Busola lui Mihail Sebastian
Ecoul cărţii Martei Petreu, „Diavolul şi ucenicul său, Nae Ionescu şi Mihail Sebastian” nu s-a risipit. Mihail Sebastian- adept al fascismului ( desigur, de tip mussolinian , fără antisemitismul nazist)? O teză care cuprinde două direcţii demne de a fi discutate - este fascismul atractiv pentru un intelectual, ca soluţie la o soluţie de criză? A doua – era Sebastian atât de „hipnotizat” de Nae Ionescu, încât să renunţe la propriile opinii, probabil, umaniste ? Din păcate răspunsul este parţial afirmativ în ambele cazuri. Şi astăzi sunt destui care văd ieşirea din criză ( politică, economică) prin dictatură. România a cunoscut trei dictaturi succesive – carlistă, care nu a adus nimic esenţial, fiind şi cea mai scurtă( februarie 1938- septembrie 1940), dictatura antonesciană, o dictatură de război, deci sângeroasă ( 1940-1944) şi dictatura peceristă ( Dej, Ceauşescu). Eu nu folosesc cuvântul comunistă, pentru că respect pe comuniştii utopici din Evul Mediu, care nu erau dictatori. Din păcate, Mihail Sebastian, strălucitul elev de la Brăila, adus la ziarul „ Cuvântul” de Nae Ionescu, ca să scrie , nu a realizat la timp faptul că „revoluţia” propusă de discipolii lui Nae Ionescu este puternic orientată spre extremism nu numai politic, dar şi naţionalist-xenofob. Dar nu anti-armenesc, pentru că apropiaţi ai Legiunii şi ai lui Nae Ionescu erau Arşavirii, armeni. Singurul evreu care colabora sincer cu Profesorul- Diavol era Mihail Sebastian. Mai mult, în 1935, scriitorul solicită şi i se aprobă schimbarea numelui, în acte din . Hechter, în Sebastian, când Nae Ionescu scrisese celebra prefaţă la cartea „ De 2000 de ani”, în care afirma senin – „Hechter eşti bolnav, Iuda trebuie să sufere”. De ce ? O acuză veche de 2000 de ani era reluată de un intelectual de frunte din interbelic, aceea de trădare şi de nerecunoaştere a Mântuitorului. Sebastian nu s-a convertit. Nu credem că ar fi dorit aşa ceva. Nicolae Steinhardt a mers mult mai departe pe calea despărţirii de propriile origini- el s-a călugărit, după ce, în închisoare, a legat prieteşug cu diverşi legionari. Astăzi este considerat un sfânt. Creştinii au dreptul să-l considere ca atare, evreii –mai puţin. Dar nimeni nu-i poate nega talentul de scriitor, ca şi inteligenţa, cultura. Revenim la Sebastian. Relaţia sa cu Mircea Eliade a fost confuză. Eliade îşi scotea cămaşa verde când îl vizita Sebastian. La aflarea veştii despre moartea violentă a lui Sebastian, Eliade şi-a exprimat un sincer regret. La fel cum Sebastian a fost singurul evreu care a plâns la moartea profesorului Nae Ionescu, în martie 1940. Se spune într-un caiet cultural, coordonat de Geo Şerban, despre Sebastian că „a stat sub vremi”, după vorba unui cronicar. Puţini scriitori din veacul XX în literatura română s-au bucurat de atâta atenţie ca Sebastian, dar nu atât ca dramaturg sau prozator, în care a fost , cum s-ar spune de „raftul doi”, deşi dramaturgia sa este superioară multor altor scrieri din contemporaneitate, cât ca autor al „Jurnalului”. El a fost un foarte activ jurnalist, analist politic, cronicar dramatic de mare fineţe.Avea o cultură bogată, am spune, de tip occidental. De aceea este greu de explicat cum de a ajuns să admire o ideologie totalitarist-fascistă de tip italian. Desigur, influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare, dar titlul şi modul de abordare al Martei Petreu sunt, după opinia noastră, oarecum abuzive. Sebastian a rămas, esenţialmente, un umanist, spre deosebire de profesorul- Diavol, care a admirat fără rezerve şi nazismul şi legionarismul, Sebastian nu a ajuns la acest stadiu de imoralitate politică. Vin unii astăzi şi spun că Legiunea avea scopuri nobile, că a fost abătută de la obiectivele ei ba de Gh. Duca, de Iorga, de Carol II, de Armand Călinescu, chiar de Horia Sima, ca să nu mai spunem de agenţii NKVD care, zice-se, s-ar fi strecurat în cadrul Legiunii. Dar se uită faptul că primul mentor al lui Corneliu Zelea Codreanu, după tatăl său, un antisemit de origine poloneză, a fost profesorul ieşean A.C.Cuza. Acest om mediocru ca intelect a condus prima formaţiune antisemită din România, a perorat toată viaţa împotriva evreilor, numindu-i exclusiv jidani, dar nici Legiunea nu l-a suportat din cauza rigidităţii şi aroganţei sale de om mărginit. Este adervărat că tineri dotaţi, intelectuali de marcă au susţinut Legiunea direct sau doar prin simpatie, dar au fost destui care au detestat-o pentru că manifestările ei erau de tip anarhist, deşi programul ei vorbea de ordine,de eliminarea corupţiei. Atragerea unor categorii de oameni fără nici o pregătire, dar şi a unor preoţi care nu respectau nici Decalogul ( să nu ucizi!), ca şi a unor haimanale care s-au dedat la jafuri, asasinate în perioada când Legiunea s-a aflat la putere alături de Antonescu a dovedit că aşa zisa puritate a Mişcării era foarte puţin credibilă. Nici Hitler nu a susţinut direct o asemenea Mişcare, care amintea de trupele SA, pe care Hitler le decapitase în 1934, prin asasinarea bunului său prieten Ernst Roehm.
Ion Vianu l-a comparat pe Sebastian cu personajul Swan al lui Proust. Margareta Sterian spunea că „viaţa lui a fost doar un început”. T. Teodorescu-Branişte a scris un emoţionant necrolog. Accidentul cu camionul , în urma căruia Sebastian a murit la o vârstă cu adevărat tînără, la 37 de ani, când alţii abia încep să se afirme a trezit bănuieli. În 1948 era ucis la Minsk cu un glonţ în spate şi apoi călcat tot de un camion, actorul Solomon Mihoels, preşedintele Comitetului Evreiesc care a adus mari servicii în relaţiile URSS şi SUA, în timpul războiului. Unii s-au gândit că Sebastian ar fi fost asasinat în 1945, tot de agenţi sovietici. Este oarecum îndoielnic, pentru că influenţa sa politică era neglijabilă. Dar orice este posibil, cert este că şoferul a fost ascuns, era normal să se ascundă. Constantin Vişoianu a deplâns şi el moartea scriitorului. La funeralii au participat numeroase personalităţi, mulţi dintre ei urmând apoi calea detenţiei, deportării sau exilului.
Piesa „Steaua fără nume” a fost ecranizată în România, după război de Henri Colpi cu Marina Vlady şi Cristea Avram, în rolurile principale, ca şi de studioul Mosfilm( fosta URSS). A fost jucată prima oară în timpul războiului şi al dictaturii antonesciene, sub semnătura unui anodin Victor Mincu, rolurile fiind interpretate de Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Nineta Gusti, Mircea Şeptilici, ş.a. Printre cei care au mai scris despre Sebastian amintim pe Ov.S.Crohmălniceanu, Camil Baltazar, Paul Cornea, Henri Zalis, Gina Sebastian Alcalay, Andrei Oişteanu, Baruch Cohen ( Canada), Leon Volovici (Israel), Constantin Trandafir, Iulian Băicuş, Iulia Popovici, C.Stănescu, Jean Askenasy, Virgil Duda (Israel), Radu Cosaşu, Marin Mincu, Norman Manea, ş.a. ( ordinea este aleatorie).
Nu ştim ce ar fi făcut Sebastian, dacă nu murea în 1945 – ar fi colaborat cu un regim care nu putea să-i fie drag şi nici el acestui regim, ar fi fugit din ţară ( puţin credibil pentru că putea să plece şi înainte de război, ca mulţi alţi intelectuali din România), ar fi făcut puşcărie, unde nu credem că ar fi rezistat mult timp? Busola s-a oprit în 1945. A salutat înfrângerea Germaniei naziste, anularea legilor rasiale. Mai departe nu ştim, iar speculaţiile de genul celor făcute marginal la cartea Martei Petreu, care nu a inventat nimic, dar nici nu a comentat foarte corect, sunt de prisos. BORIS MARIAN
Kafka
Kafka - un profet fără voie
La vârsta de 40 de ani (fără o lună), în data de 3 iunie 1924 a murit în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena, unul dintre „coloşii” prozei moderne, Franz Kafka ( nici nu şi-ar fi închipuit o asemenea postimitate). Alături de Einstein, Freud, numele său este unul dintre cele mai vehiculate, deşi nu toţi ştiu ce a scris, de ce a scris, etc. Manuscrisele sale au fost salvate de prietenul Max Brod , căruia Franz i-a cerut cu limbă de moarte să le ardă. Viaţa lui Kafka a fost un dezastru sub aspect social, sentimental, a iubit două femei de nivel intelectual excepţional, Dora şi Milena. Kafka era prizonierul propriilor îndoieli, dar credea în Binele Suprem şi nu era un nihilist. „În lupta dintre lume şi tine, alege lumea”, spunea cu sinceritate. „Metamorfoza”, povestirea în care funcţionarul Gregor Samsa, alias Kafka se transformă într-un gândac-gigant exprimă perfect disperarea scriitorului faţă de traiul impus de familie, de tatăl său, un mic tiran din lumea afacerilor, căruia îi adresează o scrisoare pe cât de sfâşietoare, pe atât de inutilă. Comunicarea dintre Kafka şi lumea filistină, lumea lacomă de câştig, lumea insensibilă la o evoluţie spirituală, nu există. Nici lumea literară nu l-a primit cu braţele deschise. Cineva i-a reproşat că bagajul său de cuvinte, în limba germană este sărac, deşi la Praga se vorbea şi se scria într-o germană frumoasă, literară. Un reproş oarecum asemănător i-a adus cineva lui Caragiale, fără a înţelege că scriitorii care ştiu să concentreze ideea în puţine cuvinte ajung, uneori, la culmile artei pe căi mai trudnice şi mai demne de urmat. Romanele „Procesul” şi „Castelul” sunt adevărate „previziuni” ale violenţelor şi lipsei de comunicare, ale dominaţiei răului ce se vor manifesta peste un deceniu, de la moartea sa în Europa şi în lume. „Colonia penitenciară” are o putere de sugestie ce face din Kafka un profet din vremurile biblice. Călăul este sfâşiat de propria maşinărie diabolică pe care el o inventase. Nu este Hitler acela, nu este Stalin acela, nu sunt toţi torţionarii cei mari din ţările satelit ale Moscovei, acei călăi distruşi de propria maşinărie? Despre moartea lui Kafka a scris jurnalista cehă Milena Jasenska, ea însăşi ucisă în 1942, în lagărul de la Ravensbruck. Kafla îl admira pe Dostoievski, primul mare scriitor care a pus în faţa lumii chipul înşelător al Răului, al celui care îl refuză pe Dumnezeu. Kafka era un credincios moderat. Paul Celan, un alt om chinuit de remuşcări, dar din motive diferite, poetul suferind din cauza morţii părinţilor ucişi în Holocaust, l-a admirat nespus, a tradus din „momentele” kafkiene. La noi, D.Ţepeneag, Mircea Ivănescu, Ion Ianoşi ( acesta l-a comparat cu Patriarhul Iaacov în lupta cu Îngerul) au tradus şi au scris despre Kafka. Nu se aminteşte prea des de intenţia lui Kafka de a pleca în Palestina cu prietena sa, Felicia Bauer, dar starea sănătăţii l-a oprit de la acest pas determinant în viaţa şi cariera sa. Europa ar fi pierdut pe unul din marii ei scriitori. Un prieten al său, actorul Loewy, din Lvov, care l-a influenţat mult în tinereţe, a murit în timpul Holocaustului, în 1942, la Treblinka. Am putea să ne întrebăm câţi Kafka, Fundoianu au pierit în flăcările Holocaustului? Thomas Mann a fost unul dintre primii scriitori care au recunoscut valoarea de neignorat a scrierilor lui Kafka, deşi manierele celor doi prozatori erau complet diferite. Joyce, Musil, Canetti au fost şi ei admiratori fără rezerve. Spre deosebire de Nietzsche, care afirma că Dumnezeu a murit şi că a venit vremea „supraomului”, Kafka a creat cu un fel de Charlie Chaplin, dar tragic, un om supus tuturor nedreptăţilor, dar nu este acest om adevăratul martir- mântuitor al vremurilor moderne? Este interesant că un model al lui Kafka a fost Flaubert cu a sa doamnă Bovary. Constrângerile sociale, prejudecăţile sunt conştientizate cu aceeaşi intensitate.
Kirkegaard spunea că „nimic nu este mai teribil, dar şi mai de preţ, decât a trăi ca Individ”. Printre scriitorii români care pot fi comparaţi cu Kafka, sub specia omenilor suferinzi, putem să-l numim pe Max Blecher. Laureatul cu Nobel, W.H.Auden îl compara pe praghez cu Dante, Shakespeare, Goethe. Nu este vorba de întinderea operei, ci de impact. Eugen Ionescu şi Orwell sunt urmaşii săi direcţi.
