Malraux și Dostoievski

Malraux și Dostoievski


Se împlinesc în noiembrie 2011, 190 de ani de la nașterea lui Dostoievski și 110 ani de la cea a lui Malraux. Ca scriitori nu sunt de aceeași mărime, Dostoievski fiind mai sus pe piedestalul istoriei literare. Dar au și trăsături comune, sub aspect existențial. Sunt doi convertiți, nici unul din oportunism, amândoi mari conștiințe. Dostoievski s-a implicat în tinerețe în mișcarea revoluționară, antițaristă, antifeudală, cu nuanțe socialiste. Pus în fața plutonului de execuție, trimis la ocnă, el revine cu o concepție total opusă celei din tinerețe. Este un ortodoxist creștin, un monarhist din principiu, un adversar înverșunat al socialiștilor de toate culorile, narodnici, anarhiști, etc. „Demonii” exprimă cel mai fidel acest dispreț profund pentru revoluționarism. Dar scriitorul nu este un dogmatic, firea sa extrem de complexă nu îl împiedică , dimpotrivă îl apropie de lumea celor dezmoșteniți, loviți de o soartă care nu le este niciodată favorabilă. Ipocrizia, lăcomia, cruzimea, antiumanismul, lipsa de scrupule rămân în atenția unuia dintre cei mai sensibili scriitori din istoria literaturii. Succesul enorm al operei lui Dostoievski se datorează fidelității nestrămutate a acestuia față de Om. Pentru marele romancier Dumnezeu este o existență permanentă în sufletul omului, chiar și al celui care se consideră ateu. Nici un teolog, nici un filosof nu a apropiat atât de mult pe om de Divinitate. Poate , Tolstoi ar fi un exemplu similar, dar cei doi scriitori au maniere diferite, deși se apreciau reciproc. Dostoievski ajunsese să creadă că deține rolul unui profet, avea ceva mesianic, starea precară, fizică , era compensată de o exaltare religios-educativă. Nici Tolstoi nu era lipsit de asemenea veleități. Malraux a creat și el , la un interval de câteva decenii super-eroi, sub influența ideologiei comuniste. Ajungem astfel, la tragedia secolului XX,la confruntarea unor ideologii de tip mesianic, dar profund negative, fascismul și comunismul de tip leninist-stalinist. Nu spun comunism în genere, pentru că utopicii precum Campanella, Thomas Morus, ș.a. nu la dictatură s-au gândit. Ce l-a determinat pe Malraux, dar și pe Gide și pe Panait Istrati, pe mulți alți simpatizanți ai URSS să părăsească în grabă corabia militantismului comunist? Presiunea exercitată de Moscova prin Internaționala a III-a, centralizarea mișcării comuniste, isteria inchizitorială creată de poliția secretă condusă de partidul bolșevic, războiul dus de Stalin cu orice disident, orice opozant, începând cu vechii colaboratori ai lui Lenin, cu Troțki, cu alți comuniști și socialiști, trădarea tovarpșilor de idei din Spania, Germania, starea jalnică a populației din Țara Sovietelor, discrepanța dintre lozincă șui realitate, dimntre teorie și practică, contradicțiile și oscilațiile dreapta-stânga ale așa numiților teoreticieni bolșevici ( renunțarea la NEP, adică la economia de piață, colectivizarea forțată) au creat în cadrul intelectualității franceze, dar nu numai în Franța o revenire la rațiune, la realitatea imediată. Iar pericolele pan-germanismului nazist sau al pan-rusismului stalinist erau majore. Malraux a devenit sfetnicul lui De Gaulle, la Londra. Patriotismul și democratismul occidental reintra în drepturi. Una este să fii extremist naționalist, alta să fii patriot și mândru de o tradiție democratică. Dacă profeții secolului XIX au fost Schopenhauer, Nietzsche, Dostoievski, în secolul XX, unul dintre profeți a fost și Malraux. El a rostit celebra frază – Secolul următor va fi religios sau nu va fi deloc. Nu se știe în ce măsură a avut dreptate, ideea în sine este nobilă, dar extremismul religios care a fost resuscitat de islamiștii țărilor înapoiate sau interesate în conflicte majore, se pare că pune în discuție însuși rolul religiilor. Desigur, renunțarea la morala religioasă care are fundamentul pe credința în Divinitate ar fi o nenorocire. Se pare că o nouă generație de gânditori-profeți vor veni să ne ofere soluții.

BORIS MARIAN

Yehoshua

Abraham Yehoshua s-a născut în Israel , în 1936, fiind alături de Amos Oz, unul dintre cei mai citiți scriitori nu numai în patrie, dar și în multe țări ale lumii. A fost profesor la universități din Haifa, Oxford, Harvard, Chicago, Princeton. A debutat în 1962 cu un volum de povestiri- „ Moartea și bătrânul”, continuând cu romaene, piese de teatru. Recent a părut la Ed. Polirom în traducerea lui Any Shilon, romanul „ Misiunea directorului de resurse umane”. Titlul oare banal, iar maniera ultra-realistă a scriitorului nu m-au atras la început. Prefer proza cu valențe lirice sau fantastice, dar... Mulți preferă realismul, iar talentul lui Yehoshua nu poate fi pus la îndoială. Este vorba de indiferența din relațiile dintre oameni, o boală veche pe care civilizația nici nu are de gând să o trateze, dimpotrivă. Menționăm că romanul a inspirat și un film care rulează și în România, cu același titlu.Cartea este dedicată unei victime al unui atentat din Ierusalim ( Muntele Scopus), în 2002, ceea ce ne poate trezi atenția la atmosfera și condițiile de viață într-o țară supusă unei presiuni uriașe din partea terorismului extremist islamic. Un patron, un director de resurse umane, un atentat, o angajată ucisă și părăsită, fără rude, lăsată la morgă, în așteptarea cuiva care să vină să se ocupe de în mormântare. „Un fapt banal”? Alți angajați, lucrul în schimburi, imigranți abia sosiți, în curs de acomodare ( clita, în ebraică), probleme cu copii mici, bebeluși, limbaj frust, invective, amestecul presei, etc. Treptat se conturează personalitatea directorului, fost militar, om la 39 de ani, destul de „ bine” ca bărbat, o viață obișnuită în condiții neobișnuite. Neobișnuite, pentru că în Israel totul pare normal și nimic nu este normal, atentate, imigrație, tensiuni. Fiecare personaj are o poveste aparte, toate , la un loc, formează o populație pe care nu ai cum s-o cunoști. Ceea ce mi se pare demn de tot interesul este capacitatea autorului de a desființa noțiunea de „masă umană”. Vehiculat timp de un secol și mai bine, această noțiune este inacceptabilă. Omul este un individ și o lume. Relțiile de serviciu, de familie, în societate, atât de cunoscute fiecărui cititor apr într-o lumină aparte, autorul observă mai mult decât ceea ce ar părea obișnuit, din dialogurile aparent banale. Dar peste toate plutește spectrul morții violente, nu moartea obișnuită, de boală, bătrânețe, care , oricum ne este cunoscută. Israelul pe care numai cei care locuoiesc acolo îl pot cunoaște mai bine apare în proza lui Yehoshua ca într-un film de cea mai bună calitate, cu psihologia personajelor perfect verosimile, fără excentricități, fără efecte forțate.O mare literatură nu caută efecte ieftine, contează veridicitatea și rafinamentul autorului. Yehoshua este , din acest punct de vedere, un maestru.

