Identitatea iudaica


Identitatea iudaică în cultură

Se cunosc cuvintele lui Hilel, întrebat fiind ce este iudaismul, cu condiția de a da răspunsul cel mai scurt, cât poate sta un om într-un picior – la care înțeleptul a răspuns – „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face , restul sunt vorbe”. Deși Noica a încercat să transforme această formulare într-un sofism, într- o dicuție cu Gabriel Liiceanu, totuși marele Hilel are dreptate în continuare. Iudaismul are un sâmbure de adevăr universal . Deși evreii au fost marginalizați, persecutați multe secole și în multe zone, țări unde au locuit, ei au respectat , conform îndemnului biblic și al celui talmudic, legile locului, fără a-și pierde identitatea Ne aflăm în fața unei chestiuni complexe – ce este identitatea iudaică, pentru că definirea iudaismului decurge chiar din prima definire. Identitatea iudaică nu este o noțiune imuabilă, independentă de timp, ea evoluează, de la secol la secol, de la mileniu, la mileniu. Ne întrebăm ce identitate avea Abraham, tatăl popoarelor ( după numele său)? Incepând un dialog cu Dumnezeu, cum spune Tanahul, Abram a devenit Abraham, deci definirea identității sale se rezumă la adoptarea monoteismului. El face un legământ cu Dumnezeu, fiind gata să-și sacrifice chiar fiul, pe Isaac. Al treilea Patriarh, Iaacov sau Iacob s-a luptat cu îngerul care era o întruchipare a Domnului, astfel că la numele Iacob s-a adăugat numele de Israel. Numele de hebreu sau evreu nu definește direct identitatea iudaică, denumirea fiind explicată cu sensul de omul de dincolo de râu, probabil de Eufrat. Israel, cel care s-a luptat cu Domnul, de la egal la egal, fiind totuși un muritor reprezintă concepția despre un Unicul Dumnezeu aflat în dialog cu omul, pentru că lupta simboliza dialogul. Moshe Idel, un mare iudaist și cabalist al timpurilor noastre ne spune mereu să citim Biblia ca pe un text metaforic, nu ca pe o narațiune faptică. Cel care a ajuns la revelația divină și a primit Legea de la Dumnezeu a fost Moise. Decalogul, cele cinci cărți, deci Tora, care cu celelate cărți a devenit Tanah se datorează dialogului lui Moshe – Moise cu Dumnezeu. Identitatea iudaică devine nu numai o închinare în fața Domnului Unic, dar și obligații morale ce trebuie respectate, conform legământului cu Dumnezeu. Brit mila aplicată la bărbați, înseamnă legământul sfânt, ceea ce nu însemană că femeia este exceptată de la obligațiile morale din cadrul obștii., dimpotrivă, femeia, sub aspect moral este mai mult supusă obligațiilor și prescripților ( căsătoria cu fratele defunctului, imposibilitatea recăsătoriei cât timp soțul este viață, chiar dacâ a părâsit căminul și nu a revenit, pedepsirea adulterului, etc.). Este, desigur, vorba despre cutume antice și medievale. Cartea Sfântă cunoaște personalități de frunte, feminine –Debora, preoteasă și luptătoare, Sulamith, iubita regelui Solomon, Estera, soția regelui persan Ahasveros,ș.a. Cu distrugerea celui de al Doilea Templu si marea risipire ( DIASPORA) LA ANUL 7O e.a., despre identitatea iudaică se poate vorbi prin vocea exilului. Comunitatea, sinagoga, rabinul devin repere unice ale vieții evreiești. După primul mileniu, apar ghetourile, o formă de izolare a evreilor, ca măsură represivă, dar și autoprotectoare. Mesianismul din sec. XVII-XVIII (Sabaty Zvi, Frank), hasidismul lui Baal Shem Tov aduc o nouă trăsăturii acestei identități. Apare Tzadikul ca îndrumător al obștii, iar învățații sunt numiți , după o tradiție din Orient, gaoni. Rabinii ortodocși asimilează cu timpul mișcarea hasidică, la început combătută. In apusul Europei, evreii din Spania, Portugalia, adică sefarzii încep, din 1492 o nouă istorie proprie, se risipesc în imperiul otoman, apoi în Europa, Palestina, America, aducând o veche tradiție culturală. Evreii din estul Europei vorbeau idișul, un dialect german din secolul XI, cu elemente ebraice, apoi slave, romanice, formând o arie așkenazită de limbă idiș (Așkenaz era denumirea Germaniei). Haskala, adică iluminismul iudaic inițiat de Moses Mendelssohn în secolul XVIII este drumul deschis pentru reintegrarea evreilor ăîn viața socială, politică,desigur, culturală a țărilor europene, unde aceștia locuiau. Contribuția la cultură și civilizație a evreilor a fost și este enormă, în ciuda atacurilor, calomniilor, măsurilor de izolare, expulzare, încercate de diverși potentați, inclusiv capi ai bisericilor creștine. Holocaustul nazist a pus sub semnul întrebării nu numai existența evreilor în Europa, unde circa 5o% din evrei au fost uciși, dar și puterea de a supraviețui a identității iudaice. Răspunsul a fost ca și acela din vremea Macabeilor, ca și al celor de la Massada ( dar nu pe calea sinuciderii), ca și pe vremea lui Bar Kochba și a lui Rabi Akiva – răspunsul a fost Declarația de Independență a Statului Israel, la 14 mai 1948, împlinirea visului sionist, a previziunii lui Theodor Herzl. Astăzi pentru evrei identitatea este legată și de atașamentul pentru Statul Israel. Desigur, nu este o dogmă, dar a fi antisionist, antiisraelian, implică și o atitudine antisemită, vrând, nevrând.

Pg.3

Sartre , care nu era evreu, dar nici antisemit, în ciuda dogmatismului său de stânga, prosovietic, afirma că „evreu este acela care este considerat evreu”. Era și un reflex la ceea ce s-a petrecut în timpul „afacerii Dreyfus”, când Franța s-a împărțit și a rămas, oarecum, împărțită în două tabere. Dar antisemitismul nu poate și nici nu trebuie să definească noțiunea de evreu, ar fi nedrept și chiar fals, iar etimologic, incorect, pentru că semiți sunt, după origine, și arabii, alte popoate din Orientul Apropiat. S-a pus adesea întebarea pe care și liderul PCR-PMR o punea în 1948, retoric, desigur, ce sunt evreii – o nație, o grupare etnică, o comunitate religioasă ? Deși sinagoga a fost nucleul vieții evreiești timp de aproape două milenii, astăzi coordonatele sunt modificate. Evreii, prin integrarea în viața culturală, în civilizația țărilor europene, SUA, pe toate continentele,. Au devenit fermenți ai progresului, iar religia, ca și antisemitismul nu pot delimita granițele identității iudaice. Credem că ea se definește ca un sentiment de apartenență la o tradiție istorică de la vremurile biblice până astăzi, ca un atașament pentru soarta conaționalilor, inclusiv, dacă nu în primul rând, pentru soarta „căminului evreiesc”, Statul Israel, fără a uita că fiecare dintre evrei trăiește și este contemporan cu o omenire cu totul neomogenă, plină de contradicții, dar bogată în valori culturale și de civilizație. Există cazuri ilustre de convertire, de negare a propriei identități iudaice, chiar de „ură de sine”, ceea ce se poate întîmpla la oricare altă etnie, congregație religioasă, etc. In Spania evreii se converteau formal, continuând să practice cultul mozaic, pe ascuns. De aceea erau numiți , în dispreț, marani, ceea ce în spaniolă însemna porci. Denimirea și-a pierdut sensul peiorativ și sunt destui spanioli, azi, care chiar se lauda că au strmoși marani. Se spune că însuși dictoatorul Franco era de origine marană, iar descoperitorul Americii, Cristofor Columb , era, se pare, maran.Fiicele lui Moses Mendelssohn s-au convertit pentru a avea o mai bună poziție în societatea berlineză, iar nepotul, Felix Mendelssohn-Bartholdy este considerat evreu, deși era la a doua generație de convertiți. Karl Marx, Heinrich Heine erau evrei convertiți, primul fiind chiar un exemplu de „ură față de sine” și judecând evreimea la modul general, antisemit. La noi, pe lângă bănuitele origini evreiești ale lui Alecsandri ( nedovedit), Hașdeu( la fel, nedovedit), există cazul lui N.Steinhardt, convertit în închisorile comuniste și retras apoi la mănăstirea Rohia, episcopul Richard Wurmbrand, exilat în Anglia , Ca să nu amintim de lideri ai PCR, atât în ilegalitate, cât și după aceea, care au evitat să se mai manifeste ca evrei, considerând comunismul o nouă „ religie”, a internaționalismului proletar.Desigur, sunt cazuri, la fel cum excepțiile confirmă regula. Nu există evrei răi și evrei buni, există oameni care fac bine , așa cum spunea Hilel, ca și oameni care fac rău. Orice generalizare, indiferent de nație, trib, confrerie, grup social, profesional, etc. Este un act discriminatoriu, iar de la discriminare la purificare etnică, la violență și genocid sunt numai pași spre o catastrofă, care în ebraică se numește Shoah.


