24 oct . 1784 - n. Moses Montefiori - filantrop, fondator al unor așezări evreiești în Palestina- 230 de ani de la naștere În luna octombrie se împlinesc 230 de ani de la nașterea celui care a făcut pentru Țara Nouă-Veche mai mult decât toate guvernele Europei. A trăit o viață lungă și plină de satisfacții morale( m. 28 iulie 1885).Bancher, filantrop, sherif al Londrei ( funcție, azi, inexistentă), s-a născut într-o familie de evrei originari din Italia. A donat sume importante atât pentru ameliorarea stării evreilor din Anglia, cât și a celor din Orientul Apropiat, în special în Palestina. A fost liderul deputaților evrei din Parlamentul englez( a se reține nivelul emancipării evreilor din Anglia modernă) , a întreținut o corespondență bogată cu diplomații britanici din Orient. Este considerat cel mai important proto-sionist. Bunicul său era originar din Livorno, iar micul Moses s-a născut tot în acest oraș, deși familia se stabilise de mai mulți ani în Anglia. Preocuparea părinților, fraților a fost orientată în domeniul comerțului și finanțelor, fapt ce nu constituie decât un merit pentru evrei, cărora de-a lungul secolelor li s-a interzis atât activitatea în agricultură( achiziționarea de terenuri agricole), portul armelor, practicarea jurisprudenței, etc. Sora lui Moses Montefiore era căsătorită cu Nathan Mayer Rothschild, membru al unei familii de evrei la fel de bogați. În 1846 a fost ridicat la rangul de baronet de către regina Victoria. Montefiore a vizitat Palestina pentru prima oară în 1827, apoi de mai multe ori, de fiecare dată contribuind la reconstrucția Căminului național evreiesc. a.În Anglia a subvenționat construirea unei sinagogi care îi poartă numele din anul inaugurării, 1833, în Ramsgate. A fost unul dintre susținătorii ( sub aspect financiar) al introducerii gazului de iluminat în Londra, a fondat Alianța pentru Asigurări pe viață, iar în Palestina a cumpărat terenuri pentru coloniști. S-a adresat Sultanului otoman , în 1840 pentru eliberarea evreilor acuzați pe nedrept în Damasc de omor ritual. În 1858 a intervenit la Roma pentru eliberarea unui copil evreu botezat abuziv de clerici. A vizitat Rusia în 1846 și 1872, Maroc în 1864, România în 1867, nordul Africii, peste tot interesându-se de soarta comunităților e vreiești. Devenise un personaj legendar. Dickens, George Eliot și James Joyce l-au pomenit în scrierile lor. A militat pentru abolirea sclaviei pe întreg teritoriul Imperiului britanic. A fost sărbătorit în Anglia și în Palestina cu ocazia împlinirii a 99 de ani, apoi la 100 de ani de viață, fiind un longeviv fericit. În centrul Ierusalimului se află un monument numit Moara lui Montefiori. Soția sa a fost înmormântată într-o capelă amintind de mormântul Rahelei, soția celui de al treilea Patriarh biblic. Neavând copii, averea sa a fost moștenită de un nepot, Joseph Sebag Montefiori. La New York, un Centru medical modern a primit numele său. În Israel, Europa, America există locuri care amintesc de una din personalitățile cele mai active și eficiente în favoarea poporului din care făcea parte, dar și un om care și-a înțeles rostul în viață. BORIS MEHR .

Vasili Grossman- un nume peste care nu se poate trece – 50 de ani de la moarte

Vasili Grossman- un nume peste care nu se poate trece – 50 de ani de la moarte Deși interesul pentru literatura rusă scade din motive extraliterare, nu dorim să ne aliniem acestei tendințe anticulturale. Iosif Solomonovici Grossman ( 12 decembrie 1905, Berdicev-14 septembrie 1964, Moscova), cunoscut sub numele de Vasili Grossman și-a înscris cu cinste numele în pleiada scriitorilor care au rostit adevăruri greu de contestat. A fost totodată un maestru al prozei, citit și apreciat de bunii cunoscători. „Viață și destin”, un roman refuzat timp de mulți ani de cenzura sovietică, a fost postum tradus în mai multe limbi, inclusiv în română, în anul 2000, la Fundația Culturală Română ( actualul ICR), de către Laurențiu Checicheș, cu o postfață de Albert Kovacs. Ca amploare și mod de abordare, acest roman a fost comparat cu „Război și pace” de Tolstoi, desigur, fără a pune sub semnul egalității pe cei doi scriitori. Dar Vasili Grossman a știut să îmbine aspecte tulburătoare ale vieții de pe front, din lagărele naziste și din Gulag. Spre deosebire de Soljenițân, el nu se rezumă doar la teroarea stalinistă, el pune în balanță ambele sisteme, nazist și stalinist. De altfel modul său „eretic” de a judecat realitatea politică se reflectă și în primele povestiri publicate în anii 30, printre acestea remarcându-se povestirea „ În orașul Berdicev”, după care a fost realizat un film de neuitat „Comisarul”. O femeie - comisar politic al unei unități din Armata Roșie, în plin război civil, rămâne însărcinată și este nevoită să nască în casa unui evreu nevoiaș , cu mulți copii. După naștere, femeia revine la unitatea ei care pornește la luptă cu efectivul complet. Subiectul, extrem de simplu, dar și emoționant, constituie un mesaj viguros pentru viață și împotriva oricărei prejudecăți rasiale. Ca talent, Grossman nu este mai prejos față de Babel. Împreună cu Ilia Ehrenburg el a redactat CARTEA NEAGRĂ, despre crimele naziștilor împotriva populației evreiești , dar și împotriva celorlalte etnii din teritoriile ocupate ale URSS, în anii 1941-1945. Cartea a fost publicată, apoi a fost interzisă, la fel ca și CARTEA NEAGRĂ a lui Matatias Carp, la noi. Comuniștii nu doreau să se știe că nazismul a fost un dușman nu numai al păcii, dar și al etniilor, în primul rând al evreilor. Grossman a cunoscut viața, înainte de război ca inginer în mină, a devenit jurnalist, scriitor, a fost corespondent de război, în anii 1941-1945, iar după război a fost treptat marginalizat, nefiind pe placul mai marilor culturii prolet-cultiste. S-a apropiat de literatura armeană, a tradus din scrierile armenilor. Manuscrisul romanului său, „Viață și destin” a fost „arestat”, la ordinul ideologului Mihail Suslov. Cel care l-a susținut a fost Andrei Saharov, devenit disident din timpul lui Hrușciov. Așa zisul dezgheț hrușciovian era doar o fațetă falsă, pentru salvarea unui sistem despotic. BORIS MARIAN

Literatura și actualul Israel

Literatura și actualul Israel Nu am intenția să scriu un studiu despre literatura actuală , israeliană, sunt destui specialiști în domeniu. Oprindu-mă doar la prozatori, remarcabilă este varietatea de opțiuni literare, modalități de exprimare, atât în proza de limba ebraică, la fel și în cea de limba română. De la Aharon Appelfeld, originar din România, la Ephraim Kishon, umorist cunoscut în Europa, Amos Oz, candidat la Premiul Nobel,Tzeruya Shalev, editată de curând și la noi, evident David Grossman, un nume prestigios, la care se adaugă autorii de limba română-Mirel Brateș,Harry Bar-Shalom,Geta Berghof,I.Schechter,Dorel Schor,Zoltan Terner,Gina.Sebastian-lcalay,Fancisca.Stoleru,,Madeleine.Davidson,Magdalena Brătescu,Carol Feldman, mulți alții ( mă refer numai la prozatori) avem o paletă impresionantă. Premiați în Israel și în România, citiți, recunoscuți, acești autori au trăit și trăiesc realitatea israeliană ca pe un tablou în continuă mișcare. Solo Har-Herescu, autor al unei antologii cu interviuri i-a numit –„generația confruntărilor”, o formulare cuprinzătoare. Evreul venit din Europa, înainte sau după Holocaust, se găsește în fața unor fenomene social-politice, economice inedite, necunoscute, pe care trebuie să le înțeleagă confruntându-le cu propria experiență de viață. Nu mă refer aici la traumele Shoahului, aceasta este o literatură care s-a scris și se va mai scrie cât timp există memorie, istorie, ci la viața de azi din Israel. Mă voi opri doar la două nume, nu sunt doar prozatori, nu sunt numai evrei – există numeroși autori ne-evrei care scriu excelent despre Israel. Berthold Aberman, evreu născut la Galați, la 27 ianuarie 1932,s-a stabilit în 1941 la Bacău, în 1944, la București unde învață la Liceul Ciocanul, iar în 1952 primește diploma de inginer topograf militar, la Institutul de profil. În 1986 se stabilește în Israel, unde devine redactor șef la publicația din Nazaret Ilit. Vocația de scriitor și-a dezvăluit-o în Patria strămoșilor, cu volume numeroase, 18 la număr, de la „Trăiri”, „ Președintele văduvelor”, „Nimic nu mai e cum era”, „Dragoste târzie”, ș.a. A devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociației Scriitorilor de limba română din Israel, a primit ordine și medalii, este inclus în cele trei volume ale lui Ion Cristofor, „Scriitori în Țara Sfântă”. O carte care ne-a trezit interesul este cea scrisă de un intelectual din România, urmaș al unor nobili din secolul IX din Alsacia, Paul Louis Lampert, ajuns , pe căile întortocheate ale istoriei în România de mai multe generații. Cartea, lansată la Centru Cultural al sectorului 2 din Capitală se intitulează „Un ateu în Țara Sfântă”.( Ed. eLiteratura, condusă de Vasile Poenaru). Este interesant de reținut observațiile unui om care a călătorit mult pe glob și privește cu ochiul celui experimentat un tărâm al istoriei milenare. Lipsit de prejudecăți legate de tradiții religioase, el are libertatea de a spune cât mai obiectiv ce vede și aude. Se oprește la Haifa, în primele zile ale călătoriei sale, pe care îl consideră un oraș cvasi-românesc. Puțin exagerat, termenul exprimă totuși o realitate, aici s-au stabilit mulți români de-a lungul secolului XX. „Un Goliat cu picioarele în apă și cu capul în nori”, numește autorul acest oraș, unde auzi evrei vorbind cu accent ardelenesc, moldovenesc, etc. Un oraș încercat de atacuri cu rachete în ultimele decenii, așa cum „viața în Israel este un balet printre bombe”. Trist adevăr. Civilizația și-a spus cuvântul. Munca a dat roade. O țară nouă care redevine stat abia în 1948, după zece ani începe să exporte produse agricole obținute pe un pământ care nu a dat roade sute de ani. Magazine în stil occidental. Frumusețea Carmelului, ca replică la Olimpul grecilor, întâlnirea cu druzii, tainicii druzi uitați de multe dicționare, șuk-ul ( piața) ca loc de comerț oriental, Tel Aviv cu vechile și noile construcții, oraș tânăr de altfel, înfloritor, Rishon Le Zion, „fata Morgana a deșertului”, ridicat de imigranți din România și din alte țări. Kirituri, kfaruri, kafruri, localități presărate pe harta unei țării pustiite sute de ani de năvăliri, de vânturile fierbinți venite din mari depărtări, Akko , pe unde ar fi trecut și aventurosul Bonaparte, lăsând în urmă morți pentru nicio cauză, Cezareea, leagăn al noii tradiții creștine, ridicată cândva de romani, Galileea – un rai pământesc, desigur Ierusalimul, Orașul Sfânt al celor trei religii monoteiste. Pe unde nu a călătorit ateul Lampert, căutând atât izvoarele tradiției iudaice , cât ale celei creștine. O carte scrisă cu inteligență și respect pentru istoria noastră, a oamenilor. BORIS MARIAN PS. Câteva date despre P.L. Lampert –n.. 6 ianuarie 1930, București, jurnalist, scriitor de limbă română, de origine alsaciană, licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, a lucrat la Agerpres, România liberă, Informația Bucureștiului, parcurge toate treptele profesionale, de la reporter la redactor-șef, exclus de trei ori: de la UTM, Agerpres și Televiziunea Română, apoi devine corespondent diplomatic și ziarist pentru publicații străine, este martor ocular la evenimentele de stradă din Praga și București, susținând activ sensul schimbărilor prin intervențiile sale în paginile revistei cehoslovace Orizont și cotidianului românesc Libertatea.Membru al Uniunii Ziariștilor, Societății Ziariștilor din România, Asociației Ziariștilor Liber-Profesioniști, Asociației Corespondenților Presei Străine, Organizației Internaționale a Jurnaliștilor.