Boris Marian

Rasismul modern

Rasismul modern

Michel Wieviorka, născut în 1946 era în anii 90, director al Școlii de Înalte Studii de Științe Sociale din Paris . Autor a numeroase studii bine primite de specialiști și de publicul larg, el a publicat la Ed. Seuil, în 1991, „ Spațiul rasismului”, tradusă imediat la Humanitas, de Alana Șabac.
Autorul începe prin a se referi la situația politico-socială din Franța unui final de secol XX, observând o recrudescență a rasismului, ceea ce se poate observa și astăzi. Frontul Național al lui Le Pen nu are o pondere prea însemnată, dar poziția sa, negaționismul, nerespectarea drepturilor la libera activitate a imigranților, minoritarilor îl face un purtător de germeni nocivi. Scrieri cu caracter xenofob, antisemit, distrugerea„întâmplătoare” a unor cimitire, profanarea unor locașuri de cult, cunoscute și în alte țări europene, sunt, pentru o țară cu mari pretenții de tradiție democratică, semnale îngrijorătoare. Deși influența religiei este diminuată, rasismul nu se autoelimină, dimpotrivă capătă forme mai sofisticate, cu ecouri în viața socială. Spre deosebire de Anglia, unde sociologia se ocupă și de rasism, în Franța fenomenul este oarecum ignorat. Desigur, rasismul este un fenomen planetar, nu există zonă unde să nu se manifeste intoleranța etno-religioasă sau rasistă. Însăși noțiunea de rasă nu este definită în mod unitar, se cunoaște o lungă evoluție a abordării acestei chestiuni încă din secolul XIX. Extremele se concretizează în două formule – nu există deosebiri între rase, deci nu există rase pure, cealaltă ar fi că omenirea se împarte în rase, în grade diferite de evoluție, chiar de aptitudini. În mod naiv, oamenii erau împărțiți în rasa albă, galbenă, neagră, roșie, apoi în arieni, mongoloizi, negroizi, semiți ( arabi, evrei), dar aceste opinii au intrat în istorie fără a fi corect argumentate. Există rase imaginare și rase reale? Există rase superioare și inferioare? Nazismul a redus la genocid această chestiune. Deși tineri neo-naziști apar periodic, ei nu au nici o ideologie, sunt mânați de nemulțumiri de alt ordin, iar demagogia lor apelează la formule de mult condamnate.
Originile teoretice ale rasismului pot fi căutate și în antichitate. Grecii, romanii se considerau superiori altor popoare. Ernest renan căuta originile ariene ale occidentului în … Orient. Leon Poliakov explica în Istoria antisemitismului falsitatea antagonismului semiți/arieni. Gustave Le Bon preamărea rasa indo-europeană. Gobineau scria despre degenerarea raselor prin „amestecul” lor.La noi, un adept al rasismului teoretic a fost chiar evreul H. Sanielevici, astăzi ignorat. În Anglia , Francis Galton, rudă a lui Darwin, se orienta spre un rasism „științific”. Față de asemenea elucubrații au luat poziție Max Nordau, Bertrand Russel, Bernard Shaw, H.G. Wells. În Germania, în secolul XIX , un teoretician al rasismului a fost ginerele lui Wagner, H. S. Chamberlain, care vorbea despre „haosul raselor”, provocat, de ce oare, de evrei. În paranteză fie spus, însuși socrul, marele Wagner avea antecesori evrei. Unii credeau că rasele „inferioare” ar putea fi „ameliorate”, ca și cum ar fi vorba despre animale, teorie care venea în sprijinul colonialismului și susținută chiar de oameni de talia lui Jules ferry, Leon Blum. Alexis de Tocqueville numea acest mod de gândire drept rasism universalist-spiritualist. Vacher de Lapouge scria că fiecare civilizație crea propria rasă. Claude Levy-Strauss afirma că rasa este o funcție a culturii. Desigur, nu putem să afirmăm că Levy-Strauss ar fi fost rasist, dar riscul unei excesive teoretizări a evoluției culturale este evident. Americanul Ludwig Gumplowicz a considerat că luptele dintre diverse grupuri umane au dus în timp la formarea raselor, care sunt confundate cu etniile, națiunile. Emile Durkheim a emis ideea că societatea umană crează „țapi ispășitori” care răspund pentru dezamăgirile suferite, în cazul evreilor găsindu-se o „explicație” ( nu o justificare) pentru antisemitism ( era în anul 1894). Cei care au combătut rasismul, segregarea negrilor, discriminarea altor grupuri umane, au fost Tocqueville și Max Weber. Tzvetan Todorov a făcut disjuncția – etica și politica, în această chestiune. În secolul XIX a mai existat sclavie, iar în prezent mai sunt destule grupuri menținute în stare de totală dependență. În Germania un anume dr. Plotz propune o igienă socială, plecând de la concepția rasistă. Max Weber vine cu o soluție – există rasă numai dacă există conștiință de rasă. O afirmație care aduce lumină , ești rob dacă te consideri rob, dar reversul nu este valabil, nu ești superior dacă te consideri ca atare. În SUA au fost destui autori care au încercat să justifice segregarea negrilor. Nu mai vorbim de Germani, unde nazismul avea ca piatră de temelie, ideea de superioritate a rasei ariene. Consecințele au fost dezastruoase. Ele se resimt și astăzi. În continuare Wieviorka se ocupă de relațiile dintre „rase” ( autorul este antirasist, folosind doar convențional acest termen), de rasă, clasă și castă, de prejudecată, personalitate și individ, etc. Fără îndoială, rasismul este o ideologie, altfel nu ar fi demn de analiză. Revoluția Franceză de la 1789 a lansat chemarea – Libertate, Egalitate, Fraternitate, dar Europa nu a răspuns pe măsura așteptărilor. Rasismul este totodată și un mit. Există etape ale evoluției rasismului de la cele empirice, primitive la formele elaborate, apoi impuse cu forța.Se face, voit, confuzia dintre diferență și inegalitate. Dacă îl vedem pe Celălalt și nu încercăm să-l înțelegem, ajungem să-l disprețuim sau să-l urâm. Puterea prejudecății este covârșitoare în istoria omenirii. Există și rasismul „simbolic”. Instituționalizarea rasismului, violența rasistă, terorismul rasist, aceste forme sunt simultane sau consecutive. Să ne amintim de Noaptea de Cristal de la Nuernberg, în anul 1938, în Germania lui Hitler. Privind în istorie, rasismul a avut întotdeauna conotații politice, uneori fundamentale. Un capitol interesant este cel în care se explică raportul dintre clasă și rasă. Wieviorka nu ajunge la analiza sistemului comunist, dar se știe astăzi că lupta de clasă a luat locul luptei„de rasă”, iar eșecul sistemului comunist a fost generat nu numai de caducitatea soluțiilor economice, dar și de incapacitatea „rezolvării” problemei naționale, vechile tare, prejudecățile nefiind nicicum eliminate. Chiar dimpotrivă – în fosta URSS dominau rușii, în China era etnia han, în alte țări socialiste, majoritarii erau favorizați în detrimentul minoritarilor, deși propaganda era puternic cosmetizată. Rasismul nu este neapărat apanajul celor bogați, el se manifestă adeseori chiar în rândul așa numiților proletari. Nici clasele mijlocii nu sunt ferite de morbul rasist. Comunitățile de ordin etnic, religios, profesional, etc. pot fi în aceeași măsură vulnerabile la prejudecăți rasiste. Există și un rasism identitar, posibil oriunde și oricând. De asemenea crizele economice, politice pot agrava conflictele interetnice, rasiale. În concluzie, chiar dacă noțiunea de rasă este discutabilă, rasismul este un fenomen al zilelor noastre. Cartea lui Wieviorka se înscrie în lucrările de referință în domeniul combaterii aceste vechi boli psiho-sociale.
BORIS MARIAN

BORGES?

VICTIMA LUI TADEO LIMARDO

În memoria lui Franz Kafka


I

Condamnatul din celula 273, don Isidro Parodi, l-a primit pe vizitatorul său cam strâmbând din nas: „Încă un golan care vine să mă bată la cap”, s-a gândit. Nu se gândea că, cu douăzeci de ani înainte, pe când încă nu trecuse la vechea creolă, vorbea şi el la fel, trăgând s-urile şi făcând gesturi mari.
Savastano şi-a aranjat cravata şi a aruncat pălăria maro pe cuşeta reglementară. Era negricios, băiat bun şi cam dezagreabil.
– Domnu’ Molinari mi-a spus să vă deranjez – a explicat –. Vin pentru vărsarea de sânge de la hotelul Nou’ Imparţial. Misteru’ care ţine în şah toate tigvele. Vreau să mă înţelegeţi: am venit aici din pur patriotism, da’ copoii m-a luat bine la ochi şi ştiu că pentru a zmulge vălu’ de peste enigmă dumneavoastră sunteţi o fiară. Vă expun faptele grosso modo, fără subterfugii care-s străine caracterului meu.
Valurile vieţii mi-a impus, pentru moment, aşteptarea. Acum stau de o parte, uitându-mă foarte liniştit să văd cum s-o aranja treaba. Nu mă’nfierbânt pentru un bănuţ nenorocit. Tipu’ se uită, bea sifon şi când îi convine, dă lovitura. O să vă râdeţi dacă vă spun că de un an nici nu mă mai duc la piaţă. Băieţii, dacă m-ar vedea, s-ar întreba, cine-i ăsta? Să vedem ce-o să spună când m-or vedea că vin cu camioneta. Da’ între timp m-am retras la garnizoana de iarnă. Ca să vorbesc deschis: hotelu’ Nou’ Imparţial, Cangallo număru’ 3400, un colţişor al oraşului care aduce un accent propriu în tablou’ metropolei. În ce mă priveşte, nu de bună voie am venit să locuiesc în mahalaua asta, şi când mă aşteptam mai puţin

m-am cărat la repezeală
şuierând un tango simplu.