„Situaţia în care ne găsim este aceea a păcatului, indiferent de vinovăţie” – aceste cuvinte prevestesc şi Gulagul şi Holocaustul. „Există un ţel, dar nici un drum, doar o ezitare”...”Răului nu-i poţi plăti în rate, dar încerci”
”În faţa Legii stă un uşier”, este începutul uneia din paginile de aur ale lui Kafka. Adică Legea mai are o piedică în faţă – Uşierul. Acest Uşier face istoria. De aceea Raiul nu va exista niciodată pe pământ. Şoarecele se plângea că lumea este prea mare pentru el. Lumea se micşoră, veni o pisică şi înfulecă şoarecele. Este o fabulă despre libertate şi despre cum nu ştim să o apreciem.. „Nu am făcut rău nimănui, dar nimeni nu vine să mă ajute când sunt un pericol”. Oare nu am greşit cu toţii faţă de personajul K.? Cu amărăciune a scris Kafka despre Don Quijote şi despre Prometeu, victime ale propriilor conştiinţe de oameni naivi. În afară de ciclul „America”, la care nu ne oprim considerând că a fost o experienţă eşuată a lui Kafka, nu există rând din scrierile lui care să nu te lase într-o profundă contemplare, nostalgie, participare la soarta contemporanilor noştri, care să nu te îndemne la iubirea de aproapele, la care ne îndeamnă Credinţa de mii de ani. Mormântul lui Kafka este acoperit de o piatră atinsă de timp, nimeni nu a profanat mormântul, poate că şi cei mai înrăiţi duşmani ai umanismului nu au avut curajul să se atingă de acest modest şi ” totodată” străluminat profet.
BORIS MARIAN
La vârsta de 40 de ani (fără o lună), în data de 3 iunie 1924 a murit în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena, unul dintre „coloşii” prozei moderne, Franz Kafka ( nici nu şi-ar fi închipuit o asemenea postimitate). Alături de Einstein, Freud, numele său este unul dintre cele mai vehiculate, deşi nu toţi ştiu ce a scris, de ce a scris, etc. Manuscrisele sale au fost salvate de prietenul Max Brod , căruia Franz i-a cerut cu limbă de moarte să le ardă. Viaţa lui Kafka a fost un dezastru sub aspect social, sentimental, a iubit două femei de nivel intelectual excepţional, Dora şi Milena. Kafka era prizonierul propriilor îndoieli, dar credea în Binele Suprem şi nu era un nihilist. „În lupta dintre lume şi tine, alege lumea”, spunea cu sinceritate. „Metamorfoza”, povestirea în care funcţionarul Gregor Samsa, alias Kafka se transformă într-un gândac-gigant exprimă perfect disperarea scriitorului faţă de traiul impus de familie, de tatăl său, un mic tiran din lumea afacerilor, căruia îi adresează o scrisoare pe cât de sfâşietoare, pe atât de inutilă. Comunicarea dintre Kafka şi lumea filistină, lumea lacomă de câştig, lumea insensibilă la o evoluţie spirituală, nu există. Nici lumea literară nu l-a primit cu braţele deschise. Cineva i-a reproşat că bagajul său de cuvinte, în limba germană este sărac, deşi la Praga se vorbea şi se scria într-o germană frumoasă, literară. Un reproş oarecum asemănător i-a adus cineva lui Caragiale, fără a înţelege că scriitorii care ştiu să concentreze ideea în puţine cuvinte ajung, uneori, la culmile artei pe căi mai trudnice şi mai demne de urmat. Romanele „Procesul” şi „Castelul” sunt adevărate „previziuni” ale violenţelor şi lipsei de comunicare, ale dominaţiei răului ce se vor manifesta peste un deceniu, de la moartea sa în Europa şi în lume. „Colonia penitenciară” are o putere de sugestie ce face din Kafka un profet din vremurile biblice. Călăul este sfâşiat de propria maşinărie diabolică pe care el o inventase. Nu este Hitler acela, nu este Stalin acela, nu sunt toţi torţionarii cei mari din ţările satelit ale Moscovei, acei călăi distruşi de propria maşinărie? Despre moartea lui Kafka a scris jurnalista cehă Milena Jasenska, ea însăşi ucisă în 1942, în lagărul de la Ravensbruck. Kafla îl admira pe Dostoievski, primul mare scriitor care a pus în faţa lumii chipul înşelător al Răului, al celui care îl refuză pe Dumnezeu. Kafka era un credincios moderat. Paul Celan, un alt om chinuit de remuşcări, dar din motive diferite, poetul suferind din cauza morţii părinţilor ucişi în Holocaust, l-a admirat nespus, a tradus din „momentele” kafkiene. La noi, D.Ţepeneag, Mircea Ivănescu, Ion Ianoşi ( acesta l-a comparat cu Patriarhul Iaacov în lupta cu Îngerul) au tradus şi au scris despre Kafka. Nu se aminteşte prea des de intenţia lui Kafka de a pleca în Palestina cu prietena sa, Felicia Bauer, dar starea sănătăţii l-a oprit de la acest pas determinant în viaţa şi cariera sa. Europa ar fi pierdut pe unul din marii ei scriitori. Un prieten al său, actorul Loewy, din Lvov, care l-a influenţat mult în tinereţe, a murit în timpul Holocaustului, în 1942, la Treblinka. Am putea să ne întrebăm câţi Kafka, Fundoianu au pierit în flăcările Holocaustului? Thomas Mann a fost unul dintre primii scriitori care au recunoscut valoarea de neignorat a scrierilor lui Kafka, deşi manierele celor doi prozatori erau complet diferite. Joyce, Musil, Canetti au fost şi ei admiratori fără rezerve. Spre deosebire de Nietzsche, care afirma că Dumnezeu a murit şi că a venit vremea „supraomului”, Kafka a creat cu un fel de Charlie Chaplin, dar tragic, un om supus tuturor nedreptăţilor, dar nu este acest om adevăratul martir- mântuitor al vremurilor moderne? Este interesant că un model al lui Kafka a fost Flaubert cu a sa doamnă Bovary. Constrângerile sociale, prejudecăţile sunt conştientizate cu aceeaşi intensitate.
Kirkegaard spunea că „nimic nu este mai teribil, dar şi mai de preţ, decât a trăi ca Individ”. Printre scriitorii români care pot fi comparaţi cu Kafka, sub specia omenilor suferinzi, putem să-l numim pe Max Blecher. Laureatul cu Nobel, W.H.Auden îl compara pe praghez cu Dante, Shakespeare, Goethe. Nu este vorba de întinderea operei, ci de impact. Eugen Ionescu şi Orwell sunt urmaşii săi direcţi.
„Situaţia în care ne găsim este aceea a păcatului, indiferent de vinovăţie” – aceste cuvinte prevestesc şi Gulagul şi Holocaustul. „Există un ţel, dar nici un drum, doar o ezitare”...”Răului nu-i poţi plăti în rate, dar încerci”
”În faţa Legii stă un uşier”, este începutul uneia din paginile de aur ale lui Kafka. Adică Legea mai are o piedică în faţă – Uşierul. Acest Uşier face istoria. De aceea Raiul nu va exista niciodată pe pământ. Şoarecele se plângea că lumea este prea mare pentru el. Lumea se micşoră, veni o pisică şi înfulecă şoarecele. Este o fabulă despre libertate şi despre cum nu ştim să o apreciem.. „Nu am făcut rău nimănui, dar nimeni nu vine să mă ajute când sunt un pericol”. Oare nu am greşit cu toţii faţă de personajul K.? Cu amărăciune a scris Kafka despre Don Quijote şi despre Prometeu, victime ale propriilor conştiinţe de oameni naivi. În afară de ciclul „America”, la care nu ne oprim considerând că a fost o experienţă eşuată a lui Kafka, nu există rând din scrierile lui care să nu te lase într-o profundă contemplare, nostalgie, participare la soarta contemporanilor noştri, care să nu te îndemne la iubirea de aproapele, la care ne îndeamnă Credinţa de mii de ani. Mormântul lui Kafka este acoperit de o piatră atinsă de timp, nimeni nu a profanat mormântul, poate că şi cei mai înrăiţi duşmani ai umanismului nu au avut curajul să se atingă de acest modest şi ” totodată” străluminat profet.
BORIS MARIAN
Boala etichetărilor
Boala etichetărilor sau onoarea pierdută
a unui bibisist
Un coordonator al unei reviste online cu nume scurt, fost colaborator la BBC îmi face onoarea de a duce un război de circa şase luni. Totul a pornit de la faptul că eu am menţionat pe propriul meu blog faptul că am studiat la Moscova, între anii 1961-1965, dar omul nu ştie ce am studiat. Am urmat cursurile unuia dintre cele mai bune institute de chimie fină, absolvindu-l cu nota maximă, ca specialist în sinteza cauciucului. Trimiterea mea la studii s-a făcut în urma rezultatelor foarte bune la Institutul Politehnic din Bucureşti, ca şi al sprijinului unuia dintre oamenii de valoare, evreu de origine, ministru al chimiei, în anii 50-70, Mihail Florescu. Fostul bibisist m-a etichetat imediat bolşevic, rollerian, stalinist, mă mir că nu l-a amestecat şi pe Troţki în povestea aceasta. Este un fenomen caracteristic anilor de după prăbuşirea sistemului comunist în Europa. Oricare om care a avut tangenţă cu sistemul este etichetat bolşevic, comunist nenorocit, etc. Eu numesc această atmnosferă- „vânătoare de vrăjitoare”, iar explicaţia fenomenului are mai multe componente – unii calomniază din simplă plăcere, alţii pentru a-şi ascunde propiile delaţiuni, ticăloşii, alţii din naivitate şi ignoranţă, iar nu ultimul motiv este şi antisemitismul, pentru că una dintre tezele antisemitismului modern este contribuţia determinantă a evreilor în edificarea sistemului represiv stalinist.
Regretatul Alexandru Mirodan avea o părere despre BBC, pentru că acolo se difuzau ştiri răuvoitoare despre politica Statului Israel. Nu voi repeta ce scria Mirodan despre acest post. În acel timp, filosemitul nostru lucra la BBC, eu nu am auzit să fi protestat faţă de această atitudine a postului englez. Europa Liberă şi BBC au fost două posturi îndrăgite de mulţi oameni cu vederi democrate din ţările foste socialiste. Din păcate, BBC, din raţiuni obscure ( poate subvenţii din partea unor extremişti islamici, poate alte motive, fiind cunoscute slalomurile politicienilor britanici faţă de sionism şi faţă de Israel) nu a fost prea înţelegător în ultimele decenii. Ei bine, bibisistul nostru, pe care eu nu am de ce să-l bănuiesc de neiubire faţă de evrei, în general, intervine în forumul revistei pe care o conduce, într-un mod impardonabil, este adevărat, fără a face deosebirea de apartenenţa etnică ( îmi amintesc de gestul tovarăşului ceaşcă, atunci când spunea „alte minorităţi naţionale”). Jigneşte, insultă, cum se spune, „într-o veselie”. . Mai mult, un prieten al domniei sale, afirmă pe site, cu toată puterea sa de convingere că el dispreţuieşte în mod egal oricare religie, astfel că poate să se declare antiiudaist, fără a fi antisemit. Deşi nu sunt un practicant al religiei mozaice, am un respect pentru iudaism pe care măruntul gazetar nu-l înţelege. Dumnealui nu ştie că iudaismul este şi religie şi tradiţie culturală şi filosofie şi etică, aceasta din urmă fiind, pornind de la Decalog, cea dintâi, ca importanţă. Omul nu cunoaşte şi nu vrea să cunoască, deşi a vizitat Israelul, are prieteni printre intelectualii evreii, vorbitori de limba română. Mai departe – colaboratorul revistei pomenite la început, pe care unii o cunosc, afirmă că nici antisionismul nu este antisemitism. Dacă luăm sensul strict istoric, semiţi sunt şi arabii şi evreii, dar antisionismul este unul din apanajele antisemitismului. Desigur, cunoaştem rabini care se sărută cu Ahmadinedjad, ei nu sunt antisemiţi, ci „nebunii Domnului”. Nu este cazul jurnalistului iubitor de adevăr, democraţie şi de evrei. Mai adaug un amănunt. Când a fost profanat lagărul-muzeu de la Auschwitz, prin smulgerea porţii pe care scria „Arbeit macht frei”, un colaborator a afirmat că este posibil să fie opera unor hoţi de fier vechi. Stimatul jurnalist a tăcut mâlc, până când poliţia poloneză a prins făptaşii. Scandalul a fost, desigur, evitat. Eu ce pot spune? Pentru că am semnalat aceste inadvertenţe, omul a procedat ca la PCR , am primit un vot de blam, apoi un avertisment, apoi am fost exclus şi numit mincinos. Deci, pe un site public un individ mă trimite la psihiatrie, mă numeşte un nimeni, afirmă că blogul semnat de mine nu este vizitat pentru că eu sunt un nimeni ( menţionez că am peste 5500 de vizionări, fiind, totuşi şi jurnalist) , că sunt un moron, ceea ce în termeni „ştiinţifici” înseamnă retardat. Poate să spună ce doreşte, dar nu are ce să conducă o publicaţie care pretinde că formează opinia românilor de pretutindeni. Regretabil este că, linguşind doi-trei intelectuali israelieni, crede că are asentimentul celor 13 milioane de evrei din lume şi că este mai clarvăzător decât oricare muritor. Onoarea pierdută a unui bibisit, dacă a avut cândva onoare.
Boris Marian
a unui bibisist
Un coordonator al unei reviste online cu nume scurt, fost colaborator la BBC îmi face onoarea de a duce un război de circa şase luni. Totul a pornit de la faptul că eu am menţionat pe propriul meu blog faptul că am studiat la Moscova, între anii 1961-1965, dar omul nu ştie ce am studiat. Am urmat cursurile unuia dintre cele mai bune institute de chimie fină, absolvindu-l cu nota maximă, ca specialist în sinteza cauciucului. Trimiterea mea la studii s-a făcut în urma rezultatelor foarte bune la Institutul Politehnic din Bucureşti, ca şi al sprijinului unuia dintre oamenii de valoare, evreu de origine, ministru al chimiei, în anii 50-70, Mihail Florescu. Fostul bibisist m-a etichetat imediat bolşevic, rollerian, stalinist, mă mir că nu l-a amestecat şi pe Troţki în povestea aceasta. Este un fenomen caracteristic anilor de după prăbuşirea sistemului comunist în Europa. Oricare om care a avut tangenţă cu sistemul este etichetat bolşevic, comunist nenorocit, etc. Eu numesc această atmnosferă- „vânătoare de vrăjitoare”, iar explicaţia fenomenului are mai multe componente – unii calomniază din simplă plăcere, alţii pentru a-şi ascunde propiile delaţiuni, ticăloşii, alţii din naivitate şi ignoranţă, iar nu ultimul motiv este şi antisemitismul, pentru că una dintre tezele antisemitismului modern este contribuţia determinantă a evreilor în edificarea sistemului represiv stalinist.