agonia.bazar

poezii v3 Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te poezii poezii poezii poezii poezii poezii armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunităţi Concurs Special Tehnica Literara Multimedia Poezii Românesti - Romanian Poetry poezii BMM: -20 Editează-ţi profilul Textele tale Adaugă un text Ieşire/Logout agonia texte comentarii membri Colecţii atelier Librărie virtuală Biblioteca virtuală Chat literar Galerie fotografie Top siteuri literare Linkuri culturale Linkuri culturale . . Texte Recomandate ■ frunza pentru melci ■ [s-au întâmplat la numărătoare] ■ A murit Pluto. Ăl de l-a-mpușcat pe Fane. ■ Expoziţie-Eveniment: Pictură Eugeniu Barău ■ fractali ■ Scarlet fever ■ ultimul copac ■ în același iad ■ avatar ■ Vedere de pe insulă ■ Amnezicul ■ atât de aproape ■ bypass ■ candoare ■ [submersibil] ■ vocea din piatră Linkuri culturale Romanian Spell-Checker Poezie - Poezii Dictionar de rime proza, eseuri, literatura Top siteuri literare noutati IT, jocuri Romanian Trends Laptop forum Contact Contact Email Trimite o scrisoare catre editor Texte de acelaşi autor > Vânătorul ... (Personale) > Hoțul ... (Personale) > Cruzime ... (Personale) > Minuni ... (Poezie) > Mi-e frică ... (Poezie) > Muenchhausen... (Personale) > Sublimele ... (Poezie) > faBulă ... (Poezie) > Minuni... (Poezie) > Avataruri ... (Poezie) > Sublimele... (Poezie) > DADA ... (Poezie) > Grădina... (Poezie) > Infernul cel... (Poezie) > Maldoror ... (Poezie) > Abrupt ... (Poezie) > Finis ... (Poezie) > Antisemitism... (Personale) > Nebun cap.7 ... (Poezie) > Nebun cap.6 ... (Poezie) > Nebun cap.4 ... (Poezie) > Nebun cap.3 ... (Poezie) > Ca un actor ... (Poezie) > Din Insule ... (Poezie) > Saryricon 2 ... (Poezie) > Satyricon ... (Poezie) > pohemul... (Poezie) > Lui Vintilă ... (Poezie) > Confuzie ... (Poezie) > Afurisme ... (Personale) > Fugă fatală ... (Poezie) > Decembre ... (Poezie) > Chip străin ... (Poezie) > Bunicul ... (Personale) > Două căi ... (Poezie) > Acheron ... (Poezie) > Piatră de... (Poezie) > Lady... (Poezie) > Nici... (Poezie) > Sub frunte ... (Poezie) > Dili-don ... (Poezie) > Exorcismul ... (Personale) > Ghilotina ... (Poezie) > Prietena-mi... (Poezie) > Merită ... (Poezie) > Am cultivat ... (Poezie) > Subordonat ... (Poezie) > Transfigurăr... (Poezie) > Profet ... (Poezie) > Te uit ... (Poezie) > La capătul ... (Poezie) > Fapte... (Poezie) > Satiră ... (Poezie) > Sinceritate ... (Poezie) > Dr. Moses... (Personale) > Fugos ... (Poezie) > Manipularea ... (Personale) > Înger... (Poezie) > Chagall ... (Personale) > Jurnal de... (Poezie) > Ochii care... (Poezie) > Transfigurăr... (Poezie) > Marea criză... (Personale) > DEMOCRAȚ... (Personale) > Adânca mea... (Poezie) > Cei fără... (Poezie) > ASCUNS ÎNTRE... (Poezie) > MĂ CERT CU... (Poezie) > Din tot... (Poezie) > Picioarele... (Poezie) > Vis ... (Poezie) > Colac de... (Poezie) > Asceza ... (Personale) > Cine? ... (Poezie) > Ai spus ... (Poezie) > Bondar ... (Poezie) > Aici încep... (Poezie) > Sublimele (... (Poezie) > Sublimele(2)... (Poezie) > Ability ... (Poezie) > Posibilul ... (Poezie) > Sufletul ... (Poezie) > Sunt fericit... (Poezie) > Triptic ... (Poezie) > A... (Poezie) > podul fără... (Poezie) > ADMINISTRA&#... (Personale) > A făcut tot... (Poezie) > Jaspers - un... (Personale) > Matur... (Poezie) > Democraț... (Poezie) > Faust... (Personale) > Afară... (Poezie) > Kierkegaard ... (Poezie) > De mult... (Poezie) > Despre... (Personale) > Elitism ... (Personale) > Albastru de... (Poezie) > Nedivina... (Poezie) > Ben Corlaciu... (Poezie) Traduceri ale acestui text 0 Comentariile membrilor Anunţă-mă pe email despre comentarii noi! print e-mail Vizionări: 2066 . Bazar oriental personale [ ] - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de BMM [borismarianmehr ] 2010-01-20 | | Boris Marian Bazar oriental Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti Prefaţa autorului În dicţionare scrie că „bazar” ar proveni din franceză, desigur, eronat, termenul este din turcă sau din altă limbă orientală, de aceea „bazar oriental” este o sintagmă tautologică. Dar, ştiind că există un „Divan occidental”, vrem să păstrăm acest titlu, la cea de a zecea carte (mulţumim, tacit, pentru felicitări) cu care ne prezentăm în faţa iluzoriului nostru public cititor. Bazarul m-a atras ca loc de mare varietate şi distracţie, de pildă Târgul Moşilor din Obor era o feerie în anii 50. La fel, târgul de cămile din Beer Sheva, în podişul Neghev din Israel, unde găseai de toate, mai puţin cămile, poate una pentru turiştii doritori de fotografii exotice. Această prefaţă nu are nici o legătură cu conţinutul cărţii, poate doar faptul că nici aici nu sunt cămile. zăpada din cireşi A căzut zăpada din cireşi Din măslini şi meri Ţanţoşi trec răţoi şi ciori, Oameni, nicăieri Iarba tremură sub vânt Se scurge răşina Triluri fără de cuvânt Însoţesc lumina Eu mă văd închipuind Cum eram de-o şchioapă Obosit, apoi dormind, Fermecat de-o nalbă. A făcut tot posibilul… A făcut tot posibilul şi imposibilul pentru ca punţile să fie rupte. A reuşit, poate că pronia a vrut aşa să fie. Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem. Fără să jignesc din nou pe cineva, nu de mine mi-este milă, de aceea care trăieşte într-o relativă singurătate, în regrete, fără legătură cu mine, cu mine nu ar fi avut nici o şansă, nici două săptămâni de convieţuire. M-am convins acum fără nici o îndoială. Iar maniera de a ameninţa este inacceptabilă, cu orice se poate împăca un om, nu cu ameninţări. Este cea mai rea cale de a rezolva ceva. In fond nu s-a întâmplat nimic. Tot ce scriu eu este literatură, iar ceea ce mi s-a părut exagerat , am recitit şi am şters, nu pentru că m-ar compromite ca om, ci ca scriitor, nu este literatură. OK, mă culc, mă voi gândi la ceva frumos. Azi, m-am văzut cu Viorel şi m-am bucurat. Este neschimbat. A scoate castane din foc cu mâinile altuia (semisatiră) Evreii au fost în situaţia să facă treaba altora, adică să scoată castanele din foc cu propriile mâini. De pildă, după ce egiptenii au respins monoteismul unui nefericit faraon,a venit Moise şi i-a plimbat pe evrei 4o de ani prin pustiu doar pentru ca ei să înţeleagă libertatea de avea Unicul Dumnezeu. Apoi, pentru ca monoteismul să devină internaţional, a venit Isus, adică un rabi Ioshua şi s-a jertfit, fără a ocoli sprijinul unor farisei, oameni de treabă, de altfel, astfel că s-a născut creştinismul, primul propagandist fiind evreul Saul , devenit Paul sau Pavel. In Evul Mediu , cea mai puternică instituţie a fost Inchiziţia, care se ocupa cel mai mult de evrei, fie convertiţi, fie neconvertiţi. Erau obiectul muncii ei, unii inchizitori fiind chiar şi evrei convertiţi. Comunismul a bântuit prin secole, dar evreul Marx a spus – „Aşa trebuie să arate”. S-a născut comunismul ştiinţific. Câţi nu au mâncat o pâine, alţii au mâncat gloanţe, de pe urma acestei invenţii? Fizicienii s-au încercat în explicaţii, totul părea încâlcit, a venit Einstein şi a spus „Totul este relativ”, dar nu oricum, ci conform unei teorii ştiinţifice. Astfel a apărut şi bomba atomică. Fără Einstein, desigur. In Orient nu era un stat democrat, au venit evreii şi au făcut Noua Ţară, Israel, Vechiul-Noul Israel. Acum spun unii, ,ia daţi o rachetă unde trebuie, să nu mai fie periculos Ahmadinedjad, cu nume de Adolf, în buletin. In România altfel s-au rezolvat problemele. Cineva a spus- dacă ungurii nu vor Ardealul, evreii vor să-l ia cu bani. Nu a crezut nimeni, dar minciuna a rămas. Apoi s-a spus, dacă a existat sau nu Holocaust în România, aflăm tot de la un evreu, Elie Wiesel. De ce nu s-a găsit un român să spună? Sau un ungur? De ce un evreu? Păi este simplu. Orice spune un evreu, dacă mai este şi supravieţuitor, poate fi negat. Simplu. Apoi s-au studiat crimele comunismului. Cine să le dezvăluie? Tot un evreu şi nu unul oarecare, ci fiul unui comunist, Vladimir Tismăneanu, nume predestinat, pentru că mulţi Vladimiri au venit pe lume cu numele celui cu barbişon din Mauzoleul moscovit. Se repetă povestea, dacă nu este nimic adevărat, cine este de vină? Tismăneanu, că este şi evreu şi criptocomunist, nu? E simplu. Rămâne de văzut ce castane vor mai trebui să scoată evreii. Eu cred că ei vor aduce ceva între comunism şi capitalism, apoi pacea mondială şi viaţa fără de moarte. După aceea nu va mai fi nevoie de ei şi Domnul îi va aduna oferindu-le un loc în Rai. Dar ei nu vor părăsi Israelul, sunt sigur. In Rai nu se vorbeşte ivrit, acolo nu sunt castane şi nici foc. Acum Acum, după ce am şters tot ce nu putea fi plăcut sau reprezentativ, din Bazar Oriental, mă gândesc cum aş putea să scot o proză împreună cu tine. Ai putea chiar tu să scrii. Important este să fie interesant şi pentru alţii. Eu, personal nu am încredere în confesiuni, interviuri, proze autobiografice, deşi se poartă. Au fost odată doi tineri, el era un complexat, ea era pură şi îl magnetizase (în română înseamnă şi a îmbăta pe cineva). El a forţat nota cerând-o de nevastă. Ea şi-a schimbat părerea, filmul s-a rupt, tânărul s-a însurat cu altcineva, evident, din dragoste, pentru că el avea o inimă largă.S-au întâlnit de mai multe ori în viaţă, dar ultima întâlnire, pe Internet a fost, parcă, definitivă. Cineva a spus că între ei există o tensiune sexuală, ipoteză greu de explicat. Dar, poate, valabilă. Astfel s-au reîntâlnit Abelard şi Eloise. Am cunoscut o scriitoare, mai în vârstă decât mine, i-am dedicat un poem, sincer, discuţiile cu ea erau interesante, dar după câteva luni, scriitoarea m-a apostrofat că i-am luat o carte de a ei, de fapt nici nu ştiam a cui era cartea şi o luasem doar pentru lectură. Relaţia, evident, platonică, s-a stins şi a rămas între noi o ură inexplicabilă. Un psihanalist ar găsi o explicaţie, cred. A venit şi seara, roua străluceşte, stau la o răscruce, inima pândeşte, luna curge-n valuri pe acoperişuri, undeva se-aude cântecul în stihuri, este pacea sfântă, ca-ntr-o casă veche, frunzele din arbori cântă la ureche, iar departe-n zare, dincolo de ceţuri, paznicul vieţii ne socoate preţul. Ceas de noapte, dormi, iubito, ceas de moarte, dormi, iubito, mâine nu voi fi pe lume, vei fi tu şi restul lumii, iară eu, venind iar noaptea, voi cânta încet pe strune, ”Te-am iubit, dar n-a fost vreme, te-am iubit, dormi, nu te teme”, ceasul bate ca o toacă, dormi, iubito, dracii joacă şi îşi râd de noi, de toate, dormi, iubito, sfântă noapte, dormi, încet mă voi preface într-un zburător prin nouri, voi veni în visul paşnic, te voi lua zburând în stoluri spre o altă lume caldă, unde sunt îngemănate inimile care caută părăsind singurătatea. Acum cuţitul a ajuns la os Acum cuţitul a ajuns la os. Prietena mea cea dulce râde cu gura până la urechi. A reuşit, ce a reuşit? Sunt eu un caraghios? Sunt. Mii de purici.Prietena mea râde. Din Alaska, din Baleare,din Marmara, din Satu Mare, mi-e indiferent, râd şi eu. Într-un conflict nimeni nu câştigă, în afară de Diavol. Eu cred în Diavol. Este ultimul text dintr-o iliadă numită „Bazar oriental”. Ce vor spune unii şi alţii? Unii sunt vii, alţii sunt morţi. Abominabil, ce cuvânt expresiv. Deşi n-am fost şi nu sunt Don Quijote, iar tu nu eşti şi n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Eşti femeia. Deşi-i citesc pe Dante şi Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu şi pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu eşti Lethe. Căci nu mă vezi, nu ştii nimic de toate cutremurările din vise şi aevea, cristalul din privirea ta e rece şi raiul meu e sumbru. Tu eşti Eva. Eu numele ţi-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine Adesea Adesea, printre ore solitare, Când Soledad plutea în văi stelare, Tăcerea-şi scutura hermina, Iar Herr Professor ne preda latina. Mă pomeneam vorbind fără cuvinte, Cum nu mi se-ntâmpla-nainte, Mă întrebam ce este nebunia, Pe care continent e România. Si ascultam balada lui Manole, Departe de sofisme şi de mode, Mioriţa, Alimoş şi Gruia şi Porumbescu, Minunescu, Traian Vuia, iar continentul căpăta contur, Pământ diform sub cerul de azur. P.S.: Minunescu era, în epocă, o referire la Eminescu, a nu se confunda cu Minulescu, cum ar crede unii puşi pe corecturi. Adolescentul Ziua-i masivă, albă şi rece Ca un colegiu pentru colege, Numai iubita, doar ea se zăreşte Într-o oglindă ca ochiul de peşte Trece cu trenul omul cu trenciul Luat pe-o hârtie de treisprezece, Numai iubita în nouri se scaldă, Ziua-i masivă, rece şi albă, Numai iubita, subţire şi naltă Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă. Adio sau la revedere? Adio, prietene, adio, Vei rămâne în inima mea Despărţirile uneori prevăzute Promit revederi. Undeva? Adio fără cuvinte, Nu ai de ce te-ntrista Nici moartea nu-i o noutate Nici viaţa nu-i altceva. P.S. Traducere liberă după Esenin, poem