Impulsivii care văd la poartă anunţu’ care zice Paturi pentru domni de la $ 0,60, presimt că stabilimentu’ e o râie căprească. Vă rog sincer să nu bateţi câmpii, don Isidro. Aşa cum mă vedeţi, dispun de un dormitor particular pe care-l împart provizoriu cu Simón Fainberg, pe care lumea-l cunoaşte drept Marele Profil, da’ el totdeauna-i în Casa Catehistului. E pasăre călătoare, azi în Merlo şi mâine la Berazategui, şi care ocupase interioru’ când am venit cu doi ani în urmă, şi mi se pare că nu se mai duce. Cu inima în mână: învechiţii ăştia mă revoltă, nu mai trăim pe vremea căruţei, şi eu sunt ca călătorii aceia cărora le place să schimbe orizontu’. Pe scurt: Fainberg e un băiat care nu-şi găseşte locu’ şi care crede că lumea se învârte în juru’ cufărului lui închis cu lăcata, da’ care la o adică nu-i în stare să-i împrumute unui argentinian un peso şi patruşcinci de bani. Gaşca se distrează cât poate, harababura merge din plin, şi pentru morţii ăştia care umblă n-au decât un râs sardonic.
Dumneavoastră, din nişă, din punctul de observaţie, vă veţi desfăta văzând tablou’ viu pe care vi-l arăt: atmosfera din Nou’ Imparţial poate să-l intereseze pe un învăţat. Să te râzi de menajerie ce este. Tot timpu’ îi zic lu’ Fainberg: De ce să arunci doi pesos pe Ratti, dacă tot avem grădina zoologică acasă? Ca să fiu drept, faţa lui o zice, pen’ că nu-i decât un ou de bâtlan cu păr roşu, că nu mă mir că Juana Musante l-a muştruluit. Musante, ştiţi, e cum ar fi jupâneasa: pen’ că-i femeia lu’ Claudio Zarlenga. Domnu’ Vicente Renovales şi numitu’ Zarlenga formează binomu’ care ţine stabilimentu’. Cu trei ani înainte Renovales s-a întovărăşit cu Zarlenga. Bătrânu’ obosise să se lupte singur, şi infuzia asta de sânge tânăr a dat un brânci înainte Noului Imparţial. Între noi vă dezvălui secretu’ pe care toţi îl ştiu: acum totu’ merge mai rău decât înainte şi stabilimentu’ e doar o umbră palidă a ceea ce fusese. Piaza rea pe care-a adus-o Zarlenga, din pampa a adus-o; pentru mine e un transfug. Numa’ vedeţi i-o suflase pe Musante unui funcţionar de poştă din Banderaló, un moftangiu. Fostu’ a rămas bătând din buze; Zarlenga, ştiind că în pampa nu se umblă cu ocolişuri în chestiile astea, a sărit pe drumu’ de fier şi a venit la Unsprezece. A venit să se ascundă în mulţime, dacă mă înţelegeţi. Eu în schimb, n-am avut nevoie de vreun Lacroze ca să fiu omu’ invizibil; zi şi noapte rămân în cămăruţă, care-i o gaură, şi mă râd de gaşca Zeama de carne, care se fudulesc pe la piaţă şi nu dau de mine. Ca să fiu sigur în public fac mutre, ca să mă ia drept altcineva.
Zarlenga e o vită încălţată, un nesimţit, un înfumurat, ca să spun totu’. N-am de ce să neg că pe mine mă tratează cu mănuşi, pen’ că singura dată că a ridicat mâna era când mă îmbătasem şi eu nu l-am luat în seamă că era ziua mea de naştere. Intrigă neagră a calomniei: lu’ Juana Musante i-a intrat în cap că eu profitam de întunecimea înconjurătoare, pentru a mă aventura înainte de masă până la jumătatea sălii ca s-o pipăi pe femeia de cauciuc. Aşa spun eu: Musante vede dublu de geloasă ce-i şi cu toate că ştie că eu rămân în curtea din fund, apărând breşa, cum se spune, s-a dus la Zarlenga cu povestea că mă fofilasem în sala de baie în scop păcătos. Omu’ a spumegat ca laptele fiert, şi pe bună dreptate. Dacă n-ar fi fost domnu’ Renovales, care cu mâna lui m-a pocnit în ochi, m-aş fi înfuriat. Poveşti din care nu mai rămâne nimic dacă te uiţi bine: de acord că Juana Musante are un corp care te lasă beton, da’ pe un tip ca mine care a mai fost încurcat cu o domnişoară care-i manichiuristă, şi dup’ aceea cu o minoră care urma să fie stea de radio, nu-l deranjează aşa un trup bine, care poate atrage atenţia în Banderaló, da’ băieţii din centru a mai văzut aşa ceva.
Cum zice Ochelaristu’ în coloniţa lui din Ultima Oră, însăşi ajungerea lu’ Tadeo Limardo la Nou’ Imparţial e semnată de mister. A ajuns cu Momo, între jeturi de apă şi bombe puturoase, da’ Momo n-are să-l mai vadă în carnavalu’ viitor. I-a pus paltonu’ de lemn şi s-a stabilit la locu’ de veci: zăpezile de-anţărţ, unde-s?
Eu, care palpit la unison cu oraşu’, furgăsisem un costum de urs de la băiatu’ de bucătărie, care-i un mizantrop care nu vine să danseze, că nu ştie. Prevăzut cu blana asta întreagă, m-am făcut socoteala c-am să trec neobservat, şi mi-am permis luxu’ să fac o reverenţă curţii din fund şi am ieşit ca un boier, căutând oxigen. N-o să mă lăsaţi să mint: în noaptea aceea coloana de mercur a bătut recordu’ de înălţime; aşa de cald era că lumea se râdea. Până pe seară a fost vreo nouă insolaţi şi victime ale valului torid. Închipuiţi-vă situaţia: eu, cu botişoru’ păros, trăgeam din greu, şi din ce în ce îmi venea ideea să-mi scot capu’ de urs, ţinând seama că sunt anumite locuri care sunt ca gura lupului, că dacă le vede Consiliu’ Municipal moare de ruşine. Da’ eu, dacă-mi vine ideea sunt un fanatic. Vă promit că nu mi-am scos capul, fie numa’ ca să nu apară deodată nişte precupeţi din piaţă, care-ar fi putut fugi până la Unsprezece. Plămânii mei se şi bucura de aeru’ binefăcător de-acolo, care fierbea de rotiserii şi de grătare, când mi-am pierdut cunoştinţa, chiar lângă un moş care se deghizase ca un inglez, şi care de treizeci şi opt de ani nu lasă carnavalu’ să treacă fără să-l ude pe borţos, care-i concetăţeanu’ lui că-i din Temperley. Veteranu’ acela, în ciuda zăpezii anilor, a acţionat cu sânge rece: dintr-o zmucitură mi-a scos capu’ de urs, fără să ia şi urechile mele pen’ că era bine lipite. Zic că el sau taică-su, care-şi pusese o tichie, mi-a substras capu’ de urs; da’ nu le port ranchiună: mi-a dat să înghit resturi de supă sleită, pe care mi le îndesa cu o lingură de lemn, care m-a trezit cu temperatura. Nenorocirea e că acum băiatu’ de bucătărie nu mai vrea să vorbească cu mine, că aşa a fost chestia că căpăţâna de urs pe care-am deturnat-o e aceeaşi cu care-a apărut fotografiat într-un car alegoric doctoru’ Rodolfo Carbone. Vorbind de caruri, unu’ cu un miştocar la volan şi cu un roi de îngeraşi în ladă, i-a venit să mă depoziteze la domiciliu’ meu, deoarece carnavalurile nu mai sunt ce-a fost iar eu nu mai puteam să-mi iau picioarele la spinare. Noii mei prieteni m-a aruncat în fundu’ vehicolului, şi m-am despărţit hlizindu-mă oportun. Ca un magnat umblasem în car, şi a trebuit să mă râd: frecându-se de peretele căii ferate venea pe jos un ţăran vai de capu’ lui, un cadavru nemâncat şi nearătos, care mai că nu putea să ţie o valijoară de fibră şi un pachet pe jumătate desfăcut. Unu’ dintre îngeri a vrut să se bage unde nu-i fierbe oala şi i-a spus ţărănistului să se urce. Eu, ca să nu cobor nivelu’ dezmăţului, i-am strigat ăluia de la volan că caru’ nostru nu-i pentru gunoi. Una dintre domnişoare a râs de glumă şi mai apoi am ademenit-o la o întâlnire pe un maidan de pe strada Humahuaca, unde n-am putut să mă duc că piaţa-i aproape. Eu i-am făcut să înghită că domiciliez la Depozitu’ de furaje, ca să nu mă ia drept microb; da’ Renovales, care n-are nici o ruşine, m-a beştelit de pe trotuar pen’ că lu’ Laba Zdravănă îi lipsea cinşpe bani pe care-i uitase în jachetă când s-a dat la fund, şi toţi bârfea că-i ciordisem eu. Ce-i mai rău e că am ochi buni, şi l-am văzut la mai puţin de o jumătate de cvartal pe cadavru’ cu valijoara care venea făcând tumbe de oboseală. Am terminat repede cu despărţirile, care dor întotdeauna, am sărit din car cum am putut şi am intrat în vestibul ca să evit un casus belli cu extenuatu’. Da’ aşa zic eu: ce logică pot să aibă morţii ăştia de foame. Eu ieşeam din camera celor cu 0,60, unde în schimbul unui costum de urs care mă fierbea m-a tratat cu legume reci şi cu emulsie de vin de casă, când în curte am şi dat de ţăran, care nici nu mi-a răspuns la salutare.