Boris Mehr

Boris Pasternak


Versul înaripat al lui Pasternak


Ciudat, poetul Boris Pasternak și-a cucerit celebritatea prin publicarea în Vest a romanului „ Doctor Jivago”, deși el a fost și rămâne unul dintre cei mai dăruiți poeți ai literaturii ruse, continuator al clasicismului și modernismului rus din secolele XIX și XX, un maestru ce poate sta oricând alături, fără exagerare, de Blok, Esenin, Ahmatova, Țvetaeva, ș.a., fără a uita de clasicii Pușkin, Lermontov, Nekrasov sau de futuristul – proletar Maiakovski, pe care Pasternak îl admira fără a-i semăna, ca manieră, în nici un fel. Romanul „Doctor Jivago”, parțial autobiografic a atras atenția criticilor și cititorilor din Vest din două motive extraliterare - era interzis la publicare , în URSS, oglindea revoluțiile din 1917 și războiul civil într-un mod diferit de cel canonizat, fără a fi, totuși, categoric opus acestuia. De fapt, romanul putea fi publicat în URSS fără nici o teamă de urmări, dar cenzura „sufla și în iaurt”, deși „Pe Donul liniștit” de Șolohov ( dacă el este autorul) este de asemenea „necanonic”. Ceea ce consituie o calitate și un „defect” al romanului, constă în insrarea poeziei, liricii de care Pasternak nu s-a putut despărți în proză, astfel că romanul pare astăzi, deja, desuet. Dar poetul este salvat, poezia este poezie.Romanul se încheie cu un ciclu spelendid de 25 de poeme, începând cu „ Hamlet” ( finalul acestui poem - „ Sunt singur, totul se scufundă în fariseism/ Viața s-o trăiești nu e totuna cu a străbate câmpul, simplu, fără păs” ) . S-ar putea ca aceste versuri să reia motivul esenian – „ In această lume a muri nu-i nou deloc/ dar nici viața nu-i o noutate”( versuri scrise cu puțin timp înainte de a muri, ucis, se pare și nu prin sinucidere) . Destui au încercat să traducă versurile lui Pasternak, de pildă în română, recent, Leo Butnaru, un bun traducător și poet, dar poezia nu se lasă tradusă nicăieri. De aceea ne folosim de propriile mijloace, cum ne pricepem. De pildă, Pușkin tradus în română sună ca Topârceanu, cu nimic mai bun, iar Eminescu, în rusă este de nerecunoscut.
Boris Pasternak( 189o-196o) s-a născut la Moscova, tatăl său fiind un pictor cunoscut, Leonid Pasternak, mama, o pianistă apreciată, R. Kaufmann. Tatăl era convertit de la iudaism la ortodoxie, fiul a respectat tradiția tatălui, dar nu și-a ascuns originea, nici nu avea de ce, nimeni nu l-a acuzat pe motivul că ar fi evreu, prietenii săi erau intelectuali de frunte, fără prejudecăți. In casa tatălui său veneau Lev Tolstoi, compozitorul Skriabin( care îl îndemna pe Boris să studieze muzica), pictorul V.Serov, unul dintre marii realiști prerevoluționari, care la rândul său căuta în dăruitul copil un urmaș în pictură. La aceste înclinații artistice se adaugă și studii de filosofie la Universitatea din Moscova, apoi la Marburg, unde se afla marele filosof, șef de școală, Hermann Cohen. Debutează ca poet simbolist (mai exact, post-simbolist). Volumul care atrage atenția criticii este „ Sora mea, viața” ( 1922), în care autobiograficul trăit în neuitatul am 1917 este transpus în versuri de mare finețe și perfecțiune prozodică. Este considerat un model pentru mai tinerii Pavel Antokolski, Tihonov, Tarkovski, K.Simonov. In 1927, poetul se rupe de așa numitul Front de Stânga în artă, dedicându-se adevăratei poezii eliberate de impulsuri efemere, așa zis revoluționar- patriotice. Spre deosebire de Maiakovski, cu care a fost în relații de strânsă pritenie și reciprocă admirație, Pasternak a știut să se salveze și s-și salveze arta poetică. Marginalizat, dar ferit de persecuția poliției secrete, el scrie ăn liniște poezie, proză , eseuri, iar în 1958 i se acordă Premiul Nobel, după ce manuscrisul său luase drumul Vestului, fără știrea autorităților sovietice. Este obligat să refuze oficial premiul sau să părăsească URSS. Preferă să rămână, spre deosebire de Soljenițân, Brodski, dar motivul era și boala de care începuse să sufere. A murit în 196o, fiind înmormântat la Peredelkino, lângă Moscova, loc de odihnă pentru diverși potentați sovietici, dar și artiști, scriitori. In 1989, fiului său i se va înmâna premiul cuvenit din partea Comitetului pentru Premiul Nobel. Pasternak s-a adresat adesea propriei sale credințe în Dumnezeu, era un om religios, credea în Isus, dar de evreitate nu s-a dezis, nu a scris nimic care să-l descalifice ca „renegat”. Minunate poeme sunt dedicate Mariei Magdalena, Grădinii Ghetsimani, azi loc de pelerinaj pentru mulți turiști la Ierusalim. Sătenii din Peredelkino îl considerau un sfânt, ca pe Lev Tolstoi., la Iasnaia Poliana. Exista ceva comun în caracterul și atitudinea celor doi scriitori față de omul simplu, din popor.
Personajul Lara, din romanul „Doctor Jivago” a fost inspirat de a doua soție a lui Pasternak, care l-a ajutat până la sfârșitul vieții să-ți încheie misiunea de scriitor genial. Nu este o exagerare, Pasternak a fost un geniu prin destin și măiestrie artistică. La noi a apărut , printre altele și un „roman epistolar” , tradus de Janina Ianoși, conținând corespondența dintre Rilke, Țvetaeva și Pasternak(Editura Ideea
Europeană -2006).Dar să răsfoim versurile lui Boris Pasternak , din 1912 până spre finalul vieții sale. „ Februarie. Procuri cerneala, plângi/ încerci să scrii despre februarie, te frângi/ zăpada terciuită parcă arde/ în primăvara ce mai e departe”... „Azi, noi vom împlini tristețea/ desigur, întâlnirile vorbesc/ amurgul băncilor din parcuri/când azaleele-nfloresc/ ... O nouă avangardă se forma/ În urmă viața, curțile-n mizerie/ ei judecau o primăvară , abia/ pornind la liturghie-n preajma verii”. Se observă la Pasternak un ton sumbru, deși poetul era foarte tânăr ( 22 de ani), dar construcția este solidă – cadrul natural, aluzia socială, psihologia auctorială formează un tot ce întrupează un poem. Cine a citit romanul „Doctor Jivago”, la fel și pelicula americană ce nu trăda prea mult textul, a reținut desigur rolul imens al cadrului natural, influența anotimpului asupra ritmului narativ. Pasternak a fost un peisagist chiar și atunci când, probabil, un alt autor ar fi renunțat la descrieri de natură – este influența tradiției ruse, atât a literaturii, a muzicii, a artelor plastice (Levitan, Kuindji, ș.a.). La începuturi se simte și influența simbolismului francez, cu inserții autohtone – „Visam o toamnă în amurg de sticlă/ prietenii plecați cu râs și glume/ în palma ta, inima mea senină/ precum un vultur cobora din lună”. „Deasupra barierelor„ (1914-1916), „Sora mea, viața”( !917), „Teme și variații” ( 1916-1922), versuri dedicate poeților contemporani ( Anna Ahmatova, Marina Țvetaeva, Valeri Briusov, Boris Pilniak), „ Anul 19o5”, „Spektorski” ( poem), „Locotenentul Schmidt” ( erou în 1918), „ A doua naștere” (1930-1932), versuri de război ( 1941-1945), ciclul „ Iuri Jivago” ( 1946-1953), „ Dezlănțuire” ( Kogda razguliaetsia) ultimul ciclu, scris în perioada 1956-1959) acesta este un itinerar bogat al unui poet dintre cei mai expresivi pe care i-a dat literatura rusă, alături de Ahmatova, Țvetaeva, Brodski ( un „ucenic” declarat al Annei Ahmatova, dar și al lui Pasternak, pe care nu a apucat să-l cunoască). A traduce din Pasternak este o muncă titanică, se simte la el o mare experiență, fiind un pasionat traducător la rândul său, din Shakespeare, Goethe, ș.a.
„ Curgeau razele, curgeau cărăbușii /libelule de sticlă se lăsau pe obraz/pădurea era numai zumzet și luciu/ ca sub penseta unui ceasornicar”. O mostră, dar ce departe de original. O ultimă strofă, chiar din 1959 – „In lenea ceasului ce doarme/ se mișcă limbile încet/iar ziua e mai lungă decât veacul/ si-mbrățișările nu trec, nu trec” BORIS MARIAN - 3o martie 2009.

