|
Tudor Vianu- 50 de ani de la despărțire
|
|
L-am cunoscut pe Tudor Vianu doar din vedere.
Treceam pe Calea Victoriei și am intrat
la o librărie unde era prezentată o carte. Vianu vorbea cu eleganța unui
profesor de la Sorbonna, avea un prestigiu extraordinar și era ascultat cu sfințenie.
Citind articolele sale, opinia mea s-a confirmat. S-a născut la8 ianuarie 1898, după stil nou, la Giurgiu și a decedat la 21 mai 1964, la București. Estetician, critic și istoric
literar, poet, eseist, filosof și traducător, el a acoperit o arie culturală
extinsă. Era fratele mai mare al publicistului Alexandru Vianu. Fiul său, Ion Vianu, este un cunoscut medic psihiatru
și scriitor. Tatăl său a fost medic și a
participat la Războiul de Independență din 1877. În anul 1915, Tudor Vianu
devine student la Facultatea de Filosofie și Drept din București. Obține titlul de doctor în
filosofie al Universității din Tübingen. În perioada de doctorat a purtat o
corespondență susținută, punctată de întâlniri amicale, cu prietenul său din
liceu, poetul Ion
Barbu, care
studia matematica la Göttingen. Creația lui a acoperit exact patru decenii: de
la apariția în 1928, în germană, a volumului de debut, totodată și
primul său studiu de estetică, valorificare a tezei sale de doctorat susținută
la Facultatea de Filozofie Eberhard Karl a Universității din Tübingen, (în noiembrie 1923), Das
Wertungsproblem in Schillers Poetik. Über naive und sentimentalische Dichtung
(Problema valorizării în poetica lui Schiller) și până la volumul apărut postum
Arghezi, poet al omului, purtând subtitlul „Cântare Omului” (explorând
un domeniu al literaturii comparate), ultimul său studiu antum, intrat
la tipar chiar în ziua dispariției autorului și apărut după puțin timp, la
începutul verii anului 1964. Teza de doctorat a fost lăudată de Lucian Blaga, cu care Vianu era coleg în
paginile revistei Gândirea, mai ales pentru trimiterile
permanente le Expresionismul german, de care Blaga însuși era
puternic influențat în epocă.În anul 1931 apare volumul Arta și frumosul.
Din problemele constituției și relației lor. În 1933 publică în volum un
mic studiu care va deveni unul de referință în bibliografia studiilor despre
Hegel, intitulat Influența lui Hegel în cultura română. Anul 1934 este
deosebit de fast pentru cariera sa academică, îi apar două volume, primul volum
din Estetica sa, în care sunt incluse capitolele Problemele
preliminare ale esteticii, Valoarea estetică și atitudinea estetică
și Opera de artă, iar în 1936 va apărea volumul al doilea, care includea
alte două părți, Structura și creația artistică și Receptarea operei
de artă. În 1934 publică și Istoria esteticii de la Kant până astăzi
la Institutul de arte grafice Bucovina. În 1937 își adună articolele de
estetică publicate până atunci în antologia Filosofie și poezie, cu
precizarea că, în ediția a doua din 1943, studiile vor fi complet diferite deși
titlul se păstrează același. În 1941 tipărește Arta prozatorilor români,
poate cea mai cunoscută și mai comentată dintre cărțile sale, un exemplu de
analiză stilistică în care este anticipată acribia formalismului sau a structuralismului.
În 1942 publică la Editura Cugetarea volumul Introducere în teoria
valorilor, întemeiată pe observația conștiinței. După reforma
învățământului din 1947 este scos de la catedra sa de Estetică și preia cursul
de istorie a literaturii universale, devenind un precursor al comparatismului
literar de la Facultatea de Litere a Universității din București. Între 1946 și
1947 a fost ambasador al României la Belgrad. Anul 1952 îl surprinde în afara
Facultății, devine simplu cercetător la Institutul de Lingvistică, lucrând la Dicționarul
limbii române moderne și la Dicționarul limbii poetice a lui Mihai
Eminescu. După 1955 este reintegrat în mediul academic universitar și se
dedică redactării unor studii, micro-monografii despre Cervantes, Shakespeare,
Camoens, Voltaire, Goethe, F.M. Dostoievski, Stendhal,
Odobescu. Toate aceste studii vor fi ulterior în volumul Studii de
literatură universală și comparată. Studiile de stilistică sunt reunite în
alte două antologii Probleme de stil și artă literară și Problemele
metaforei și alte studii de stilistică. În anii 1961 și respectiv 1963 apar Jurnalul, un pseudo jurnal de fapt
conținând texte cu caracter publicistic, și Idei trăite, volume în care
Tudor Vianu își creionează personalitatea de umanist și filolog complet, de om
al Renașterii.Este fondatorul școlii de stilistică a Facultății de Litere din
București și inițiator al catedrei de literatură universală, căreia i-a fost
multă vreme șef. Tudor Vianu a fost profesor titular de estetică, director al Teatrului Național (1945). Istoricul literar Henri Zalis a fost apropiat
de profesorul Tudor Vianu, a scris despre opera sa. Vom prelua citate din ”O istorie condensată a
literaturii române” ( Ed. Bibliotheca-2005) – „ Vianu – un constant exeget al temelor
mari – prometeicul versus demonii interiori, erosul bivalent, proustianismul,
umanismul goethean, sadovenian, focul
purificator al erudiției, demnitatea culturii…Spirit doct, de mare
generozitate și disciplină mentală, Tudor Vianu
a modelat un tip de trăire universitară cum nu prea am avut nici în
perioada interbelică, nici în cea controlată de
comunism”. Dacă vorbim despre
rezistența prin cultură, nu pputem omite numele lui Tudor Vianu.
Boris Marian