Numa’ vedeţi ce-i aia norocu’. Unşpe zile a făcut cadavru’ în sala lungă, care, bineînţeles, dă în prima curte. Ştiţi, toţi care dorm acolo li se urcă la cap; cum ar fi de exemplu Laba Zdravănă, care cerşeşte aşa de plăcere, deşi unii spun că e milionar. La început n-a lipsit profeţi care a dat de înţeles că ţăranu’ are să-şi dea arama pe faţă în mediul acela, care nu era pentru el. Din închipuire a rămas fumu’. Să vedem, poate cineva să-şi amintească de o singură plângere a chiriaşilor din cameră. Nu vă străduiţi: nimeni n-a spus pâs nici n-a protestat bărbăteşte. Nou’ venit se purta ca un bibelou în cameră. Lua haleala la ora potrivită, nu amaneta cuverturile, nu greşea la socoteală, nu umplea cu păr de cal interioru’ căutând bancnotele de un peso care unii romantici cred c-o să le cadă din saltele… Eu m-am oferit cavalereşte pentru tot felu’ de comisioane în hotelu’ acela; îmi amintesc chiar că într-o zi pâcloasă i-am adus de la frizerie un pachet de Nobleţe, şi el mi-a dat una ca s-o fumez când mi-o veni chefu’. Nu pot să uit vremea aceea fără să-mi dau jos pălăria.
Într-o sâmbătă, când era aproape restabilit, ne-a spus că nu dispunea de mai mult de cinzeci de bani; eu mă râdeam numa’ gândindu-mă că duminica dis-de-dimineaţă, Zarlenga, după sechestrarea valizei, avea să-l arunce despuiat pe stradă, pen’ că nu poate să plătească patu’. Ca tot ce-i omenesc, Nou’ Imparţial are metehnele lui, da’ trebuie să proclam în cele patru vânturi că în privinţa disciplinei stabilimentu’ se aseamănă mai mult cu o puşcărie decât cu orice altceva. Înainte să se crape de zi, am încercat să trezesc elementu’ dezmăţat, care locuieşte în trei în camera de la mansardă şi-şi trece toată ziulica maimuţărindu-l pe Marele Profil şi vorbind despre football. Puteţi să mă credeţi sau nu, flegmaticii ăştia a pierdut reprezentaţia, da’ nu-mi puteţi reproşa nimic: în ajun îi înştiinţasem, făcând să circule un anunţ intitulat: Ştire bombă. Cine primeşte paşaportu? Răspunsu, mâine. Mărturisesc că n-a pierdut mare lucru. Claudio Zarlenga ne-a înşelat aşteptările. E schimbăcios, şi nimeni nu ştie cum îi vine ţâfna. Trecuse şi ora nouă dimineaţa, iar eu eram de gardă, punându-mă rău cu bucătaru’ pen’ că nu luasem prima supă şi făcându-mă suspectat de Juana Musante, care atribuia poziţia mea pe acoperişu’ de tablă vreunei intenţii de a sustrage rufele atârnate acolo. Dacă fac bilanţu’, iese rău. Fix pe la şapte dimineaţa, ţăranu’ a ieşit îmbrăcat în curte, unde Zarlenga tocmai mătura. Credeţi că s-a oprit să se gândească că celălalt avea mătura în mână? Da’ de unde. A vorbit cu el ca o carte deschisă; eu n-am auzit ce ziceau, da’ Zarlenga i-a dat o pălmuţă pe umăr, şi pentru mine s-a terminat teatru’. Eu mă băteam în cap şi nu vroiam să cred. Am mai rămas acolo două ore prăjindu-mă pe tablă, aşteptând complicaţii ulterioare, până când m-a alungat căldura. Când am coborât, ţăranu’ era activ la bucătărie, şi nu s-a temut să mă favorizeze cu o supă hrănitoare. Eu, care-s foarte deschis şi mă aranjez cu oricine, l-am tras binişor de limbă şi discutând ordinea zilei, l-am ademenit să-mi spună originea: venea din Banderaló, şi-mi era clar că era un pârâtor, adică un observator trimis de soţu’ lu’ Musante, în vedere de spionaj. Pentru a termina cu îndoiala care mă ardea, i-am povestit un caz care trebuie să-l pasioneze pe ascultător: chestia cu bonu’-cupon al pantofăriei Titán, care putea fi schimbat pe un maiou tricotat, şi pe care Fainberg l-a girat nepoatei merceristei, fără să-şi dea seama că fusese deja girat. Paf o să rămâneţi auzind că ţăranu’ nu s-a entuziasmat de povestirea palpitantă şi nici măcar n-a căzut lat când i-am dezvăluit că Fainberg, când a dat bonu’-cupon, purta maiou’ tricotat, îmbrăcăminte a cărei semnificaţie groaznică păgubaşa n-a înţeles-o, momită de vorba dulce a catehistului, ca vodă prin lobodă. Am prins din zbor că omu’ era ca şi băgat într-o chestie care-l ţinea legat de mâini şi de picioare. Ca să pun degetu’ pe rană, l-am întrebat deodată cum îl cheamă. Gagiu’, între ciocan şi nicovală, n-a avut timp să inventeze o prostie şi mi-a dat o dovadă de încredere pe care o aplaud primu’, spunându-mi că se numeşte Tadeo Limardo, amănunt pe care m-am grăbit să-l primesc şi să-l inventariez, de mă’nţelegi mătăluţă. Orice naş îşi are naşu’, mi-am zis, şi l-am urmărit în orice loc ascunzându-mă de minune, până când i-am călcat bine pe nervi şi tot în seara aceea mi-a promis că dacă-l mai urmăresc ca un câine, are să-mi dea să gust rădăcină de măsea. Şmecheria mea reuşise cum nu se poate mai bine: omu’ ăsta avea ceva de ascuns. Gândiţi-mă în ce situaţie eram: apucasem misteru’ de-un picior da’ trebuia să rămân închis în cămăruţa mea, că bucătaru’ se făcuse împărat.
Pot spune că imaginea oferită de hotel în seara aceea nu era prea plăcută: elementu’ feminin era prost reprezentat căci Juana Musante se cărase la Gorchs pentru douăşpatru de ore.
Lunea m-am făcut că n-a fost nimic şi m-am prezentat în sala de mese. Bucătaru’, aşa din principiu, trecea cu găleata de supă şi nu mă servea; am înţeles că tiranu’ ăsta vroia să mă doboare cu foamea, din cauza chiulelii din ajun, şi l-am minţit că nu eram flămând; omu’, care-i contradicţia cu mustăţi, m-a invitat să mă servesc cu două porţii ceva grozav, c’a să mă îngroape cu ele în burtă şi am rămas vârtos ca o statuie.
În timp ce ăilalţi râdea sincer şi spontan, ţăranu’ ne-a stricat chefu’, că şi-a pus o mutră de înmormântare ba a mai şi împins cu cotu’ strachina cu ovăz. Pe tata dumneavoastră vă jur, domnu’ Parodi, că eram fericit pândind momentu’ când bucătaru’ are să-i tragă o chelfăneală văzând că nu se uită la supă, da’ Limardo l-a speriat cu curaju’ lui şi lu’ ălălaltu’ a trebuit să-i tacă fleanca şi eu am trebuit să mă râd. Între timp a intrat Juana Musante, cu ochi care urlă şi cu coapse că am avut nevoie de oxigen. Pletoasa asta nu mă lasă în pace, da’ eu o fac pe soldatu’ necunoscut. Cum are ea o manie să nu se uite la mine, s-a pus să strângă ceştile, şi i-a spus bucătarului, adică Duşmanu’ omenirii, că în loc să se lupte cu marmote ca el, mai bine mă angaja pe mine şi făcea treaba singură. Deodată a dat cu ochii de Limardo şi a rămas ca o moartă văzând că nu băuse supa. Limardo o privea ca şi cum niciodată n-ar fi văzut o femeie; e neîndoielnic: spionu’ se străduia să-şi întipărească pe retină fizionomia asta de neşters. Scena, aşa de impresionantă în simplitatea ei omenească, s-a terminat când Juana i-a spus chibiţului că după atâtea zile că dormea singur, era spre binele lui să se ducă la ţară. Limardo nici n-a răspuns la atenţia asta, că era ocupat să facă biluţe de pâine din firimituri, care-i un obicei urât de care ne-a dezvăţat bucătaru’.