scris înaintea „sinuciderii” (uciderii) poetului, în 1925 Adormiră stelele Adormiră stelele de aur, Tremură sub ele râul lent, Adormi lumina, muge-un taur Undeva-n Extremul Orient . Tremură mestecenii sub lună, Precum inima iubitelor în somn, Roua se coboară, lung răsună Printre norii rari un avion. Au şoptit urzicile sub garduri, Sapele se odihnesc în curţi, În comună nimeni n-are carduri, Umblă îngerii prin lume, goi, desculţi. Afară este urât Afară este urât, în casă este la fel, pe cer se plimbă un rât de neiubire- purcel. Se promovează proşti în funcţie de zodiac, ei nu-s vinovaţi, foştii-foşti ei între ei se plac. Iubirea doarme în rai, raiul e foarte înalt, astfel că eu scăpai pe poarta iadului cald, aici mă simt bine, ai mei, diavolii vin jucăuşi, seamănă cu Grivei, fără să ştie, sedus, Grivei este sufletul meu, dar unde e Dumnezeu ? Visătorii din Helem trec pe sub poduri, oraş fericit de candori, ce este un om fără vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu înţelepţi, cum se ştie, noaptea doar răii se-nfruptă din propria ticăloşie, râsul e bun, zice râsul, plânsul e bun uneori, să facem două lăcaşuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu să desparţi bun de rău, toţi ne spălăm de păcate, ne iartă pe toţi Dumnezeu, tristă, amară e viaţa, măcar ascultăm povestiri, despre Golemul din Praga, despre regele Lear, de râs se poate muri, la fel ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecţii voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubeşte, eu ştiu, cel iubit nu va fi nici mulţumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuş, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duş, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îţi spun, decât cuminte şi laş, mai bine puţin mai nebun, trece viaţa, dar cum să-ţi spun, drag ardei iute cum ciuşca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viaţa şi tu, altă treime nu ştiu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înţelept? Cine mereu este drept? Învaţă să înţelegi ce spune elevul. Să dregi orice greşală e greu, greşeşte şi Dumnezeu. Nu ştiu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul Tristeţea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanţii retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, fraţii mei, haiducii mei nefericiţi? Eu alerg pe mârţoaga tristeţii, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoşilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers, spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viaţa mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniţă cu ştaif, lumea rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ţi vine să expiri, sunt un comunist convins, dar istoria m-a-nvins. Deci şi ody m-a convins că nu sunt decât un ins, dar un ins nu prea corect, ba un ins puţin zevzec, eu iau multe şi puţine, bombonele şi buline, tot mai bine zăpăcit, decât rău, deştept, lucid, ah, tu, ody, fiară rea, cum îmi smulseşi inima, eu ţi-am dat gândurile toate, tu le adunai în carte să mă torni la cei vestiţi din oraşul cu năimiţi, eu ţi-am dat tot ce ştiam, tu mi-au aruncat pe geam lături, zoaie şi un pic de viaţă cu fistic. Mulţumim pentru nimic. Eu semnez aici cu sânge, inima în mine plânge pentru cei ce sunt ca tine, fără minte, fără spline, fără nici o judecată, doar cu ceea ce fu odată. Aforisme de Stanislaw Lec - Nu-l întreba pe Dumnezeu de drumul spre Rai, El ţi-l va arăta pe cel mai dificil. Nu minţi niciodată, când adevărul este mai profitabil. - Totul este în mâinile omului. De aceea trebuie spălate des.Când săriţi în sus de bucurie, vedeţi să nu mişcaţi ceva sub picioare. Oamenii consideră greşit că viaţa este cea mai mare consumatoare de timp - Greşeli poţi să faci chiar şi atunci când taci - Pentru a învăţa să ai răbdare trebuie să ai răbdare - Gândurile sunt ca puricii, sar din om în om, dar nu-i înţeapă pe toţi. - Să nu te-ncrezi în inimă, ea cere sânge. - În războiul ideilor, cad oameni. - Cea mai slabă verigă a lanţului este şi cea mai importantă pentru că ea este cauza rupturii. - Fereastra către lume poate fi acoperită cu un ziar - Preţuieşte fiecare cuvânt, el poate fi ultimul. - Când dărâmi o statuie, păstrează piedestalul, el poate fi oricând de folos. - Poţi închide ochii în faţa realităţii, dar nu în faţa memoriei. pt. Conf. Boris Marian Ah Ah, draga mea, greu să accept că am o distanţă atât de mare, trei mări, un Bosfor şi alte piedici în faţă. Am citit acum, mai atent, eu nu citesc niciodată foarte atent ceva, este un prost obicei din naştere, introducerea la cartea lui V. M-a uluit, de fapt se află acest episod în altă carte, cearta din familie Tocmai murise, poate mai devreme, B., ştiai ca mi-era rudă de gradul trei (văr cu mama)? În 1968 eram contra cehilor, deşi le admiram curajul de a se revolta, înţelegeam cabotinismul cretinului de ceaşcă, nu-l iubeam pe retardatul de brejnev, nu-l iubisem nici pe hruşciov, aveam îndoieli cu veliki stalin, mi se parea un pervers şi a fost un Torquemada, de nu mai rău, dar eram convins de viitorul socialist al lumii, în comunismul paradisiac nu am crezut, dar am avut mereu reţineri faţă de lacomii capitalişti. Nu iubesc nici acum societatea de consum, nu iubeam pe cei de la secu, deşi tata a lucrat la presa m.a.i., era un intelectual pierdut în spaţiul meaist, cunoşteam personaje despre care azi se mai vorbeşte. Ciudat că, poate ţi-am scris, am avut un dosar de urmărire pentru „subminarea economiei naţionale” numai pentru că eram căsătorit cu o fostă cetăţeană sovietică. Nu pentru că eram evreu, nu conta. Asta cât am fost la Z.. Mai departe. Imi închipui prin ce ai trecut tu, ai să-mi povesteşti odată, pe o băncuţă în cişmigiul ceresc, la umbra mărului din rai. Ce faci cu dentistul? Dacă ţi-este prieten , mi-e prieten, poate „îţi refaci” viaţa, de asta V. şi L. spun să nu te caut, să te las în pace. Pentru mine, vorba cântecului, „vei fi mereu, soţia prietenului meu, la femme de mon ami”, bietul Macias. Doar eu ştiu cum te iubesc, nici tu nu ştii, te simt ca pe o vioară în mâna unui lăutar. Cred că am devenit lăudăros, uneori Domnul mai râde de noi. Ahile Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse, suflete multe trimise pe lumea cealaltă, trupul făcându-le hrană la câini şi la feluri de păsări, traducea G.Murnu, magistral din Homer, într-o ediţie prefaţată de D.M.Pippidi, tatăl sau bunicul istoricului contemporan cu noi. Cred că eu sunt Diavolul, fără să ştiu. M-am certat cu F., a murit pe WC, m-am certat cu B., a fost dat afară din redacţie, m-am certat cu D., s-a râblăgit şi apoi şi-a dat demisia, ş.a.m.d. Bietul T. S-a legat de mine absolut degeaba şi apoi s-a dat singur afară. Ceva se întâmplă, supranatural desigur. Ce găsesc eu în „Iliada” lui Murnu? Cuvintele abraş, acioaie (bronz), aiapta (a repezi), alac (grâu de primăvară) alălaie (larmă) apriat (lămurit, curat), arete (berbec), avan ( grozav) Numai la litera A, ce o fi la celelate litere? Vom reveni. „Muză, povesteşte-mi despre bărbatul isteţ, care, după ce a dărâmat zidurile sfinte ale Troiei, a rătăcit vreme îndelungată prin cetăţile multor neamuri şi le-a iscodit obiceiurile”, traducea E. Lovinescu din Homer, foarte frumos, ca un literat adevărat ce era.Pascal, Cugetări - 75 - Îmi dau seama că se poate să nu fi existat, căci fiinţa mea stă în gândirea mea, deci eu care gândesc n-aş fi existat dacă mama ar fi fost ucisă înainte ca eu să fi căpătat viaţă. Şi nu sunt o fiinţă necesară. Nu sunt nici veşnic, nici infinit, dar văd bine că în natură există o fiinţă necesară, veşnică, infinită. De ce nu am scris eu ceea ce scrise Pascal înaintea mea? Exact aşa gândesc şi eu. Citesc că în China se recoltează, ilegal, de către autorităţi sau cu acordul lor, organe umane, ceea ce nu s-a mai întâmplat decât pe vremea lui Mengele. Deci Mengele trăieşte, nu este doar o fantomă. „Mă exilez în propria memorie”, spune Miguel Cervantes, „o nesfârşită boală pare viaţa”, are el dreptate? Am fost elev slab Am fost un elev slab la istorie. Orele de istorie erau ca nişte vizite la Muzeul de Ceară sau pe Tărâmul Morţilor. Trecutul era liniştit, găunos, mut. Ni se preda despre vremuri trecute ca să ne resemnăm, conştiinţe golite, în faţa timpului prezent – nu pentru a făuri istoria, care fusese construită deja, ci pentru a o accepta. Astfel scria marele jurnalist Eduardo Galeano în „Memoria focului”. Uitarea infernului, memoria raiului, prezentul ne bate cu furia maiului, viziunile toate-s ascunse-n viroaga în care stă credinciosul, se roagă şi ce spune el? Doamne, dă-mi fericirea, aşa cum ne dă strălumina orbirea şi, Doamne, te uit în fiece clipă şi orice scriu astăzi e nu mai risipă, de aceea doar Tu ai memoria trează şi cel care scrie la Tine visează. Acum, când corespondez cu A., care mă numeşte un „drag” din antichitate, mă simt aproape la fel ca atunci când aşteptam la căminul studenţesc să apară pe masa de la portăreasă o scrisoare cu scrisul mare şi rotund de pe strada G.M., De aceea cred în suflet, în nemurire şi mi-e milă de cei care nu cred. Fără nemurire viaţa nu are sens. Ce mai contează că din 1961 au trecut 48 de ani, puteau trece 48 de secole, eu aş fi fost tot aici, sub formă de atom singuratic sau încadrat într-un proces de creaţie, procreaţie, etc. Asta este, antica mea A., toţi suntem antici, doar antipatici să nu fim, o dată am fost la patinoar s-o învăţ pe A. să patineze, iar eu patinam ca o cizmă fără talpă, aşa că a venit un fost coleg de clasă, bietul Buliga, a patinat elegant, A. se ţinea bine, se simţea bine şi mi-a spus în stilul ei direct, foarte nimerit pentru un tip cu fumuri ca mine, că Buliga îi dă senzaţia unei siguranţe mai mari, ceea ce m-a bucurat nespus şi am tăcut tot drumul la întoarcere acasă. Eram şi acum sunt gelos oricând şi pe oricine. Buliga, un coleg pe care personal l-am chinuit de multe ori în şcoală, fiind eu un tip cam cu înclinaţii de torţionar faţă de pisici, colegi, colege, dar care, Buliga ţinea la mine pentru că îi ascultam versurile care erau o catastrofă în stil comsomolist, ei , bine, Buliga a murit într-un tren ce s-a lovit de ceva, pe lângă Oradea. Mi-a părut rău şi nu l-am uitat. Tocmai fiindcă am fost chiar foarte nedrept cu el, iar el era un înger. Uite ce zace în antichitatea asta superbă. Adieu, fraţilor. Am renunţat Am renunţat să-ţi scriu pe „coală”, nu te mai „utilizez” ca personaj de „Bazar oriental” (aşa se numeşte pe blog, partea de proză), nu era cinstit, dar scriu acum, aici, pentru că spaţiul este mai liber, decât în căsuţa emailurilor. Recunosc că mi-ai luminat o porţiune de viaţă. Acum, la etapa amintirilor este important să ai pe cineva, comunicarea-- un tub de oxigen. Ca să nu mă sufoc, am făcut multe în viaţă, mama spunea că nu am astâmpăr, chiar adult fiind, adică la 30-40 de ani, ţin minte ce agitat am fost că nu-mi dădeau viza să plec la Paris, m-am dus la ministru, omul, un gentleman m-a ajutat fără să mă cunoască, doar în amintirea tatălui meu, pr care îl cunoscuse. Mama mă demobiliza, doar ca să nu fiu prea deziluzionat. Acum mă lupt cu alte mici necazuri, recunosc că orice durere mă panichează, mă gândesc că nu-mi trece, că am să mor în chinuri, este ceva din copilărie, când mă sculam noaptea şi mă durea burta, părinţii, obosiţi nu se sculau şi eu mă învârteam prin casă disperat. Am avut, de, eşti doctoriţa mea,la vârsta de un an o dizenterie care putea să mă scoată din lista celor vii, eram la o creşă. De atunci am rămas cu o şubrezenie de care nu scap nici azi. La 13 am auzit că există cancer la plămâni, murise un coleg al vărului meu mai mare, cu doar doi ani, nu l-ai cunoscut. Am fost convins că voi trăi puţin, câţiva ani, am făcut radiografii, mama nu ştia cum să mă potolească. Punct. Ti-am povestit fiindcă spuneai că poţi să răstorni Universul, nu, Arhimede a spus Pământul. E păcat să-l răstorni. Să-l lăsăm în starea lui normală. Şi aşa oamenii umblă mai tot timpul cu capul ... în jos. Lumea este răsturnată şi fără Arhimede. Am scăpat de dragostea Am scăpat de dragostea obsesivă pentru A. M-a urmărit 46 de ani, acum totul s-a destrămat ca aripile unui fluture uscat de mii de ani. Ca exterior seamănă, la faţă, foarte mult cu mătuşa ei care nu-mi era simpatică, dar care era considerată cândva o frumuseţe. Se confirmă, din păcate, prezicerea lui N. şi al vărului ei, că A. nu merită. Sufletul omului este ca un copil, dar este greu să-l înşeli. Uite că eu m-am înşelat. Un spirit tiranic, excesiv de egoist, nemilos, evident cu alţii, foarte milos cu sine însuşi un bărbat în chiloţei de damă. Ciudat, bărbaţii par fioroşi, dar sunt uneori mult mai blânzi. Există o răutate de viperă, nu sunt misogin, mă uit la fete tinere şi mă gândesc cum le este sufletul, exteriorul nu spune nimic. Mă doare nespus ruptura, dar era necesar după 