Dispută

Dispută Voi ne-ați ucis șase milioane de suflete. Cine, voi? De ce șase și nu 5,9 milioane? Sau mai puțin. Ce contează? O viață de om ucis este egală cu viața întregii omeniri. Nici chiar așa. Dar cum? Cine a permis uciderea unui nevinovat? Ehei, asta este istoria. Nu, acesta este Holocaustul. Ce este Holocaustul? Totalitatea acțiunilor genocidare ordonate de regimul nazist și de regimurile aliate sau subordonate acestuia în scopul nimicirii evreilor din Europa. De aici încolo nu contează aritmetica, nici motivația. Despre Holocaust trebuie să vorbim zilnic? Nu , noi am vrea să nu vorbim niciodată. Am dori doar ca în cărțile de istorie ale fiecărei țări europene să se scrie ce a însemnat Holocaustul european al evreilor din anii 1939-1945. Este posibil așa ceva? Dar banii ? De ce ați cerut bani pentru morții voștri? Noi nu am cerut nimic, primul care a oferit compensații a fost cancelarul german Konrad Adenauer, un fost oponent al regimului nazist. El voia să răspundă și pentru datoria față de aplicarea Planului Marshall, de sprijinire a economiei țărilor Europei de Vest. Țările din lagărul sovietic nici nu au dorit să audă de acest Plan, nici de Holocaust. URSS dorea dominația lumii și aceste „amănunte” n-o interesau. Nu autați că naziștii și aliații lor au jefuit valori mari de la evreii bogați și le-au ascuns în bănci, în comori nedescoperite. Acest aspect este ocultat. Deci evreii nu au cerut bani pentru morții lor. Nu ne credeți perverși, nu suntem altfel decât oricare alt popor, în afară de faptul că am fost mereu traumatizați, de-a lșungul istoriei pentru că l-am fi trădat pe Iisus, am fi complotat contra creștinilor, totul culminând cu Holocaustul nazist. Ce pot spune eu, un singur evreu în fașa unei mulțimi de ignoranți răuvoitori. Câți sunteți? Sper că numărul vostru o să scadă în timp, de nu se vor naște alții cu aceleași mentalități sau mai rele. Amin.
B.Mehr

Boris Vian nu vrea să moară


Boris Vian a trăit numai 39 de ani (192o-1959), dar renumele său s-a păstrat prin modernitatea, vitalitatea operei pe care a lăsat-o moștenire. Însăși viața i-a fost asemănătoare vieții personajelor pe care le-a creat. Născut într-o perioadă de mari frământări politice, dar și artistice, la 1o martie 192o, la Ville D”Avrray, o suburbie pariziană, întro familie înstărită , tatăl fiind rentier. A fost influențat de mama sa, Yvonne Ramenez (dintr-o familie de marani) , care avea înclinații artistice (pian, harfă) și care a ales numele de Boris, după numele țarului Boris Godunov, personajul operei lui Mussorgski, cu același titlu.Familia a pierdut mult din avere în timpul crizei din 1929, iar Boris Vian a suferit de câteva boli grave care i-au afectat inima.Avea să moară prematur din această cauză.Un timp , familia Vian și cea a lui Yehudi Menuhin au fost vecini, cunoscându-se bine. În anii 3o , a fost atras de muzică, în special de jazz, participând, ca trompetist, la concertele formației Hot Club de France.In 1939 a organizat turneul lui Duke Elington în Franța. In 1941 .s-a căsătorit cu Michelle Leglise, care l- a inițiat în literatura anglo-americană. In paralel , Vian studiază metalurgia, obține diploma de inginer.În 1942 are un fiu cu Michelle, Patrick Vian.Debutează în literatură, în 1943, cu „Verocquin et le Plancton”, scrie cronici muzicale, compune. In 1955 devine celebru in muzica „ușoară” cu cântecul „Le deserteur”,cântec ce este interzis pentru efectul negativ asupra moralului celor ce luptau în Algeria.Mereu original ,revoltat, s-a remarca și ca scenarist de filme, actor.A tradus din literatura americană – Raymond Chandler, Ray Bradburry, William Tenn, ș.a. In 1952 devenise membru al Colegiului de Patafizică, o asociație înființată de Alfred Jarry, care avea printre membri și pe Eugen Ionescu. Vian și-a anunțat moartea înainte de a împlini 4o de ani și a avut, din păcate dreptate. Dorind să vizioneze filmul realizat după povestirea sa ”Voi scuipa pe mormintele voastre”, în ziua de 23 iunie 1959, face un atac de cord în sala de vizionare, după o discuție în contradictoriu cu producătorul și moare în drum spre spital. Dintre romanele și nuvelele sale menționăm – „Spuma zilelor”(1946),„Toamnă la Pekin” ( 1946), „Iarba roșie” ( 1948),„Smulgătorul de inimi” ( 1951), „Morții au aceeași piele” ( 1947), sub pseudonimul Vernon Sullivan, , alte volume de proză scurtă, piese de teatru, scenarii, poezie, traduceri. Mai amintim volumul „ O sută de sonete”, antologie de proză scurtă „ Blues pentru o pisică neagră”. La noi au fost traduse majoritatea prozelor, mai puțin poemele, iar muzica sa este practic necunoscută.
Stilul lui Vian amintește de suprarealism.„Pe plajă nu era nimeni, decăt grămezi de tipi morți sau grămezi de bucăți de tipi, de tancuri și de camioane distruse. De peste tot veneau gloanțe și nu îmi place această dezoedine”, pare un tablou de Picasso ( Guernica) ... „Oliver își pierdu suflul și ăncepu să respire ca un om pe care îl sugrumi, mai puțin zgomotul făcut de râsul călăului, care lipsea”...o mostră luată la întâmplare, autorul pare apăsat de o boală, aminteșter de Blecher, deși Vian părea un om robust, puternic.Părea. dar nu numai stilul șochează. Firul narativ există, dar este legat cu noduri greu de dezlegat. In „Smulgătorul de inimi”, un psihanalist se transpune în trăirile unor săteni care se ocpă cu lucruri ciudate.Cum scria un comentator, „copiii zboară, caprele fac autostopul, bătrânii sunt vânduți la licitație, după ce își pierd ultimii dinți”. In concluzie – un profesionist al absurdului.La ce este bun absurdul, va întreba un om „normal”. Răspuns - la supraviețuire. Normalitatea nu te ajută întotdeauna. Vian a supraviețuit propriei opere, ca legendă, iar opera, evident a supraviețuit legendei. Este o contradicție și totuși acesta este adevărul.

Boris Marian

Serge Moscovici


Serge Moscovici – un evreu din România

Despre Serge Moscovici nu se știe prea mult nici acum, în România, țara sa de origine. Când comisarul UE, Pierre Moscovici a întocmit raportul care facilita intrarea României în acest organism, s-a amintit și de tatăl său. În „ Revista 22”, din 5 aprilie 2005, Adrian Neculau, profesor la Universitatea „Al.I.Cuza”din Iași a evocat personalitatea savantului Serge Moscovici, cartea sa „ Cronica anilor risipiți” ( Polirom – 1999), ca și propria carte despre întâlnirile cu acesta, „Urmele timpului. Iluzii românești, confirmări europene” (Polirom -2002). Persecutat înainte de 1944, ca evreu, Serge Moscovici devine militant comunist, dar în anii următori, după instaurarea dictaturii comuniste, constată că a făcut o greșeală și se refugiază în Occident. El compară acest tip de dictatură cu „o armată, o Biserică”. Prieten cu Gherasim Luca, la Paris, a suferit în urma sinciderii acestuia. De la Paris el a lansat chemarea „viitorul științelor se joacă în Est”. Prestigiul lui Serge Moscovici în domeniul psiho-sociologiei este imens, în lume, conferințele sale sunt programate cu multe luni înainte, are numeroși discipoli. Srul Herș Moscovici s-a născut în anul 1925, la Brăila, tatăl său ocupându-se cu comercializarea grânelor. A locuit la Cahul, Galați, București, iar în 1938 este eliminat din școală pe baza legii rasiale. În timpul războiului, studiază singur franceza și citește în original pe Descartes, în traducere franceză pe Spinoza.După război a încercat să fondeze revista „DA”, împreună cu Isidore Isou, dar primul număr a fost interzis de cenzură. A vizitat Germania, Austria, Palestina, iar la București s-a angajat la Uzinele Malaxa ( care vor căpăta denumirea de „23 August„), refuzând oferte politice din partea PCR. In anii ocupației sovietice a ajutat sioniști să emigreze ilegal în Palestina. Implicat într-un proces politic, ăn 1947, la Timișoara, trece ilegal granița în Ungaria, apoi în Austria și, în fine, în Franța, după o ședere într-un lagăr de refugiați în Italia. A studiat la Sorbona, s-a implicat în viața literară pariziană, era prieten cu Paul celan, Isac Chiva, ș.a. Cu timpul, specializat în pshologie, sociologie, psihanaliză, predă la universități din SUA ( Princeton, Yale, Stanford, New York), din Europa ( Geneva , Louvain, Cambridge), este distins cu DHC de către universități de prestigiu, din lume , publică o seamă de studii, cărți bazate pe experiențe și cercetări păroprii. S-a preocupat de relația minoritar- majoritar, de psiho-sociologia Chinei, o țară dominată de factorul demografic ascendent, ș.a. Dintre lucrările sale amintim - Psihanaliza, imaginea ei publică”, „Reconversia industrială și modificările sociale”, „ Societatea contra naturii”,„Eseu asupra naturii umane a naturii”„Omul domestic și sălbatic”, „Psihologia minorităților active”, alte lucrări despre psihologia maselor, etc.Teoria lui Serge Moscovici despre Reprezentările Sociale a intrat în circuitul mondial al cercetării sociologice, anual au loc Conferințe Internaționale pe această temă, Moscovici fiind considerat cel mai prestigios savant în psiho-sociologie. Academia Română, din păcate nu l-a onorat cu o invitație, până acum.La Moscova el a fost numit membru de drept al Academiei Ruse., la Budapeste i s-a conferit titlul onorific de membru al Academiei Ungare, iar în 2003 a fost distins cu Premiul Balzan, cel mai important premiu în domeniu. Intr-un dialog cu Lavinia Betea, publicat în revista „Cultura”, din 2008, Serge Moscovici a delarat că „numărul băncilor îl depășește pe cel al librăriilor și al muzeelor”.Absolut adevărat și deloc lăudabil pentru actuala civilizație. In alt interviu, cu aceeași scriitoare, Moscovici vorbește despre„păcatul originar”, rolul femeii ca „obiect”, în istorie, despre incest, pedofilie, teme considerate tabu, cel puțin la noi, timp de decenii.O altă temă incitantă de care s-a ocupat Moscovici este cea a „mentalităților conspiraționiste”, care se explică prin tendința fiecărui aparat de stat să păstreze anumite secrete, care poate produce în timp un lanț întreg de falsuri, interpretări deformate, cu efecte negative asurpa relațiilor interumane. „Cronica anilor risipiți” despre care am scris cândva ( a apărut în 1999) este un jurnal ce cuprinde perioada 1978-1995, începe la Ierusalim și se încheie la Paris. Cartea a fost comparată cu trilogia lui Canetti, cu memorialistica lui Zweig, talentul autorului cincurează cu cel al cercetătorului. Un om luminat, o personalitate, ce merită să stea alături de Brâncuși, Enescu, Cioran, Eliade, Ionescu, oameni care au părăsit meleagurile natale, dar nu le-au uitat, deși unii dintre noi, aici, îi mai uităm uneori.