Câteva ore după aceea a fost o scenă pe care dacă v-o povestesc, mulţumiţi codului că sunteţi la pârnaie. La şapte seara, cum mi-e obiceiu’ inveterat, m-am prezentat la parter, cu scopu’ să interceptez buseca pe care magnaţii din sala lungă ştiu să trimită s-o caute în colţ. Dumneavoastră, care sunteţi aşa o căpăţână, nu ştiţi să ghiciţi pe cine-am observat? Pe Suru Bălosu în persoană, cu pălărie cu bor fin, haine extra şi încălţăminte Fray Mocho. Numa’ cât l-am văzut pe vechiu’ meu prieten de la piaţă că m-am şi închis pentru o săptămână la mine în cameră. După trei zile Fainberg mi-a spus că puteam să ies, pen’ că Suru se topise fără să plătească, şi cu el toate becurile din curtea a treia (afară de acela pe care Fainberg îl avea în buzunar). Pe loc am bănuit că asta îi venise în minte din cauză că avea o idee fixă cu ventilaţia, şi am rămas ca un boier până la sfârşitu’ săptămânii, până când m-a dat afară bucătaru’. Trebuie să recunosc că de data asta, Profilu’ a spus adevăru’; din satisfacţia legitimă de care am avut parte m-a distras aşa un episod vulgar – curent, dacă vreţi – da’ pe care le poate observa un observator cu puls liniştit. Limardo trecuse din sala lungă la cuşetele de 0,60; cum nu plătea în metal, l-a pus să ţină contabilitatea. Mie, care am somnu’ uşor, treaba mi se părea o figură a denunţătorului ca să se bage în administraţia casei şi să ţină socoteala deplasărilor ăleia. Ocupat cu socotelile, ţărănistu’ rămânea toată ziua infiltrat în birou; eu, care n-am obligaţii fixe în stabiliment, şi dacă vreodată îl ajut pe bucătar o fac ca să nu par egoist, treceam iar şi iar prin faţa lui, ca să subliniez diferenţa, până când domnu’ Renovales mi-a vorbit ca un tată şi a trebuit să mă întorc în cămăruţă.
După vreo douăj de zile, o bârfă autorizată a răspândit zvonu’ că dom’ Renovales vroise să-l alunge pe Limardo şi că Zarlenga se opusese. Aşa ceva eu nu înghit, chiar dacă-i scris cu litere de tipar; dacă nu vă deranjează, acum vă prezint reconstruirea faptului de către Rojas. Să fim sinceri, îl vedeţi dumneavoastră pe domnu’ Renovales pedepsind un sărman nenorocit? Vă închipuiţi că Zarlenga, cu principiile lui, ar putea să se pună o dată de partea dreptăţii? Veniţi-vă în fire, dragă amigo, ieşiţi odată din închipuirea asta: adevăru’ a avut loc într-un alt fel. Cel care a vrut să-l alunge pe ţăran a fost Zarlenga, că tot timpu’l făcea de ruşine; cel care l-a apărat, Renovales. Mai adaug că la această interpretare personală aderează dezmăţaţii de la mansardă.
Sigur e că n-a trecut multă vreme şi Limardo a ieşit din cadru’ strâmt al biroului; pe scurt s-a răspândit prin hotel ca uleiu’ vărsat: o dată repara burlanu’ clasic al celor de 0,60; altă dată, moderniza cu dichisuri de văpsele grătaru’ de lemn; alta, freca cu spirt pata de pe pantalonu’ lu’ Zarlenga; alta, îi dădea dreptu’ să spele în fiecare zi prima curte şi să facă oglindă sala lungă, că arătase ca o cocină de porci.
Cu pretextu’ să-şi vâre nasu’ unde nu-i fierbea oala, Limardo băga zâzanie. Uite de exemplu cazu’ că dezmăţaţii vopsea aşa tihniţi în roşu bălţatu’ tinichigioaicei, că dacă nu mi-a spus era pen’ că ghicise că eu tocmai reciteam Patoruzú, pe care mi-l dăduse doctoru’ Escudero. Nu-i greu de înţeles: tinichigioaica, care nu se poartă frumos, a vrut să-l învinovăţească pe unu’ din gaşcă că i-a furat dopuri şi o pâlnie; băieţii s-a şucărit şi a vrut să se răzbune pe persoana cotoiului. Limardo a fost obstacolu’ neprevăzut. I-a privat de motan care era pe jumătate vopsit şi l-a expediat în curtea din dos a tinichigeriei cu risc de fractură şi de intervenţie a Societăţii de protecţie. Dom’ Parodi, să mă tăiaţi nu vreau să-mi amintesc cum l-a lăsat pe ţărănist. Dezmăţaţii chiar că s-a opus: l-a trântit pe podea, unu’ i s-a aşezat pe burdihan, altu’ l-a călcat pe faţă, altu’ i-a dat să gargarisească vopseaua. Eu cu plăcere i-aş fi adăugat înc-un cucui, da’ m-am temut ca ţăranu’, cât era de ameţit de cafteală, să nu mă recunoască. Pe deasupra, trebuie să recunoaştem că dezmăţaţii sunt foarte delicaţi, şi cine-mi promite că dacă mă bag, n-o încurc. Atunci s-a nimerit Renovales, şi scape cine poate. Doi dintre agresori a apucat să ajungă la antreu’ bucătăriei; altu’ a vrut să-mi imite exemplu’ şi să dispară în coteţ, da’ Renovales l-a mustrat cu mâna lui grea. Văzând aşa o intervenţie paternă aproape c-am izbucnit în aplauze, da’ m-am învoit să mă râd în sinea mea. Ţărănistu’ s-a adunat de pe jos ca vai de capu’ lui, da’ a primit o recompensă. Dom’ Zarlenga i-a adus cu propria mână un candial şi i l-a turnat întreg pe gât, aşa încurajându-l: „Nu te scârbi. Ia-o ca un bărbat”.
Vă recomand, dom’ Parodi, ca în urma incidentului cu mârtanu’ să nu vă faceţi o idee pesimistă asupra vieţii din hotel. Şi pentru noi străluceşte soarele, şi există coliziuni care chiar dacă pentru moment sunt foarte amare, după aia mi le amintesc cu filosofie şi mă râd de nasoleala care-am trecut-o. Fără să mă mai lungesc, vă povestesc chestia cu circulara cu creion albastru. Sunt toboşari care nu-şi descreţesc fruntea, şi care de atâtea deşteptăciune şi de atâtea braşoave încep să viseze, da’ ca să pescuiesc ştirile proaspete, ştrengăreşti, nimeni nu mă’ntrece. Într-o marţi am tăiat cu foarfecele nişte inimioare de hârtie, pen’ că o păsărică îmi spusese că Josefa Mamberto, care-i nepoata merceristei, umbla cu Fainberg, chipurile ca să-i ceară maiou’ din bonu’-cupon. Pentru ca până şi muştele din Imparţial să afle ce s-a întâmplat, am scris în fiecare inimioară un anunţ – desigur că anonim – care zicea: Ştire bombă. Cine se logodeşte poimâine cu J. M.? Răspuns: Un locatar în maiou. Eu însumi am luat asupra mea distribuirea glumei ăsteia, că când nimeni nu mă vedea o băgam pe sub uşi, până şi în closete. Vă dezvălui: în ziua aceea eram mai puţin dispus să mănânc decât să-mi pup cotu’, da’ mâncărimea pentru succesu’ glumei şi teama să nu pierd iahnia de resturi, m-a făcut să ajung înainte de vreme la masa cea lungă. Eu eram în maiou, cel mai de sanchi, aşezat pe fărâma mea de bancă şi făcând zgomot cu lingura ca să amintesc timpu’. Atunci a apărut bucătaru’, şi m-am prefăcut că-s cufundat în lectura unei inimioare. Numa’ vedeţi ce sârguincios e omu’. Înainte ca eu să apuc să mă arunc pe jos, el mă şi ridicase cu dreapta iar cu stânga îmi împingea inimioarele pe nas, mototolindu-le pe toate. Nu-l condamnaţi pe omu’ acesta supărat, dom’ Parodi; vina este a mea. După ce răspândisem bancu’ ăsta, eu m-am prezentat în maiou, provocând încurcătura.
Pe 6 mai, ora necunoscută, a aterizat un trabuc local la câţiva centimetri de călimara cu Napoleon a lu’ Zarlenga. Ăsta, care ştie să-l zăpăcească pe client, vroia să-l convingă de soliditatea stabilimentului pe un cerşitor serios, care-i mâna dreaptă în Societatea băgătorilor de seamă şi pe care l-a cerut pentru o sărbătoare Azilu’ Unzué. Pentru ca bărbosu’ să se învoiască să ia pensiunea, Zarlenga i-a făcut cadou ţigăroiu’. Ăla cu prelata, care nu-i ciung, l-a luat din zbor şi l-a aprins pe loc, ca şi cum ar fi fost Papa însuşi. Numa’ c-a scos Fumasoli al nostru primu’ fum, că şmecheria a explodat, mânjind ceva de speriat mutra negriciosului care s-a umplut toată cu funigine. A rămas vai de capu’ lui: gaşca chibiţilor ne ţineam de burtă de râs. După comèdia asta, bou’ s-a evacuat din hotel, privând casieria de un venit însemnat. Zarlenga s-a supărat de furie şi a întrebat cine-i şmecheru’ care a lăsat obiectu’. Deviza mea e că-i mai bine să nu te pui cu zărghiţii: înaintând cu paşi mari spre cămăruţa mea, mai c-am dat de ţărănist, care venea cu ochii mari, ca un spiritist. Aşa să am parte că nebunu’ ăsta, de frică ce-i era, fugea invers, pen’ că s-a băgat în gura lupului, adică în birou’ furiosului. A intrat neinvitat, ceea ce totdeauna-i aşa de urât, şi faţă-n faţa cu Zarlenga i-a spus: „Trabucu’ surpriză eu l-am adus, că aşa mi-a venit pe chelie”. Fudulia-l pierde pe Limardo, mă gândeam în foru’ interior. Pe loc şi-a dat arama pe faţă: De ce n-a lăsat pe altcineva să plătească oalele sparte? Un băiat de-ai noştri nu mărturiseşte niciodată… Să fi văzut ce ciudăţenie a fost cu Zarlenga. A strâns din umeri, şi a scuipat ca şi cum n-ar fi fost la el acasă. Pe loc i-a trecut supărarea şi s-a făcut visător; mă tem că l-a apucat slăbiciunea, căci se temea că dacă-i dădea ce i se cuvine, nu numa’ unu’ dintre noi nu s-ar fi dat deoparte să se cărăbănească tot în noaptea aceea, profitând de somnu’ lui greu după aşa o treabă. Limardo a rămas cu mutra lui de loz necâştigător, şi stăpânu’ a câştigat o victorie morală care ne-a lăsat pe toţi laţi. Ipso facto am mirosit lucrătura: gluma asta nu era a ţăranului pen’ că donşoara sor’sa lu’ Fainberg iar s-a încurcat cu coproprietaru’ Bazarului Marele Hai, dintre Pueyrredón şi Valentín Gómez.