Regretatul Alexandru Mirodan avea o părere despre BBC, pentru că acolo se difuzau ştiri răuvoitoare despre politica Statului Israel. Nu voi repeta ce scria Mirodan despre acest post. În acel timp, filosemitul nostru lucra la BBC, eu nu am auzit să fi protestat faţă de această atitudine a postului englez. Europa Liberă şi BBC au fost două posturi îndrăgite de mulţi oameni cu vederi democrate din ţările foste socialiste. Din păcate, BBC, din raţiuni obscure ( poate subvenţii din partea unor extremişti islamici, poate alte motive, fiind cunoscute slalomurile politicienilor britanici faţă de sionism şi faţă de Israel) nu a fost prea înţelegător în ultimele decenii. Ei bine, bibisistul nostru, pe care eu nu am de ce să-l bănuiesc de neiubire faţă de evrei, în general, intervine în forumul revistei pe care o conduce, într-un mod impardonabil, este adevărat, fără a face deosebirea de apartenenţa etnică ( îmi amintesc de gestul tovarăşului ceaşcă, atunci când spunea „alte minorităţi naţionale”). Jigneşte, insultă, cum se spune, „într-o veselie”. . Mai mult, un prieten al domniei sale, afirmă pe site, cu toată puterea sa de convingere că el dispreţuieşte în mod egal oricare religie, astfel că poate să se declare antiiudaist, fără a fi antisemit. Deşi nu sunt un practicant al religiei mozaice, am un respect pentru iudaism pe care măruntul gazetar nu-l înţelege. Dumnealui nu ştie că iudaismul este şi religie şi tradiţie culturală şi filosofie şi etică, aceasta din urmă fiind, pornind de la Decalog, cea dintâi, ca importanţă. Omul nu cunoaşte şi nu vrea să cunoască, deşi a vizitat Israelul, are prieteni printre intelectualii evreii, vorbitori de limba română. Mai departe – colaboratorul revistei pomenite la început, pe care unii o cunosc, afirmă că nici antisionismul nu este antisemitism. Dacă luăm sensul strict istoric, semiţi sunt şi arabii şi evreii, dar antisionismul este unul din apanajele antisemitismului. Desigur, cunoaştem rabini care se sărută cu Ahmadinedjad, ei nu sunt antisemiţi, ci „nebunii Domnului”. Nu este cazul jurnalistului iubitor de adevăr, democraţie şi de evrei. Mai adaug un amănunt. Când a fost profanat lagărul-muzeu de la Auschwitz, prin smulgerea porţii pe care scria „Arbeit macht frei”, un colaborator a afirmat că este posibil să fie opera unor hoţi de fier vechi. Stimatul jurnalist a tăcut mâlc, până când poliţia poloneză a prins făptaşii. Scandalul a fost, desigur, evitat. Eu ce pot spune? Pentru că am semnalat aceste inadvertenţe, omul a procedat ca la PCR , am primit un vot de blam, apoi un avertisment, apoi am fost exclus şi numit mincinos. Deci, pe un site public un individ mă trimite la psihiatrie, mă numeşte un nimeni, afirmă că blogul semnat de mine nu este vizitat pentru că eu sunt un nimeni ( menţionez că am peste 5500 de vizionări, fiind, totuşi şi jurnalist) , că sunt un moron, ceea ce în termeni „ştiinţifici” înseamnă retardat. Poate să spună ce doreşte, dar nu are ce să conducă o publicaţie care pretinde că formează opinia românilor de pretutindeni. Regretabil este că, linguşind doi-trei intelectuali israelieni, crede că are asentimentul celor 13 milioane de evrei din lume şi că este mai clarvăzător decât oricare muritor. Onoarea pierdută a unui bibisit, dacă a avut cândva onoare.
Boris Marian
Avangarda românească
Momente şi nume ale avangardei româneşti
În urmă ci câţiva ani, am publicat în „România literară” un articol cât s-a putut de concentrat, cu titlul „Un secol de modernism românesc”. Postat de un redactor, probabil antimodernist, articolul a apărut pe penumilta pagină cu litere de 9 sau mai mici, iar singura satisfacţie a fost un telefon de la un artist plastic care mi-a mulţumit şi m-a felicitat. Nu discut de remunerare, nimeni nu trăieşte din scris, ci din furat, să mă ierte specialiştii. Reiau tema într-o cheie mai atractivă, zic eu , pornind de la o carte merituoasă semnată de Ovidiu Morar , „Avangardismul românesc” (Ed.Ideea Europeană- 2005).
Avangarda nu a fost bine primită de România interbelică. Oficialii nu gustau modernitatea, extrema dreaptă nu era mulţumită că printre avangardişti erau şi evrei, chiar numeroşi, extrema stângă, adică PCR şi simpatizanţii erau temători că avangarda „abate” pe muincitor de la scopul luptei de clasă. Totuşi, orientarea avangardei, ca şi în Franţa era de stânga. Fondatorul DADA-ismului, care a premers suprarealismului, a fost Tristan Tzara ce avea să se înscrie în PC Francez. Presa legionară şi legionaroidă a combătut cu vehemenţă, ca şi naziştii din Germania, „arta degenerată” a avangardei. Dar Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Gh. Dinu cu pseudonimul Stephan Roll, ş.a. au susţinut şi au participat la manifestările avangardei. Ion Vinea, Ilarie Voronca, B. Fundoianu s-au afiliat şi au fost promotori ai avangardei. La fel Paul Păun, Sesto Pals, alţi poeţi, prozatori mai puţin cunoscuţi. Mai vizibilă a fost avangarda din artele plastice – Victor Brauner, Maxy, Perahim, Marcel Iancu, Ianchelevici, ş.a au ilustrat această tendinţă majoră din veacul XX. Chiar şi Mihail Sebastian a admirat , fără a participa, noile tendinţe. Adversarii cei mai acerbi ai modernismului au fost Nicolae Iorga şi Brătescu-Voineşti. Vladimir Streinu a încercat să ia apărarea artiştilor şi scriitorilor avangardişti, dfin păcate, tradiţionalismul este mereu învingător, dar pentru o scurtă perioadă, de obicei, avangarda nu mai este avangardă, modernismul nu mai este modern şi apar alte tendinţe, mai violente, dacă nu intervine un realism necruţător precum cel nazist sau socialist. Printre ultimii avangardişti, rămaşi în ţară amintim pe Saşa Pană, Ionathan X..Uranus (Mihai Avramescu),Virgil Teodorescu, oarecum Margareta Sterian, Gellu Naum. Muzica nu a avut răsunetul avangardist aşteptat, sincronismul european a funcţionat mai puţin. În 1983, Marin Mincu a publicat o antologie de „Avangardă literară românească”. Unul dintre martirii avangardei a fost Urmuz (Demetrescu) care s-a sinucis în 1923, când avangarda abia se încropea. Alt martir a fost Ghersaim Luca, poet stabilit la Paris, unde a suferit mult sub aspect material şi s-a sinucis în 1994, aruncându-se de pe Sena, de pe vestitul Pod Mirabeau, cântat de Edith Piaf. Nici astăzi avangarda nu este apreciată cum ar merita, cel mai proeminent istoric literar, Nicolae Manolescu fiind refractar la acest fenomen pe care nu prea l-a înţeles. Mai receptivi au fost regretaţii Adrian Marino şi Matei Călinescu, care au încercat să definească avangarda în coordonatele ei româneşti. Tradiţionalismul sub forma păşunismului, poporanismului, semănătorismului, neaoşismului, tracomaniei, protocronis mului, realismului „real” şi apoi socialist, apoi naţional-comunist, patriotard, fals, toate aceste ghiulele au frânat evoluţia normală a artei şi lşiteraturii, astfel că nu este de mirare că pe plan literar şi artistic, românii s-au afirmat mai mult în afara ţării, decât în interior. Acelaşi lucru s-a întâmplat în cinematografie. Iorga, Pârvan, Nae Ionescu, Eliade, Noica au rămas neclintiţi în condamnarea avangardei. Pentru Eliade este de mirare , fiind cunoscut faptul că modernismul a avut ca surse de inspiraţie şi culturile asiatice, iar prietenia cu Eugen Ionescu, a lui Eliade ar fi trebuit să-l iniţieze în teatrul absurdului. Arghezi a cochetat cu avangardiştii, i-a încurajat, fără a se afilia sau a se lăsa influenţat. Nici Ion Barbu nu poate fi considerat un avangardist, deşi ermetismul poezie sale l-ar recomanda, dar poetul nu s-a recomandat ca atare. Poziţia sa se aseamănă cu aceea a lui Paul Valery, un matematician-poet ca şi Barbu. Mulţi adulţi şi copii cunosc poezia lui Urmuz, „Cică nişte cronicari” , titlu sub care Iordan Chimet a publicat la Ed. Universal Dalsi, în 1999 o antologie unde găsim numele lui Urmuz, Saşa Pană, Jacques Costin, Uranus, Cugler, Geo Bogza, Arghezi, Ştefan Zeletin, Brunea-Fox, H. Bonciu, Eugen Ionescu, Tzara, Voronca, Virgil Gheorghiu, G. Ciprian, Gellu naum, toată „floarea” modetrnismului românesc, fără ca toţi să fie şi avangardişti, cum am arătat. „Contimporanul”, „Punct”, alte reviste, unele cu titluri licenţioase au promovat avangardismul interbelic înfruntând riscul unor suspendări, iradieri, arestări, etc. Indiferent cum s-a numit curentul, expresionism, constructivism, futurism, suprarealism, obiectivul era de a rupe punţile spre trecut, uneori , poate prea brutal, dar în genere necesar. Stagnarea în artă înseamnă sinucidere. Ov.S. Crohmălniceanu a lăsat un studiu publicat postum de Geo Şerban , „Evreii în mişcarea de avangardă românească”. Sunt parcurse itinerariile lui Tzara, Fundoianu, Voronca, Costin, Brunea Fox, Saşa Pană, Dan Faur, H.Bonciu, Raul Iulian, Gherasim Luca, Paul Păun, D.Trost, Sesto Pals. Nici unul nu mai trăieşte.
În domeniul artelor plastice vom aminti pe sculptorul Idel Ianchelevici, născut la Bucureşti în 1909, devenit apoi cetăţean belgian, Marce Iancu, arhitectul cu numeroase proiecte realizate în Bucureşti, strămutat în Israel, unde s-a dedicat exclusiv artelor plastice, pictorul Victor Brauner ( au scos albume, cu lucrări ale lui Brauner, Amelia Pavel , Emil Nicolae, ş.a.), M.H. Maxy, un post-avangardist, Vadsile Cazar, ş.a. O avangardă puternică, în artele plastice, comparabilă cu aceea din Franţa sau din Germania (până în 1933) nu a existat în România. Cel mai important a fost, fără îndoială Victor Brauner ( n. 1903 la Piatra neamţ, decedat în 1966, la Paris) , artist ce poate sta alături de Salvador Dali, ş.a.
Boris Marian
În urmă ci câţiva ani, am publicat în „România literară” un articol cât s-a putut de concentrat, cu titlul „Un secol de modernism românesc”. Postat de un redactor, probabil antimodernist, articolul a apărut pe penumilta pagină cu litere de 9 sau mai mici, iar singura satisfacţie a fost un telefon de la un artist plastic care mi-a mulţumit şi m-a felicitat. Nu discut de remunerare, nimeni nu trăieşte din scris, ci din furat, să mă ierte specialiştii. Reiau tema într-o cheie mai atractivă, zic eu , pornind de la o carte merituoasă semnată de Ovidiu Morar , „Avangardismul românesc” (Ed.Ideea Europeană- 2005).
