O, țară tristă

O, țară tristă, plină de umor!


Nici Eminescu, nici Caragiale nu au reușit să exprime atât de lapidar realitatea românească pe o lungă perioadă de timp. A făcut-o „plumburiul” Bacovia. După 1989, poetul Mircea Dinescu a spus-
„ De socialism ne-am bătut joc, acum o să ne batem joc și de capitalism”. Belu Zilber a afirmat aproximativ același lucru cu patru decenii mai înainte – „La noi va fi un stalinism altoit cu Caragiale”
( citat aproximativ, cititorul mă poate corecta). Tot după 1989, circula o caricatură cu următoarea explicație – „ Legionar am fost, comunist am fost, acum fie ce-o fi”. Au trecut aproape 22 de ani de la decapitarea sistemului ceaușist, național-comunist, monopolul pecerist-securist s-a repliat, foștii secunzi au venit în prima linie, s-au grupat, au construit prin furt din proprietatea statului mici latifundii, le-au mai mărit pe parcurs și iată-ne în plin capitalism „ de piață”. Nu pot afirma nimic despre nivelul de trai, însăși noțiunea nu mai este aceeași, totul este în tranzit permanent. Consecvenți sunt nostalgicii ceaușiști, puțini, ca și nostalgicii neo-legionari și antonescieni, cu o priză oarecare la tineri. Monarhia este privită cu neîncredere, deși soluția nu ar fi chiar rea. Rusofobia, antioccidentalismul, antiamericanismul conviețuiesc fără complexe. Patriotismul, iubirea de Basarabia ( o traumă perenă, reală) sunt clamate, dar soluții nu prea sunt. Ungaria, Bulgaria, foste țări „ frățești” s-au depărtat, ungurii din interior flutură steagul autonomiei. Serbia este și azi traumatizată de bombardarea Belgradului sub steag NATO. Unde sunt prietenii din jur, că despre cei depărtați nici nu prea se poate vorbi? Rapoartele celebre, Wiesel ( despre Holocaust), Tismăneanu ( despre comunism) au fost rău primite, deși președinții României și Guvernele respective le-au adoptat. Există o nostalgie pentru autoritarism. De ce? Pentru că Legislația este slabă, prost aplicată, Justiția, Parlamentul nu se bucură de credibilitate. Învățământul, asistența medicală și socială sunt în cădere liberă. Oamenii sunt învățați cu un sistem care dă educație, pâine, casă, medicamente și medic fiecăruia. Partidele de stânga au devenit de dreapta, la stânga este sărăcimea total nereprezentată în Parlament. Liderii sindicali s-a lăsat masiv „cumpărați”, așa se pare cel puțin. Revoluționarii se ceartă între ei, care a fost, care nu a fost. O, țară tristă plină de umor!
Mentalitatea mioritică despre conspirații antiromânești de factură plutocratică, occidentală, masonică, iudaică, rusofonică domină, umorul a cam dispărut după expirarea lui Bulă, lumea se uită la Mugur Isărescu ca la un profet, deși nimeni nu a creat valori din nemuncă. Tinerii pleacă masiv, cei rămași se autodistrug prin excese, prin lene, dar există și speranțe. Puțini știu ce minuni au făcut japonezii, sud-coreenii, nemții după război, la fel Statul Israel, născut în 1948 și aflat permanent sub amenințarea unui islam radicalizat. A râde de sine, de evrei, de alte etnii este lesne și fără folos, cine râde mult … nu pare a fi deștept. Nici încrâncenarea prusacă nu este atractivă, dar tenacitatea nemților în economie, nu în trecutele războaie, este de luat în atenție. Dar cine să învețe?
Generațiile cresc, îmbătrânesc, timpul trece, nici umorul nu se mai vinde bine.

Boris Marian

CARMEL

„Mi-e dat să mor
cântând cum am cântat; / cu lanţul limbii ăsteia de rob, / când alte vânturi ieri m-au adunat / să mă sădească-aicea, bob cu bob.”
S-a vindecat a moarte prin iubire… e sunetul shofarului de vis. Un vaiet, un bocet, suspine… Suav… violent… pătimaş… tânguios, ne-nvăluie cântul, ne poartă în aer, Poetul, cum spune, e hoţ de frumos… Din târgul lui cu braţele în Prut / Şi trupul în ogoare însetate, / Furtuna de nisip l-a încăput spre arderea de tot, spre libertate…
Clocotitor ca Moise, tunând asupra lumii profeţii grozave… cu lacrimi ascunse în psalmii sufletului, implorând mereu un Dumnezeu ascuns şi căutând umbra iubitei din vis. „Ce-i moartea?! / Mă-ntrebi ce-i moartea, iubito?! / Clipa aceea când zâmbetul / Ți se șterge de pe obraz, / Alungat de mânie, / În cutele brăzdate de ani, / Cum vântul fierbinte, / Din pustiu, / Ștergea și ducea / Nisipul din dune.” Doar întrebându-l ce-i moartea, Poetul ne-ar spune, de-acolo, din nouri, la ora aceasta din noapte, şi, totuşi, vibrant de frumoasă, povestea iubirii şi-a morţii, amar transformată în cântec… „Da. Ce mi-e scris în veacuri o să fie: / să mor cum am trăit, în poezie.”