Regret că trebuie să vă dau o ştire care vă va afecta profund, dom’ Parodi, da’ a doua zi după explozie ne-a tulburat pacea o criză care a preocupat şi spiritele cele mai înclinate spre zaiafeturi. De spus e uşor, da’ să-l vedem pe cine-o trăieşte: Zarlenga şi Musante s-a ciorovăit! Îmi sparg capu’ cum a putut să aibă loc un aşa conflict la Nou’ Imparţial. De când un turc bondoc, prevăzut cu o juma’ de foarfece şi urlând ca un porc, s-a cărat înainte de supa de noapte la Tigru’ Bengolea, orice neînţelegere, orice ceartă nelalocu’ ei, e strict interzisă de direcţie. De asta nimeni nu-i precupeţeşte bucătarului o mână de ajutor, când îi linişteşte pe răsculaţi. Da’ cum am învăţat din anunţu’ împotriva tusei, exemplu’ trebuie să vină de sus. Dacă clasele conducătoare a căzut pradă pierzaniei, ce ne mai rămâne nouă, masa compactă a locatarilor. Vă înştiinţez că am trăit momente amare, cu spiritu’ la pământ, lipsindu-mi direcţia morală. Despre mine se poate spune orice, da’ nu că la o adică am fost defetist. De ce să semăn panica? Parc-aş fi avut o lăcată în gură. Din cinci în cinci minute defilam cu pretexte potrivite prin coridoru’ care duce la birou, unde Zarlenga şi Musante turba împreună, fără dărnicie pentru o insultă; apoi mă întorceam la şopronu’ celor de 0,60, repetând misterios: Aiureli! Aiureli! Obscurantiştii ăştia, cufundaţi într-un joc de cărţi, nici măcar nu se uita la mine; da’ cu răbdarea treci marea. Limardo, care curăţea cu unghiile dinţii pieptenului lu’ Laba Zdravănă, a trebuit să mă audă în cele din urmă. Fără să mă lase să termin, s-a sculat ca şi cum ar fi venit ora laptelui şi s-a pierdut din vedere înspre birou. Eu mă cruceam şi-l urmam ca o umbră. Dintr-o dată s-a întors şi mi-a vorbit cu o voce care m-a făcut să ascult: „Fii odată bun de ceva şi adă’ncoace pe loc toţi locatarii”. Nu l-am lăsat să spună de două ori şi m-am dus să adun gunoiştea asta. Am venit toţi ca unu’, afară de Marele Profil, care-a absentat în prima curte şi după aceea am descoperit că lipseşte lanţu’ de sârmă de la water. Coloana aceasta vie reprezenta toate straturile sociale: mizantropu’ se-nghesuia lângă bufon, 0,60 lângă 0,95, şmecheru’ cu Laba Zdravănă, cerşetoru’ cu milogu’, pungaşu’ mărunt, fără portofel, cu marele spărgător. Vechiu’ spirit al hotelului a retrăit o oră de adevărată expansiune. Tablou’ părea mai degrabă o friză: poporu’ după păstoru’ său; toţi, aşa zăpăciţi, am simţit că Limardo ne era şefu’. A înaintat şi, ajungând la birou, a deschis uşa nepoftit. Mi-am şoptit la ureche: Savastano, în cămăruţă. Vocea înţelepciunii a strigat în deşert; eram înconjurat de un zid de fanatici, care-mi bloca’ retragerea.
Ochii mei, înceţoşaţi de nervozitatea momentului, a prins o scenă ceva de speriat. Pe Zarlenga îl astupa pe jumate Napoleonu’, da’ pe bucăţica asta Juana Musante am înghiţit-o întreagă cu privirea; era în halat colorat şi papuci cu funde iar eu a trebuit să mă sprijin de unu’ de la 0,95. Limardo, plin de ameninţări ca un nor, a ocupat centru’ scenei. Care mai mult, care mai puţin, nimeni n-a dat de înţeles că Imparţialu’ urma să-şi schimbe proprietaru’. Ne şi curgea sudorile reci pe spate din plescăitu’ palmelor cu care Limardo urma să-l scuture pe Zarlenga.
Da’n loc de asta a luat cuvântu’, care întotdeauna-i neputincios faţă cu misteru’. A vorbit cu gura lui de aur şi a spus lucruri care încă-mi frământă mintea. În asemenea ocazii oratoru’ e de obicei o mare cădelniţă, da’ Limardo, fără prea multe voulez vous a luat-o pe şleau şi s-a servit cu o poliloghie din uso nostro despre gâlceava neînţelegerii. A spus că căsătoria e o treabă aşa de unită că trebuie să avem grijă să n-o despărţim, şi că Musante şi Zarlenga trebuia să se pupe în faţa tuturor, pentru ca clientela să ştie că se iubea.
Să-l fi văzut pe Zarlenga! Faţă cu un sfat aşa de sănătos, a rămas ca împăiat şi nu mai ştia cum să se poarte; da’ Musante, care are minte-n scăfârlie, nu-i aia care să înghită floricelele astea. S-a ridicat de parcă o trăsese în ţeapă. Să văd muierea asta aşa grandioasă şi aşa supărată mi-a ajuns că dacă mă găseşte un doftor mă trimite ca printr-un tub la Villa María. Musante n-a luat-o primprejur; i-a trântit ţărănistului că să se ocupe de căsătoria lui, dac-o avea, şi dacă-şi mai bagă râtu’, îl taie ca pe un porc. Zarlenga, ca să termine dezbaterea, a recunoscut că dom’ Renovales (absent pentru moment din cauză de Quilmes Bock la cofetăria Perla) avusese dreptate când vroise să-l dea afară pe Tadeo Limardo. I-a ordonat să iasă ca un scuipat, fără să-i pese că trecuse de opt. Sărmanu’ aiurit Limardo a trebuit să se grăbească să-şi facă valiza şi pachetu’, da-i tremura mâinile de tot şi Simón Fainberg s-a oferit să-l ajute; în harababură, ţărănistu’ a pierdut un briceag de os şi un pieptar de flanelă. Ochii ţăranului s-a umplut de lacrămi privind pentru ultima oară stabilimentu’ care-l adăpostise. Ne-a clătinat din cap în semn de adio, a intrat în noapte şi s-a pierdut, mergând spre necunoscut.
A doua zi la cântatu’ cocoşilor, Limardo m-a trezit, purtând un mate cu lapte pe care pe loc mi l-am apropriat, fără să-i cer dare de seamă de cum s-a întors la hotel. Un mate al unui alungat, care încă mă frige pe limbă. Puteţi să-mi spuneţi că Limardo s-a manifestat ca un anarhist nerespectând astfel ordinu’ hotelierului; da’ mai trebuie şi să vedem ce-nseamnă să fii privat de un adăpost care i-a costat atâta durere de cap pe proprietari şi că asta-i a doua natură.
Bând un mate aşa la repezeală m-a făcut să mă ruşinez; aşa că am preferat să mă restrâng în cămăruţă, zicând că-s bolnav. Când am îndrăznit să ies pe culoar, după câteva zile, unu’ dintre dezmăţaţi m-a infornat că Zarlenga încercase până la uşă să-l dea afară pe Limardo, da’ ăla s-a aruncat pe jos şi s-a lăsat călcat în picioare şi lovit, învingându-l cu rezistenţa pasivă. Feinberg nu mi-a confirmat faptu’, că-i un egoist care ţine totu’ pentru sine, ca să nu mă pună la curent cu zvonurile care-s aşa de necesare. Eu mă râd, că am o pilă grozavă la cei de la 0,95, da’ de data asta n-am făcut abuz că în luna precedentă le dădusem cu tifla. Din proprie experienţă ştiu că a eliberat pentru Limardo, instalând un pat cu gratii şi un bidon cu gaz, cămara pentru mături şi unelte de curăţenie, care-i sub scară. Avantaju’ era că putea să audă tot ce se petrecea în camera lu’ Zarlenga, că nu-i despărţea decât un perete de scânduri, făcut de mântuială. Din asta eu am rămas prost, pen’ că măturile după ce-a fost inventariate şi numerotate le-a mutat în cămăruţa mea, şi Fainberg a pus în joc machiavelismu’ ca să le lese lângă mine.