Avangarda nu a fost bine primită de România interbelică. Oficialii nu gustau modernitatea, extrema dreaptă nu era mulţumită că printre avangardişti erau şi evrei, chiar numeroşi, extrema stângă, adică PCR şi simpatizanţii erau temători că avangarda „abate” pe muincitor de la scopul luptei de clasă. Totuşi, orientarea avangardei, ca şi în Franţa era de stânga. Fondatorul DADA-ismului, care a premers suprarealismului, a fost Tristan Tzara ce avea să se înscrie în PC Francez. Presa legionară şi legionaroidă a combătut cu vehemenţă, ca şi naziştii din Germania, „arta degenerată” a avangardei. Dar Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Gh. Dinu cu pseudonimul Stephan Roll, ş.a. au susţinut şi au participat la manifestările avangardei. Ion Vinea, Ilarie Voronca, B. Fundoianu s-au afiliat şi au fost promotori ai avangardei. La fel Paul Păun, Sesto Pals, alţi poeţi, prozatori mai puţin cunoscuţi. Mai vizibilă a fost avangarda din artele plastice – Victor Brauner, Maxy, Perahim, Marcel Iancu, Ianchelevici, ş.a au ilustrat această tendinţă majoră din veacul XX. Chiar şi Mihail Sebastian a admirat , fără a participa, noile tendinţe. Adversarii cei mai acerbi ai modernismului au fost Nicolae Iorga şi Brătescu-Voineşti. Vladimir Streinu a încercat să ia apărarea artiştilor şi scriitorilor avangardişti, dfin păcate, tradiţionalismul este mereu învingător, dar pentru o scurtă perioadă, de obicei, avangarda nu mai este avangardă, modernismul nu mai este modern şi apar alte tendinţe, mai violente, dacă nu intervine un realism necruţător precum cel nazist sau socialist. Printre ultimii avangardişti, rămaşi în ţară amintim pe Saşa Pană, Ionathan X..Uranus (Mihai Avramescu),Virgil Teodorescu, oarecum Margareta Sterian, Gellu Naum. Muzica nu a avut răsunetul avangardist aşteptat, sincronismul european a funcţionat mai puţin. În 1983, Marin Mincu a publicat o antologie de „Avangardă literară românească”. Unul dintre martirii avangardei a fost Urmuz (Demetrescu) care s-a sinucis în 1923, când avangarda abia se încropea. Alt martir a fost Ghersaim Luca, poet stabilit la Paris, unde a suferit mult sub aspect material şi s-a sinucis în 1994, aruncându-se de pe Sena, de pe vestitul Pod Mirabeau, cântat de Edith Piaf. Nici astăzi avangarda nu este apreciată cum ar merita, cel mai proeminent istoric literar, Nicolae Manolescu fiind refractar la acest fenomen pe care nu prea l-a înţeles. Mai receptivi au fost regretaţii Adrian Marino şi Matei Călinescu, care au încercat să definească avangarda în coordonatele ei româneşti. Tradiţionalismul sub forma păşunismului, poporanismului, semănătorismului, neaoşismului, tracomaniei, protocronis mului, realismului „real” şi apoi socialist, apoi naţional-comunist, patriotard, fals, toate aceste ghiulele au frânat evoluţia normală a artei şi lşiteraturii, astfel că nu este de mirare că pe plan literar şi artistic, românii s-au afirmat mai mult în afara ţării, decât în interior. Acelaşi lucru s-a întâmplat în cinematografie. Iorga, Pârvan, Nae Ionescu, Eliade, Noica au rămas neclintiţi în condamnarea avangardei. Pentru Eliade este de mirare , fiind cunoscut faptul că modernismul a avut ca surse de inspiraţie şi culturile asiatice, iar prietenia cu Eugen Ionescu, a lui Eliade ar fi trebuit să-l iniţieze în teatrul absurdului. Arghezi a cochetat cu avangardiştii, i-a încurajat, fără a se afilia sau a se lăsa influenţat. Nici Ion Barbu nu poate fi considerat un avangardist, deşi ermetismul poezie sale l-ar recomanda, dar poetul nu s-a recomandat ca atare. Poziţia sa se aseamănă cu aceea a lui Paul Valery, un matematician-poet ca şi Barbu. Mulţi adulţi şi copii cunosc poezia lui Urmuz, „Cică nişte cronicari” , titlu sub care Iordan Chimet a publicat la Ed. Universal Dalsi, în 1999 o antologie unde găsim numele lui Urmuz, Saşa Pană, Jacques Costin, Uranus, Cugler, Geo Bogza, Arghezi, Ştefan Zeletin, Brunea-Fox, H. Bonciu, Eugen Ionescu, Tzara, Voronca, Virgil Gheorghiu, G. Ciprian, Gellu naum, toată „floarea” modetrnismului românesc, fără ca toţi să fie şi avangardişti, cum am arătat. „Contimporanul”, „Punct”, alte reviste, unele cu titluri licenţioase au promovat avangardismul interbelic înfruntând riscul unor suspendări, iradieri, arestări, etc. Indiferent cum s-a numit curentul, expresionism, constructivism, futurism, suprarealism, obiectivul era de a rupe punţile spre trecut, uneori , poate prea brutal, dar în genere necesar. Stagnarea în artă înseamnă sinucidere. Ov.S. Crohmălniceanu a lăsat un studiu publicat postum de Geo Şerban , „Evreii în mişcarea de avangardă românească”. Sunt parcurse itinerariile lui Tzara, Fundoianu, Voronca, Costin, Brunea Fox, Saşa Pană, Dan Faur, H.Bonciu, Raul Iulian, Gherasim Luca, Paul Păun, D.Trost, Sesto Pals. Nici unul nu mai trăieşte.
În domeniul artelor plastice vom aminti pe sculptorul Idel Ianchelevici, născut la Bucureşti în 1909, devenit apoi cetăţean belgian, Marce Iancu, arhitectul cu numeroase proiecte realizate în Bucureşti, strămutat în Israel, unde s-a dedicat exclusiv artelor plastice, pictorul Victor Brauner ( au scos albume, cu lucrări ale lui Brauner, Amelia Pavel , Emil Nicolae, ş.a.), M.H. Maxy, un post-avangardist, Vadsile Cazar, ş.a. O avangardă puternică, în artele plastice, comparabilă cu aceea din Franţa sau din Germania (până în 1933) nu a existat în România. Cel mai important a fost, fără îndoială Victor Brauner ( n. 1903 la Piatra neamţ, decedat în 1966, la Paris) , artist ce poate sta alături de Salvador Dali, ş.a.
Boris Marian
V.Tismăneanu - noul acrobat
V.Tismăneanu—perfectul—acrobat
Succesul așteptat, al cărții lui V.Tismăneanu, „Leonte Răutu – perfectul acrobat”, care crează un virtual simbol al „răului”, ca și comentariile aparent obiective, bucuria rău ascunsă a unora pentru demascarea lui Lev Oighenstein, alias Leonte Răutu, acuzația unui anonim ce semnează, grandoman, Godunov, că aș fi urmașul unui „monstru”, fără a mă cunoaște nicicum, m-au determinat să scriu acest text cu implicații, cred, mai serioase decât multele comentarii de pe ici, pe colo. Il cunosc pe autor, era un copil superdotat, l-am admirat, tatăl său, Leon Tismăneanu ( Tisminetzki) era un fost voluntar în războiul civil din Spania, care a început ca o luptă pentru un regim democratic și a devenit un teatru al jocului de interese, Est-Vest, staliniști-troțkiști, comuniști- fasciști ( nu era, de fapt, un joc). Când au apărut primele cărți ale fiului, V.T. , am crezut că merge pe o pistă bună. Comunismul cu față leninist-stalinistă, aplicat în toate țările fostului lagăr ( însuși cuvântul contravine chemării bătrânului Marx) merită o analiză dură și la obiect. Despre marxism, despre stânga nu mă exprim, este prea diversificată, iar tânărul doctorand de la Universitatea Bucureşti și-a schimbat pe parcurs fața și a devenit un „dreptaci” mai abitir decât alții care au cunoscut și chipul dreptei. Eu nu sunt un adversar al dreptei, doar al extremei drepte, ca și al extremei stângi ( se spune că deosebirea dintre nazism și stalinism era aceea că în Rusia era mai frig). Sunt sceptic în privința categorisirii prea apăsate a cuiva, a unei grupări politice , că e de dreapta sau stânga. Există o relativitate ce trebuie luată în seamă. Nu cred nici în socialismul cu față umană , cum au promis unii, nici în perestroika, glasnosti, alte experiențe eșuate lamentabil. Cred doar în idealuri ce nu se pot pune în practică, aduc jertfe, iar jertfe au fost prea multe, zadarnice și crude, fără de margini. Un Soljenițân îmi trezește respect, ca și unii dizidenți, luptători de la noi. Am două obiecții pentru „acrobatul” Volodea Tismăneanu. De ce îi spun acrobat, cum a folosit și el sintagma „potcovindu-l” pe Răutu? Cum poți fi credibil, și pari a fi, când ai fost educat în cel mai pur mod idealizant al comunismului luminos, părinții luptând în Spania anilor 1936-1939, ambii părinți, adevărați eroi, am spune, când urmezi o școală superioară de partid și nu faci și tu, acolo, ingineria, medicina, alte profesii mai puțin legate de o ideologie pe care , poate, nu o mai iubeai? Voiai să cunoști mai bine dedesupturile comunismului științific? Nu era nimic de descoperit, totul era perfect dogmatizat, știm cu toții, cei care am urmat , obligatoriu, aceste cursuri, la toate facultățile, indiferent de specialitate. Din păcate, și asta o știu din surse directe, între foștii ilegaliști comuniști a domnit o stare de suspiciune, un carierism dezgustător ( nu generalizez), la care, cu timpul, s-a adăugat și un antisemitism și mai dezgustător, care contrazicea orice formulă internaționalistă. Leonte Tismăneanu a fost îndepărtat din aparatul ideologic în urma unei delațiuni. A suferit, dar nu s-a dezis de Partid, care îl „exmatriculase”. Poate că și moartea sa, destul de timpurie, a intervenit ca efect al acestei suferințe. Fiul devine cu timpul liberal, foarte frumos, dar mai laudă și unele lucrări de cosmetizare a extremei drepte interbelice, alături de un june, Sorin Lavric. Somnul rațiunii naște monștri. Succesul real de public, ca și în înalte cercuri „elitiste”,cred, l-a cam dus la o auto-supraestimare. Este ideologul anticomunismului, trece peste orice amănunt biografic. Este adevărat că fiul nu răspunde pentru tatăl său, dar a fost tatăl său un călău comunist.? Răutu nu l-a apărat pe Tismăneanu, la fel și Valter Roman. Au uitat că au luptat împreună pe baricadele Spaniei republicane. De ce l-ar iubi Volodea pe Leonte Răutu.? Aici vin cu a doua obiecție - dacă o carte despre Răutu se bucură de un succes atât de răsunător, nu crede V.T. că face un mare serviciu celor ce afirmă ( încă mareșalul Antonescu spunea acest lucru) că evreii, ei anume, au adus comunismul, alte etnii nu au nimic comun cu acest flagel, această „ciumă” ? In Evul Mediu evreii erau acuzați că au adus ciuma, numai pentru că, spălându-și mâinile, se îmbolnăveau mai rar de această gravă maladie. S-a mai discutat – câți evrei erau comuniști? Foarte puțini., ,poate un procent, două. Câți comuniști erau evrei? Destul de numeroși ,proporțional cu majoritarii, pentru că ideologia comunistă nu încuraja antisemitismul, existent în mai toate domeniile de activitate socială., politică, ideologică. ..Că evreii comuniști s-au dezis, precum „uscătura” de Chișinevschi , de evreitate., că mulți au regretat, că unii au plecat în Vest, în Israel, este altă poveste. Tismăneanu a fost și este un anticomunist din afara oricărui sistem represiv. Păi, atunci, de ce nu l-aș accepta mai ușor pe indigerabilul Goma, decât pe Volodea Tismăneanu.? După război mulți viteji se arată. Acesta este punctul meu de vedere, cu tot regretul că acel copil inteligent, astăzi un „clasic al liberalismului și al anticomunismului”, care diabolizează o ideologie până la ridicol, nu va înțelege, nu va dori să înțeleagă. Doar și-a închinat trei decenii unei cauze bune, care nu i se potrivește. De aceea derapajele sunt inerente. Cine mai vorbește astăzi de
Olga Bancic decapitată de naziști numai pentru că a luptat împotriva lor. Dau un mic exemplu. Totul a fost rău la „comuniști”, au fost niște „criminali”, toți, absolut toți, ba mai erau și evrei, ai dracului.
Boris Marian
Succesul așteptat, al cărții lui V.Tismăneanu, „Leonte Răutu – perfectul acrobat”, care crează un virtual simbol al „răului”, ca și comentariile aparent obiective, bucuria rău ascunsă a unora pentru demascarea lui Lev Oighenstein, alias Leonte Răutu, acuzația unui anonim ce semnează, grandoman, Godunov, că aș fi urmașul unui „monstru”, fără a mă cunoaște nicicum, m-au determinat să scriu acest text cu implicații, cred, mai serioase decât multele comentarii de pe ici, pe colo. Il cunosc pe autor, era un copil superdotat, l-am admirat, tatăl său, Leon Tismăneanu ( Tisminetzki) era un fost voluntar în războiul civil din Spania, care a început ca o luptă pentru un regim democratic și a devenit un teatru al jocului de interese, Est-Vest, staliniști-troțkiști, comuniști- fasciști ( nu era, de fapt, un joc). Când au apărut primele cărți ale fiului, V.T. , am crezut că merge pe o pistă bună. Comunismul cu față leninist-stalinistă, aplicat în toate țările fostului lagăr ( însuși cuvântul contravine chemării bătrânului Marx) merită o analiză dură și la obiect. Despre marxism, despre stânga nu mă exprim, este prea diversificată, iar tânărul doctorand de la Universitatea Bucureşti și-a schimbat pe parcurs fața și a devenit un „dreptaci” mai abitir decât alții care au cunoscut și chipul dreptei. Eu nu sunt un adversar al dreptei, doar al extremei drepte, ca și al extremei stângi ( se spune că deosebirea dintre nazism și stalinism era aceea că în Rusia era mai frig). Sunt sceptic în privința categorisirii prea apăsate a cuiva, a unei grupări politice , că e de dreapta sau stânga. Există o relativitate ce trebuie luată în seamă. Nu cred nici în socialismul cu față umană , cum au promis unii, nici în perestroika, glasnosti, alte experiențe eșuate lamentabil. Cred doar în idealuri ce nu se pot pune în practică, aduc jertfe, iar jertfe au fost prea multe, zadarnice și crude, fără de margini. Un Soljenițân îmi trezește respect, ca și unii dizidenți, luptători de la noi. Am două obiecții pentru „acrobatul” Volodea Tismăneanu. De ce îi spun acrobat, cum a folosit și el sintagma „potcovindu-l” pe Răutu? Cum poți fi credibil, și pari a fi, când ai fost educat în cel mai pur mod idealizant al comunismului luminos, părinții luptând în Spania anilor 1936-1939, ambii părinți, adevărați eroi, am spune, când urmezi o școală superioară de partid și nu faci și tu, acolo, ingineria, medicina, alte profesii mai puțin legate de o ideologie pe care , poate, nu o mai iubeai? Voiai să cunoști mai bine dedesupturile comunismului științific? Nu era nimic de descoperit, totul era perfect dogmatizat, știm cu toții, cei care am urmat , obligatoriu, aceste cursuri, la toate facultățile, indiferent de specialitate. Din păcate, și asta o știu din surse directe, între foștii ilegaliști comuniști a domnit o stare de suspiciune, un carierism dezgustător ( nu generalizez), la care, cu timpul, s-a adăugat și un antisemitism și mai dezgustător, care contrazicea orice formulă internaționalistă. Leonte Tismăneanu a fost îndepărtat din aparatul ideologic în urma unei delațiuni. A suferit, dar nu s-a dezis de Partid, care îl „exmatriculase”. Poate că și moartea sa, destul de timpurie, a intervenit ca efect al acestei suferințe. Fiul devine cu timpul liberal, foarte frumos, dar mai laudă și unele lucrări de cosmetizare a extremei drepte interbelice, alături de un june, Sorin Lavric. Somnul rațiunii naște monștri. Succesul real de public, ca și în înalte cercuri „elitiste”,cred, l-a cam dus la o auto-supraestimare. Este ideologul anticomunismului, trece peste orice amănunt biografic. Este adevărat că fiul nu răspunde pentru tatăl său, dar a fost tatăl său un călău comunist.? Răutu nu l-a apărat pe Tismăneanu, la fel și Valter Roman. Au uitat că au luptat împreună pe baricadele Spaniei republicane. De ce l-ar iubi Volodea pe Leonte Răutu.? Aici vin cu a doua obiecție - dacă o carte despre Răutu se bucură de un succes atât de răsunător, nu crede V.T. că face un mare serviciu celor ce afirmă ( încă mareșalul Antonescu spunea acest lucru) că evreii, ei anume, au adus comunismul, alte etnii nu au nimic comun cu acest flagel, această „ciumă” ? In Evul Mediu evreii erau acuzați că au adus ciuma, numai pentru că, spălându-și mâinile, se îmbolnăveau mai rar de această gravă maladie. S-a mai discutat – câți evrei erau comuniști? Foarte puțini., ,poate un procent, două. Câți comuniști erau evrei? Destul de numeroși ,proporțional cu majoritarii, pentru că ideologia comunistă nu încuraja antisemitismul, existent în mai toate domeniile de activitate socială., politică, ideologică. ..Că evreii comuniști s-au dezis, precum „uscătura” de Chișinevschi , de evreitate., că mulți au regretat, că unii au plecat în Vest, în Israel, este altă poveste. Tismăneanu a fost și este un anticomunist din afara oricărui sistem represiv. Păi, atunci, de ce nu l-aș accepta mai ușor pe indigerabilul Goma, decât pe Volodea Tismăneanu.? După război mulți viteji se arată. Acesta este punctul meu de vedere, cu tot regretul că acel copil inteligent, astăzi un „clasic al liberalismului și al anticomunismului”, care diabolizează o ideologie până la ridicol, nu va înțelege, nu va dori să înțeleagă. Doar și-a închinat trei decenii unei cauze bune, care nu i se potrivește. De aceea derapajele sunt inerente. Cine mai vorbește astăzi de
Olga Bancic decapitată de naziști numai pentru că a luptat împotriva lor. Dau un mic exemplu. Totul a fost rău la „comuniști”, au fost niște „criminali”, toți, absolut toți, ba mai erau și evrei, ai dracului.