46 de ani să scap de obsesie. A atentat şi la bucuria mea de a scrie versuri, le-a tratat ca pe nişte dulcegării, o, sancta simplicitas, pentru ce scriu poeţii versuri, pentru cine? Eu nu am fost niciodată dulceag , urăsc cuvintele „dulci”, le folosesc doar pentru a ironiza pe cineva. Sau, în sinea mea, din pură iubire. S-a dus. A pleca este un fel de moarte. A. a plecat din mintea mea, pentru mine nu mai există. Mă doare faptul că un timp voi fi urmărit de ideea că femeile sunt rele, ceea ce nu este adevărat. Am o soartă pe care nu o preţuiesc îndeajuns. De ai şti cât sunt de instabil?! Dar cineva este singura mea avere sentimentală. Dumnezeu s-o aibă în grijă, asta e. Să bei dealurile dulci, înmiresmate şi tăria munţilor s-o bei, sufletul iubitelor plecate şi poemele şi plânsetul de miei, la sfârşit să-ţi sorbi propriile gânduri, sângele să se întoarcă-n piept şi să mori, cum mărul moare-n sâmburi, să aştepţi un an mai rodnic, îl aştept. Analize Analize. Ce multă durere poate aduce o dezamăgire? Nu ai cui să-i spui nimic,durerea este ascunsă în tine, ca un melc în casa lui. Nu este loc de ură. Nici de dispreţ. Aşa umblau călăii, liberi, veseli, mureau în paturile lor, iar cei mutilaţi se gândeau la nedreptatea lumii fără a o putea îndrepta. Pentru ce? Cum? Nimic. Frigul dimineţii, Goana cu arma în spate, Duşmanul nevăzut. Si iată-mă acum ajuns la cea mai înflorită vârstă, când albul florii m-a pătruns şi tremură petala tristă, se apropie un sfârşit de veac, aşa cum poţi sfârşi o carte, mai mult şoptesc şi mai mult tac, dar rima nu-i cuvântul moarte, e cineva în locul meu? E DOAR SCHIMBAREA UNUI NUME, RENAŞTEM ŞI MURIM MEREU, UN VERS ÎN POEZIA LUMII. Cred în scrisul meu, cum cred în mine. Iar ea, vierme muritor, se târâie din baie în casă, din casă pe stradă, la serviciu, acasă, vorbeşte cu o persoană, cu alta, orologiul bate ora, apoi se duce la viermii ei. Toţi vom merge acolo, în afară de cei incineraţi. Dar sus, în albastrul pur al cerului, sufletele vor cuvânta, fiecare va spune ceva, ea nu va spune nimic, să nu tragă cu urechea un alt suflet. Dar are suflet? Nu ştiu ce este iubirea. Cum poate iubirea să se transforme în dispreţ şi ură, greu de înţeles. Se poate ea schimba în indiferenţă? Numai de nu a fost iubire. Indiferenţă, pace şi cadenţă, cine-o râde şi-o vorbi, să mânânce o langustă îngustă, cu puţină fustă.Furia îmi dereglează rima. Cum ar călca un câine pe instrumentele uitate în parc. Cea mai mare harpă este vântul. Boecklin avea un tablou, o harpistă semizidită în stâncă, ea cântă, i se vede piciorul bine făcut. O fi fost o amanta a artistului, bărbat frumos. Voi comunica aşa cum aş comunica în văzduh, cu morţii. Pentru mine, grav lucru, ai murit, arăţi mult mai bine, vie eşti frivolă şi cu obraz gros, puţine femei, de eşti femeie,poate nu eşti, ai sex, dar nu mă interesezi, mi-au provocat o asemenea vie emoţie negativă, Apropo de fericire Apropo de fericire. O noţiune pe cât de des pomenită, pe atât de încifrată. „Fericirea este calea”, zic asiaticii. Europenii sunt mai pragmatici, iar americanii nu au timp să se gândească la asemenea bazaconii. Dezideratul, conştient sau nu, face parte din constituţia noastră sufletească. Un coleg al meu aleargă la crosuri, este fericit, altfel nu ar alerga, la vârsta de 68 de ani. Eu cred că numai creaţia îţi dă senzaţia de fericire, dar trebuie să te fereşti de îndoieli, este ca şi în religie, în momentul când te întrebi, dacă eşti bun, dacă vei avea sau ai o recunoaştere, eşti pierdut. Sesamul se închide. Iubiri, prietenii, fenomene pieritoare. Iubirea unică este şi ea efemeră. De aici pornesc multe nefericiri. Gândurile acestea îmi vin privind lista de 32 de foşti colegi, de acum 50 de ani. La litera A, nu se ştie ce-i cu el, la B, unul a murit, al treilea este fost senator, al patrulea a murit de tânăr, într-un accident de tren, unul s-a retras la ţară, ţăran fiind, altul decedat, de ciroză alcoolică, mulţi dispăruţi, ca pe front, trăiesc, nu trăiesc şi vorba aceea, suntem de la Sf. Sava, primul liceu din ţară, ca tradiţie.Unul a cam înnebunit, unul este în SUA, altul e medic, nu se ştie pe unde, era un prost, cine ştie pe cine a nenorocit, unul a fost pictor, alcoolic, mort, subsemnatul exist, un amic bun al meu, profesor universitar nu are timp niciodată să vină să ne vedem, un fost coleg, un om de mare suflet a murit, altul, poreclit şeriful, este prin Europa, câţi din ei sunt fericiţi?. Dacă nefericiţii ar urla, am asurzi cu toţii. Dar nu suntem cu toţii nefericiţi. Nu-l uit pe Maimonide, Universul nu este făcut pentru om, omul este făcut pentru Univers, deci trebuie să te adaptezi la propria ta condiţie, desigur, dacă ţi-o cunoşti. Nefericirea porneşte şi de la o slabă cunoaştere a propriilor resurse. Arie Stimate maur, stimate Othello, Ascultă aria lui Leporello, Unul iubeşte, altul ucide, Unul ne minte, altul decide, Timpul face dreptate cu carul, Unii cu laurii, alţii cu parul, Fiindcă dreptatea e boală curată, Crede în Arya şi Aryavartha, Scrisul e zilnic, nevoia e mică, Tone de cărţi pentru o bunică, E lumea, poete, pe care-o visai, Ca o fântână din Bahciserai. Autostop Tu iubeşti autobuzul, Eu iubesc blues-ul, Ea îşi iubeşte bluza, Harbuzu-şi iubeşte harbuza, „Nu tulburaţi procesul”, Strigă grefierul, „stressul Nu ajută juraţii, Cel puţin, înjuraţi-i”. Orice tezaur are Un dinozaur care Orice ar face, pare Mic, privit dinspre zare. Nu faceţi autostopul, Nu vă iubiţi microbul. Astfel a vorbit Isaia Mereu mi-amintesc pustiul pentru că are un sfârşit, o margine fericită, de unde pot fi din nou izbăvit şi pot iubi, din pustiuri şi-aduc trandafirii culori şi pasărea caută pustiul în drumul spre sud, printre nori şi versul meu izvoreşte ca apa din stâncă-n pustiu şi viaţa mea se sfârşeşete ca roua-n nisip auriu... În plasa moale şi deasă a intrigilor reale şi imaginare, în tăcerea aurului şi a argintului, păianjenul pândeşte galben şi mare, îşi ridică ochii ipocriţi, se roagă pentru sănătatea braţului meu rupt, sunt într-o capacană elastică, largă, simt doar oboseala sângelui meu supt, inutil efortul de a smulge plasa, creşte în ţesuturi, mă cuprinde tot, galbenul păianjen îmi oferă casa morţii, ca un gâde, mă iubeşte mort, el se-ncruntă, lupta mea cu el începe, îi desfac din plasă noduri, rând pe rând, ”Câtă nemăsură, nedelicateţe”, paingul se plânge, eu ies din mormânt... Nu-i iertăm pe cei pe care îi plictisim, îi agasăm. Am să folosesc nume transparente, să mă cheme la Judecătorul Suprem, voi merge cu fruncea sus, oricum am de gând să mor. Aceasta este starea de acum. Deci Ady cea inteligentă mă ignoră cu aceeaşi perseverenţă komsomolistă de care nu mă bucur. Groaznic, să spui unei femei că are nasul mare, dar eu am iubit-o pentru zâmbetul ei, pentru tinereţea ei, acum zâmbeşte forţat, deci nu era nasul de vină, nici părul roşcat. Nu zâmbea, se forţa. Acum, în anul 2008, adică în urmă cu zece luni. Ody, abjectuţa, nu degeaba zicea Gorki, creierul e pervers, se bucură de faptul că am lăsat-o în ale ei, ea are o lume a iei, cum are o furnică micul ei gol în câmp.Chestia cu excr. de vrabie, flegmă, erau prostii de ale mele, deşi naturaliştii recurg la asemenea termeni, nici nu mă gândeam serios la sens, dar ceea ce m-a supărat la această fiinţă este lipsa de discernământ, încrederea falsă în curăţenia proprie,a sufletului, când şi l-a încărcat cu o sumedenie de poveşti şi invenţii mărunte. O mai am pe aurita poeta, aiurita care nici nu ştiu de ce mă urăşte cu atâta înverşunare, deşi nu ar trebui să mă mir, sunt un don juan pe dos.Poate că există şi o altă viaţă, altă experienţă, fără trup, dureri, fără temeri, pierderi, poată altă faţă, trebuie să fie un alt Nicăieri. Ştim ori poate nu ştim, credem şi nu credem, ne-ndoim , e bine, nu minţim mereu, Dumnezeu e singur, ascultaţi cum geme şi ne cheamă, crede că e Dumnezeu. Eu cred că sunt Dumnezeu... Tăcerea e boala cuvintelor în boala cuvintelor sau în alb aşternut, pe când zorii poţiunea letală ne-o dau. Se-nclină şoptind muşeţelul şi margaretele-n câmp, tăcerea e-n clonţul de vultur şi-n somnul mistreţului tâmp, tăcerea e-n glonţ şi-n artere, nainte de saltul mortal, eu nu pot trăi în tăcere, sunt valul ce cade din val... Un om a murit, pe mormântul lui au fost sădiţi un prun, un gutui, foşnesc cu glas de om, înfloresc, pe fluturi pluteşte un vis omenesc, din sufletul omului norii se duc tăcuţi ca şi omul, când omul e fruct... El a visat că a orbit, adică vedea altă lume, credea în vise, un mit, o altă viaţă propune, „Doar adevărul îţi poate reda vederea”, spunea Marea Pasăre-n noapte, iar el, încă orb, mai credea. Au trecut calicii lumii Au trecut calicii lumii Au băut din ape verzi Crucile se-apleacă-ndrumuri N-avem filosofi prea treji Poezia moare prin oraşe Proza creşte ca o junglă rea Muzica bubuitor ne paşte Doar calicii ştiu ce-nsemnă o stea Mila se împarte doar pe conturi Toţi sunt inimoşi la un pahar Nici blondinele nu sunt şi n-au fost blonde Trec calicii lumii cu pas rar. Avem timp pentru toate Avem timp pentru toate, să nu dormim, nepoate, să alergăm, netoate, să regretăm, fârtate, să-i judecăm pe alţii, să respectăm înalţii, să regretăm că scriem, scriitori între o mie, avem chiar şi proiecte, din lipsă de obiecte, avem timp de iluzii, de nu facem ocluzii, ambiţii şi cenuşă, destinul după uşă, din nori şi amănunte, noi construim un munte, reclame , accidente,răspunsuri remanente, un vis ce se sfărâmă, un dans înalt pe sârmă, din lecţii neuitate, ne regăsim un frate, din daruri rău primite, dureri nelămurite, tandreţea vine, trece, iar trupu-i deja rece, iar cine te iubeşte, iubirea nu e-n deşte, iubirea nu se cere, de ai sau n-ai avere, iubirea nu-i de-o clipă, dar poate fi risipă, să crezi mai mult în tine, să ştii mai mult ce-i bine, deşi au două feţe, monezile răzleţe, e timp să rabzi, să nu rabzi, te poţi trezi din colaps, erou e cel ce ştie, orice ar fi, să fie egal cu sine însuşi, chiar de rămâne singur, de simţi durerea, poart-o, nu-i nimeni s-o împartă, oricare suferinţă, ea ţine de-o fiinţă, nu te-nrăi oricare să creadă că eşti tare, de eşti cinstit cu tine, poţi fi cu orişicine, când scrisul te alină, ai propria-ţi lumină. Fără viză mergi în paradis, ai trăit ori n-ai trăit un vis, chiar în holul Operei bate primul gong, abia mai apuc să mai spun so long, las la garderobă haina peticită, intru drept în sală, simt că am artrită, cântă Rigoletto, cântă Traviatta, vine eu o durere care mă dă gata, Gildas moare-n barcă, altfel violetta, viaţa este sacră, moartea e cocheta ce n-are măsură, ce nu bagă-n seamă c-am avut cu toţii un tată, o mamă, am avut mai multe rude şi prieteni, dar cu toţii singuri am rămas pe Plevnei, iar alături este Opera, divina, cântă limba lungă, şuieră jivina, latră câinii-n parcuri şi la colţ de stradă, de-aş lătra ca dânşii, liber, fără zgardă. „Oraşul visurilor spulberate” de John Cheever. Este o palmă dată monotoniei, plictisului ucigaş. Băiete „Băiete, acum eşti matur, învăţat-ai ce-i durerea omului cu păcate, ce înseamnă trecerea prin pustiu”, spuse, privind ceasul său auriu, ce nu-i dădea pace deloc, „eu trebuie să plec în Tara de Foc peste vreo două-trei minute, mă bucur că e cineva să m-asculte”, apoi deschise fereastra, ieşi sub chip de fluture galben-gri, Doamne, de ce nu l-am înţepat în cap, să-l păstrez pentru bacalaureat?... Ca nunţile în vreme de război, cuvintele, frumoase adăposturi, îmi amintesc de cavalerul scoţian, Rob Roy, o, cavaleri, o, nunţi, copiii noştri . Femeile plecară la război, bărbaţii se ascund prin cârciumi, tu, cavaler scoţian, Rob Roy, ce vremuri de trădare, amari sâmburi. Gingaşă-i ura, aspră-i viaţa ta între iubiri, turniruri şi pariuri, când vom muri eroic, vor cânta toţi îngerii, spioni în pardesiuri.... Ne schimbă timpul, nu-l putem opri, Suntem copiii lui cei vitregi, Numai iubirea se iluzionează, poate o zi, Că a învins, ne contrazice Nietzsche. Dar nu ne pasă nici de el, Pe Will îl vom chema în clipe grele, Şi el a-mbătrânit, este aproape chel, Citeşte Cartea de la San Michelle. Iubito, azi corespondăm, Ne contrazicem, iar ne împăcăm, De parcă timpul nici n-ar exista, De-aş fi Romeo, de-ai fi Julia. Viaţa de peşte este bizară, o ştie stripteuza zanzibară, niciodată n-am să-nţeleg ce este-n crweierul unui coleg, iar viaţa în sine mă nelinişteşte, mai bizară-i totuşi viaţa de peşte, du-te, ucide-l, dă-l peste pod, viaţa-i mai grea decât sub Irod, ca-ntr-o grădină zoologică sau pe mica insulă Krakatau, unde colegul meu, fiind turist, fu înghiţit de un peşte trist. Nu ştiu de ce, mă gândesc la Nina Cassian, bizară poetă. Bine faci că nu răspunzi Bine faci că nu răspunzi, cine ştie ce năzdrăvănie mai scrii. Am hotărât să tratez cu umor orice acuzaţie, sunt puerile, draga mea, în timp ce cad avioane, se fac experienţe nucleare, etc. Noi ne ocupăm de „într-un coş cu viorele şade două păsărele, amândouă ciripesc, eu pe tine te iubesc”, cele două păsărele fiind r.