Schimbător mai e omu’! Fainberg, în privinţa măturilor, s-a dovedit un fanatic intransigent; în privinţa bunei înţelegeri în hotel, îi încurcă pe dezmăţaţi şi pe Limardo, ca să facă pace. Deoarece gâlceava de la motanu’ în roşu văpsit fusese deja uitată, Fainberg a trebuit să împroaspăteze memoria beligeranţilor, înfuriindu-i cu bancuri şi cu glume. Când rămăsese numa’ problema dacă să-şi spargă capetele sau să-şi tragă ghionţi, Fainberg a reuşit să schimbe vorba la vinurile medicale, care-aşa de chestie trebuie să mărturisesc că se pricepe bine, pen’ că cu câteva zile înainte doctoru’ Pertiné i-a împins un prospect pen’ ca să vândă sticle mari şi mici de Apaşu’ (mare vin sanitar aprobat de doctoru’ Pertiné). Eu am spus totdeauna că nimic nu-i mai bun decât alcoolu’ ca să împace sufletele, da’ băut în exces trebuie să intervină direcţiunea Noului Imparţial. Fapt e că deoarece pe de o parte era trei şi pe de alta unu’ înarmat, Fainberg i-a făcut să înţeleagă că unirea face puterea şi dacă vroia să bea, le dădea lichidu’ necesar pe-o nimica toată. Chilipirgiu’ care-i în fiecare le-a jucat festa: a’ cumpărat douăşpe sticle şi terminând-o pe a opta era Cei Patru Beţivani. Dezmăţaţii, care-s egoismu’ împieliţat, n-a făcut caz de că şi eu mă’nvârteam cu un păhărel, până ce ţărănistu’ s-a băgat glumind că să nu mă dispreţuiască pe mine, că şi el era un câine. Eu am folosit râsu’ spontan ca să pun mâna pe o înghiţitură care mai degrabă era o gargară, că-i greu să te obişnuieşti cu vinişoru’, care după aceea vă promit că-i ca un sirop, că împleticeşte limba, ca şi cum ai fi lins o oală cu miere. Fainberg, aşa înclinat spre Banca de împrumuturi, se interesează şi de arme de foc, şi a spus că dacă lu’ Limardo i-a luat un preţ de speriat pentru pistolu’ pe care-l purta la centură, el putea să-i obţină altu’ la fel pe un preţ de nimic. Dacă trăncăneala fusese deja vie, puteţi să vă închipuiţi unde-a ajuns când Marele Profil a început cu asta. Atâtea păreri, şi nici o înţelegere. Cum zicea Laba Zdravănă, cumpărând arme de foc îţi deschizi pe loc cazieru’; un dezmăţat s-a dovedit patriot inveterat al Ţintaşilor Elveţieni versus Ţintaşii Federali; eu m-am băgat cu poanta că armele le-ncarcă dracu’; Limardo, care era umflat de beţie, a spus că venise cu revolveru’ pen’ că urmărea un plan să omoare pe un bărbat; Fainberg a povestit cazu’ unui rus care n-a vrut să-i cumpere un revolver şi seara l-a speriat cu unu’ de şocolată.
A doua zi, ca să nu par indiferent, m-am apropiat de statu’ major al hotelului, care obişnuieşte să se reunească dis-de-dimineaţă în prima curte ca să consume ceva mate şi să pregătească planu’ de luptă. Astea-s şedinţe adevărate, unde locataru’ cel mai fudul primeşte o lecţie în schimbu’ a câteva adevăruri şi numa’l prind spionând că-l demontează ca pe un Meccano. Acolo era Treimea însăşi, cum zic dezmăţaţii: Zarlenga, Musante şi Renovales. Şi dat fiind că nu m-a înţepat, am luat ceva curaj. Am îndrăznit foarte firesc şi ca să nu mă scoată pe brânci le-am promis că le cânt o chestie bombă. Le-am povestit fără să mă încurc trăznaia cu împăcarea, fără să uit în sertar revolveru’ lu’ Limardo şi vinu’-doftorie a’ lu’ Fainberg. Să fi văzut ce mutră de lămâie a făcut. Eu, pentru orice eventualitate, le-am întors curu’, nu cumva să zică vreun pârâtor că spun poveşti direcţiunii, defect care nu-mi stă în fire.
M-am retras în ordine, ţinând ochii pe mişcările celor trei. N-a trecut multă vreme şi Zarlenga s-a dus drept la magazia de mături şi unelte unde dormea ţăranu’. Sărind chiar ca o maimuţă m-am aflat pe scară, şi am pus urechea pe trepte, ca să nu pierd nici o literă din ce spunea acolo. Zarlenga i-a cerut ţărănistului să-i dea revolveru’. Ălălaltu’, fără să ezite, a refuzat. Zarlenga i-a trântit o ameninţare, pe care nu vreau s-o amintesc ca să nu vă sperii, dom’ Parodi. Limardo, cu aşa o fudulie liniştită, a spus că nu-i pasă de ameninţări, pen’ că el era invulnerabil, ca şi cum ar fi avut o jachetă blindată, şi că nici mai mulţi Zarlenga împreună nu-l fac să se teamă. Inter nos, jacheta nu l-a ajutat, dacă o avea, că nu şi-a terminat zilele ci s-a aflat cadavru în cămăruţa mea.
– Cum s-a mântuit discuţia? – a întrebat Parodi.
– Cum se mântuie orice. Zarlenga n-avea să-şi piardă vremea cu un amărât de nebun. S-a dus cum venise, cu mâna goală.
Acum ajungem la duminica fatidică. Regret să mărturisesc că în ziua aia hotelu’ e mort, fără animaţie. Deoarece mă plictiseam ca un nenorocit, mi-a venit să-l scot pe Fainberg din neagra ignoranţă şi să-l învăţ să joace truco, ca să nu-l ia peste picior în barurile din fiece colţ. Dom’ Parodi, eu sunt înzestrat pentru asta; dovada-i că elevu’ a câştigat de la mine ipso facto doi pesos, din care a încasat vreo patruj de bani, şi ca să lichideze datoria m-a însărcinat să-l invit la un matineu la Excelsior. Nu degeaba se spune că Rosita Rosenberg e regina râsului. Parteru’ se desfăta ca şi cum i-ar fi gâdilat, chiar dacă eu nu prindeam nici un cuvânt, pen’ că vorbea într-o limbă de-a ruşilor ca să nu-i vândă nici Stâlpu’ Sinagogii, şi eu mă foiam aşteptând să ajungem la hotel pen’ ca Fainberg să-mi spună bancurile. Că numa’ de bancuri ne ardea când am ajuns sănătos înapoi în cămăruţă. Să fi văzut numa’ cum îmi arăta patu’; pătura şi cuvertura era numa’ o baltă; perna nu arăta mai bine, ca să spunem aşa; sângele umpluse până şi faţa saltelei iar eu mă întrebam unde-aveam să dorm în noaptea aia, pen’ că răposatu’ Tadeo Limardo era culcat în pat, mai mort decât un salam.
Natural că-n primu’ rând m-am gândit la hotel. Afară numa’ dacă vreun duşman nu şi-o fi închipuit că eu îl tăiasem pe Limardo şi murdărisem toată rufăria. Pe loc am ghicit că cadavru’ ăsta n-o să-i placă lu’ Zarlenga; şi aşa a fost, pen’ că curcanii l-a anchetat pân’ la după unşpe, care-i o oră când la Nou’ Imparţial nu se mai poate aprinde lumina. Pe când mă gândeam aşa, mai şi urlam ca un beţivan, pen’ că eu sunt ca Napoleon şi fac mai multe lucruri deodată. Nu exagerez: tot stabilimentu’ a venit când am chemat ajutor, fără să-l uit pe băiatu’ de bucătărie care mi-a astupat gura cu o cârpă aşa că aproape că obţine alt cadavru. A venit Fainberg, Musante, dezmăţaţii, bucătaru’, Laba Zdravănă şi ultimu’ dom’ Renovales. A doua zi eram cu toţii la zdup. Eu eram în elementu’ meu, satisfăcând tot felu’ de curioşi şi descriindu-le nişte tablouri vivace care-i lăsa aiuriţi. N-am neglijat partea detectivă, şi am obţinut informaţia că pe Limardo îl lichidaseră pe la vreo cinci după amiază, cu propriu’ lui briceag de os.
Vedeţi, clar că-s zăpăciţi ăia care spun că chestia asta inexplicabilă e un mister, pen’ că ar fi fost încurcătură mai mare dacă crima se produce noaptea, când hotelu’ se umple de feţe necunoscute, pe care nici nu-i numesc locatari, pen’ că după ce-a plătit patu’ se cară, adio şi n-am cuvinte.
Cu excepţia lu’ Fainberg şi un servitor, aproape toţi era la hotel, când s-a făcut vărsarea de sânge. Dup’ aia a ieşit că şi Zarlenga a lipsit de pe câmpu’ de onoare, pen’ că era la o luptă de cocoşi în Saavedra , mizând pe un cocoş al părintelui Argañaraz.