Boris Marian

Selma Meerbaum


Selma Meerbaum – Eisinger, un nume, un om

Despre Selma Meerbaum –Eisinger s-a mai scris, este una dintre victimele ... Holocaustului „care nu a existat” decât în mintea noastră de „ holocaustologi”. Faptul că a fost rudă cu Paul Celan nu este esențial, dar revelator este. Nu a comemorat poetul zi de zi , ceas de ceas, acea tragedie în care i-au murit părinții, rudele? Selma s-a născut la Cernăuți, la 15 august 1924, cu patru ani dupănașterea lui Paul Celan, a început să scrie versuri la vârsta de 15 ani, dedicate prietenului Leisa Fischmann, căruia i-a și încredințat aceste scrieri, ajunse apoi la prietene Selmei, Elsa. Fischmann a pierit în apele Mării Negre pe un vas scufundat de submarinele sovietice , în 1944. La 16 decembrie 1942, Selma Meerbaum, o altă Anna Frank a anilor Holocaustului, a murit în lagărul de la Mihailovka, datorită „bunelor condiții” ( cum afirmă cu cinism negaționiștii de serviciu) în care a fost obligată să-și trăiască primii și ultimii ani de viață. Avea 18 ani, era un poet cu o menire ce nu s-a mai împlinit. Versurile ei au ajuns în Israel, via Paris, datorită prietenilor, fostului dascăl, care le-a publicat într-un număr restrâns de exemplare. In Revista Cultului Mozaic au apărut evocări scrise de Miriam Constantinescu și D.Hîncu, însoțite de traduceri. Reproducem traduceri din aceste poeme. „Aș dori să trăiesc multe veri/ să râd și să ridic poveri/și asș vrea să lupt, să urăsc, să iubesc/ cerul cu mîinile aș dori să-l proptesc/ și liber să fiu, să respir , să țip/ N-aș vrea însă să mor. Nu/ NU” ( trad. D.H.)... „ Atât ești de departe/ Departe ca un astru ce credeam să-l fi atins/ Și totuși atât de aproape/ doar că ceva mai stins/ asemeni timpului ce ne desparte/ Da./ Ești atât de mare/ Mare căt umbra unui nor/ Și totuși atât de aproape/ Doar că palid ca un dor/ în pieptul ce doare”( trad. D.H.)... „ S-a făcut deodată rece/Iar eu, ireal, ca o stafie/ Stau, iată, pustie”(trad.DH). Oferim și o traducere proprie din „ Cântec de leagăn pentru mine însumi” – „ Mă legăn, mă legăn, mă legăn mereu/ cu vise-n amiază și-n noapte/ și beau același vin, un somn greu/ mi-aduce, trezia nu-i șoaptă/ Eu cânt și îmi cânt un cântec, la fel/ cum cântă un om care speră/ dar știe că drumu-i spre neant, nici un țel/ un drum spre nicăierea” O tristețe grea însoțește versurile adolescentei ce avea să piară. Nu putem continua liniștiți nici traducerea, poate cu altă ocazie.
Boris Marian

Anchete

Psihologia post-Holocaust

Psihologia post-Holocaust a evoluat în cele peste șase decenii, de la ignorare din partea celor neafectați direct, la suprasaturație din partea acelorași, a urmașilor. Adorno a exagerat, desigur, afirmând că după Holocaust nu se mai poate face literatură. Literatura despre Holocaust, cu aluzii la Holocaust, ca și documentele, studiile au ajuns la un volum impresionant de repere. Dintre popoarele implicate în tragedia anilor 1940-1945, fără a putea fi culpabilizate, trebuie amintit poporul german, ungurii, românii, ucrainienii care au colaborat, polonezii care au suferit la fel de mult ca și evreii, pe teritoriul lor, popoarele baltice, francezii colaboraționiști.. La germani îi adăugăm pe austrieci. Desigur, vina producerii Holocaustului o au regimurile fasciste, adică nazismul , antonescianismul, fascismul maghiar, guvernul de la Vichy, ca și încetineala Aliaților care nu au distrus sistemul holocaustic deși aveau informații destul de multe, ne referim aici la sovietici , englezi, americani. Primii care au sesizat că normalizarea relațiilor în Europa, ca și cele cu SUA depinde și de atitudinea față de supraviețuitorii Holocaustului, stabilind și cuantumuri pentru despăgubiri ( moartea celor dragi nu mai putea fi echivalată în bani, dar munca obligatorie, suferințele fizice, psihice puteau fi evaluate)au fost guvernanții RFG, rolul lui Adenauer fiind decisiv. Adenauer a fost chiar închis, în timpul regimului nazist, el nu avea de ce să fie nostalgic față de trecutul imediat al Germaniei. Un merit în același sens l-a avut Heinrich Boll, prin modul de a aborda acest trecut sub aspect literar. Dar , cu timpul, crimele, erorile conducătorilor, la fiecare dintre popoarele amintite se estompează, prin atitudinea oportunistă a unor istorici, prin nevoia oamenilor de mituri „terapeutice”. Astfel, Hitler, în Germania și Austria, dar nu numai, chiar și la Moscova ( culmea!) devine în ochii unora un mare conducător de oști, ceva în genul lui Napoleon ( care a adus și el destule milioane de jertfe pe altarul propriilor ambiții). Apariția unor cărți precum „Industria Holocaustului” de Norman Finkelstein, cunoscutele eseuri antiisraeliene ale lui Garaudy au contribuit la alterarea unei recepții corecte nu numai a memoriei Holocaustului, dar și a oricărei crime de proporții, în istorie. La noi, pozițiile categoric negaționiste ale unor profesori universitari, demni urmași ai lui A.C.Cuza, precum Buzatu, Coja, ale unui șef de partid xenofob prin publicațiile pe care le patronează nu fac decât să îndepărteze noile generații de o termă gravă, de meditație pentru multe generații. Desigur, o campanie de lămurire cu forța, cu insistențe inutile pentru a comemora zi de zi Holocaustul este de asemenea dăunătoare. Ceea ce se poate face este atragerea pe calea dialogului a unor intelectuali de prestigiu, formatori de opinie pentru o tratare obiectivă și , totodată, cât mai deschisă a chestiunii vinovăției celor care au întreținut curentul antisemit în România interbelică și a celor care au dus la îndeplinire planurile de deportare, marginalizare, anihilare a populației evreiești din România,în anii
celui de al doilea război mondial.Nume ca Horia Stamatu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vintilă Horia, Mircea Eliade, Emil Cioran, unii dintre ei , oameni de valoare culturală neîndoielnică, sunt evocate după o bună cosmetizare a unui trecut cu care nu ar avea cum să se mândrească,ba unii comentatori, precum Sorin Lavric încearcând să legitimeze o mișcare care prin esența ei ideologică era extremist-naționalistă. Ce înțelege un tânăr astăzi,în România? Că evreii bat prea mult toba despre un Holocaust care nu a existat, că Antonescu a salvat țara de bolșevici și de evrei ( și de romi, parțial), că legionarii
au fost niște luptători neînfricați pentru binele țării. Exact pe dos față de ce se predă la școală, de ce se discută la diverse simpozioane unde participă aceiași oameni de bună credință și unde nu vin cei care , pare-se, au cu totul alte opinii. Oficial, Holocaustul în România a fost recunoscut, neoficial nu a fost, iar aici putem cita cuvintele inabil rostite de un diplomat de la care ne puteam aștepta la mai multă înțelegere a istoriei propriei țări – „ Sunt oameni în SUA și Israel a căror sensibilitate nu trebuie să fie atinsă prin reabilitarea lui Antonescu” ( Adrian Năstase, îm perioada când era prim-ministru). Sună ca într-o anecdotă cu înșelarea soției, care nu trebuie să știe ce face soțul. Aceasta este psihologia post-Holocaust la noi, unde nu este cea mai rea atmosferă. Nu ne referim la publicațiile neo-legionare, ne gândim la oamenii necuprinși de patimi politice. Intelectualii români pot face mult mai mult pentru o reală evaluare a trecutului, pentru o asanare morală, fără ingrediente de tip așa zis anticomuniste. Destui foști aplaudaci ai fostului regim strigă în gura mare că sunt anticomuniști și strecoară câte o laudă în direcția mareșalului – martir și a bieților legionari, bravi luptători anticomuniști. ”Căpitane, nu fii trist, Garda merge înainte prin Partidul Comunist” , era o frază de duh în anii 1945 - 1948 . Acum unde este așa zisa Gardă? PCR a dispărut, evreii au plecat în proporție de 99%. Dar problemele au rămas.