şi n., le aud cum ciripesc, cum pe ele se iubesc, cum ai înţeles că n. este mai inteligentă decât mine, chiar nu înţeleg, cu mintea mea cea proastă, când însăşi n. zice că are o minte proastă de femeie, desigur, aştepta s-o contrazic, dar , să ne gândim, tu te consideri mai puţin inteligentă decât n., atunci eu unde mă aflu, între sau la coadă? Unde duce feminismul acesta distructiv ? Imi sunteţi ca două surori, cum de copiii unor foşti ilegalişti şi semiilegalişti să se poarte atât de intolerant? Acuzaţii, supărări, pentru ce? Ati uitat ce a spus Will că toţi suntem actori pe o unică scenă, viaţa? Am iubit ceva la fiecare, nu mai spun, v-aţi schimbat, dragele mele, nu în bine. Stressul, grija zilei de mâine, deziluziile? Eu am rămas acelaşi, chiar acum vin de la o conferinţă cu oameni de peste 75 de ani, o plăcere, m-au ascultat, s-au bucurat, le-am vorbit despre istorie , o temă inepuizabilă. Am impresia că nici una nu sunteţi tari în materie. Haosul şi noaptea n-au un cărăbuş, cum din moarte viaşa, cum de s-a urcuş? Astfel şi poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dislocare, cum s-a-nşurubat? Cum de merg nainte, unde, încotro? Cişmigiu-i verde ca şi Fontainebleau. Bach şi Buonarotti mă-nsoţesc la drum, scriu două-trei versuri pertinent, postum. Roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moartea viaţa, cum de mi minor? Acum să vă spun de ce nu vă iubiţi voi, două? Pentru că semănaţi, dragelor, semănaţi uluitor de mult, v-am cunoscut la vârsta când un om se formează, aveţi educaţii asemănătoare, viaţa v-a pregătit puţin pentru şocuri, acum vă descurcaţi, sunteţi funcţionare, adio creaţie. Blană de lup îmbracă sufletul omului Blană de lup îmbracă sufletul omului, blană de lup ce-l împiedică să se-mpace cu zorile, mieii ne par vrăjmaşi, din străveche amărăciune, o, suflete, sfâşie blana, ieşi din ea ca dintr-un basm al lui Muenchhausen. Blana de lup năpârleşte odată cu trecerea zorilor, lupul devine-nţelept, judecând după mersul norilor, totul e vânt, zice, pleavă-s cuvintele, o, suflete, sfâşie blana şi ieşi înaintea-naintelui, ieşi înaintea apelor, turme topite în lacrimi, ieşi înaintea munţilor adunaţi ca să scapere, ieşi înaintea mea în acest minut de tranziţie, între o odă uitată şi-o nebunească ambiţie... Burghezie de doi bani, nu de bani vorbesc, de bun simţ, se0 laudă cu piscină, maşină, benzină, drezină, capul plin de făină, de ce discut eu cu ei, să nu mă rup de purcei, de ce scriu versuri pe gratis, să nu ajung după gratii. Fratele tatălui meu a murit la azilul de bătrâni, după ce a donat un apartament bun de două camere. Casa s-a evaporat. Cine, cum? Uite aşa s-au îmbogăţit unii, de la un ou la un bou. Am stat ieri şapte ore şi am mâncat ca un nesimţit, iar salata de avogado mi-a făcut greaţă. Ca şi societate în care m-am aflat, una se lăuda că l-a cunoscut pe Nichita Stănescu, care ar fi murit la cutremurul din ”77. La vache! Aferistă cu bani şi cu minte de purcică, o, nu , purcica este inteligentă, aşa se spune. Poetul murit de ciroză mult după cutremur. Dar sunt oameni care ştiu totul. In rest s-a discutat despre ce case are fiecare. Eu o am pe nevastă-mea, clculatorul şi un dor de timp, un nesaţ de timp. Alta se miră cum de scriu pe bani puţini, de parcă scrisul ar fi o afacere. Doamne, Sodoma şi Gomora prostiei. Există o perversiune a prostiei. Dar s-a spus şi ceva inteligent. In timpul aşa numitului socialism, infracţionalitatea nu era mai mică, dimpotrivă, dar totul era mascat. De pildă toţi furau de unde se putea, statul era o vacă bună de muls până la extincţie. Muncitorii furau ce apucau, şefii furau mai subtil şi mai mult,ţăranii furau şi ei pe unde prindeau ceva, de pe câmp, din SMT, etc. Mă domină o stare de tristeţe. Nu este vârsta, nici boala, tristeţea necomunicării este nevindecabilă, cred. Pornesc de la faptul că neavând fraţi, surori, verii mei mă dezamăgesc unul după altul. Verişoara mea, ar fi singura rudă din ţară, mă invită la ziua ei, am jurat să nu mă duc, m-am dus, soţia a fost indispusă de felul discuţiilor în jurul bunăstrării, eu nu am avut şi nu am interes pentru partea materială, iar pe ea lăudăroşenia celor cu bani, care nu sunt cu nimic merituoşi, o face mai depresivă. Pe mine mă cam enervează, dar mă stimulează să scriu şi să fac mai mult în favoarea acestei preocupări. Ca un paing urâtul se smulge de pe aţă Ca un paing urâtul se smulge de pe aţă, iar eu îmi scriu poemul cu sânge şi cu viaţă, tăişul se afundă în carnea încă vie, mişcare controlată, din suflet o fâşie se duce-n infinitul foşnind ca o hârtie, iar trupul se-nfioară, iar Dumnezeu priveşte, poetul-lumânare-ntr-o noapte se topeşte. Dansând cu cartea de citire, coboară tot mai în adâncuri, acolo latră, scos din fire, crâncen câinele pământului. Subţire rochia de mireasă valsează undeva-n văzduhuri, căruţa mortului e trasă şi tremură în iarnă murgul, o, câine al pământului, vezi bine că eu sunt în război cu timpul, străbunii mei purtară flinte, eu retopesc plumbii-n cuvinte. Eroare mare, cred, se face, când râde-un om de dobitoace, pentru că râsul nu e semn de multă minte, ci din lemn e capul celui care crede că umbra lui nu se mai vede, iar umbra este peste tot o umbră de biet dobitoc. A reuşi să vezi în afara ta, aceasta este culmea înţelepciunii. Tzara nu a mâncat salam cu soia, aceasta ne confirmă chiar şi Zoia Kosmodemianskaia, din filmul unde mult plângeam, acum vreo cincizeci şi ceva de ani. Era real, se pare, nu spun ba, dar cu Tzara e altă dandana, că nimeni nu înţelegea, ce vrea acel ochelarist cu DADADA. Păi aste el dorea, şi azi irită prostia ce-i mereu gravidă. De n-ar fi Dumnezeu, de n-ar fi Dumnezeu, eu tot aş vizita un templu, un muzeu, de nu ar exista nimic divin, atunci eu tot m-aş mulţumi privind la câini şi prunci, beţia religioasă din marile oraşe se-asămănă picturii grăbite, în guaşă, barbară este oaia, iar lupul un estet, iubirea este trustul cu adresă şi antet, Aristotel şi Platon şi multe celelalte celebre nume-şi caută un loc mărunt în carte, gigante panouri, picioare, buze, piepţi se zbuciumă în vântul seninei dimineţi. „Îţi voi arăta cu totul altceva decât umbrata păşind în urmă-ţi dimineaţa”(T.S.Eliot). Când eu spun despre cineva Când eu spun despre cineva că este antipatic, nevasta mea are o replică absolut logică şi realistă – „Dar nu se poartă cu toţi la fel”.M-a. pus gânduri. Fiecare avem umorile şi umorul nostru. Dar cred şi într-o comuniune sufletească. Există între oameni bariere seculare, de prudenţă şi de neîncredere, de prejudecăţi ce nu pot fi trecute cu ajutorul cuvintelor. Arta doar le ocoleşte nu le învinge. Am eu o senzaţie că A. nu mai este ce a fost nici acum două luni, ceva o dezamăgeşte, nu ştiu de ce şi cum. Noi nu ne putem umple reciproc golurile. Omul este ocupat. Bun, apoi? Vine o vreme când ocupaţia dispare. Apar bolile? Medicii? Medicamentele? Rudele apropiate? Dumnezeu? Greu de prevăzut. Oboseala psihică este cel mai greu de învins, apoi se tocesc simţurile, apoi se toceşte mintea, apoi ... Oceanul, largul de necuprins. De ce căsătoriile sunt cele mai grele şi edificatoare încercări? Pentru că partenerii reuşesc să treacă peste starea de plictis reciproc, de saţiu, inerente vieţii în comun. De aceea cred în necesitatea dispariţiei căsătoriei ca instituţie. Dar facă fiecare cum crede. Când logica moare Când logica moare, sângele curge spre moarte, pământul devine adăpost pentru şarpe, norii, pentru cei mistuiţi de un foc ucigaş, eu nu pot vorbi stelelor, numai celor rămaşi, numai firului umed al ierbii, când logica moare, pe mine mă pasc numai cerbi .... De câte ori am vrut să scriu ceva, m-am lovit de propria mea memorie, poate că unii trăiec numai din glorie, poate că unii au mâinile mereu curate, n-au auzit n-au văzut în lume păcate, poate că ar trebui să scriu prin morţii mei, dar ei nu scriu, vorbesc cu şoaptă de tei, cuvintele mele nu tac, ele sunt păsări de noapte, morţii mei le-nsoţesc, părinţii mei-şoapte...E vaiet de furtună pe afară, în casă latră câinii, dintr-o gară, departe se aude lungul şuier al unei vechi locomotive care suie din Valea Iadului în Cerul vineţiu, iubito, aş dori să nu-ţi mai scriu şi aş mai vrea să uit de tot, să fiu acelaşi biet nătâng, netot, adolescent cu vise aurii, afară e furtună, tu nu vii, numai poemul ca un şarpe se desface, cuprinde spaţiul, timpul, moarte, pace.Omul este un rob al necesităţilor. Dacă a discuta cu cineva este o necesitate, el o va face. Unii sunt robi ai convenţiilor. Nu mă număr printre ei. Nu te invit la un festin. Nu promit nimic. Ai încercat şi am încercat să ne insultăm peste poate. Cine poate sări coarda, acela joacă mai departe. Cine nu, rămâne în curte. Una dintre slăbiciunile cele mai banale este orgoliul. Nu sunt orgolios pentru că eu cred că fiecare om trebuie să fie indepedndent de părerile trecătoare ale oamenilor. Nimic nu este fixat definitiv. Nici după moarte nu se ştie exact ce a fost fiecare. Spre deosebire de Malraux, care a fost un primitiv, eu consider că omul nu este suma actelor, ci suma intenţiilor sale. Când porţi o cruce ca Isus şi drumul drept pare un munte. Când iubeşti timpul zboară, când boleşti timpul stă pe loc. În stare normală timpul te întovărăşeşete ca o umbră Împăvărat de ani şi de melancolie, profesorul ar vrea să recâştige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, „Pe mine Binele Suprem mă obsedează, dar nu ştiu, dragii mei, care e ţelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „E veşnică pe lume doar schimbarea”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea şi el un motto dintr-un basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care descrie acum doar prima parte a unui tainic drum. Poetul simte mirosul cernelii şi al abisului la marginea scrisului. Am să înalţ un mausoleu în aer, într-o culoare mov şi fără vaier, nonconformist şi insipid şi simultan ca un proverb, ca un epitalam, să-mi fie trupul risipit în pulberi, suflet al meu, tu nu ai să mai suferi, inadecvat la viaţa viitoare, schimbându-mi cursul precum râul înspre mare, interferenţă, pace şi cadenţă, o remediere la o ultimă scadenţă, un loc comun, o meditaţie, mixtură pentru durerea ce mă-mbată şi mă fură, megalomanic, antologic, providenţă, memento mori, pace şi cadenţă. Nu se înţelege nimic. De acord. ....Nu sunt sigur cât de bine mi-l amintesc pe tata.Intotdeauna a fost ceva ciudat cu fotografiile vechi.Mă numesc Georg Roed şi locuiesc pe Humleveien. Deci eu citez din Joostein Gaarder, autor nordic, excepţional, dar pronazist, săracul... Capul meu stă pe tava priviror voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalţ privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot citi nici ochii să-i închid, lumina mă orbeşte, sunt ca o frunză în vid. Cântec Cântă iarna şi pădurea Brazii, pinii şi molizii Norii trec, cărunţi, pe culme, În castele mor marchizii Iar în curţi vântul se-ncruntă Mătură şi-njură vremea Numai vrăbiile se-mpacă În pădure ursul geme Rău, balaurul de vifor Vrea doar să ne sperie? Timpul vine şi-l învinge Mi-a şoptit un greiere Pseudo-Topârceanu Cavalerii de fier tac mărunt Cavalerii de fier tac mărunt, au inima de carborund, cavalerii tăcerii, cavalerii cu fuste, cavalerii languste,bieţi cavaleri, din fostele primăveri, cum ar dori vremea s-o dea înapoi, armura din grele foi de tablă forjată de muncă, de muncă, de muncă, peste zidul înalt armura se-aruncă, rămâne gingaş trupul de floare, uşor atins de ninsoare. Duc o luptă surdă cu propria mea prostie, chiar în noi prostia este preponderentă. Ne dăm seama? Nu mereu. Adevărul nu este niciodată în favoarea noastră. „Ca Orfeu cânt moartea pe strunele vieţii şi frumuseţea pământului şi a ochilor tăi care adună cerul, lucruri obscure, s-ar zice. Nu uita că dimineaţa a fost şi a ta, când patul ţi-era umed de rouă şi garoafa îţi domea pe inimă, vezi urma fumului cum se ridică, trece aproape de tine. Cu struna liniştii întinsă de-a lungul sângelui, făceai inima să-ţi cânte. Buclele ţi s-au transformat în crinul de umbră al nopţii şi văpaia neagră a întunericului din nou îţi mistuie chipul. Iar eu nu-ţi mai aparţin, acum plângem separaţi. Dar, ca Orfeu, cunosc viaţa pe struna dragostei şi adun albastrul ochiului tău închis pe vecie”. Versurile aparţin marei poete Ingeborg Bachmann, traducere Emil Nicolae. Se pare că poeta se adresa memoriei lui Paul Celan, pe care l-a iubit. Cui spun eu toate astea ? Pe cine interesează ? Plângem separaţi ? „Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea prin inima neagră de codru trecea, croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea, cânta dintr-un flaut de os şi