Boris Marian
Gog şi Magog
Gog şi Magog
În Vechiul Testament ( Biblia ebraică), Gog este numele unei localităţi din Armenia antică, dar, prin mitologizare, simbolurile creştine, Gog şi Magog au devenit personaje care ar urma să lupte înaintea Judecăţii de Apoi, de partea Satanei, pentru a opri venirea Mesiei. Literatura beletristică a preluat de mult aceste simboluri ( v. şi Giovanni Papini, ş.a.). Prin apariţia la Ed. Hasefer a volumului cu titlul de mai sus, a lui Martin Buber ( traducere din germană, de Ruxandra Hosu, redactor- Alin Croitoru), semnificaţia acestor două nume este mult extinsă. Avem o antologie de pilde hasidice, scrisă într-un stil impecabil, pentru că autorul a fost şi filosof şi scriitor. Câteva cuvinte despre Martin Buber – născut la 8 februarie 1878, la Viena, şi-a petrecut copilăria în casa bunicului, Solomon Buber, un savant rabin din Lemberg ( azi, Lvov), capitală a Galiţiei, unde s-a născut şi hasidismul, în secolul XVIII, mişcare religioasă care punea accentul pe exprimarea liberă, necanonică a iubirii faţă de Dumnezeu, mişcare ce are acum centrul în SUA. Kafka, Sarte, Camus au apreciat şi au fost influenţaţi de opera lui Buber ( „Eu şi Tu” a apărut şi în română, sub îngrijirea lui Ştefan Augustin Doinaş ). „Omul care nu a simţit farmecul acestei vieţi nu va cunoaşte nici farmecul Paradisului” ...”Mai mare este ultima minune decât prima”... „Dumnezeu se ascunde pentru cel care ştie că El se ascunde şi pentru cel care nu ştie” ( formulare tipic talmudică)... „Dumnezeu ascultă şi rugile secrete” – sunt formulări din cărţile sale despre hasidism.
Volumul despre care discutăm aici a apărut în original la Ierusalim, în ebraică, în 1943, iar în engleză, la Philadelphia, în 1945. A fost tradus apoi în mai multe limbi europene. În postfaţa scrisă de autor, el explică motivul care l-a îndemnat să publice această antologie. Buber nu expune ideile proprii, nici nu are cum, din moment ce este vorba de folclor, el doar face o selecţie din „tezaurul imens al hasidismului”, cum numeşte acest folclor, prea puţin cunoscut la noi. Se spune că fondatorul hasidismului, Eliezer Baal Şem Tov a locuit o perioadă în zona Neamţului, din Moldova.
Ca să analizez sau să prezint pe scurt fiecare povestire, ar trebui să ocup un spaţiu care ar depăşi posibilităţile oricărei reviste. Mă voi rezuma la o prezentare a povestirii „Văzătorul”, cu care se deschide volumul. În apropierea unui castel din Lublin (Polonia), în urmă cu ceva secole, s-a stabilit o comunitate evreiască, nu înainte de a asana mlaştina şi a construi, casă cu casă un mic târg, un „ştetl”, cum se spune în idiş. Acolo se naşte un om cu capacitatea de „a privi de la un capăt al lumii la celălalt”, aşa cum ar fi dorit şi Domnul să-l făurească pe primul om, dar ştiind că păcatul este mai tare decât virtutea, i-a luat acest dar. Disperat de ceea ce vedea, Jakob Jizchak ( îi vom spune JJ) , şi-a legat ochii timp de şapte ani , astfel că vederea sa a slăbit mult, dar sufletul continua să privescă la fel ca înainte, cu aceeaşi putere de pătrundere. Veneau la el oamenii săraci, bolnavi, loviţi de năpaste să-l roage pentru un sfat, un ajutor. JJ aduna bileţele, apoi cugeta. Se gândea că este mai bine să-l iubeşti pe cel păcătos care îşi cunoaşte păcatul, decât pe cel drept , care se laudă că este drept. Mai puţin demn de milă este cu cel care este rău şi nu ştie acest lucru, acela nici la poarta Iadului nu se schimbă. JJ prefera pe un adversar al hasidismului unui aderent care la care nu se simţea pasiunea, căldura sufletească. Mai degrabă un adversar pasionat, care poate deveni un aderent la fel de pasionat, decât un om „călduţ”. Cel mai mult acest rabin-ţadik ( ţadik înseamnă om drept) ura tristeţea. Păcătosul, spunea el, ştie să se veselească, în timp ce evlaviosul este mereu trist. Povestirea are un tâlc, care constituie esenţa hasidismului – „La Dumnezeu să vii cu bucurie, nu cu mâhnire, învinge mâhnirea”. Citind întregul volum, oricare lector cu suflet şi minte neatinse de prejudecăţi va simţi ceva din bucuria spirituală a unei credinţe care ne face mai fericiţi decât am fi fără ea. – credinţa în binefacerea divină.
Boris Marian
În Vechiul Testament ( Biblia ebraică), Gog este numele unei localităţi din Armenia antică, dar, prin mitologizare, simbolurile creştine, Gog şi Magog au devenit personaje care ar urma să lupte înaintea Judecăţii de Apoi, de partea Satanei, pentru a opri venirea Mesiei. Literatura beletristică a preluat de mult aceste simboluri ( v. şi Giovanni Papini, ş.a.). Prin apariţia la Ed. Hasefer a volumului cu titlul de mai sus, a lui Martin Buber ( traducere din germană, de Ruxandra Hosu, redactor- Alin Croitoru), semnificaţia acestor două nume este mult extinsă. Avem o antologie de pilde hasidice, scrisă într-un stil impecabil, pentru că autorul a fost şi filosof şi scriitor. Câteva cuvinte despre Martin Buber – născut la 8 februarie 1878, la Viena, şi-a petrecut copilăria în casa bunicului, Solomon Buber, un savant rabin din Lemberg ( azi, Lvov), capitală a Galiţiei, unde s-a născut şi hasidismul, în secolul XVIII, mişcare religioasă care punea accentul pe exprimarea liberă, necanonică a iubirii faţă de Dumnezeu, mişcare ce are acum centrul în SUA. Kafka, Sarte, Camus au apreciat şi au fost influenţaţi de opera lui Buber ( „Eu şi Tu” a apărut şi în română, sub îngrijirea lui Ştefan Augustin Doinaş ). „Omul care nu a simţit farmecul acestei vieţi nu va cunoaşte nici farmecul Paradisului” ...”Mai mare este ultima minune decât prima”... „Dumnezeu se ascunde pentru cel care ştie că El se ascunde şi pentru cel care nu ştie” ( formulare tipic talmudică)... „Dumnezeu ascultă şi rugile secrete” – sunt formulări din cărţile sale despre hasidism.
Volumul despre care discutăm aici a apărut în original la Ierusalim, în ebraică, în 1943, iar în engleză, la Philadelphia, în 1945. A fost tradus apoi în mai multe limbi europene. În postfaţa scrisă de autor, el explică motivul care l-a îndemnat să publice această antologie. Buber nu expune ideile proprii, nici nu are cum, din moment ce este vorba de folclor, el doar face o selecţie din „tezaurul imens al hasidismului”, cum numeşte acest folclor, prea puţin cunoscut la noi. Se spune că fondatorul hasidismului, Eliezer Baal Şem Tov a locuit o perioadă în zona Neamţului, din Moldova.
Ca să analizez sau să prezint pe scurt fiecare povestire, ar trebui să ocup un spaţiu care ar depăşi posibilităţile oricărei reviste. Mă voi rezuma la o prezentare a povestirii „Văzătorul”, cu care se deschide volumul. În apropierea unui castel din Lublin (Polonia), în urmă cu ceva secole, s-a stabilit o comunitate evreiască, nu înainte de a asana mlaştina şi a construi, casă cu casă un mic târg, un „ştetl”, cum se spune în idiş. Acolo se naşte un om cu capacitatea de „a privi de la un capăt al lumii la celălalt”, aşa cum ar fi dorit şi Domnul să-l făurească pe primul om, dar ştiind că păcatul este mai tare decât virtutea, i-a luat acest dar. Disperat de ceea ce vedea, Jakob Jizchak ( îi vom spune JJ) , şi-a legat ochii timp de şapte ani , astfel că vederea sa a slăbit mult, dar sufletul continua să privescă la fel ca înainte, cu aceeaşi putere de pătrundere. Veneau la el oamenii săraci, bolnavi, loviţi de năpaste să-l roage pentru un sfat, un ajutor. JJ aduna bileţele, apoi cugeta. Se gândea că este mai bine să-l iubeşti pe cel păcătos care îşi cunoaşte păcatul, decât pe cel drept , care se laudă că este drept. Mai puţin demn de milă este cu cel care este rău şi nu ştie acest lucru, acela nici la poarta Iadului nu se schimbă. JJ prefera pe un adversar al hasidismului unui aderent care la care nu se simţea pasiunea, căldura sufletească. Mai degrabă un adversar pasionat, care poate deveni un aderent la fel de pasionat, decât un om „călduţ”. Cel mai mult acest rabin-ţadik ( ţadik înseamnă om drept) ura tristeţea. Păcătosul, spunea el, ştie să se veselească, în timp ce evlaviosul este mereu trist. Povestirea are un tâlc, care constituie esenţa hasidismului – „La Dumnezeu să vii cu bucurie, nu cu mâhnire, învinge mâhnirea”. Citind întregul volum, oricare lector cu suflet şi minte neatinse de prejudecăţi va simţi ceva din bucuria spirituală a unei credinţe care ne face mai fericiţi decât am fi fără ea. – credinţa în binefacerea divină.
Boris Marian
Gellu Naum
Gellu Naum –ultimul mare suprarealist din România
Mulţi vorbesc despre suprarealism, puţini ştiu bine ce a însemnat şi, poate, mai înseamnă în istoria poeziei acestei lumi. La New York, trăieşte un poet care l-a adorat şi i-a închinat un ciclu de poeme „sfântului Gellu Naum”. Se numeşte Valery Oişteanu. În anii 50, criticii proletcultişti au declarat suprarealismul, ca şi avangarda artistică în general, un „curent burghez, străin culturii socialiste”. Curios, avangarda a fost promovată în Franţa şi în lume de oameni cu vederi de stânga, antiburgheze, iar dadaismul, părintele suprarealismului era un adversar al politicii de război şi violenţă. Fondatorul dadaismului, Tristan Tzara, originar din România a fost şi membru al PC Francez, la fel şi alţi avangardişti. Expresionism, futurism, dadaism, constructivism, suprarealism- o paletă extrem de variată a avangardei. Breton, părintele suprarealiştilor vorbea de dicteu automat, de eliberarea de raţiune şi de autocontrol, ceea ce nu putea să placă dogmaticilor marxişti. Voronca, Stephane Roll ( Gh.Dinu), Saşa Pană, în poezie, .Marcel Iancu, Victor Brauner, Maxy, ş.a. în arte plastice au dat viaţă suprarealismului în interbelicul românesc. Fundoianu, Geo Bogza, chiar G. Călinescu s-au dedat la ispitele surrarealiste, fără a persista prea mult. Gherasim Luca, care avea să plece la Paris, după război, Virgil Teodorescu, comunist ileglist, un timp preşedinte al Uniunii Scriitorilor , în anii 70, Gellu Naum au fost ultimii stâlpi ai suprarealismului din România postbelică. Oniricii au fost şi ei „copii” ai suprarealismului, fiind repede marginalizaţi de aceiaşi dogmatici.