Cilibi Moise - iudaistul călător


Dacă legenda evreului rătăcitor este un stereotip care nu a încurajat înțelegerea față de evrei, nu putem nega faptul că evreii au călătorit în timp și spațiu , învățând și învățându-i pe alții. Iehuda Halevi, poetul sefard, Maimonide, marele savant al începutului de mileniu doi ,Benjamin de Tudela, călătorul peste mări și țări, mulți alții au cunoscut și s-au făcut cunoscuți în țările pe unde au trecut. Un călător, dar pe meleagurile carpato-dunărene a fost Cilibi Moise, pe numele său originar Froim Moise. S-a născut la Focșani, în 1812, într-o familie cu zece copii. Devenit cunoscut prin ceea ce povestea și stihuia, a fost poreclit Moise Ovreiul, fără vreo nuanță peiorativă, dimpotrivă. Negustor de mărunțișuri, el nu scria nimic, dar cei care îl ascultau notau cu atenție ceea ce izvodea în mintea sa rapsodul – filosof. Umbla prin București cu un ciubuc lung în colțul gurii, îmbrăcat în haine orientale, după moda vremii, amintind oarecum de Anton Pann, cu care a și fost comparat de G.Călinescu, ș.a. , glumind cu publicul care îl înconjura de cum apărea în preajma unei judecătorii, altei instituții a vremii, pe Podul Calicilor, în multe alte locuri vizitate de orășeni.El oferea „o gheată pe bani și alta de pomană”. A scos o cărticică în 1858, la tiparnița din Hanul Greci, apoi la fiecare început de an mai scotea una, până în anul morții, 1870, când a fost doborât de tifos. Un viguros arbore al iudaismului popular , dar și al folclorului românesc, pentru că omul vorbea o românească frumoasă și bogată. Au scris despre el Moses Schwarzfeld, N.Zaharia ( 1915), G.Călinescu, Ov.S. Crohmălniceanu, ca și exegeți străini, din Germania, Ungaria, etc. Fiul său, S, Schwarz și A. Steinberg, tovarăș de neguțătorie și călătorii au publicat parțial opera nemuritorului Cilibi.
Din pildele sale cităm cîteva care merită, ca și multe altele, memorate, așa cum le memorau contemporanii săi.
„Lumea este o oglindă în care fiecare vede pe celălalt și nici unul nu se vede pe sine”
” Două feluri de fuduli sunt pe lume – un slujbaș mic și un prost mare”
„Poziția schimbă amiciția”
„ Când se adună, oamenii vorbesc de bani, de femei, de slujbe, dar nici unul de moarte, deși este cea mai sigură”
„ Cine caută cal fără cusur, umblă pe jos”
„Vulpea știe multe, da mai multe știe cel care o prinde”
„ Două lucruri scurtează viața omului – catastiful mare și drumul lung”
„ In București nu stau goale catastifurile, gârla și pușcăria”
A mai ironizat starea de lucruri din diverse orașe, aceste observații nemaifiind azi valabile, dar hazul era autentic – Pitești, Ploiești, Târgoviște, Târgu- Jiu, Craiova , Slatina, Alexandria, Călărași, Mizil, ș.a. Observațiile dovedeau o putere neobișnuită de pătrundere, un spirit de observație foarte acut - mai mare podul, decât orașul, nu e nevoie de profesori unde toți sunt învățați, oraș mic, noroi mare, mai mulți morți decât vii în acel oraș, toți postesc, dar vânat mănâncă , etc.
Intrebarea este ce are comun iudaismul cu snoavele lui Cilibi Moise. Are, anume spiritul viu, capacitatea de adaptare la orice situație, fără pierderea identității, simțul dreptății pornit din Decalog, respectul pentru învățătură înaintea oricărei bunăstări materiale ( Să alergi la învățat și nu la poarta bogatului), toate aceste repere și multe altele țin de tradiția biblică și talmudică. Talmudul nu este ceea ce cred ignoranții, o culegere de texte neinteligibile, neaplicabile. Este un izvor din care și astăzi se poate scoate înțelepciune curată, iubire de semenul nostru, indiferent de etnie și credință.
Boris Marian

Cum se înșeală istoria?


Istoria se lasă ușor înșelată, ca un copil, deși se spune că inima omului este ca un copil, dar este greu s-o înșeli. Se mai spune că adevărul iese la suprafață ca uleiul. Această afirmație este chiar absurdă. Câte taine nu au rămas îngropate de-a lungul timpului , fără șansa ca un naufragiat în timp să le regăsească? Chiar moartea lui Kennedy John, apoi Robert, moartea lui Stalin, a lui Bormann, etc.Dar aici voi vorbi despre talentul unor indivizi absolut fără calități, precum personajul obsesiv al lui Musil, de a ajunge personalități istorice sau cel puțin nume. Pe lângă atâția monarhi , mulți retardați mintal, alții lipsiți de personalitate,în secolele trecute,în secolul XX au apărut șefii din țările socialiste.M-aș opri la cei din România. Dej, un ins viclean, fără pregătire ( Belu Silber spunea să așteptăm să-și termine studiile, pentru a ne apuca de socialism în serios), Chișinevschi, un evreu anti-evreu, degenerat moral și politic, slugoi la toți stăpânii, apoi Ceaușescu, incapabil să învețe bine limba română, autoproclamat geniu, alături de o soție fără intelect și caracter, toată „șleahta” din jurul lui, etc. Nu este vorba numai de șefii țărilor socialiste, nu se exclud nici diverși șefi din țări nesocialiste, militari cruzi și analfabeți, birocrați fără scrupule, bolnavi mintal.Mai trist este că „peștele de la cap se strică” ( evit cuvântul neaoș). România și instituțiile ei, organizațiile, asociațiile au moștenit genetic sau au asimilat o seamă de foste slugi, astăzi ajunse neprihănite în fruntea bucatelor. Deci indolența, mediocritatea, șmecheria ridicată la rang de inginerie financiară și economică și-au întins brațele lungi de caracatiță și au cuprins economii, ramuri, domenii vaste. Cum fac față acești indivizi, care, evident , erau ceva mai capabili decât foștii stăpâni idioți, trimiși direct sau cu o amânare, în raiul netrebnicilor? Ei fac față și crizei financiare. Sunt noile genii,. Oamenii vor fi conduși mereu de așa zișii politicieni de profesie, răsăriți de nu se știe unde? Toți spun că politica este o ... prostituată. Chiar oameni serioși afirmă acest trist și fals adevăr. Politica adevărată este o ocupație și o ramură a sociologiei, cere cunoștințe de filosofie și psihologie socială. Mafia politică nu acceptă acest tip de politician. Mafia este ca și dominoul. Unii pun piesele, alții le dărâmă. Si tot așa. O boală, o cangrenă. La toate nivelele, până la micile societăți particulare, gazetuțe, bișnițele. Așa se face istoria, așa trăiesc unii bine, alții prost. Acesta este un sistem capitalist? Nici nu este un sistem este un antisistem.Un sistem are o logică, niște reguli. In haosul mafiotic nu există reguli, doar liber arbitru. Un arbitru care taie și spânzură. Mi-e teamă că și criza financiară care lovește mai dihai în membrii societății de la mijloc în jos este un rezultat al unor manipulații de tip mafiot, iar economiștii se chinuiesc să găsească explicații. Ideea slăbirii controlului statului nu este unica proastă idee. Nici centralismul socialist-comunist nu s-a dovedit viabil, dar nici o liberă inițiativă oricum , oriunde și oricând nu aduce roade, dimpotrivă apropie lumea de catastrofe social-demografice. Cred că social-democrația nu și-a spus cuvântul cum trebuie, apropiindu-se prea mult de liberali.
Când s-au separat de Internaționala a III-a leninistă, social-democrații nu au mai venit cu ideologi de marcă. In plus, prostia cu „dreapta-stânga” a tulburat mințile multor generații. A fi de dreapta înseamnă că ești ceva mai la dreapta față de cineva, de cine? La fel și stânga. Este la fel cu sudul și nordul, estul și vestul. La cine te raportezi. Eliminăm extremele care , aici, nu ne interesează. Extremismul este de un singur fel – antiumanist. Soluții generale nu există, dar o „internațională a intelectualilor” visată dinainte de conflagrația mondială din 1939-1945 tot ar fi ceva. Adică dezbateri și aplicarea unor soluții pe baza unor noi modele de gândire. Globalizarea este bună, cu o respectare a sentimentelor și tradițiilor naționale. Mai departe om vedea. Boris Marian