II


Peste vreo opt zile, Tulio Savastano s-a năpustit în celulă, agitat şi fericit. Cu greu a putut să bâiguie:
– V-am făcut trampa, señor. Uite-l pe jupânu’!
După el venea un domn cam astmatic, bărbierit, cu coamă căruntă şi ochi azurii. Hainele-i erau îngrijite şi negre; purta un fular de vigonie, şi Parodi a observat că avea unghiile lustruite. Cele două persoane respectabile s-au aşezat, natural, pe cele două bănci; Savastano, beat de slugărnicie, alerga iar şi iar prin celula mititică.
– În 42, domnişorul ăsta mi-a transmis mesajul dumneavoastră – a spus domnul cărunt –. Vedeţi, dacă vreţi să-mi vorbiţi de afacerea Limardo, eu n-am nici o legătură. Asasinatul ăsta m-a extenuat, şi la hotel avem parte de-o bârfă de speriat. Dacă ştiţi ceva, señor, mai bine luaţi legătura cu băiatul acela, Pagola, care-i însărcinat cu ancheta. Precis că vă rămâne recunoscător, pentru că ei nu văd nici cât un negru pe-ntunecime.
– Drept cine mă luaţi, don Zarlenga? Cu mafia asta eu n-am ce face. Adevărat, am anumite idei, şi dacă-mi faceţi favoarea să mă ascultaţi, s-ar putea să nu vă pară rău.
Dacă sunteţi de acord, începem cu Limardo. Tânărul ăsta, care-i tare deştept, credea că-i un spion trimis de soţul doamnei Juana Musante. Respect ideea, dar mă întreb, de ce să încurcăm povestea cu un spion? Limardo era funcţionar de poştă la Banderaló; deci, soţul doamnei. Nu veţi nega că-i aşa.
Vedeţi, vă voi relata toată povestea, aşa cum mi-o închipui. Dumneavoastră i-aţi luat soţia lui Limardo şi l-aţi lăsat să se chinuiască la Banderaló. După trei ani de părăsire, omul n-a mai suportat şi a hotărât să vină în Capitală. Cine ştie ce călătorie a făcut; fapt e că a ajuns distrus în timpul carnavalului. Îşi băgase sănătatea şi banii într-un voiaj de mizerie, şi pe deasupra a aşteptat zece zile într-un ţarc, până a văzut femeia pentru care se chinuise să vină de departe. Zilele astea pe 0,90 fiecare i-au epuizat capitalul.
Dumneavoastă, în parte de ruşine, în parte de milă, aţi lăsat să se înţeleagă că Limardo era un bărbat şi jumătate; până când v-a luat limba pe dinainte şi l-aţi făcut moftangiu. Mai apoi, când l-aţi văzut că apare în hotelul dumneavoastră, fără un sfanţ acolo, n-aţi pierdut ocazia de a-l favoriza, ceea ce însemna că iar îl ofensaţi. Aici a început contrapunctul: dumneavoastră vă îngrijeaţi să-l umiliţi; celălalt, să se umilească. L-aţi relegat la şopronul celor de 0,60, şi pe deasupra l-aţi însărcinat cu contabilitatea; lui Limardo nu-i ajungea şi în scurtă vreme a început să repare burlanele ba chiar să vă cureţe pantalonul. Doamna, prima dată că l-a văzut, s-a înfuriat pe el şi i-a spus să se care.
Şi Renovales a sprijinit expulzarea, scârbit de comportarea omului şi de tratamentul nelalocul lui pe care i-l dădeaţi. Limardo a rămas la hotel şi a căutat alte umilinţe. Odată, nişte haimanale vopseau un motan; Limardo s-a băgat, nu atât din bunătate, ci pentru că voia să fie pedepsit. L-au pedepsit, şi pe deasupra dumneavoastră i-aţi băgat pe gât un candial şi mai mult decât o insultă. După aia a fost chestia cu trabucul. Gluma asta a rusului a costat hotelul dumneavoastră un milog serios. Limardo a făcut-o pe vinovatul, dar de data aceasta dumneavoastră nu l-aţi pedepsit, deoarece începuseţi să bănuiţi că prin umilinţele astea el intenţiona ceva tare urât. Dar până atunci fusese vorba numai de lovituri sau de insulte; Limardo a căutat o ofensă mai intimă; atunci când dumneavoastră şi doamna v-aţi certat, omul a strâns public şi v-a cerut să vă împăcaţi şi să vă sărutaţi faţă cu toţi. Gândiţi-vă ce înseamnă asta: soţul adună chibiţi ca să ceară de la soţie şi de la amant să se iubească iar. Dumneavoastră l-aţi alungat. În dimineaţa următoare s-a întors, pregătind mate şi pentru ultimul nenorocit din hotel. Apoi a fost chestia cu rezistenţa pasivă, care-i alt nume pentru a se lăsa călcat în picioare. Dumneavoastră, ca să-l obosiţi, i-aţi destinat coteţul acela lângă camera dumneavoastră, unde putea să audă în voie giugiulelile dintre dumneavoastră doi.
Apoi l-a lăsat pe rus să-l împace cu dezmăţaţii. A înghiţit-o şi pe asta, căci planul lui era ca toată lumea să-l înjosească. Ba s-a şi insultat singur: s-a pus la nivelul domnului acesta, aici de faţă – s-a tratat pe sine însuşi de câine. În seara aceea băutura l-a făcut să vorbească şi a spus că adusese revolverul ca să omoare un bărbat. Un denunţător a adus povestea la direcţiunea hotelului; dumneavoastră aţi vrut să-l alungaţi iar, dar de data asta Limardo v-a înfruntat şi v-a dat să înţelegeţi că era invulnerabil. Dumneavoastră n-aţi înţeles bine ce voia să spună, dar v-aţi speriat. Acum ajungem la încurcătură.
Tânărul Savastano s-a pus pe vine, ca să audă mai bine. Parodi l-a privit distras şi l-a rugat să aibă bunătatea să se retragă, deoarece poate că nu se potrivea să audă restul. Savastano, zăpăcit, mai că n-a nimerit uşa. Parodi a continuat fără să se grăbească:
– Cu câteva zile mai înainte, tânărul acesta, care tocmai ne-a onorat cu absenţa lui, surprinsese nu ştiu ce încurcătură între rusul Fainberg şi o domnişoară, Josefa Mamberto, de la mercerie. A scris tâmpenia asta pe nişte inimioare şi în loc de nume a pus iniţiale. Doamna, soţia dumneavoastră, care le-a văzut, şi-a închipuit că J. M. vrea să spună Juana Musante. I-a spus bucătarului dumneavoastră să-l pedepsească pe sărmanul nenorocit, şi pe deasupra i-a păstrat ranchiună. Şi ea bănuise un scop în spatele umilinţelor lui Limardo; când a auzit că venise cu revolverul „ca să omoare un bărbat”, a înţeles că ea nu era ameninţată şi s-a temut, fireşte, pentru dumneavoastră. Ştia că Limardo era laş; s-a gândit că strângea înjosiri ca să ajungă într-o poziţie imposibilă şi să fie obligat să ucidă. Avea dreptate, doamna; omul era decis să ucidă; dar nu pe dumneavoastră: pe altul.
Duminica era o zi moartă la hotel, cum a spus tovarăşul dumneavostră. Dumneavoastră ieşiseţi; eraţi la Saavedra, mizând pe un cocoş de-al lui popa Argañaraz. Limardo a intrat în camera dumneavoastră, cu revolverul în mână. Doamna Musante, văzându-l că apare, a crezut că venise să vă omoare pe dumneavoastră. Atâta-l dispreţuia, că nu-i fusese ruşine să-i şterpelească un briceag de os, când îl alungaseră. Acum a folosit briceagul acela ca să-l omoare. Limardo, cu revolverul în mână, nu s-a opus. Juana Musante a pus cadavrul în laviţa lui Savastano, ca să se răzbune pentru chestia cu inimile. Cum vă veţi fi amintit, Savastano şi Fainberg erau la teatru.
Până la urmă, Limardo a primit ce voise. Fără îndoială, adusese revolverul ca să omoare un bărbat; însă bărbatul acela era el. Venise de departe; luni multe cerşise dezonoarea şi ofensa, ca să-şi dea curaj pentru sinucidere, căci singurul lucru pe care-l dorea era moartea. Mă mai gândesc că, înainte de moarte, dorea s-o revadă pe doamna.

index.php

regretabil, Hyperliteratura

este o adunătură de mormoloci care trezesc sila, am pierdut circa o lună timpul cu ei, cred că nu vor lăsa urme vizibile în viitor.Este o opinie.
Poietul Fuse și gorgona Muse mi-au șoptit - pleacă nene, repejor, mi-am amintit de un tablou al lui Boecklin, „Lupta dintre centauri”, unde unul mai tinerel îi zdobește țeasta unui centaur mai bătrâior. Eu am scăpat.