Poetul s-a născut la Bucureşti, la 1 august 1915 şi a murit la 29 septembrie 2001, a lăsat o operă memorabilă, a făcut unele concesii regimului comunist, dar nu s-a integrat niciodată în detaşamentul proletcultiştilor. A scris nu numai poezie, a fost prozator, dramaturg, un om de mare spirit, interviurile sale sunt demne de a fi lecturate oricând. Tatăl său, Andrei Naum a scris versuri, a murit la Mărăşeşti, în primul război mondial. Gellu Naum avea studii filozofice , a urmat cursurile la Universitatea din Bucureşti în anii 1933-1937, în 1938 se află la Paris, îndemnat de prietenul său, Victor Brauner să ia contact cu lumea artistică occidentală., l-a cunoscut pe Andre Breton care era un mare teoretician, dar ca poet mai puţin strălucit.. În 1940, Gellu Naum publică volumul „Vasco da Gama”, din care cităm – „ Prin această fereastră se vede bine ca printr-o copită de sticlă/ care se sparge la prima atingere a asfaltului/ copita care devine flacără arde oraşele şi oamenii”. Este un mesaj artistic, dar şi antirăzboinic. Abia în 1985, Gellu Naum publică romanul „Zenobia”, care a fost tradus în mai multe limbi. Poemele sale au fost traduse în perioada 1950-2000 în circa zece limbi europene. A primit numeroase premii înclusiv în SUA, chiar şi în Africa, la un festival, la Kinshasa. Istoriile literare l-au pus la locul de cinste, pe care îl merită. Eugen Barbu îl încadrează la „copiii teribili”, dar nu l-a înţeles cum ar fi trebuit. Iordan Chimet, în antologia sa „Cică nişte cronicari”(Ed. Universal Dalsi-1999) care începe cu Urmuz, se încheie cu Gellu Naum. Avem la îndemână câteva volume ale sale. „Cartea şearpelui” apărută într-o formă elegantă la Editura Parelela 45, sub îngrijirea Simonei Popescu este o antologie de miraculoase aforisme în cheie surrealistă . Ea a fost scrisă în 1947 şi se deschide cu versurile – „ Nu există decât eternitatea, din care viaţa este o formă, un accident / Iubesc acest accident”. Cele „Două cărţi cu Apolodor”, prima ilustrată de poet, a doua de alt poet, Dan Stanciu, au încântat copiii, dar şi pe adulţi. Mai rar asemenea cărţi înţelepte şi provocatoare de asociaţii inteligente. „Poem despre tinereţea noastră”, volum ilustrat de Jules Perahim , deşi, tematic, supus unor „comandamente politice” este de departe mai original, decât cunoscutele tirade ale poeţilor proletcultişti. Gellu Naum a învăţat ceva din lecţia lui Maiakovski, care la începuturi a fost futurist, curentul fiind înăbuşit de tartorii ideologiei bolşevice.
.La Editura Eminescu, au apărut în 1995 două antologii reprezentative, „ Sora fântână” şi „Focul negru”. O mare libertate de expresie, ingenioase metafore, texte citabile în întregime sunt oferite în aceste antologii , de pildă „ Tu te poţi decapita”, „Ghetele lui Gheorghe Lazăr”, „De unde ai cumpărat această mână?”, „Spiritul –sfoară”, „Drumeţul incendiar”, sunt titluri care te îndeamnă la lectură şi la visare. Gellu Naum a fost un „drumeţ incendiar”, aşa cum se dorea şi se doreşte..oricare suprarealist care se respectă. Poetul nu numai că s-a respectat, el şi-a iubit şi respectat cititorii şi nu a trişat ci cu nici un vers.
Boris Marian
Mulţi vorbesc despre suprarealism, puţini ştiu bine ce a însemnat şi, poate, mai înseamnă în istoria poeziei acestei lumi. La New York, trăieşte un poet care l-a adorat şi i-a închinat un ciclu de poeme „sfântului Gellu Naum”. Se numeşte Valery Oişteanu. În anii 50, criticii proletcultişti au declarat suprarealismul, ca şi avangarda artistică în general, un „curent burghez, străin culturii socialiste”. Curios, avangarda a fost promovată în Franţa şi în lume de oameni cu vederi de stânga, antiburgheze, iar dadaismul, părintele suprarealismului era un adversar al politicii de război şi violenţă. Fondatorul dadaismului, Tristan Tzara, originar din România a fost şi membru al PC Francez, la fel şi alţi avangardişti. Expresionism, futurism, dadaism, constructivism, suprarealism- o paletă extrem de variată a avangardei. Breton, părintele suprarealiştilor vorbea de dicteu automat, de eliberarea de raţiune şi de autocontrol, ceea ce nu putea să placă dogmaticilor marxişti. Voronca, Stephane Roll ( Gh.Dinu), Saşa Pană, în poezie, .Marcel Iancu, Victor Brauner, Maxy, ş.a. în arte plastice au dat viaţă suprarealismului în interbelicul românesc. Fundoianu, Geo Bogza, chiar G. Călinescu s-au dedat la ispitele surrarealiste, fără a persista prea mult. Gherasim Luca, care avea să plece la Paris, după război, Virgil Teodorescu, comunist ileglist, un timp preşedinte al Uniunii Scriitorilor , în anii 70, Gellu Naum au fost ultimii stâlpi ai suprarealismului din România postbelică. Oniricii au fost şi ei „copii” ai suprarealismului, fiind repede marginalizaţi de aceiaşi dogmatici.
Poetul s-a născut la Bucureşti, la 1 august 1915 şi a murit la 29 septembrie 2001, a lăsat o operă memorabilă, a făcut unele concesii regimului comunist, dar nu s-a integrat niciodată în detaşamentul proletcultiştilor. A scris nu numai poezie, a fost prozator, dramaturg, un om de mare spirit, interviurile sale sunt demne de a fi lecturate oricând. Tatăl său, Andrei Naum a scris versuri, a murit la Mărăşeşti, în primul război mondial. Gellu Naum avea studii filozofice , a urmat cursurile la Universitatea din Bucureşti în anii 1933-1937, în 1938 se află la Paris, îndemnat de prietenul său, Victor Brauner să ia contact cu lumea artistică occidentală., l-a cunoscut pe Andre Breton care era un mare teoretician, dar ca poet mai puţin strălucit.. În 1940, Gellu Naum publică volumul „Vasco da Gama”, din care cităm – „ Prin această fereastră se vede bine ca printr-o copită de sticlă/ care se sparge la prima atingere a asfaltului/ copita care devine flacără arde oraşele şi oamenii”. Este un mesaj artistic, dar şi antirăzboinic. Abia în 1985, Gellu Naum publică romanul „Zenobia”, care a fost tradus în mai multe limbi. Poemele sale au fost traduse în perioada 1950-2000 în circa zece limbi europene. A primit numeroase premii înclusiv în SUA, chiar şi în Africa, la un festival, la Kinshasa. Istoriile literare l-au pus la locul de cinste, pe care îl merită. Eugen Barbu îl încadrează la „copiii teribili”, dar nu l-a înţeles cum ar fi trebuit. Iordan Chimet, în antologia sa „Cică nişte cronicari”(Ed. Universal Dalsi-1999) care începe cu Urmuz, se încheie cu Gellu Naum. Avem la îndemână câteva volume ale sale. „Cartea şearpelui” apărută într-o formă elegantă la Editura Parelela 45, sub îngrijirea Simonei Popescu este o antologie de miraculoase aforisme în cheie surrealistă . Ea a fost scrisă în 1947 şi se deschide cu versurile – „ Nu există decât eternitatea, din care viaţa este o formă, un accident / Iubesc acest accident”. Cele „Două cărţi cu Apolodor”, prima ilustrată de poet, a doua de alt poet, Dan Stanciu, au încântat copiii, dar şi pe adulţi. Mai rar asemenea cărţi înţelepte şi provocatoare de asociaţii inteligente. „Poem despre tinereţea noastră”, volum ilustrat de Jules Perahim , deşi, tematic, supus unor „comandamente politice” este de departe mai original, decât cunoscutele tirade ale poeţilor proletcultişti. Gellu Naum a învăţat ceva din lecţia lui Maiakovski, care la începuturi a fost futurist, curentul fiind înăbuşit de tartorii ideologiei bolşevice.
.La Editura Eminescu, au apărut în 1995 două antologii reprezentative, „ Sora fântână” şi „Focul negru”. O mare libertate de expresie, ingenioase metafore, texte citabile în întregime sunt oferite în aceste antologii , de pildă „ Tu te poţi decapita”, „Ghetele lui Gheorghe Lazăr”, „De unde ai cumpărat această mână?”, „Spiritul –sfoară”, „Drumeţul incendiar”, sunt titluri care te îndeamnă la lectură şi la visare. Gellu Naum a fost un „drumeţ incendiar”, aşa cum se dorea şi se doreşte..oricare suprarealist care se respectă. Poetul nu numai că s-a respectat, el şi-a iubit şi respectat cititorii şi nu a trişat ci cu nici un vers.
Boris Marian
Salvador Dali
Salvador Dali – între geniu şi paranoia
Un comentator mi-a reproşat că eu preiau date din Google şi scriu astfel un articol. Îl asigur că nu am procedat astfel niciodată. Dar nu pot dovedi nimic. Despre Salvador Dali poţi citi cât de mult, desigur nu pe Google, tot nu-l vei înţelege. Dar s-o luăm sistematic, de la naştere. Unul dintre genialii pictori ai secolului XX s-a născut în anul 1904, la Figueras, în Catalonia. Cine cunoaşte puţin Spania, ştie că provincia Catalonia nu se consideră nici azi asimilată Spaniei, are chiar partizani ai unei autonomii foarte avansate. Catalonezii vorbesc o limbă pe care spaniolii din Madrid, de pildă, o înţeleg greu sau deloc. Un catalonez mi-a spus că el vorbeşte numai engleza şi cataloneza. Punct. De aici, poate, a pornit şi tendinţa lui Dali de a se considera mereu „un caz special”. A studiat artele la Madrid, a luat cunoştinţă de curentele moderne, cubismul, futurismul, s-a simţit atras de metafizică. Prima expoziţie o are la Barcelona, frumosul oraş al Spaniei medidionale, în anul 1925. În anii următori expune la Paris, îi cunoaşte pe Picasso, Breton, admiră suprarealismul, dar mai mult, în 1929, o admiră pe Gala, cu care se căsătoreşte şi care va fi un model frecvent în picturile sale. Îşi autointitulează maniera – „paranoia critică”. În 1936, deşi afirmase că nu poţi să nu fii modern, Dali se declară un adept al clasicismului italian. Ca pictor şi desenator avea o mână de maestru, iar idei avea pentru zece pictori. Între anii 1940-1948, scârbit de atrocităţile războiului european, se retrage în SUA. Deşi renegat de suprarealişti, Salvador Dali a fost şi a rămas ancorat în acest curent generos. Dali a fost convins de valabilitatea psihanalizei lui Freud, pe care l-a şi portretizat şi pentru care a avut un cult.Anumite obiecte, detalii, fenomene cereşti îl obsedau, reprezenta fie nuduri, rinoceri, girafe, bolta, astrele, potrete de oameni, era impresionat de sinuciderea unor prieteni, precum Zweig, Crevel, moartea lui Freud, Jouvet, Gertrude Stein, Desnos, Artaud, ş.a. Privea moartea ca pe un fenoment cosmic. Se considera, sub aspectul puterii de pătrundere a realităţii, superior lui Marcel Proust, deşi fiecare era faimos în domeniul său. Dali a trăit 84 de ani şi opt luni ca un om fericit. Permanent preocupat de arta sa, de renumele său, de oricare eveniment cultural, artistic, politic, a deplâns moartea lui Lorca, dar a fost totdată un susţinător al dictatorului Franco, s-a considerat realmente un geniu, ceea ce şi era. Cunoscător al artei italiene de la începuturi până în contemporaneitate, şi-a păstrat originalitatea şi prospeţimea. Aproape oricare tablou al său şochează, nu numai în ansamblu, dar şi în amănuntele aparent nesemnificative. Titlurile tablourilor sale sunt în consonanţă cu liteartura suprarealiştilor – „Început al unui portret al Galei”, „ Farmascistul din Figueras nu caută nimic”, „Târg de sclavi” ( cu portretul lui Voltaire, în centru, alături un nud), „Corpus hipercubicus”, „Persistenţa memoriei” ( cadrane de ceas atârnate ca nişte rufe ), „Copil geopolitic”, „Gala – Leda atomică”, ş.a. O parte din lucrările lui se află la muzeul din St. Petersburg, din Florida, altă colecţie în oraşul natal, Figueras, unde a şi murit, la 23 ianuarie 1989, de asemenea în marile muzee ale lumii se găsesc lucrări ale lui Dali. Singura femeie pe care Dali a iubit-o a fost Gala, sora lui Paul Eluard, poet comunist, dar Dali nu a vrut să aibă contact cu nici o mişcare de stânga. A admirat-o pe artista Mae West, căreia i-a făcut un portret extraordinar, ochii fiind două tablouri, pe nas este postat un ceas, chipul seamănă cu o scenă de teatru, dar tot tabloul reprezintă perfect trăsăturile modelului. Arta lui Dali nu a fost depăşită de nimeni, deşi el îl considera pe Picasso mai mare chiar decât el, însuşi. Între suprarealiştii De Chirico, Yves Tanguy, Marcel Duchamp, Max Ernst, Andre Masson, Miro, ş.a., Dali se află cu o treaptă mai sus , indiscutabil. Este un rar fenomen, când un artist îşi supralicitează calităţile, dar nu se minte pe sine. Se credea şi era genial. Mulţi l-au considerat dereglat psihic, impotent sexual, dar nimic nu poate nega imensul său talent. Era şi un om generos, în sensul că nu a încercat să minimalizeze importanţa confraţilor, operele lor, a evitat oricare duşmănie, intrigă, nu suferea de boala intoleranţei, care chinuia pe mulţi creatori şi este şi azi o plagă a vieţii din lumea artistică. Desigur, îi plăceau câştigurile grase, era setos de bani, dar o făcea prin reclama pentru propria creaţie, nu prin defăimarea altora.