Banalitatea răului

„Banalitatea răului” într-un roman recent apărut

Cine a reținut caracterizarea făcută de Hanna Arendt călăului-executant Eichmann, va înțelege mai bine cartea lui Bernhard Schlink, ”Cititorul”, apărută la Polirom, foarte recent, în 2009. Autorul s-a născut în 1944, a studiat la Berlin și la Heidelberg, din 1992 fiind profesor universitar la Bonn și la Berlin. A scris căteva romane, dar „Der Vorleser” i-a adus faima, romanul fiind ecranizat( filmul a fost distins cu Globul de Aur). .Pe numai 200 de pagini se desfășoară o tragedie, aparent, personală., a adolescentului și apoi maturlui Michael Berg, îndrăgostit de o fostă gardiancă la Auschwitz și într-un lagăr din apropierea Cracoviei.. Pare simplu, dar este un proces de conștiință care se petrece nu numai cu personajul principal, care este și purtătorul de cuvânt la autorului, dar și cu Hanna Schmitz.
Această simplă muncitoare este recrutată de SS și devine, fără nici o motivație, în afara interesului de a juca un rol în ceea ce „se făcea ” sub regimul nazist. Iar ceea se făcea era chiar Holocaust. Desigur, nu poți cere unui om cu o pregătire oarecare să devină un adversar al regimului, dar Hanna Scmitz își depășeșete cu mult atribuțiile reduse pe care le avea. Paricipând la selecțiile pentru gazarea femeilor ea nu are nici o tresărire de conștiință, totul i se pare firesc. Nu-și pune întrebări. Până aici totul pare simplu, să spunem, deși nimic nu poate fi simplu și normal într-o Europă cuprinsă de flăcări. Dar, spre sfârțitul războiului, când armata germană se retrage, Hanna rănâne să supravegheze, împreună cu alte colege, lagărul de lângă Cracovia. Deținutele se adăpostesc într-o biserică, o bombă incendiază clădirea, ușa bisericii este închisă, femeile dinăuntru vor să iasă, Hanna nu dă voie să fie deschisă ușa. Două sute de femei mor, arse de vii. Aici nu mai este vorba de un act de subordonare, este alegerea Hannei – a fi călău până la capăt sau a redeveni, cel puțin pentru o clipă, om..Adică a fi ori a nu fi om. Nu a fost om. Iubirea ei pentru Michael Berg, care se înfiripă și devine o puternică atracție carnală nu o scutește de amintirile păstrate din război. Este arestată în campania de demascare și pedepsire a executanților naziști, nici vorbă să se predea singură. Ea încearcă fără succes să se ascundă. La proces se comportă cu „ mândria ” împlinirii datoriei. Care datorie, față de cine? Perversiunea nu merge, totuși, până la capăt. După 18 ani de detenție, înainte de a fi eliberată, Hanna se sinucide, spânzurându-se, după ce ani de zile, citise sau frunzărise literatura despre Holocaust. Nu discutăm despre verosimilitatea narațiunii, nici despre tema devenită „clasică”. Talentul scriitorului constă în faptul că el nu este tezist. El doar ne ajută să înțelegem că , în anumite condiții, există destui oameni care se pot dezumaniza. Este încă un MEMENTO pentru generația actuală și pentru generațiile viitoare.Traducerea aparține Anei Mureșanu, postfața este semnată de Dumitru Radu Popa, cărora
le mulțumim pe această cale.
Boris Marian

Râsul imposibil

”Râsul in infern” cu subtitlul „Umorul în timpul Holocaustului”este o carte publicată în 1993 în SUA, sub semnătura lui Steve Lipman editorialist la revista new-yorkeză „The Jewish Week”.Autorul mărturisește, în introducere, că ideea acestei antologii de umor„negru” i-a venit urmărind evoluția dictaturii lui Saddam Hussein, din Irak.
„Sursa umorului nu este bucuria, ci mâhnirea”, citează autorul din Mark Twain., „în Rai nu există umor”. Umorul a fost, totodată, un mijloc de rezistență, de supraviețuire în anii Holocaustului. Gogol spunea că omul cel mai curajos se poate teme de râsul altuia, iar Jean Paul afirma că „libertatea începe cu o glumă”. O anecdotă care a circulat în primii ani ai dictaturii naziste, astăzi mai puțin cunoscută, este următoarea – un nazist îl întreabă pe un evreu cum e cu umorul pe la conaționalii săi, la care evreul îi pune o întrebare - cine este fiul tatălui meu, dar nu mi-este frate? Nazistul râde , dar nu știe răspunsul.
Ei, bine, eu sunt acela. Seful nazistului se interesează de discuția avută și i se relatează ghicitoarea. Deci cine era fiul tatălui și nu era fratele lui Moișe Krecimer? Moișe Krecimer, răspunde senin nazistul. Seful a rămas descumpănit și l-a pedepsit pe nazist pentru glume proaste. Altă anecdoră – Goebbels se duce la psihiatru și se plânge de depresie. Suferiți de complexul inferirității, domnule, să stați zilnic un sfert de oră pe zi și să vă spuneți că sunteți foarte important, cel mai important în această țară. Imposibil, ripostează Goebbels, eu nu cred deloc în ceea ce spun. Goering îi spune lui Goebbels că nu toți cetățenii Reichului se salută cu „Heil Hitler”, el propunând să se revină la un simplu „Bună ziua”. ”Exclus, răspunde Goebbels, cât timp va trăi Fuhrerul nostru, bună ziua nu va exista pentru nimeni”. Evoluția propagandei lui Goebbels, în primul an de război – Noi am învins, în al doilea an - Noi vom învinge, în al treilea - Noi trebuie să învingem, în al patrulea an – Noi nu putem fi învinși. Hitler îl sună pe Mussolini, în timpul campaniei italiene în Libia – Benito, ai ajuns în Egipt? La care Duce răspunde- Adolf, nu se aude bine, vorbești cumva din Londra? Hitler îl întreabă pe Moise, într-o clipă de inspirație mistică, despre trecerea evreilor prin Marea Roșie. Am folosit o baghetă magică, răspunde Profetul. Bine, eu vreau să trec Canalul Mânecii, cum să fac? Ia bagheta mea, se află la British Museum. Se spune că olandezii, când vedeau un ofițer german, strigau „Heil Rembrandt”, la care ofițerul întreba „Ce v-a apucat?”. „Voi cu pictorul vostru, noi cu al nostru”, replicau olandezii.

Boris Marian

Arameii și tainele lor

O carte aproape uitată, „Scripta aramaica” de Constantin Daniel (Ed. Ştiințifică – 198o) merită citită și recitită. Este un tezaur de informații greu de aflat din alte cărți. S-o luăm, deci, ab ovo. Arameii erau un popor semit, vorbeau o limbă apropiată de arabă, erau înrudiți cu canaanienii, asiro-babilonienii. Sunt cunoscuți din textele vechi evreiești, asiriene, ca și cele scrise în limba arameică, azi dispărută. Aram, ca stat se afla pe teritoriul actualei Sirii. În mileniul II î.e.a., egiptenii numeau această țară Amurru. In Biblie se vorbește de Aram – Naharaim, ceea ce modifică localizarea statului între cele două fluvii, Tigru și Eufrat, cuvântul „naharaim” însemnând fluvii, râuri. De altfel, ținutul Haran, pe unde a trecut Abraham, amintește de numele Aram. Este greu de localizat un popor, în acea epocă a migrațiilor. Uneori se crează impresia că evreii vechi erau aramei, după opinia lui C. Daniel. În sec. XIV, totuși, evreii se diferențiau de popoarele din jur, arameii fiind separați de evrei, prin tradiții și limbă. În sec. XI î.e.a., arameii, buni luptători, crează un regat propriu , pe Eufrat, numindu-l Bit-Adini, ceea ce înseamnă Casa Domnului. Este limpede asemănarea cu ebraica, Bit-Beit –Casă, Adini-Adonai – Domnul. Regele David a dus lupte grele cu arameii, Solomon a păstrat dominația câștigată de tatăl său, dar regii celor două state desprinse din unicul regat, după moartea lui Solomon, au avut permanent conflicte cu micile regate aramee. Principalul oraș ocupat de aramei a fost Damasc, iar asirienii au dus campanii împotriva arameilor și evreilor. Uneori, regii evreii se aliau cu arameii împotriva asirienilor. Babilonienii distrug statele aramee, ca și pe cel al evreilor, iar arameii se risipesc în Orientul Mijlociu, formând mici state până la începutul primului mileniu al erei actuale. Limba arameilor s-a răspândit mult pe teritoiul fostelor regate , evreii au preluat și ei această limbă, reușind totodată să facă prozeliți în rândul nobilimii aramee. Regatul Adiabene, format de greco-macedonienii veniți cu Alexandru cel Mare, a devenit cu timpul un stat în care se vorbea arameea, iar regii erau de religie mozaică, fapt puțin cunoscut de istorici. Regina purta de obicei numele de Helena, soțul purtând nume arameic. Acești regi erau aliați cu evreii și au luptat împotriva Romei imperiale, până la căderea Ierusalimului, în anul 7o e.a. Se mai cunosc două regate aramee, Palmyra și Petra. Palmyra, numit în vremurile biblica Tamara, a devenit un stat înfloritor în primele două secole ale erei actuale, dar în anul 273, regina Zenobia este dusă în captivitate la Roma, de împăratul Aurelian (cel care retrăsese trupele romane din Dacia). Regatul dispare. Petra a fost învinsă de Pompei, iar, mai târziu, în anul 106 e.a., Traian o declară provincie romană. Este un punct de atracție turistică în Iordania.
Numeroase documente din antichitate, inclusiv pasaje din Tanah au fost scrise în aramee (aramaică), limbă cu o mare putere de iradiere, nu numai între evrei., dar și de alte popoare semite și de primii creștini. Elinizarea Orientului a mers în paralel cu arameizarea târzie. Aceasta se referă și la fondul de cuvinte din Orient. Statuete, inscripții poartă amprenta tradițiilor canaanitice-arameice. C. Daniel pornește în studiul său de la grafitti sinaitice(canaaneana inițială), o împarte în paleo-sinaitică, semitică de nord, aceasta din urmă divizându-se în canaaneană și aramaică, din care se vor desprinde greaca, feniciana, iberiana, libiana, ebraica inițială, araba, etiopiana, ș.a. Nu este o „genealogie”, ci de împrumuturi ce se regăsesc în inscripțiile vechi. Ebraica veche se deosebește de cea modernă nu numai prin bagajul de cuvinte, ci și prin pronunție, de aceasta ocupându-se „masoreții”, care interpretau valoarea fonetică a fiecărei litere. Arta aramaică, religiile zonei de cultură aramaică, scrierile în aramaică (Manuscrisele de la Marea Moartă, papirusurile din Egipt), literatura și Kabbala ca domenii cu influențe aramaice, gnosticismul de sorginte aramaică sunt și astăzi obiecte de studiu încă neepuizate pentru cercetători. C.Daniel a fost unul dintre pionierii români, în acest domeniu.
Boris Marian

