea câte unei idei. Versurile dobândesc calități scenice. Nu rareori și filmice. Unele idei sunt direct dramatizate: „Tu evadezi, evadezi, până unde? / Vei ajunge oricum în fața plutonului de execuție. / Eu voi fi doar o salcie, un martor natural. / Auzi cum geme salcia în vânt, auzi?” Sau: „Am întâlnit pe o insulă pustie o celebritate. / Cine spune asta ? Întreabă respectivul. / Avea dreptate. Semăna izbitor cu Homer, / dar era un biet pacient fugit dintr-o detenție.” Defilarea asociativă aleatorie a ideilor redă parcă întregul vălmășag de gânduri din jurul unei stări sau al unei idei. Cu un înșelător aer de amuzament, poetul survolează nori de esențe grave și adânci. O face cu o ușurință demnă de invidiat. Poet cu imaginație debordantă, adeseori funambulescă, vervă ludică, spumă de comediograf. Totuși, una din dimensiunile definitorii, de maxim interes, ale acestei lirici, pare a fi reflexivitatea cu miez filozofic. Marile neliniști existențiale fac obiectul câtorva poeme remarcabile. Densitatea aforistică a acestei lirici e, pe alocuri, uimitoare. În poemul “Chibzuieli” fiecare vers este un aforism. Niciunul banal, niciunul plat sau inept. În fiecare lucește câte un ciob de înțelepciune. Unele sunt simple și monumentale, par cioplite în marmură: „Pomul Cunoașterii nu este și Pomul Iubirii.” Există în scrisul acesta o rafinată lipsă de rafinament. În ciuda lucidității tăioase nu se poate spune că, în structura sa, acest poet e doar cerebralitate rece. Dincolo de suprafața “solidă” a acestor poeme simțim un temperament liric de o frustă și robustă...fragilitate. Si căldură. Și fior liric. Poetul Boris Marian-Mehr e și un intelectual rafinat, tobă de carte. Dar cultura nu-i slujește ca depozit sau ornament. Eruditul ca și poetul din el sunt mereu în ebuliție creatoare. El mărturisește: „Iubesc, învăț, n-am încetat nicicând, / Până voi fi cenușă ori pământ, / Iar prin iubire-nvăț de două ori, / primind lumina sunt luminofor.” Poetul invocă asociativ-ludic mari nume sau imagini emblematice din trecutul cultural al omenirii: „Vom naviga fără dureri, departe de noi înșine, / Precum un Sindbad, Don Quijote, Magellan / sau Olandezul Zburător fără de moarte. /.../ Moartea lui Labiș. Ar fi avut acum 80 de ani, / Hoelderlin a stat în turn o viață, nebun.” Mitosul e demitizat parodic, familiar, cotidian: „Mi se spune Icarus, iar mătușii Dedala. / A fost detronată pentru lipsă de autoritate. În locul ei a fost pus un administrator de bloc. / Dar eu cu fata tot m-am însurat.” Motivele biblice nu lipsesc, firește, din jocul liric-reflexiv al poetului: „Mă văd crucificat ca evreul Iisus, / ... / unde-i rubinul iubirii de aproapele tău, frate Cain ? / ... / Credem în Domnul ? În altceva nu poți crede.” În versuri de o frumusețe simplă și pură, verbul poetic e prezentat ca o cale de accedere la înalturile Cerului: „Cum să ajung fără scară la Tine, Doamne? / Astăzi m-am apropiat de Tine cu un cuvânt, / mâine cu încă un cuvânt, / Cartea este scara pe care urc, / până în ziua când mă voi înfățișa Ție, Doamne.” Revin, mereu altfel, admirabile definiții metaforice ale poeziei și ale poetului: „Cuprins de vrajă și de verb, / poetul e o frunză, herb, / între nervuri și între nervi, / o rază ca-n meduză, cerb./.../ Ca să dureze scrisul tău, trebuie să te zidești în el.” Și în „Casa mea ezoterică”, găsim un fragment confesiv privind scrisul: „Cum mi-a venit scrisul ? Ca un fluture în plină iarnă, / Apoi s-a așezat în cămin și a aprins focul. / Un fulger nu poate să țină mai mult de două secunde. / Totuși e o viață.” Autentic, substanțial și mereu surprinzător, condeier neobosit, Boris Marian-Mehr e un poet integral. În lirica actuală românească este o prezență pe care o văd și o cred pe deplin demnă de remarcat și de valorizat critic așa cum se cuvine. Se utilizează 1,91 GB (12%) din 15 GB Administrează Condiții - Confidențialitate Ultima activitate în cont: Acum 1 minut Detalii Zoltan Terner Blocat Afișează detaliile

Ițhak Ben -Zvi, cel mai popular președinte al Israelului Se vorbeșt puțin despre primii președinți ai Statului Israel. Cel mai popular a fost Ițhak Ben-Zvi (1884-1963). A murit la puțin timp după ce a fost ales a treia oară, fapt neobișnuit pentru succesiunea peședinților. S-a născut la Poltava, oraș istoric, în Ucraina, a studiat la Kiev, s-a implicat în activități sioniste , a fost unl dintre fondatorii organizațuiei Poalei Sion, alături de Ber Boroșov, a mișcării pentru autoapărarea evreilor în fața pogromurilor. În 1907 a emigrat în Palestina, unde a găsit prieteni, cel mai apropiat fiind Ben Gurion. A fost fondator al asociației Hașomer Hațair, în scopul autoapărării. În timpul Primului Război Mondial se află în SUA, împreună cu Ben Gurion. În 1917 se înrolează în Legiunea Evreiască din cadrul armatei britanice. În 1920 participă la înființarea sindicatului evreiesc Histadrut, ca și a partidului socialist Ahdut ha-Avoda. Între 1931-1944 a fost președinte al Consiliului Național Vaad Leuni, de ajutorare și asiestență multiplă a noilor comunități din viitorul Israel. În războiul care a dus la Independența Statului, moare fiul său, Eli. Ales deputat în noul Parlament, îi urmează la președinție lui Chaim Weizman, fiind în funcție timp de un deceniu, 1953-1963. Ben-Tzvi a fost extrem de preocupat de soarta noilor veniți, de a minoritarilor, de ex. a samaritenilor, alte minorități, a deschis poarta propriului sediu pentru cetățenii țării. În 1957 a publicat o lucrare de interes - Exilații și mântuiții, la o editură din Philadelphia. A înființat un institut care îi poartă numele pentru cercetarea istoriei evreilor din Orient.Soția sa, Rahela i-a fost alături, la fel de activă , iar în 1963, imediat după moartea ptreședintelui a publicat o carte de memorii - Întoarcerea acasă. O personalitate ce va rămâne în istoria Statului Israel. BMM