Avea un aspect caraghios, cu mustăţile arcuite şi ascuţite, a fost întrebat cum reuşeşte şi a spus că îşi unge mustăţile cu suc de curmale. Are grijă să gonească muştele. Acesta era Dali. Unii critivi nu l-au agreat, îl considerau un farseur, care amestecă lubricul şi sacrul, dar acesta este şi secretul succesului său. Copilăria a jucat un rol fundamental în creaţia sa, amintirile dominând visele care se transformau în culori şi tablouri. A fost numit „Marele paranoic”, iar el , la vârsta de 16 ani declara că într-o zi lumea îl va admira.Alături de Lorca, Bunuel şi Picasso, a fost unul din spaniolii celebri ai veacului XX. Îi plăcea poezia, cinematografia, teatrul, era spaniol şi totodată universal, în tot ce făcea. În tablourile sale trupul femeii, al altor figuranţi se desfac în bucăţi, dar detaliile sunt redate cu precizie, fără estompări, cu o îndemânare de chirurg. Cel care s-a inspirat şi s-a apropiat de Dali, a fost şi cunoscutul pictor Victor Brauner, originar din Piatra Neamţ. Ne vom opri şi la creaţia acestui artist, în alt articol
. BORIS MARIAN
Un comentator mi-a reproşat că eu preiau date din Google şi scriu astfel un articol. Îl asigur că nu am procedat astfel niciodată. Dar nu pot dovedi nimic. Despre Salvador Dali poţi citi cât de mult, desigur nu pe Google, tot nu-l vei înţelege. Dar s-o luăm sistematic, de la naştere. Unul dintre genialii pictori ai secolului XX s-a născut în anul 1904, la Figueras, în Catalonia. Cine cunoaşte puţin Spania, ştie că provincia Catalonia nu se consideră nici azi asimilată Spaniei, are chiar partizani ai unei autonomii foarte avansate. Catalonezii vorbesc o limbă pe care spaniolii din Madrid, de pildă, o înţeleg greu sau deloc. Un catalonez mi-a spus că el vorbeşte numai engleza şi cataloneza. Punct. De aici, poate, a pornit şi tendinţa lui Dali de a se considera mereu „un caz special”. A studiat artele la Madrid, a luat cunoştinţă de curentele moderne, cubismul, futurismul, s-a simţit atras de metafizică. Prima expoziţie o are la Barcelona, frumosul oraş al Spaniei medidionale, în anul 1925. În anii următori expune la Paris, îi cunoaşte pe Picasso, Breton, admiră suprarealismul, dar mai mult, în 1929, o admiră pe Gala, cu care se căsătoreşte şi care va fi un model frecvent în picturile sale. Îşi autointitulează maniera – „paranoia critică”. În 1936, deşi afirmase că nu poţi să nu fii modern, Dali se declară un adept al clasicismului italian. Ca pictor şi desenator avea o mână de maestru, iar idei avea pentru zece pictori. Între anii 1940-1948, scârbit de atrocităţile războiului european, se retrage în SUA. Deşi renegat de suprarealişti, Salvador Dali a fost şi a rămas ancorat în acest curent generos. Dali a fost convins de valabilitatea psihanalizei lui Freud, pe care l-a şi portretizat şi pentru care a avut un cult.Anumite obiecte, detalii, fenomene cereşti îl obsedau, reprezenta fie nuduri, rinoceri, girafe, bolta, astrele, potrete de oameni, era impresionat de sinuciderea unor prieteni, precum Zweig, Crevel, moartea lui Freud, Jouvet, Gertrude Stein, Desnos, Artaud, ş.a. Privea moartea ca pe un fenoment cosmic. Se considera, sub aspectul puterii de pătrundere a realităţii, superior lui Marcel Proust, deşi fiecare era faimos în domeniul său. Dali a trăit 84 de ani şi opt luni ca un om fericit. Permanent preocupat de arta sa, de renumele său, de oricare eveniment cultural, artistic, politic, a deplâns moartea lui Lorca, dar a fost totdată un susţinător al dictatorului Franco, s-a considerat realmente un geniu, ceea ce şi era. Cunoscător al artei italiene de la începuturi până în contemporaneitate, şi-a păstrat originalitatea şi prospeţimea. Aproape oricare tablou al său şochează, nu numai în ansamblu, dar şi în amănuntele aparent nesemnificative. Titlurile tablourilor sale sunt în consonanţă cu liteartura suprarealiştilor – „Început al unui portret al Galei”, „ Farmascistul din Figueras nu caută nimic”, „Târg de sclavi” ( cu portretul lui Voltaire, în centru, alături un nud), „Corpus hipercubicus”, „Persistenţa memoriei” ( cadrane de ceas atârnate ca nişte rufe ), „Copil geopolitic”, „Gala – Leda atomică”, ş.a. O parte din lucrările lui se află la muzeul din St. Petersburg, din Florida, altă colecţie în oraşul natal, Figueras, unde a şi murit, la 23 ianuarie 1989, de asemenea în marile muzee ale lumii se găsesc lucrări ale lui Dali. Singura femeie pe care Dali a iubit-o a fost Gala, sora lui Paul Eluard, poet comunist, dar Dali nu a vrut să aibă contact cu nici o mişcare de stânga. A admirat-o pe artista Mae West, căreia i-a făcut un portret extraordinar, ochii fiind două tablouri, pe nas este postat un ceas, chipul seamănă cu o scenă de teatru, dar tot tabloul reprezintă perfect trăsăturile modelului. Arta lui Dali nu a fost depăşită de nimeni, deşi el îl considera pe Picasso mai mare chiar decât el, însuşi. Între suprarealiştii De Chirico, Yves Tanguy, Marcel Duchamp, Max Ernst, Andre Masson, Miro, ş.a., Dali se află cu o treaptă mai sus , indiscutabil. Este un rar fenomen, când un artist îşi supralicitează calităţile, dar nu se minte pe sine. Se credea şi era genial. Mulţi l-au considerat dereglat psihic, impotent sexual, dar nimic nu poate nega imensul său talent. Era şi un om generos, în sensul că nu a încercat să minimalizeze importanţa confraţilor, operele lor, a evitat oricare duşmănie, intrigă, nu suferea de boala intoleranţei, care chinuia pe mulţi creatori şi este şi azi o plagă a vieţii din lumea artistică. Desigur, îi plăceau câştigurile grase, era setos de bani, dar o făcea prin reclama pentru propria creaţie, nu prin defăimarea altora.
Avea un aspect caraghios, cu mustăţile arcuite şi ascuţite, a fost întrebat cum reuşeşte şi a spus că îşi unge mustăţile cu suc de curmale. Are grijă să gonească muştele. Acesta era Dali. Unii critivi nu l-au agreat, îl considerau un farseur, care amestecă lubricul şi sacrul, dar acesta este şi secretul succesului său. Copilăria a jucat un rol fundamental în creaţia sa, amintirile dominând visele care se transformau în culori şi tablouri. A fost numit „Marele paranoic”, iar el , la vârsta de 16 ani declara că într-o zi lumea îl va admira.Alături de Lorca, Bunuel şi Picasso, a fost unul din spaniolii celebri ai veacului XX. Îi plăcea poezia, cinematografia, teatrul, era spaniol şi totodată universal, în tot ce făcea. În tablourile sale trupul femeii, al altor figuranţi se desfac în bucăţi, dar detaliile sunt redate cu precizie, fără estompări, cu o îndemânare de chirurg. Cel care s-a inspirat şi s-a apropiat de Dali, a fost şi cunoscutul pictor Victor Brauner, originar din Piatra Neamţ. Ne vom opri şi la creaţia acestui artist, în alt articol
. BORIS MARIAN
Aventura Profetului Iona
Aventura profetului Iona
Marin Sorescu a dedicat o cunoscută piesă dramatică profetului Iona, care a devenit „clasică” pentru dramaturgia ultimelor decenii. Să vedem ce l-a atras din istoria acestui personaj biblic.
Iona face parte din şirul profeţilor de a „doua mărime”. De Ziua Pocăinţei, Yom Kipur, după Anul Nou evreiesc, se citeşte capitolul dedicat lui Iona. Acesta era fiul lui Amitai şi al unei femei care fusese înainte, soţia lui Ţarefat, cel sculat din morţi de către profetul Eliahu (Ilie). A trăit în regatul Iudeei, sub un rege nelegiuit, Iereboam II, pe vremea unui alt profet Amos. A profeţit prăbuşirea regatului, dar acest lucru nu s-a întâmplat şi Dumnezeu, pentru a-l feri de mânia cetăţenilor, l-a trimis la Ninive, capitala Asiriei, spre a propovădui pacea dintre asirieni şi evrei. Iona s-a considerat jignit din cauza eşecului său ca profet şi a încercat să fugă de însărcinarea primită de la Cel de Sus, care era şi foarte riscantă. S-a îmbarcat în portul Iafa
( actualmente, parte a oraşului Tel Aviv, este unul dintre cele mai vechi porturi din lume), pe o corabie ce pleca în Spania, ţara cea mai depărtată de Iudeea, în lumea cunoscută de evreii antici. Abia pornită în larg, corabia a fost cuprinsă de o furtună extrem de violentă, limitată numai în locul unde plutea corabia. Marinarii au crezut că zerii lor ( echipajul era fenician) sunt mâniaţi, dar l-au zărit pe Iona chinuit de remuşcări. Acesta le spuse că el a fugit de Dumnezeu şi acesta, probabil, cere jertfa slujitorului său. Iona a rugat să fie lăsat să se înece în mare, iar marinatrii, după ce au tras la sorţi şi sorţii l-au indicat tot pe Iona, s-au hotărât să-l coboare în apă. Cum a părăsit acesta corabia, furtuna s-a potolit complet. Iona s-a scufundat, dar un peşte uriaş, unii au considerat că era vorba de o balenă, ceea ce , sub aspect zoologic nu este posibil ( balena nu poate înghiţi obiecte, prăzi mari), l-a înghiţit imediat. Povestea este dezvoltată şi de Talmud care vine cu completări. Peştele uriaş se temea de o fiinţă marină şi mai mare, Leviathanul, dar Iona l-a salvat rostind rugăciuni către Dumnezeu. Peştele l-a plimbat pe Iona pe mări şi oceane, ca în povestirea lui Jules Verne, „20.000 de mile sub mări”. După mai multe peripeţii, Iona ajunge la ţărm, iar marinarii fenicieni, care au urmărit toată aventura s-au convertit la credinţa în Dumnezeul Unic.
Iona a ajuns la Ninive , unde a început să profeţească pieirea capitalei imperiului asirian, pentru necredinţa locuitorilor şi opresiunea împotriva evreilor. Locuitorii au început să se roage de Domnul evreilor, care s-a milostivit şi a iertat oraşul. Iona s-a simţit din nou ca un profet mincinos. În faţa lui s-a ivit o plantă, se pare ricin, care a crescut repede, iar Iona, necăjit s-a culcat la rădăcina arborelui miraculos şi a avut un vis. Să fecea că un vierme se urca pe trunchiul copacului şi îl distrugea. Visul l-a îngrozit şi l-a trezit din somn. Dumnezeu i-a spus – „Dacă ţie îţi pare rău pentrru că viermele a distrus o plantă pe care tu nici nu ai îngrijit-o, cum să distrug eu Ninive, pe care tot eu l-am construit?”. Aici se încheie povestea lui Iona, care se spune că ar fi trăit până la vârsta de 140 de ani.
Povestirea despre Iona are unele trăsături ale teatrului absurd, modern, pe care Marin Sorescu a ştiut să le pună în valoare. De asemenea este vorba de destinul omului într-o lume a violenţei şi a lipsei de repere morale. Nu în ultimul rând, este o povestire despre Dumnezeu, despre felul Său de a judeca faptele oamenilor, de a le ierta anumite păcate, acordând o mare atenţie aleşilor pe care doreşte să-i aibă ca profeţi. Cartea lui Iona este, alături de cartea lui Iov, una dintre cele mai pilduitoare din literatura biblică.
Boris Marian
Marin Sorescu a dedicat o cunoscută piesă dramatică profetului Iona, care a devenit „clasică” pentru dramaturgia ultimelor decenii. Să vedem ce l-a atras din istoria acestui personaj biblic.
Iona face parte din şirul profeţilor de a „doua mărime”. De Ziua Pocăinţei, Yom Kipur, după Anul Nou evreiesc, se citeşte capitolul dedicat lui Iona. Acesta era fiul lui Amitai şi al unei femei care fusese înainte, soţia lui Ţarefat, cel sculat din morţi de către profetul Eliahu (Ilie). A trăit în regatul Iudeei, sub un rege nelegiuit, Iereboam II, pe vremea unui alt profet Amos. A profeţit prăbuşirea regatului, dar acest lucru nu s-a întâmplat şi Dumnezeu, pentru a-l feri de mânia cetăţenilor, l-a trimis la Ninive, capitala Asiriei, spre a propovădui pacea dintre asirieni şi evrei. Iona s-a considerat jignit din cauza eşecului său ca profet şi a încercat să fugă de însărcinarea primită de la Cel de Sus, care era şi foarte riscantă. S-a îmbarcat în portul Iafa
( actualmente, parte a oraşului Tel Aviv, este unul dintre cele mai vechi porturi din lume), pe o corabie ce pleca în Spania, ţara cea mai depărtată de Iudeea, în lumea cunoscută de evreii antici. Abia pornită în larg, corabia a fost cuprinsă de o furtună extrem de violentă, limitată numai în locul unde plutea corabia. Marinarii au crezut că zerii lor ( echipajul era fenician) sunt mâniaţi, dar l-au zărit pe Iona chinuit de remuşcări. Acesta le spuse că el a fugit de Dumnezeu şi acesta, probabil, cere jertfa slujitorului său. Iona a rugat să fie lăsat să se înece în mare, iar marinatrii, după ce au tras la sorţi şi sorţii l-au indicat tot pe Iona, s-au hotărât să-l coboare în apă. Cum a părăsit acesta corabia, furtuna s-a potolit complet. Iona s-a scufundat, dar un peşte uriaş, unii au considerat că era vorba de o balenă, ceea ce , sub aspect zoologic nu este posibil ( balena nu poate înghiţi obiecte, prăzi mari), l-a înghiţit imediat. Povestea este dezvoltată şi de Talmud care vine cu completări. Peştele uriaş se temea de o fiinţă marină şi mai mare, Leviathanul, dar Iona l-a salvat rostind rugăciuni către Dumnezeu. Peştele l-a plimbat pe Iona pe mări şi oceane, ca în povestirea lui Jules Verne, „20.000 de mile sub mări”. După mai multe peripeţii, Iona ajunge la ţărm, iar marinarii fenicieni, care au urmărit toată aventura s-au convertit la credinţa în Dumnezeul Unic.