Avangardiştii din Ţara Sfântă

Avangarda a ajuns în Israel datorită emigraţiei unor artişti plastici, poeţi, dar şi prin achiziţionarea unor lucrări de valoare de către Muzeul Bezalel, devenit Muzeul Israel, prin achiziţii particulare, prin influenţe care au rodit pe un teren relativ nedefrişat. Înainte de toate vom porni de la cartea lui Ov. S. Crohmălniceanu ”Evreii în mişcarea de avangardă românească” ( Ed. Hasefer), lucrare de referinţă, fiind cunoscut faptul că artiştii, scriitorii din Romînia au jucat un rol important în avangarda europeană. După „bomba” dadaistă lansată de Tzara, Marcel Iancu (Janco) în 1916, la Zürich (la acea vreme se afla acolo, din alte motive, Lenin), avangardismul a luat avânt în Europa, în special după încheierea ostilităţilor militare. În 1922, la Bucureşti, Ion Vinea înfiinţează revista ”Contimporanul”, care va rezista zece ani. El avea drept companioni pe Tzara, venit o perioadă în ţară ( n.n. Samuel Rosenstock şi-a luat numele de Tristan Tzara printr-un joc de cuvinte - trist în ţară), Marcel Iancu, B.Fundoianu, Felix Aderca, Jacques Costin, Ion Călugăru, M.H.Maxy, ş.a. Ilarie Voronca şi Victor Brauner au lansat picto-poezia, un gen nou, inspirat din maniera lui Apollinaire. Au apărut revistele „75HP”, „Integral”, „Punct”, ş.a. Amintim aceste momente pentru a înţelege cum a ajuns avangarda din Romînia în Israel. Desigur, artişti din Franţa, Germania, Italia, Elveţia, ţările nordice, Rusia au adus contribuţii pe măsură. În 1930, apare la Bucureşti revista „Alge” cu colaborarea lui Baranga, Sesto Pals ( s-a stabilit după război în Israel), Gherasim Luca, D. Trost, Paul Păun. Participarea a numeroşi evrei la mişcarea avangardistă a produs nu numai obişnuitele „valuri” în lumea artelor, dar şi reacţii antisemite, un oarecare Nicolae Roşu acuzând pe evrei de decadenţă, exact în spiritul propagandei naziste din anii de după 1933. Numeroşi artişti au plecat, din acest motiv, din ţară, dar nici românul Constantin Brâncuşi, genialul sculptor nu a rezistat criticilor şi zeflemelelor răuvoitoare, stabilindu-se la Paris.

I

De fapt de ce se înţelege prin avangardism? El este confundat cu modernismul, care nici el nu este bine definit. Din avangardism s-au desprins următoarele curente - expresionismul, futurismul (de la future – viitor, in franceză), dadaismul, constructivismul, suprarealismul. Ovidiu Morar, un exeget al avangardismului românesc numeşte aceste curente – avataruri ale avangardismului. In fond este vorba de un eclectism, iar fiecare din aceste „avataruri” au avut evoluţii şi aplicaţii diferite. Expresionismul a avut primii aderenţi în Germania, apoi în Franţa, Rusia, futurismul s-a născut în Rusia prerevoluţionară, chiar Maiakovski a fost unul dintre promotori, despre dadaism am amintit, constructivismul s-a dezvoltat mai mult în arhitectură, în special în stilul sovietic din anii 3o, suprarealismul a cuprins cea mai întinsă arie, având şi astăzi adepţi. Indiferent de tipul de avangardism, trebuie remarcat că artiştii evrei din diverse ţări au avut contribuţii importante. În pictură Haim Soutine, Marc Chagall, în poezie, majoritatea dadaiştilor, apoi Fundoianu, Luca, Voronca, sunt nume sonore. La aceştia se adaugă creatorii din cinematografie, teatru, balet modern, arhitectură, sculptură, inclusiv teoreticienii din aceste domenii. Ne vom referi aici la poezie şi apoi la artele plastice, ca domenii de manifestare ale avangardismului în Israel. Din generaţia mai tânără amintim pe Amir Or, Nurit Zarhi, Liat Kaplan, Agi Mishol, Ronny Someck, Salman Massalha, Asher Reich, Dan Armon, ş.a. Desigur, aceşti poeţi nu pot fi consideraţi avangardişti, poate, într-o accepţie largă, moştenitori ai diverselor maniere, motive, abordări avangardiste. Poezia modernă nu poate fi ruptă de moştenirea poetică a lumii, inclusiv avangarda. ”Acest poem merge în marş cu durerea, peste magma gânditoare a secolului”, scrie Amir Or, limpede, în manieră expresionistă. „Copilăria mea translucidă ca un vis, vântul deşertului îi ridică marginile rochiei”, versuri ale poetei Nurit Zarhi, de asemenea în expresie post-avangardistă.
Deşi nu a aparţinut culturii israeliene, marea poetesă germană Else Lasker Schueler şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în Eretz Israel, unde a murit la 22 ianuarie 1945. A fost o exponentă a expresionismului poetic german. A scris atât poezie, cât şi dramaturgie, proză. S-a născut la 11 februarie 1869, la Elberfeld (azi, Wuppertal), tatăl era bancher, dar fiica a ales un mod de viaţă mai puţin ordonat, s-a căsătorit cu fratele celebrului campion de şah, Lasker, a avut un copil, a divorţat, s-a recăsătorit, a dus o viaţă de boem la Berlin, a cunoscut numeroşi artişti, poeţi, viaţa ei se aseamănă oarecum cu aceea a Almei Mahler, Frieda Kahlo, era plină de energie şi imaginaţie, o inteligenţă sclipitoare o făceau să fie în atenţia a numeroşi admiratori. În 1932 primeşte premiul Kleist, dar în 1933 se refugiază din faţa violenţelor antisemite ale naziştilor, la Zürich, apoi, în 1934 vizitează Palestina şi în 1937 se stabileşte la Ierusalim. A publicat volumele de poezie ”Styx” (1902), „Der siebente Tag” (Ziua a şaptea) în 1905, „Mein Wunder” (Minunea mea) în 1911, ”Gesammelte Gedichte” (Poeme alese) în 1917, „Mein Blaues Klavier” (1943). A scris drama „Die