zicea: -Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse mistreţul cu colţi de argint, fioros, ce zilnis îşi schimbă în scorburi ascunse copita şi blana şi ochiul sticlos” (Ştefan Augustin Doinaş) Ce am învăţat eu la Moscova Ce am învăţat eu la M. îmi ajunge pentru cel puţin o viaţă. Nu pentru că oraşul „e tot ce iubim”! Am locuit într-un cămin internaţional, am cunoscut nemţi, cehi, polonezi, chinezi, bulgari, irakieni, kurzi, georgieni, azeri, armeni, unguri, egipteni, mai puţin evrei, deşi am avut colegi evrei , nu-i ştiam , nu se prezentau. La chimie fizică am avut o celebritate, pe profesorul Syrkin, dacă deschizi jurnalele străine, abstracts din anii 50-60, găseşti acest nume, iar familia Syrkin are iudaişti şi sionişti cunoscuţi. Îmi place cum sări peste ceea ce eu am spus referitor la un principiu simplu, suma iubirilor este constantă. Le Chatellier nu a scris nimic despre A.plus B., cum scriu copiii pe trotuar cu creta. M-am uitat pe Internet , nu scrie despre noi. Pot zice noi, sau numai eu? Nu am pretenţia să discuţi cu cineva despre mine, nu sunt important, cum zicea un personaj dintr-o comedie de Arbuzov, „sunt un gândăcel” (juca Octavian Cotescu). Desigur, nu sunt, doar dacă aş avea imaginaţia bolnăvicioasă a lui Kafka. Incerci să mă înţelegi, bine faci, dar nu ai ce. Sunt ca o oglindă, te vezi pe tine în mine, cum să mă înţelegi? Apoi, eu nu caut o oază de linişte, dacă aş căuta-o, m-aş duce la Gaddhafi, în deşertul libian să mă reculeg. Ar fi prea simplu să caut la tine o oază de linişte, iar tu nu eşti chiar liniştită, deci prezumţia cade. Citind ce îţi scriu şi dacă mă iei în serios, eu nefiind un panglicar,ai reţine că eu nu am comunicare reală cu nimeni, constatatarea este veche, am ajuns să cred că oamenii sunt inabordabili, ca nişte transatlantice care nu au voie să se apropie prea mult ca să nu se distrugă. Cred că pot comunica anume cu tine, chiar dacă sexul, după teoria joiană ( de la Zoe, o respect, este un joc de cuvinte), nu este prevăzut în acest proiect telepatic. Eşti obosită? Noaptea la unu aşa păreai. Mă-ntreb ce ai, ce te doare? Îmi spui dragă, mie imi spun dragă cel putin o duzină de cunoscuti şi tot atâţi corespondenţi. Tu îmi esti draga, dar mai mult de atât, un cântec al lui Dan Bittman zice – „fiindcă fără ea nu pot respira, casa e pustie fără ea”. Deci nu pot respira, A., sunt eu nebun? Te sufoc? Tu poti respira? Respiră adânc. Ce înseamnă să fii mediocru? Ar trebui să mă sinucid, dacă aş accepta că sunt un asemenea individ. Ce m-a ţinut în „formă” a fost încrederea mea că pot face orice, că pot scrie oricât de bine. Nu este aşa. Dar pot accepta mediocritatea, când am trăit mereu cu teama de a nu muri ca un anonim.? Am vrut şi vreau să spun ceva.Ce porunci ai să dai când vei fi în rai, dar în iad- Galaad, dar în brad, unde suie nebunii, când fug de petunii, crezând că-s tăunii veniţi cu hunii? Ce porunci vei da, draga mea? Eu, nu, eu, nu, eu sunt acolo, Archimboldo Apolo, un derbedeu fără ţară şi Dumnezeu, eu mă rog pentru un biet inorog, căruia lordul John i-a rupt unicul corn şi cântă, ne-ncântă într-o fântână adâncă”. Sau – Atunci când carnea va fi devorată, sângele meu secat într-o vatră, când osemintele mele vor străluci ca-ntr-un prund, pietricele, atunci voi fi doar literatură, iarbă verde voi fi, arătură, sunet curat de clarinet, miracol într-un cabaret, atunci veţi afla că am trăit, undeva-n Bucureşti, pe Cuţitul de Argint Mă gândesc la bătrânul scriitor, nu foarte bătrân, un copac fără flori, trăind cu o scriitoare relativ tânără, cum trăia Nicole Kidman cu Anthony Hopkins într-un film recent, inspirat din romanul ”The Human Stain” de Philip Roth. Bucuria este reciprocă. Inspiraţie de ambele părţi. Sexul nici nu contează, iar dacă el contează, nu este important. Dar , ce este cu divide et impera, guvide, o, tempora, spune un paznic numit Ivan Groaznic, prea multe capete, taie-le, scapă-le de trunchiul lor, de teama lor, terminator, Gog şi Magog şi-un ventriloc ce n-are loc de noi, de voi, cinstiţi eroi , feţele Dumneavoastră, stau la fetreastră, ca la spital, unde totu-i oval şi viaţa şi moartea, că morga-i cartea, nimic rotund, Dumnezeu scund. „Stiu, iubito, părul îmi cade acum de viaţă destrăbălată şi trebuie să zac pe pietre. Mă vedeţi bând rachiul cel mai ieftin şi umblu gol în vânt. Dar a fost o vreme, iubito, când am fost pur. Aveam o femeie care era mai puternică decât mine, aşa cum iarba e mai puternică decât taurul. Ea a văzut cât sunt de mâhnit şi m-a iubit... Când mi-a dăruit trupul, mi-a spus – Aceasta e tot. Si trupul ei fu al meu. Acum ea nu mai este nicăieri, a dispărut ca un nor după ploaie.. Noaptea, câteodată, când mă vedeţi bând, îi văd faţa palidă -n vânt, puternică şi întoarsă către mine şi mă înclin în vânt” – Brecht. Ce seamană cu Poe, chiar mai frumos. Toata vara aşteptând luna lui septembrie priveam aurul căzând luna lui septembrie soarta celor care mor nu este uşoară toată vara le e dor ce mai e pe-afară iar septembrie venea cu o dulce teamă unul moare altul bea septembrie-cramă. „Toamna are mâinile galbene, toamna are încălţări roşii, dar n-are nici un prieten în pădurea de oase, se aude duruitul merelor căzând, se aud bătăile de tobă ale nucilor căzând, pentru dansul morţii, doar un ultim fruct contemplativ atârnă încă în spaţiu, iubito, şi îngerul geamăn luminează de fosfor” (Yvan Goll).„Se-ndoapă şi-apoi pier în noapte, pe rând, lăfăitele cărnuri, că de puf nu-i mai saturi, şi unul peste altul se târăsc, asudând, de cutremură oraşele dârdâiala din paturi” – pornografia marelui Maiakovski, în 1915. „Microbul cu labe de aur în sufletu-i ros era rubla”, excelent. „Cu nările umflate ne uităm la femele, cu nările roase de cocaină”. O fi fost invidios? Fragment dintr-un roman nescris – „Într-adevăr o sărutasem cu o oarecare răceală, ea simţise asta. Discuţia de dinainte mă tulburase, cuvântul DRAGULE poate avea o mie de nuanţe. Iar prietenul meu cel bun murise pentru a doua oară. Cât ar fi râs, bietul de el. Ceaţa dinspre dealuri Ceaţa dinspre dealuri Maiestuos se lasă O primeşte mâlul Aplaudă carasul Stau în barcă singur Îmi prind ţigara De departe un bivol Muge-a disperare Liniştea pe baltă Nu e pământească Pasărea din altă Lume zboară-n transă Mă gândesc la tine Se stinge ţigara Soarele începe Ziua-ncet s-o are. Ceva se rupe în mine Ceva se rupe în mine, o încredere, nu în mine, în lumea din jur. Oare fac o schizofrenie? Nu cred, inspiraţia , bună, rea, mai funcţionează. Istoria este uneori ca o barcă legănată pe ape negre, sângerii, cineva ucide, ce găseşte, încarcă obiecte de cult, ochelari, jucării, cineva părăseşte în larg naufragiaţii, pe cei ce-şi salvează puţinul rămas, ultimul coltuc, fărâma de viaţă. Ziua de azi este doar un popas? Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe? Leviathanul pare un blând caşalot, cineva ucide, tăcerea-i dă voie. Mă aplec şi citesc Pirkei-Avot. Turnul înalt, pe picioare de tuci se clatină, geme, în el cântă cuci, turnul a fost turn de control pentru navele cosmice. Gol este totul în jur, doar o piesă ticăie, latră ca un câine în lesă, eu mă apropii, descopăr ceva, este chiar inima, inima mea. Continui către Ody – orgoliul provine din familie, ca şi în cazul bietei N. Burghezia comunistă din care a făcut parte şi un unchi al meu. De m-aş mândri, mai mult m-aş mândri cu unchiul din Israel, care a scris Declaraţia de Independenţă a Statului Israel şi i-a înmânat-o şefului guvernului, Ben Gurion. Doi fraţi, două destine. Acum, revenind la veninul despre care vorbeşte Ody, specialistă în protecţia mediului. Toxine, venine, ceva există comun cu mine? Iraţional înseamnă mistic, ceea ce îmi face cinste, dar eu nu sunt mistic. Pentru misticism puteai să faci puşcărie prin anii 60-70. Chiar dacă nu citeşti acum Chiar dacă nu citeşti acum, ai oricând posibilitatea să mă citeşti pe blog, nu o fac intenţionat, dar literatura face parte din viaţa mea, am impresia că nu acorzi credit acestei afirmaţii absolut adevărate, eu scriu şi în somn, adică visând. M-am gândit că orgoloiul şi laşitatea sunt defecte comune, ambele fiind slăbiciuni omeneşti, nu le condamn, nici nu le laud. Tu eşti mai orgolioasă decât mine şi am să-ţi spun de ce. Nimic din ce spun aici nu porneşte din răutate, cândva mi-ai spus că sunt foarte bun,ceea ce nu este real, ca şi opusul acestei afirmaţii. Cândva, la mare, mi-ai spus că am ochi de o culoare albastră minunată, mă bucur să-mi amintesc, deşi nu mi-am studiat ochii, dar o iubită„anterioară” (iartă-mă pentru barbarism), Mia, Maria-Magdalena, nu mai ştiu nimic de ea, îmi spunea că am un albastru în ochi pe care nu l-a mai văzut. Uite ce pierde omenirea când voi închide ochii! Acum tu încerci să distrugi tablourile din muzeul amintirilor? Nu merge. Voi scrie ceva pe tema asta. Mi-ai scris cu o indignare pe care cred că nu ai pus-o în aplicare nici când ai divorţat. Eu care nu ţi-am făcut un rău niciodată, care nu ţi-aş face cu intenţie nici un rău şi alţii care te-au lovit în toate felurile şi eu sunt cel plin de ... venin. Veninul lecuieşte multe boli. În primul rând reumatismul, dar prostia omenească nu este lecuită cu venin, nimic nu o lecuieşte. Într-un muzeu pătrunse o zână rea, din amintiri făcu măcel, tablurile se zbăteau să scape, dar zâna hohotea şi hohotea. Astfel, iubito, te-am zărit într-un coşmar şi nu era coşmar era real, în jurul nostru, pe-un pământ jilav, viermi roşii se-nălţau, un memorial, doar râsul tău eu l-am păstrat pe undeva, într-un muzeu pătrunse o zână rea. Esenin Citind din Esenin, el care era şi un petrecăreţ şi un iubitor de băutură, scandal femei (mai mult ele îl provocau), îmi dau seama că discuţiile despre sex, începute de Freud sunt nişte nerozii. Omul nu este un rob al sexului. Desigur, nu merg pe ideea să ne castrăm, dar discuţiile, industria sexului, sexologia ca „ştiinţă” sunt un semna al degenerării, grecii cu Dionisos în frunte erau mai breji, se îmbătau, nu discutau despre act, în sine, romanii cu Bacchus, la fel , viaţa oferă bucurii superioare , iar filmele americane, în care orice relaţie este condiţionată de un act perfect au distrus o tradiţie lungă de romantism european. Cred că anii ce urmează vor duce la o contrarevoluţie „sexuală”, discreţia necesară va reveni la locul ei, acum aud în Cişmigiu cum fete de 15 ani înjură de organul masculin, de parcă s-au născut cu el, ţigănismele pe care nici ţiganii nu le folosesc au ajuns ticuri verbale la majoritatea dolescenţilor indiferent de religie, sex, etnie şi alte apartenenţe. Sunt dezolat când îi aud. Ti se întâmplă să te plictiseşti vreodată? Mie nu. Sunt uneori deprimat de ideea efemerităţii vieţii, dar mă calmez prin scris.Facem un pa ct de neagresiune? Nu te mai critic cu nimic, nu mă mai critici, ai o limbă de viperă, iertare, este o metaforă, în rest eşti o ciocolată, nu ca motanul lui Zoe. Cum este prietena ta, dacă ţi-a făcut figuri? Prietenia este, deci, condiţionată de compromisuri? De aceea eu nu am prieteni. Sincer, nu sufăr, prietenul meu este cartea şi prietena mea este calculatorul pentru scris. Tii minte concursul prietenii cărţii? Luam diplome cu duiumul la diverse concursuri, eram tare deştept, acum sunt ceva mai prost.Mă laud şi devin plicticos. Citate (citat-uri?) – A ajuns cuţitul la os, ab absurdo, a bon entendeur, salut!, a fool”s bolt is soon shot, ah, Gott, die Kunst ist lang, und kurz ist unser Leben. Din dicţionarul tizului meu, Barbu Marian.Bye Cititor ipoteotic Cititor ipotetic, cititor ipocrit, să te fereşti de cei care nu ştiu să se autoaprecieze. Am cunoscut pe cineva, un om inteligent care spunea despre sine că este un ...rahat . Si în fond era. Lipsa de respect pentru sine implică un adânc dispreţ pentru ceilalţi. Goethe avea dreptate. Nu eşti mare dacă nu te consideri astfel. Desigur, reciproca nu este valabilă, pentru că orice nimic se poate considera un om mare. A nu ştiu cîta oară mă implic sufleteşte şi mă păcălesc. In fine, mergem cu toţii înainte, clasa muncitoare intră în paradis. Soarta mea, soarta mea, o cărare îngustă, un podeţ peste ape, o moarte prea bruscă, numai codrul din basme aduce aminte că lumea există fără cuvinte, dincolo un schit, aici o colină, un nor care seamănă cu o colivă, nu eşti tu soarta mea, nu sunt eu cel cu asul, asul de pică aduce necazul, chipuri albe de spaimă, de greaţă, de boală, soarta mea, soarta mea, coala albă şi goală. Când logica moare, curge spre moarte, sângele alb devine albastru, pământul devine adăpost de jivine, iară cei împuşcaţi se ridică la tine, ce poţi să le spui stelelor albe? Când logica moare, cuvintele-s calpe. Am vrut de multe ori să spun ce nu s-a spus, mi-a fost ruşine, am vrut să spun numai atât, că oameni suntem, nu jivine, dar cine stă să creadă , doar un biet nebun scăpat din