Iona a ajuns la Ninive , unde a început să profeţească pieirea capitalei imperiului asirian, pentru necredinţa locuitorilor şi opresiunea împotriva evreilor. Locuitorii au început să se roage de Domnul evreilor, care s-a milostivit şi a iertat oraşul. Iona s-a simţit din nou ca un profet mincinos. În faţa lui s-a ivit o plantă, se pare ricin, care a crescut repede, iar Iona, necăjit s-a culcat la rădăcina arborelui miraculos şi a avut un vis. Să fecea că un vierme se urca pe trunchiul copacului şi îl distrugea. Visul l-a îngrozit şi l-a trezit din somn. Dumnezeu i-a spus – „Dacă ţie îţi pare rău pentrru că viermele a distrus o plantă pe care tu nici nu ai îngrijit-o, cum să distrug eu Ninive, pe care tot eu l-am construit?”. Aici se încheie povestea lui Iona, care se spune că ar fi trăit până la vârsta de 140 de ani.
Povestirea despre Iona are unele trăsături ale teatrului absurd, modern, pe care Marin Sorescu a ştiut să le pună în valoare. De asemenea este vorba de destinul omului într-o lume a violenţei şi a lipsei de repere morale. Nu în ultimul rând, este o povestire despre Dumnezeu, despre felul Său de a judeca faptele oamenilor, de a le ierta anumite păcate, acordând o mare atenţie aleşilor pe care doreşte să-i aibă ca profeţi. Cartea lui Iona este, alături de cartea lui Iov, una dintre cele mai pilduitoare din literatura biblică.
Boris Marian
Legenda Golemului din Praga
Alături de legenda „evreului rătăcitor” ( unii îi spun jidovul, fără sens peiorativ), a lui Hamlet, Don Quijote, a Olandezului Zburător, a lui Dracula, ş.a., Evul Mediu a cunoscut şi legenda Golemului, care la rândul ei a avut destule ecouri în cinematografia secolului XX.
În Psalmul 139, se vorbeşte despre o substanţă amorfă, numită „golem”, cu înţeles şi de embrion. În Talmud se spune că şi Adam a trecut în cursul plămădirii sale, prin faza de golem. Destui învăţaţi, rabini, savanţi se fereau de viaţa publică a cetăţii, studiau cărţile vechi, Cabala, astfel că populaţia a început să creadă că este ceva necurat sau divin în preocupările lor, că omul poate fi creat artificial, prin vrăji. Se spune că Ben Sira a creat o asemenea făptură, împreună cu tatăl său, i-au scris pe frunte cuvântul „emet” ( adevăr), dar creatura s-a speriat că va muri ca şi Adam, astfel că cei doi învăţaţi au şters litera e, cuvântul devenind „met”( moarte), iar creatura s-a stins. Au mai circulat o serie de legende asemănătoare, dar, abia în secolul XVI , în timpul împăratului Rudolf II, care a fost şi un pasionat alchimist, Golemul a devenit o întruchipare a năzuinţei evreilor pentru izbăvirea de persecuţii. Rabinul Eliahu din Helm s-a adresat lui Dumnezeu care l-a ajutat să alcătuiască un Golem, de aceea rabinul a căpătat şi numele de Baal Şem ( a nu se confunda cu Baal Şem Tov din sec. XVIII, fondatorul Hasidismului). Baal Şem înseamnă stăpânul Numelui. Nici acest Golem nu a trăit mult, pentru că aspectul şi puterile sale înfricoşau . Era suficient să i se scoată din frunte biletul cu vrăjitul cuvânt „emet”, că personajul se prăbuşea în propria ţărână. Rabinul Iehuda Loew din Praga, numit şi Maharal ( 1513-1609) a fost mai perseverent, a creat şi a subordonat creatura pe nume Golem, care a devenit o pavăză pentru evreii acuzaţi fie de deicid, de „omor ritual”, de „profanarea ostiilor”, toate blestemăţiile inventate de fanatici călugări, episcopi, simpli credincioşi. Numeroşi evrei au fost arşi de vii numai pentru o vorbă aruncată de un oarecare, nebun sau interesat în uciderea unui vecin evreu. Golemul era obligat sâmbătă să rămână ascuns, dar rabinul Loew a uitat să-i scoată biletul din frunte şi, cu greu l-a găsit pe Golem lângă o sinagogă. Speriat să nu se făptuiască o nelegiuire, rabinul Loew l-a prefăcut în lut. Această grămăjoară este arătată şi azi turiştilor creduli.
Scrierile lui Gustav Meyrink, romanul ”Golem”, piesa lui H.Leivik, filmele cu Frankenstein, ş.a. au pornit de la prezenţa Golemului în tezaurului Evului Mediu. Învăţatul Moshe Idel, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, visiting profesor la numeroase universităţi din lume, o autoritate în domeniul misticii în genere, a celei iudaice, în special, apreciat la superlativ de Ioan Petru Culianu, a scris o carte pasionantă „Golem”, privind sub aspectul mistico-cabalistic această creaţie, evident imaginară. Cartea a părut la Ed. Hasefer, în 2003, în limba română. Sunt citaţi Bruno Schulz, nefericitul gravor şi scriitor, care a spus că fiecare om simte nevoia de a crea ceva, de a fi demiurg, Norbert Wiener, autorul eseului „Dumnezeu şi Golem S.A.”, care a echivalat maşina cu Golemul, în spiritul ciberneticii pe care el a creat-o, ş.a Cel puţin o sută de personalităţi culturale, filosofi, teologi, scriitori, de diverse credinţe, catolici, ortodocşi, evrei s-au implicat în dezbaterea posibilităţilor omului de a crea ceva alături de Dumnezeu. Cabala a avut numai de câştigat din această experienţă, iar literatura mai are multe de spus.
BORIS MARIAN
Bruno Schulz - artistul martir
La 19 noiembrie 1942 era ucis cu un glonţ, pe stradă, în orăşelul natal, un mare artist plastic, scriitor, Bruno Schulz, cunoscut în lumea avangardei europene. S-a născut la Drohobycs , în Galiţia, în anul 1892, a studiat arhitectura, a predat desenul, ca profesor de liceu. A devenit cunoscut pentru gravurile sale abia la vârsta de 30 de ani. Mai multă celebritate i-au adus volumele de povestiri „Prăvăliile cu scorţişoară”(1933), „Sanatoriul timpului” (1937). În 1936 a tradus din germană în poloneză, celebra carte a lui Kafka „, Procesul”. Presimţirea marii catstrofe l-a inspirat în povestirea-roman „Mesia”, al cărui manuscris s-a pierdut, despre existenţa sa fiind martore numai corespondenţa şi unele note personale. În 1938 a fost premiat de Academia Poloneză de Literatură. Recunoaşterea artistului a fost postumă, dar ascendentă şi mereu îmbogăţită de studii, eseuri, etc. În 1977, a apărut la Editura Univers, sub titlul „Manechinele” ( traducerea lui Ion Petrică), două volume de povestiri, în care se aminteşte şi de activitatea lui Schulz ca artist plastic. De fapt, abia în anii 80, Parisul, unde se realizează majoritatea artiştilor de talent refugiaţi din Est ( Schulz s-a „mutat” doar cu numele) a devenit locul adevărateoi recunoaşteri. I se recunosc ca ascendenţi, în artă, Goya şi Lautrec. Dintre autorii de limbă română au scris cu mai multă atenţie despre Schulz, Leon Volovici, Stan Velea, Geo Şerban, Ioana Mocan, ş.a. „Între serafic şi demonic” este intitulat un eseu despre creaţia artistului. Cine cunoaşte „Capriciile” lui Goya, poate înţelege această caracterizare. Lucrările sal au fost expuse La Paris, New York, Ierusalim ( Muzeul Yad Vashem), în alte oraşe. Ca scriitor , Schulz s-a inspirat din istoria biblică, iar ca artist plastic din istoria recentă şi mai puţin recentă a galiţienilor, prefigurând imensul sacrificiu uman din anii războiului. L-a admirat, ca scriitor pe Thomas Mann, cu al său roman în trei volume – „Iosif şi fraţii săi”. Comparat cu un cunoscut scriitor-filosof, W.Gombrowicz, Brunos Schulz a inspirat un spectacol premiat la festivalul de la Torino, în 2008, al regizorului Tadeusz Kantor. Un profesor de desen care nu a părăsit, se pare, niciodată orăşelul său, din Polonia, a devenit , abia după moarte o celebritate. „Surâsul lui Bruno Schulz” este emblema acestui artist-scriitor.
Boris Marian
George Steiner
Înainte de a-l prezenta pe unul dintre înţelepţii timpurilor noastre, voi face o referire la un mic eseu, „ Cele trei limbaje ale omului”, publicat în 2008 , în revista „Idei în dialog”, revistă căreia îi simţim lipsa. Cele trei limbaje sunt, după Steiner – muzica, matematica şi poezia. Muzicianul – „ de ce aş vorbi dacă pot cânta?”. Muzica este anterioară vorbirii. Păsările, balenele, valurile, vântul, sârmele de telegraf, astrele ( pe unde nesesizate de urechea omului), toate cţântă. Dacă omul ar pieri, muzica ar dăinui şi fără el. Este opinia lui Schopenhauer. Limbile au o viaţă a lor, muzica este eternă şi universală. Ciudată este, însă , ideologizarea muzicii. De pildă Simfonia a IX-a a lui Beethoven, inspirată de „Oda bucuriei” a lui Schiller, a fost adoptată atât de propaganda comunistă, cât şi nazistă, dar şi de democraţii care au sărbătorit căderea Zidului Berlinului. Opera „Rienzi” a lui Wagner l-a entuziasmat pe Herzl, „profetul sionist”, pe Hitler, când acesta visa un al Treilea Reich, pe care l-a şi ridicat, spre a-l distruge. Nu există nimic mai puternic pe lume decât muzica, unii spun muzica proastă, noi am spune oricare muzică. Desprins de corp, capul lui Orfeu îşi continuă cântul, aşa spune mitologia. Matematicianul spune cu totul altceva. Muzica de azi nu mai poate fi accesibilă oricui, ca să nu vorbim desprte surzi, despre afoni, etc. Matematica este accesibilă oricui, ea este limbajul universal.Totodată, numai omul poate fi creator al matematicii, nici o altă fiinţă nu are această capacitate. Este un produs pur, al gândirii umane, independent de stările sufleteşti, opiniile unuia sau ale altuia. Poetul vine şi spune că numai el se poate adresa oamenilor din jur, el este stăpânul cuvintelor. Muzica, matematica pot fi ignorate, poezia se află în fiecare, nevoia de comunicare, care în poezie atinge gradul cel mai înalt, primeşte răspunsul în poezie. Astfel a vorbit fiecare dintre cei trei reprezentanţi ai limbajului, de fapt ne-a vorbit eruditul şi înţeleptul George Steiner. S-a născut la Paris, în anul 1929, a studiat la Sorbona, apoi la Universitatea din Chicago, la Harvard şi la Oxford. În ultimii ani a predat concomitent la Universitatea din Geneva şi la Cambridge. Dintre scrieile sale, extrem de numeroase, cităm – „ Tolstoi şi Dostoievski”(1963), „Anno Domini” ( 1966), „Limbă şi tăcere” (1969), „După Babel” ( 1978), „Martin Heidegger” ( 1981), „În castelul lui Barbă-Albastră” ( 1986), „Artele sensului” ( 1991), „Moartea tragediei”(1993), „Erata ( autobiografie)” ( 1998), „Prefaţă la Biblia ebraică” ( 2001), „De la Biblie la Kafka” (2002), multe , apărute iniţial la Paris, unele traduse şi la noi, Steiner fiind unul dintre cei mai frecvent vitaţi autori din lume, la ora actuală. S-a ocupat de mai toate doimeniile importante ale culturii umaniste, inclusiv de politică internaţională. Printre contribuţiile importante menţionăm – revizuirea unor noţiuni fundamentale în lingvistica modernă, implicarea în fenomenul multicultural, plurilingvistic, redefinirea xenofobiei şi antisemitismului în perioada post-Holocaust. Menţionăm că familia lui Steiner a fost nevoită să se refugieze din Viena, în preajma invaziei Germaniei naziste. Într-o povestire parabolică, un personaj, un Hitler supravieţuitor, refugiat în America de Sud afirmă că nenorocirea evreilor se datorează marilor invenţii cu care au „nenorocit” omenirea – monoteismul, creştinismul şi marxismul. Este o definire clară a modului de gândire antisemit, care pleacă de la o realitate judecată cu semnul schimbat. Filosoful deplânge starea de incultură în care se află o mare parte a omenirii, inclusiv populaţia din zonele dezvoltate economic, în care societatea de consum are cuvântul hotărâtor. Steiner a constatat că mitul Turnului Babel se regăseşte la mai toate popoarele care şi-au creat mitologii proprii. De aici decurge necesitatea comunicării, grija pentru traducerea operelor importante. În eseul intitulat „Extrateritorial”, el porneşte de la exemplul albinelor care comunică permanent despre sursa de hrană, cantitatea existentă, localizarea, calitatea hranei. Este un redutabil cunoscător al operei lui Shkespeare, ca şi a marilor poeţi ai lumii. În privinţa limbilor de circulaţie internaţională, el este de părere că trebuie încurajată comunicarea în aceste limbi ( evident, engleza, pe primul loc), fără a se neglija evoluţia limbii oricărui popor. Lui îi aparţine butada „cartea sau viaţa”, cu un înţeles absolut benefic. Dar, tot el arată că într-o ţară cu o cultură extrem de avansată, cum era şi este Germania a putut să apară o ideologie şi un regim care părea născut în bezna cavernelor. Este unul din paradoxurile istoriei. De asemenea, vorbind despre relaţia maestru- discipol, Steiner, un oponent al oricărui dogmatism, se exprimă fără menajamente la tendinţa unor falşi „dascăli” de a monopoliza ideile. Un frumos eseu, „Tăcerea şi poetul” se încheie cu un citat din Kafka – „Acum sirenele au o armă mult mai fatală decât cântecul, anume tăcerea”. De aici porneşte şi marea artă.
BORIS MARIAN
Abonați-vă la:
Postări (Atom)