Wupper” în 1908, pusă în scenă abia în 1919, la Berlin. Dintre poeme, emblematic pentru arta ei poetică este „ Un vechi covor tibetan”, un poem de dragoste, în care geometria ţesăturii cuprinde şi prinde viaţă prin sufletele celor doi amanţi, autoarea şi iubitul ei. Influenţa avangardistă este vizibilă, la fel ca şi în poemele ”Aş părăsi această lume”, „Barbarului”, ”Cunoscându-l pe Tristan”, ş.a. Dar valenţele poetice, amplitudinea mesajului depăşesc pragul oricărei maniere, Else Lasker Schueler este mai mult decât un autor expresionist. Un alt poet ajuns în Israel, după o carieră în Europa a fost Sesto Pals, născut la 18 septembrie 1913, la Odesa ( îl chema Semion Şestopal , probabil de la rusescul „şestoi paleţ”, adică al şaselea deget, o poreclă). Venit de copil în România, a publicat la revista ”Alge”, în 193o, ca şi la „unu”, unde erau Geo Bogza, .Păun, ş.a. Se inspiră din „Cântarea Cântărilor”, în registru avangardist, face referiri la Patriarhul Abraham, la Noe, Apocalipsă, Potop, combate ura dintre oameni, comparându-i cu lupii. A fost coleg de clasă cu Gherasim Luca, amândoi devenind apoi corifei ai avangardismului poetic (Luca s-a sinucis la Paris). În 1933 este arestat pentru pornografie, dar părinţii îl salvează de la o condamnare. Studiază la Politehnică între 1934-1940. În 1970 pleacă în Israel, se stabileşte la Haifa, dar activitatea literară şi-o reia abia în 1982. Moare la 27 octombrie 2002, la vârsta de 89 de ani, practic uitat în România, deşi la editura Vinea i-a apărut în 1998 volumul antologic „Omul ciudat”, republicat în 2003, la Ed. Paideia. Pe Internet este prezent cu un citat exemplar – „Cam aşa se întâmplă/ Când îţi cântă greierii în tâmplă”. Despre poet au scris Ov.S.Crohmălniceanu, Michael Finkenthal, Nicolae Tzone, ş.a. În anii regimului comunist, el a refuzat să publice deşi era prieten cu Baranga, Bogza, aflaţi în graţiile conducerii de stat şi de partid. A lucrat ca inginer geotehnic la Centrala CFR, a brevetat invenţii proprii, apoi a trecut prin primejdia de a fi arestat, soţia sa, Valentina, fiind condamnată în lotul lui Caraion, la 15 ani închisoare. Puţini ştiau că poetul Sesto Pals există, scrie, cugetă, umple pagini pe care nu le publică. După moartea sa, s-a scris mai mult despre el, în România şi în Israel. Revistele „Apostrof” (Cluj), „Observator cultural” (Bucureşti), „Izvoare” (Tel Aviv) i-au dedicat pagini cu evocări şi poeme. Riri Manor, poetă israeliană a scris în cotidianul „ Ziua”, la un an de la dispariţia lui Sesto Pals. Poezia sa, de o mare putere iradiantă, merită o analiză pe care o vom face cu altă ocazie. Deşi expresia diferă de cea a lui Bacovia, există o paralelă între cei doi poeţi - ”Au murit îngerii trecutului/ au murit demonii viitorului/ şi în spaţiul vid, suspendat ca o fantomă/ sufletul se roteşte în jurul meu/ cu un chip de lună”. Se regăsesc aici şi accente din poezia lui Emil Botta.
Liderul sionist A.L.Zissu (1888 - 1956) a fost şi un scriitor de talent, a lăsat, printre alte creaţii, o proză stranie, „Spovedania unui candelabru” , tradusă în 1926, în franceză de B.Fundoianu. Sunt destule motive s-o încadrăm în literatura avangardistă. Zissu a murit în Israel, la câteva luni după eliberarea din închisoare, în România.
Poezia israeliană, atât cea de limbă ivrit, cât şi cea scrisă în limbile ţărilor de provenienţă a autorilor, are, desigur, un specific propriu, astfel că indiferent de stil, manieră, tematica le apropie de anumite repere, istoria seculară şi recentă, problematica situaţiei din zonă, aspectele sociale, etc. Totuşi marii poeţi din Israel, de la Zelda la Yehuda Amihai, la Nathan Zach, la Shaul Carmel, ş.a. au avut contact cu fenomenul avangardist, chiar dacă nu l-au asimilat. In 199o, la iniţiativa lui Amir Or s-a înfiinţat Helicon Society for Advancement of Poetry in Israel, care promovează poezia cu cele mai moderne „arme”. Au fost organizare festivaluri de poezie, s-a editat o publicaţie, iar printre participanţi se numără T. Carmi, Tuvia Rubner, David Avidan, Hayim Gouri, Yoram Brunovski, Dan Daor, ş.a. Cursuri, conferinţe, decernarea unor premii fac obiectul acestei societăţi, iar sponsorul principal este Primăria din Rishon Lezion.
Poetul Radu Cârneci a întocmit, în 1997. o antologie a poeţilor israelieni de limbă română, sub titlul „Arborele memoriei”, în care a inclus nume de poeţi, unii cunoscuţi în România – Luiza Carol, Felix Caroly, Shaul Carmel, Sebastian Costin, Andrei Fishof, Solo Har, Solo Juster, Tania Lovinescu (a revenit în România), Bianca Marcovici, Noemi Pavel, Eran Sela, Vlad Solomon, Elena Esther Tacciu, Lina Maxy, ş.a. Desigur, nici unul dintre aceşti poeţi nu pot nega faptul că expresia lor, concepţia artistică nu a preluat ceva şi din avangardismul generaţiilor trecute.

II

Despre modernismul în arta israeliană a scris, printre alţii şi Emil Wittner (Ed. Forum – 2003) în cadrul unei lucrări mai extinse – „Un secol de artă modernă”.
Aflăm că există o monografie „O sută de ani de artă în Israel” de Ghideon Ofrat, pe care nu o avem la îndemână, dar Wittner se referă la această carte. Sunt menţionaţi o serie de artişti modernişti. Iosef Zariţki (1891-1985) a venit la Ierusalim în 1923, din Kiev, pictor monumentalist, admirat şi de Ben Gurion, influenţat direct ( a stat un timp la Paris) de Matisse, Soutine, Braque, Picasso, Juan Gris. Împreună cu Marcel Iancu, Y.Streichman, Jean David (din România), Iacov Wechsler, ş.a. au înfiinţat gruparea ”Orizonturi noi”, care a atras şi pe poeţii Avraham Shlonski, Lea Goldberg, prima asociaţie de avangardă, din Palestina mandatară. Avigdor Stemaţki (19o8-1989) s-a născut la Odesa, a ajuns cu familia în Palestina, în 1922, studiază cu pictorul Orland şi cu arhitectul Iosef Berlin, apoi pleacă pentru un an la Paris, în 193o, se asociază
Revenită în patrie, cu artiştii avangardişti, deveniţi destul de numeroşi (Avni, Ghiladi, Holzman; Levanon, Zvi Schor, Priver, Felius, Melnikov (ultimii trei, sculptori), gruparea ”Orizonturi noi”, de care am pomenit, promovează în 1948 un abstracţionism liric, specific artei israeliene moderne. Reuven Rubin (1893-1974) a ajuns în Palestina, în 1922, după ce studiase la Paris, München. În acelaşi an, 1922 are o expoziţie la New York, care se bucură de succes.Privit cu oarecare reţinere de unii confraţi, inclusiv de clasicistul Boris Schatz, directorul Muzeului Bezalele, Reuven Rubin a fost preţuit de Haim Bialik, A.Shlonski care i-au sugerat lui Ben Gurion numirea pictorului în funcţia de amabasador al nou înfiinţatului Stat Israel, la Bucureşti. Influenţat în egală măsură de avangardismul francez, de arta naivă, de arta populară, inclusiv cea românească, Reuven Rubin, un colorist de mare clasă, cu o marcă de originalitate indiscutabilă, s-a impus în istoria artelor plastice. Marcel Iancu, care a sosit în Palestina în 194o, după ce se făcuse cunoscut ca fondator, cu Tzara ş.a. a mişcării DADA, ca arhitect în Bucureşti, autorul a mai multor proiecte puse în operă, a devenit o celebritate în Ţara Sfântă , în cinstea lui a fost înfiinţat, el fiind în viaţă (a trăit între anii 1895-1984), un muzeu la Ein Hod, satul artiştilor, la nord de Tel Aviv, care şi astăzi poartă numele de „Janco – DADA”. El a afirmat că a privit mişcarea DADA ca pe un protest impotriva iraţionalismului ce a dus la izbucnirea primului război mondial. Spre deosebire de Tzara, Iancu a păstrat un bun respect pentru valorile „clasice”, fără a respinge inovaţiile în arhitectură şi în pictură. A făcut portrete numeroase prietenilor din România, din Franţa, pictori, poeţi. Primul maestru al lui Iancu a fost Iosif Iser, căruia i-a purtat recunoştinţă de-a lungul vieţii. Iancu a respins suprarealismul, care l-a atras pe Tzara, pictorul - arhitect fiind un „constructivist”. A colaborat la revistele ”Integral”, „Punct”m cu Voronca, Maxy, a ilustrat scrieri ale lui Tzara, Zaharia Stancu. Cum am amintit, cu Vinea a editat „Contimporanul”. Vilele de la şosea, din strada Negustori, bazinul Lido (în desfiinţare), alte construcţii poartă semnătura lui Iancu. Sosit în Eretz Israel, Iancu era un necunoscut (194o), fiind întrebat doar dacă VanGogh era evreu ori nu (din interviurile sale oferite unor vizitatori din România). Nu ne mai oprim la alţi artişti avangardişti, cum spuneam , numeroşi în Israel şi activi, vom menţiona doar „şcolile”din care fac parte – „canaaniţii”, Tamuz, Danziger, ş.a., apoi„berlinezii”, Lehman , Eisenscher, ş.a., fiecare dintre aceştia purtând repere din ţara de origine, apoi existenţialistul Avigdor Arikha, pictor de mare succes ( n.1929, la Rădăuţi), care şi-a văzut părintele ucis în Transnistria de un ofiţer - călău. In kibuţuri s-a născut arta „de stânga”, un realism-socialist sui-generis, dar o parte dintre artişti s-au desprins de modelele sovietice şi au revenit la un avangardism de calitate.
Gruparea „Zece plus” a reprezentat orientarea spre pop-art, iniţiată în Israel de Raffi Lavi. Printre şcolile mai recente se numără şi „Fin de siecle”, o revenire la izvoarele artei israeliene părăsite timp de decenii.
Înainte de a încheia, vom aminti de sinagoga de lângă noul Spital Hadassa, din Ierusalim, ale cărei vitralii au fost executate după proiectul lui Marc Chagall, reprezentând cele 12 triburi ale lui Israel, din antichitate. Artistul este atât de cunoscut şi preţuit, încât unii îl consideră ca făcând parte din arta Ţării Sfinte.
Mane-Katz, născut în 1894 la Kremenciuk, în Ucraina, cetăţean al Franţei, apoi al SUA, decedat la Tel Aviv în 1962 nu vom vorbi aici, deşi importanţa sa este de netăgăduit, deoarece nu s-a stabilit niciodată în Israel, dar l-a vizitat în cele mai grele momente. La Muzeul de Artă Modernă din Haifa se află o colecţie impresionantă , de 1o4 tablouri şi şase sculpturi toate reprezentând diverse direcţii ale artei moderne şi avangardiste, semnate de Mane Katz..

Boris Marian