Shaul Carmel, poetul-macabeu și psalmist( 6 iulie 1937, Ștefănești-Botoșani – 31 martie 2011, Israel)

Ultimul volum de poeme, publicat la Ed. Alfa-Iași, „ Viața din moartea” mi-a sosit la redacție când poetul mai era în viață. L-am recenzat, ca pe multe alte volume, pe care Carmel le-a scris cu o forță neobișnuită, de expresie, cu o lacrimă în pleoapă, cu o dragoste nețărmurită pentru limba și literatura română, pentru patria strămoșilor care l-a adopta în anii 60, Israel.
L-am văzut de două ori, în redacția revistei REALITATEA EVREIASCĂ, avea o înfățișare leonină, o voce de stentor, degaja energie și iubire de confrați. Îmi amintesc că la una dintre întâlnirile scriitorilor de la neptun, a refuzat să dea mâna cu bardul nostalgic- xenofob- zurbagiu, cunoscut de toată lumea. Bine a făcut. La fel , cum în 2008 a retransmis medalia trmisă de șeful statului român, după ce acesta a afirmat într-o clipă de „neatenție” că Siria se învecinează cu … Palestina. Era un macabeu, un luptător, nu era comod pentru toată lumea , dar avea și prieteni de nădejde, regretatul Ștefan Augustin Doinaș i-a apreciat la superlativ Psalmii, poetul ieșean Adi Cuzin îl admira, în Israel , Andrei Strihan, Andrei Fischof, Hary Bar Shalom, Madeleine Davidsohn, Francisca Stoleru, Mirel Brateș, ș.a. Roni Căciularu i-a luat un interviu în care Carmel a fost cât se poate de sincer Cineva l-a numit poetul-buldozer.
Avea mai mult suflet, decât oțel, dar nu s-a lăsat învins nici de boli ( a suportat o operație de transplant de rinichi, avea probleme cardiace), nici de antipatia sau ura unor neprieteni. A condus Asociația Scriitorilor Israelieni de Limba Română din 1997 până la încetarea din viață. Era criticat, era reales. O fire contradictorie, dar cu o puternică fibră morală. A apărat memoria marelui Mihai Eminescu în fața detractorilor, explicând și condițiile în care jurnalistul de la TIMPUL a scris articole cu caracter antievreiesc.
Și-a făcut studiile la Liceul„ August Treboniu Laurian” din Botoșani, apoi Școala de Literatură Mihai Eminescu, unde au învățat și Labiș și Nichita Stănescu. A debutat cu versuri în „Iașiul literar” în 1956, s-a făcut cunoscut cu „ Jurnal de front”, apărut în 1967. „Sunt fericit că exist”, era credo-ul său. Mirodan, în „Dicționarul” său i-a atribuit „zgomotul și furia” faulkneriană. Care sunt coordonatele poetului, ale poeziei sale? Israelul meu, cum scria mereu, dragostea de oameni, de femeia frumoasă spiritual și fizic, tema neuitată a Holocaustului, Psalmii, adică un dialog permanent cu Dumnezeu, țara de origine, România, preocuparea pentru ARS POETICA, era un perfecționist.
În „Dor de dor” ( dor în ebraică înseamnă generație) scrie despre Moise – „ M-am dus să-l văd, când dalta se-odihnește/era acolo-n jilț, ședea tăcut/și-atrunci, ca Mihelangelo, am vrut/ să-i strig, să-cer – Ridică-te, vorbește”. Poetul Radu Cârneci i-a acordat în antologia „ Arborele memoriei” (Ed. Orion- 1997) douăzeci de pagini. Bibliografia lui Carmel este impresionantă nu numai prin număr de volume, dar și prin varietate – de la „Jurnal de front”, la „Flori”, „ Răspântii”, „Războiul sărmanilor”, „ Fuga din Rai”, traduceri în ivrit, rusă, arabă, etc. , apoi”Ești”, evocarea lui Yitzhak Rabin, căruia i-a fost prieten apropiat, apoi„ Între El și mine” ( dialog cu Dumnezeu), „Vânzătorul de zăpadă”, „ Hoțul de lună”, „ Fericitul care pleacă”, „Îngerul târziu”, „Eu, Abel, eu, Cain”, „ cerul de sub pământ”, ș.a. – o paletă de toate culorile lumii vii. A pierdut pe prima soție, i-a rămas o fiică, s-a recăsătorit cu cea care i-a stat alături până în ultima clipă. A fost în Germania, dar, oricare evreu nu au uitat de unde a pornit marea tragedie din anii Holocaustului. România i-a fost primul „leagăn” , mereu pro mitea, „voi reveni”. El revine mereu. BORIS MARIAN