casa în care sunt doar îngeri şi se plimbă moartea dând cu coasa, oameni suntem, nu mă crezi, iubito, nici nu înţelegi, ce rană mi-ai lăsat în gând şi gândul moare, mor şi regi, numai pământul n-are gând. Sub cerul negru, bântuit de duhuri rele, mă plimbam, te-ai desfrunzit biet oţetar, v-aţi ofilit biete brânduşe.Imi aparţii doar în închipuire, tu exişti, Dar mă scoţi din fire, iată, această lungă tăcere la telefon, mă simt caraghios ca eroul Bellerophon.De disperare ce aş putea să-ţi răspund? Sunt ca o piatră spălată de multe ape pe prund, între noi totul e limpede, deşi eu văd întunericul, între noi este Nimicul, Feericul. Ciudată afirmaţie Ciudată această afirmaţie – bărbatul trebuie iubit mai puţin şi înţeles mai mult, iar femeia invers. Eu cred că un bărbat, aparent invulnerabil, este mai vulnerabil decât o femeie, el păstrează ceva din copilul neglijat uneori de părinţi. Dragostea de mai tâtziu îi suplineşte acest gol. Iar înţelegerea trebuie să existe de ambele părţi. Acea taină feminină este o legendă, femeile sunt foarte raţionale, când vor.Numai gelozia le întunecă mintea. In plus au o lăcomie mai mare în toate – la bani, la sex, la situaţie socială. Acesta este misterul aşa zis feminin. Deci să nu ne ascundem după degete.Nu există o măsură a iubirii. Dar o măsură a înţelegerii există. Fericirea care nici n-ar trebui să existe , e singura sursă a ideilor fixe,sărutul tău va fi ultimul, jur, înainte de drumul la Kuala Lumpur, de aceea îţi scriu, amân doar sfârşitul, „ Tu ce faci acum?”, parcă nu-ţi mai ştiu chipul, simt apăsarea buzelor tale, plumbul a pătruns în petale şi parcă-ntre noi principalele artere ale oraşului vuiesc de durere ... Este clar că nu te poţi face iubit. Greşeala mea este că investesc prosteşte în orice sentiment, oamenii sunt mai echilibraţi. Ody suferea de singurătate, nu era dorul care o chinuia, nu i-a fost dor de mine, ar fi o prostie să cred aşa ceva. Eu,când sunt îndrăgostit, simt clipă de clipă acest sentiment, şi în somn. Asta este. Trăim o vreme de obidă, şoptesc, în gând, melc şi omidă, în bezna mucedă se-aude cum picură din lună dude, atunci, pe ceruri s-a ivit un meteor, cum l-am numit? „ Ploen de aştri”, numele-i rămas în scripte, doar scântei şi flăcări stinse prea curând, unde căzu el pe pământ. De atunci suntem noi muritori, pe cerul veşnic, meteori. Dumnezeu merge să-i încerce pe oameni, cum iubesc ei, a văzut un sărăntoc, iar sărăntocul s-a gândit, uite ăsta este mai sărac decât mine, se vede după haine, nici pâine nu are, ia să-i dau eu o bucăţică. Noi nu suntem aşa. Bucăţica noastră e a noastră. Dezbrăcată eşti, Rusia, zice poetul Esenin, doar azurul te mai soarbe, numai plopii te mai plâng, doar aromele de mere şi de miere amintesc de vechea mea durere , de trecutul tău mai blând. Consolation S-o luăm step by step. Îmi cer scuze că folosesc expresii dintr-o limbă care îmi este străină. Am început să am complexe. Mama mă certa că nu vreau să mă perfecţionez în germană. Adevărul este că nu sunt un perfecţionist şi nici nu-i admir pe perfecţionişti, deşi ei sunt necesari, ca ingineri, medici, cercetători, interpreţi de muzică. Am ales poezia pentru că mi-a convenit gradul ei de libertate. Uneori este greu să diferenţiezi un impostor de un poet bun, este un risc şi de autoînşelare. De aceea am ales sinceritatea, cum spuneam înainte. Plus jocul. Nu ştiu nici o limbă perfect, dar cine ştie perfect o limbă, cine crede acest lucru nu ştie că limba scrisă/vorbită este un organism viu. Desigur nu ai voie să faci greşeli din neatenţie, neştiinţă. Aici ai dreptate. Dar am învăţat la şcoală cu note mari româna, latina, germana, evident, rusa, ultima fiindu-mi limba din primii cinci anişori( sic!). Admir sincer engleza pe care văd că ai învăţat-o, restul nu admir, dar nu ai nici o vină. A iubi nu înseamnă a admira, nici mila nu este iubire, nici admiraţia.dacă îmi spui că mă admiri, ceva devine suspect, bine faco că nu mă admiri. Dar, să nu ucizi o pasăre cântătoare , poetul este acea pasăre, Puşkin a fost ucis de un Dantes, o nulitate, cumnatul său, Dantes a intrat în istorie ca asasinul lui Puşkin. Dulcineea de Tobosca este cunoscută ca doamna inimii lui Don Quijote, fără el nu este nimic. Să fii mândră că ai trăit în contemporaneitate cu mine. Citeşte ce scrie Dali, de ce crede el că este un geniu. Mă rog, poţi să râzi, râsul este sănătos. Weiter (pt. cine nu ştie, dalee, mai departe). Einstein spunea că imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea, desigur exagera, dar fără imaginaţie am trăi încă în epoca primitivă. Sincer nu ştiu din ce s-a pornit conflictul ştiu că ne-am certat odată pentru că am întârziat la teatru (Nottara, pe bulevard), altă dată te-ai aruncat pe podea şi ai plâns, copil prost ce eşti, aşa am făcut eu odată cu mama, aveam 10 ani, mama nici nu s-a uitat la mine, m-am simţit un caraghios. Umitor că N. este acum o anticomunistă convinsă, gestul ei din 1958 a fost inimaginabil de pervers, eu nu aş fi iertat-o o viaţă, înţeleg că ai suferit pe rând, pentru tată, pentru frate. Continuăm, mă duc în Cişmigiul meu terapeutic. Copiii din Arbatul Primăverii Precum copiii din romanul lui Rybakov, cei din Cartierul Primăverii au avut destine diferite faţă de alţi copii din Bucureşti. Era un cartier al burgheziei comuniste. Emil Bodnăraş, care nu ştiu de avea copii, şi-a tras un bazin de înot, o vilă, totul împrejmuit, să nu vadă norodul ce este înăuntru. Dar nici nu circula oricine pe acolo. De umblai mai nesigur, căutând ceva, te oprea un cetăţean pe care nu-l văzuseşi şi te lua la întrebări, cu invitaţia răspicată să o întinzi mai repede spre Parcul Herăstrău sau mai departe. Mergând odată pe lângă un gard înalt, peste care se aplecau generos ramurile unui vişin am cules câteva. S-a apropiat un şofer, mi-a zâmbit şi mi-a tras cu toată puterea un baston de cauciuc peste picior, exact pe piele (purtam pantaloni scurţi, avea cam 12 ani). Am urlat de durere şi de necaz. Omul a zâmbit şi, când l-am înjurat, s-a făcut că aleargă să mă prindă, dar nu mai avea ce să-mi facă, doar să mă ucidă. Acesta era frumosul cartier. Amici de ai mei, care locuiau pe acolo, nu cunoşteau Bucureştii, tramvaiele, autobuzele, troleibuzele nu existau. Erau Herăstrăul, Bordeiul, apoi un drum la Praga, mai târziu la Roma, Paris, iar acum îmi povestesc ce mult au suferit din cauza comunismului. Mai cunosc şi alţi anticomunişti, unii foarte dotaţi, teoreticieni, care explică şi cauzele „răului”. Au fost unii locuitori de pe acolo, în diverse funcţii, directori, ofiţeri sub acoperire, miniştri, unii au fost anchetaţi, apoi li s-a dat drumul, nimeni nu povestea nimic, tovarăşii nu aveau voie să vorbească de rău regimul, chiar dacă regimul le rupea , pe ascuns, oasele. Apoi, după anii 60-70 au dispărut, o parte, unii au murit, alţii au plecat spre SUA, Germania, Franţa. Au dus-o bine şi acolo. In Primăverii s-a mutat garnitura „naţională”, oamenii lui Ceaşcă, cei cu care s-a încheiat perioada „de aur” a socialismului. Mulţi din copiii Primăverii sunt buni specialişti în Occident, pregătirea era bună la Liceul „Petru Groza”, fost Şcoala Rusă. Prin anii 50 am intrat acolo şi aveai impresia că te afli în URSS. Aproape că nu se vorbea româneşte. Eram uluit, nu ştiu cât a ţinut perioada aceasta de rusificare, ştiu că învăţa pe acolo nepotul lui Dej, ş.a. Nici cartierul nu se numea aşa. Era „La Şosea”, iar străzile se numeau Jdanov, Kalinin, numai Crângului, Heleşteului, Herăstrăului şi-au păstrat numele, ca şi Calea Floreasca, pe unde se scurgeau manifestanţii obosiţi după o lungă defilare de unu mai sau 23 august. Nimeni nu avea voie să se oprească. Odată m-a apucat un deranjament stomacal şi a trebuit să mă rog cu lacrimi în ochi să fiu lăsat de soldaţii aflaţi pe marginea trotuarelor, să fug până la casa unui unchi care făcea parte din „nomenclatură”, ca să mă salvez de chinul care îmi sfâşia măruntaiele. Acesta era vestitul cartier. Acum stau diverşi parveniţi de altă factură, dar adevăraţii bogătaşi s-au retras spre Băneasa, Otopeni. Cartierul Primăverii, la fel de aerisit, curat, frumos adăposteşte clădiri oficiale, NATO, Casa Americii Latine , etc. Cine se mai scaldă în bazinul lui Bodnăraş? El, revoluţionarul care a fugit din armată ca să participe la arestarea lui Antonescu. Rău nu a făcut, ştia şi idiş, dar luxul l-a atras, asta este slăbiciunea omului. Oare Lenin nu avea o vilă mare la Gorki, lângă Moscova? Bolnav fiind, putea să stea la un santoriu. Dar el era simbolul Revoluţiei. Care revoluţie a adus o nouă burghezie, mai dură ca precedenta. Corespondez cu mine Corespondez cu mine. A. mi-a consumat timp, nervi, inspiraţie, dar m-a învăţat şi ce înseamnă ipocrizia.Vârsta nu schimbă oamenii, îi demască, îi demachiază. Omenirea începe în doi. Demagogia despre puritate, bunătate este veche de la iezuiţi încoace. Eu mă consider bun, dar nu sunt pur, nu ştiu ce-i puritatea, numai bebeluşii sunt puri. Iar bunătatea este relativă şi inconstantă. Imi aparţii doar în închipuire, tu exişti şi mă scoţi din fire, iată, această lungă tăcere la telefon, mă simt caraghios ca eroul Bellerophon, de disperare ce aş putea să răspund? Sunt ca o piatră spălată de multe ape pe prund, între noi totul e limpede, deşi eu văd întunericul, între noi este Nimicul, Feericul. La timpul prezent, în situaţia dată, sufletul tău , cum e el se arată, spune profesorul, îl părăsesc discipolii, anii, nopţile cresc, Doamne,fără milă se-adună poemele scrise, iubire postumă, numai pasărea „Nevermore” citeşte o pagină şi râde în zbor. Împovărat de ani şi de melancolie, profesorul ar vrea să recâştige timpul înscris pe-o coală de hârtie, se duce gându-n urma unei cotige, „ Pe mine binele suprem mă obsedează, dar nu ştiu, dragii mei, care e ţelul”, profesorul ar prefera o vază cu flori aprinse, decât să reia duelul părerilor opuse, miza-i mare, „E veşnică pe lume doar schimbarea”, începe profesorul confesiunea, care la el nu e nici o minune, ar vrea şi el o scenă dintr-un basm, dar tusea îl îneacă, are astm, este un om care doreşte acum să povestească un început de drum. Cu cât iubeşti o femeie Cu cât iubeşti o femeie, cu atât o înţelegi mai puţin, cu cât înţelegi o femeie, cu atât o iubeşti mai puţin,cum este mai bine? Dar eu nu iubesc generalizările. Oripilante experienţe poţi avea cu cele mai dragi, aparent, fiinţe. Nu voi relua nimic, orice ameninţare îmi face scârbă. Cine nu mă înţelege, să nu citească, lector ipocrit. Am ajuns la concluzia că mulţi oameni se mint la început pe ei înşişi, apoi pe alţii, spre a sfârşi într-o filosofie proprie, a mizeriei umane. Nu am fost niciodată de acord că omul este un ... animal respingător. Omul nu este un animal, este o minune dumnezeiască. Dar tot Dumnezeu l-a creat pe Satana, pentru ca oamenii să nu creadă că El are grijă de ei. Oamenii luptă cu Satana, iar Satana este răul din om. Fiecare îl are, într-o anumită măsură. Nici un om nu este lipsit de prezenţa sa. Unii sunt conştienţi, îl recunosc, alţii trăiesc cu impresia că ei sunt îngeri. Nu există îngeri. Aici mă opresc, deşi durerea mă face să strig în mine, o mare nedreptate s-a produs, dar nu este prima. Cred în Judecata de Apoi. Ea există în ultimele clipe ale vieţii fiecăruia. După aceea nu ştim ce urmează. Altceva. Nomina odiosa, orice nume folosesc, ar fi împotriva mea. Sunt arestat de proprii mei cititori. ....Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din Cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii într-o femeie, astfel tinereţea mea s-a dus, „Se spune c-ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura?”, mă întrebau cei din urbea mea, când a fost gata, s-au mirat toţi, nava mea nu avea roţi, nici aripi şi nici nu avea motor, nava mea pentru zbor interior.... O poezie inofensivă, dar cineva se va gândi să mă dea în judecată pentru hărţuire sexuală, justiţia a ajuns să se ocupe cu sufletul oamenilor, ca în Orwell. In lume se petrec crime monstruoase, iar Clinton, Moshe Katzav sunt puşi la zid pentru perversiune. Miile de jertfe din războaie sunt considerate necesare. Eu nu agreez perversiunea, nici hărţuirea. Niciodată nu mi s-a spus că hărţuiesc pe cineva, sunt uluit, nu pot să cred. Femei care ABUZEAZĂ de o justiţie neroadă. O vecină a mea, călătorind prin Basarabia este oprită de un miliţian , acesta încearcă să abuzeze de ea, noroc că trec nişte turişti, o salvează. Femeia nici nu are curajul să depună plângere, ca nu cumva autorităţile să o oprească la trecerea graniţei în România. Nimic nu se poate face. Iar cineva mă ameninţă cu justiţia. Mi se face o greaţă cumplită. Nu spun nici un nume. Regret enorm că sunt un idiot. Am crezut că am de a face cu oameni normali. Dar sunt mai nebuni decât mine sau doar necinstiţi. In fine, voi trece peste asta. Am ajuns un Karadjici al Internetului. Voi fi dus la Haga? Voi primi o citaţie de la nu ştiu cine, pentru ce? Un Kafka în toată regula. Voi fi executat într-un cimitir, eventual evreiesc. Mi se vor lua hainele, banii, actele, voi fi lăsat gol. Coşmar. De ce? Am avut îndrăzneala să folosesc unele cuvinte nepotrivite, îmi cer scuze pentru ele, dar am spus şi multe lucruri perfect adevărate. Adevărul este duşmanul societăţii în care trăim. Să nu-i spui cuiva că are defecte morale, iar despre cele fizice, este adevărat, să nu vorbeşti, nimeni nu este de vină că este cocoşat, mic sau prea înalt, slab sau prea gras. Aici am greşit. Nu sunt un Adonis şi chiar de aş fi nu am dreptul să judec fizicul nimănui, nu suntem la concursul de frumuseţe. Nici o aluzie, cititor ipocrit. Nu eu mă descalific, doar cel care crede că despre el este vorba. Nu pot să mă liniştesc. Nu este mare lucru să te scrânteşti în aceste jungle ale gândirii sociale. Baudelaire - Iubim femeile exact în măsura în care ne sunt străine. A iubi o femeie inteligentă este o perversiune. Entuziasmul aplicat altor lucruri decât celor abstracte este un semn de slăbiciune şi de boală. Cum bine spunea Will Cititor ipotetic, cititor ipocrit, să te fereşti de cei care nu ştiu să se autoaprecieze. Am cunoscut pe cineva, un om inteligent care spunea despre sine că este un ... rahat. Si în fond era. Lipsa de respect pentru sine implică un adânc dispreţ pentru ceilalţi. Goethe avea dreptate. Nu eşti mare dacă nu te consideri astfel. Desigur, reciproca nu este valabilă, pentru că orice nimic se poate considera un om mare. A nu ştiu cîta oară mă implic sufleteşte şi mă păcălesc. A. pe care o ştiu de aproape 50 de ani m-a făcut de nenumărate ori să sufăr, adică o singură dată, dar pentru mult timp, mi-a creat un oarecare misoginism, care era drăguţă, dar de o inteligenţă medie, de o duritate vecină cu o răutate nativă, acum nemaifiind nici măcar drăguţă, îmi crează iar aceeaşi neplăcere ca în urmă cu atâţi ani. Iar eu, după ce las garda jos primesc un ... scuipat direct în faţă. In fine, mergem cu toţii înainte, clasa muncitoare intră în paradis. Soarta mea, soarta mea, o cărare îngustă, un podeţ peste ape, o moarte prea bruscă, numai codrul din basme aduce aminte că lumea există fără cuvinte, dincolo un schit, aici o colină, un nor care seamănă cu o colivă, nu eşti tu soarta mea, nu sunt eu cel cu asul, asul de pică aduce necazul, chipuri albe de spaimă, de greaţă, de boală, soarta mea, soarta mea, coala albă şi goală. Când logica moare, curge spre moarte, sângele alb devine albastru, pământul devine adăpost de jivine, iară cei împuşcaţi se ridică la tine, ce poţi să le spui stelelor albe? Când logica moare, cuvintele-s calpe. Am vrut de multe ori să spun ce nu s-a spus, mi-a fost ruşine, am vrut să spun numai atât, că oameni suntem, nu jivine, dar cine stă să creadă , doar un biet nebun scăpat din casa în care sunt doar îngeri şi se plimbă moartea dând cu coasa, oameni suntem, nu mă crezi, iubito, nici nu înţelegi, ce rană mi-ai lăsat în gând şi gândul moare, mor şi regi, numai pământul n-are gând. Sub cerul negru, bântuit de duhuri rele, mă plimbam, te-ai desfrunzit biet oţetar, v-aţi ofilit biete brânduşe. Curios este că Curios este că eu m-am împăcat cu V.S., am început chiar o corespondenţă decentă, iar cu procuroarea Platoneală, care împarte oamenii în răi şi buni, în venoşi, veninoşi, intravenoşi, ca şi alte specii de moluşte blânde nu mai am relaţii defel, ceea ce într-un anumit mod se explică. Ai procedat exact ca în 1963, atunci era un examen pierdut (oare?), în luna mai, luna albinelor lucrătoare, acum alte motive, evident, nu ai nici o vină, la venin adus din altă parte ce poţi să adaugi? Dar să spun ceva la temperatura camerei, am ajuns să fiu calm, deci ... Ceea ce te aseamănă cu N. este lipsa de umor şi de apetenţă pentru joc, pur şi simplu, amândouă luaţi lucrurile în tragic, v-aţi născut mature şi gata de a judeca pe oricine, uitând că oamenii se înrudesc prin Adam şi Eva. Ceea ce vă deosebeşte - N. nu este şi nu a fost atractivă, are o tărie de caracter demnă de toată lauda, tu te lauzi cu această tărie, nu o ai, N. nu s-ar fi căsătorit cu un om pe care să nu-l respecte cel puţin. Divorţul mi se pare un mare eşec din partea ambelor părţi. Personal am trecut pe lângă, ştiu ce greu este , în special la început, dar unul dintre parteneri trebuie să ia „taurul de coarne”. Mă mir, nu este problema mea, tu mi-ai povestit, cum poate o fiică să nu ştie despre tatăl ei? Tu ai contribuit la această ruptură? Că eşti în stare, cred. Din 1963 nu am o părere foarte bună despre tine, iar în 1965, prin martie, erai acasă şi nu ai venit la telefon, ceea ce, la 2000 de km. mi s-a părut crud şi nedrept. Imi spui tu mie de răutate? De ce te-am căutat acum? De dovleac. Da, am un dovleac uneori, în loc de cap, dar am câştigat şi ceva experienţă (pentru viaţa viitoare). Ai complexul omului nedreptăţit de soartă, dar instinctul te înşeală adeseori. Ai o perspicacitate de bătaie scurtă. Nu te urăsc, dar m-am vindecat de remanenţa unui sentiment. Dacă ai vrut să loveşti Oamenii cărora le-ai făcut rău cu adevărat?. Te-ai sfătuit cu îngerii? Crede-mă nu mă deranjează faptul că nu mă apreciezi pentru ceea ce scriu, nu eşti critic literar, am discutat cu câţiva, sunt oarecum edificat, mă numeşti bolnav psihic, sunt un mare naiv, nu este greu să observi (o ţigancă m-a deposedat de un inel, o verighetă de om însurat, numai prin vorbe şi ... hipnotism). Voi rămâne cu una dintre cele mai urâte amintiri, asta de ce? Aşa doreşti tu să-ţi clădeşti o bătrâneţe frumoasă? Te dispreţuiesc oricum, nu ai nici o şansă să-mi faci un rău, dimpotrivă. Am declarat că te iubesc, iar iubirea nu este un păcat. Ai un gol în suflet. Dacă există diavoli Dacă există diavoli, ei se numesc orgolii. Nici un animal nu este dotat cu orgolii, numai omul ştie să fie trufaş, orgolios, răzbunător (deşi, unii spun că răzbunarea este o armă la unele animale, dar nu prea cred). Toate conflictele pe care le-am parcurs în viaţă au fost datorate orgoloiului meu sau al altora. Ambiţia de a realiza ceva nu este orgoliu. Vanitate şi orgoliu - exact acelaşi lucru. De la „deşertăciune”. Van, înseamnă vid, gol, în van, în gol. Acum, despre cum mă apreciez eu. Desigur nu sunt paranoic, sunt convins că aş fi putut sau aş fi încercat cel puţin să fac mai mult, m-am bazat mereu pe intuiţie, mai puţin pe ambiţie. Nu regret nimic, decât bolile pe care le-am avut. Viaţa m-a învăţat să nu mă tem, să nu fiu timorat, dar sensibilitatea nu mi-a dispărut. Sper. Egoism? Nu am întâlnit un om lipsit total de egoism. Nici bunătate absolută nu există. Nici răutatea, în ce mă priveşte , nu o cunosc. Nu iert o jignire de moment, dar iert orice, dacă văd un regret. Iar eu regret tot ce nu face bine unui om. Dacă spui despre cineva că o iubeşti, înseamnă că o hărţuieşti? Curios. Dacă devii insistent, sigur, problema se complică. Dacă spui că o iubeşti, dar mai adaugi unele mici observaţii, unele amintiri? Nu ştiu ce diavol a intervenit în relaţia mea cu prietena măiastră. Cert este că a ieşit un drac. Îmi vine să cred că a fost creatură imposibilă toată viaţa. Adio, creatură, vade retro, eşti un diavol, o Satana, vorba lui G. cel idiot. Idiotismul este un fenomen în viaţa noastră socială. El poate fi înăscut. Oameni utili societăţii, au ceva, un rezidiu de idiotism de care te loveşti doar în situaţii speciale.Bătrânii nu dau lecţii de bătrâneţe, copiii nu dau lecţii de nici un fel, vărstele se amestecă-n ceţuri, pierzi din statură, nici copil, nici bătrânel,numai eu, neclintit la masa de lucru, nu-mbătrânesc, ca un obiect dexpus la Luvru. Gastropolis, ciudat oraş, o ciorbă din chibrituri, un făraş, le fierbi bine, oraşul şi făraşul, iese ceva ce corespunde fiziologiei gustului. Aţi înţeles ceva? Se spune că Iacov Stalin s-a sinucis în lagăr după ce a fost pus să cureţe un veceu. Nici vorbă. Kundera bate câmpii. Iacov a fost ucis, din răzbunare, pentru că Stalin a refuzat să facă schimbul de prizonieri propus de nazişti, ceea ce este cu totul altceva. Am visat că străbunica m-a dat în judecată... pentru... hărţuire... Ne înveşmântăm ca să treacă timpul, începem să ne plimbăm călare pe zimbrul negru ca un nor, fioros, iară noi, bolnavii ne-am culcat la miezul miez, în ... Pustiul Gobi.Cine are coarne lungi, era cerb şi poate, ascundea pistoale-n dungi, acundea palate? Dar nu mai cade Dar nu mai cade ca-n trecut în mări din tot înaltul, ce-ţi pasă ţie chip de lut, dacă sunt eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt norocul vă petrece, căci eu în lumea mea mă simt nemuritor şi rece. Eminescu este in fiecare, dar in grade diferite. Fără a suferi de paranoie, adesea m-am simţit în această postură caraghioasă, don-quijotescă, când, investind o parte din suflet, am găsit altceva de ceea ce căutam, o forfotă, o uitare de sine şi de cei din jur, lipsită de sens. Pe Ody o cam doare undeva de mine,ceea ce este normal.Nu avem nimic comun, nici o perspectivă nu ne apropie, totul a fost un consum de nervi, în virtutea unei foste incendescenţe de mult stinse de timp, eu trăiesc cu imaginaţia, spre deosebire de majoritatea care cunosc realitatea mai bine decât mine.Vivat poezia. Adio, Ody, adio, tinereţe, fără bătrâneţe.Am fost slab, prost, agresiv, naiv, exact ceea ce sunt.Mă irită suficienţa unora, dar vina este a mea. Am descoperit secretul iubirii. Atracţia fizică este nu mai un început, o reacţie de „iniţiere”, iubirea nu este nici o comuniune spirituală, altfel s-a confunda cu prietenia, care este superioară iubirii, fiind purificată de material, iubirea este satisfacerea unor interese, dar nu o simplă afacere, este o afacere complexă, în care nevoile trupeşti, sufleteşti, materiale,toate formează un complex care poate rezista în timp sau se poate destrăma din trei cauze - exact cele enumerate mai sus. Prietenul cel mai bun sunt eu pentru mine.Regretabil, dar adevărat.Am mai realizat ceva – am sfârşit cu ... „trecutul negru”. M-au obsedat şi figura lui N. şi cea a lui A. Astăzi totul s-a estompat. Timpul este un executor implacabil.Potecă în barba sfântului, geamătul pământului, reziduuri în suflet, cuplet, trupul meu febril proclamă un instinct infantil, erotismul metropolei va fi cândva Guliai Pole sau Atlantida, la numai doi centimetri de triunghiul Ginevrei. Adevărul este că eu îmi plâng tinereţea, dar pe cine interesează? Prezentul este cel mai puternic adversar al amintirilor. De ce nu mă plictisesc şi de ce mă simt ca un lup? Mă întreabă însuşi lupul. Cineva îmi spune, stai liniştit. Există inteligenţe consumatoare, ironice, sarcastice, mai ştii? Vigny a înţeles suferinţa, puterea de a suferi a lupului, nobleţea sa. Nu-mi plac oamenii slabi, care se plâng. Dumnezeu ajută pe cei care se ajută singuri. Este frumos că ajuţi pe cineva, am avut destule ocazii să fac un bine, l-am făcut, chiar fără vorbe, dar nu m-am simţit mai bun, mai tare, mila nu te face mai puternic. Oricum este lăudabil orice act de caritate. În special, în caz de boală. Doctorii, adeseori, sunt neputincioşi, fiind oameni şi ei. Orice îmi spui îmi trezeşte spiritul polemic, imaginativ. Povesteşte, faptul că ai secrete personale, pare a fi comun multora. Eu sunt, în această privinţă mult mai vulnerabil, mai deschis, norocul fiind că sunt totuşi un lup care se apără. Nu te lăuda că poţi fi foarte rea. Din păcate, la mânie un om poate spune lucruri adevărate, dar şi multe neadevăruri, asta fac şi eu. Eu am două imagini ideale – Deneuve şi Yulia Timoshenko.. De ce trebuie să se mărite fetele De ce trebuie să se mărite fetele? Am un nepot de verişoară, adică o apă chioară, care trăieşte în oraşul Birmingham, unde nici eu nu te chem, care trăieşte numai cu femei măritate şi cu copii, ca să nu aibă nici o obligaţie, el fiind medic, fereşte-mă, Doamne. Pe vremea mea, ehei, acum un mileniu, căsătoria era lucru sfânt şi obligatoriu, acum nici nu se discută. Este adevărat că procrearea cere o familie, dar cine nu doreşte copii nu are de ce să se căsătorească. Copiii, ştim foarte bine, aduc bucurii, cam 2o% şi necazuri, griji, cam 8o%. In privinţa prietenilor/ prietenelor eu nu cred că doi oameni nu se pot găsi într-un oraş, se pot găsi ei în pădure, dar... CITATE – Fericirea înseamnă o sănătate bună şi o memorie slabă (Ingrid Bergman), Fiinţele umane cele mai fericite nu posedă mare lucru, ele doar există (B.Mallasz), Nebunul caută fericirea la mare depărtare, ănţeleptul o cultivă la picioarele sale (Confucius), Nu plânge că s-a termina, bucură-te că s-a întâmplat (Marques), Nu există cake spre fericire, fericirea este calea (Eykis), Cea mai mare fericire în viaţă este să fii convins că eşti iubit (V.Hugo) Toţi căutăm fericirea în viaţă. Vieţile noastre sunt diferite şi totuşi, iată, absolut la fel (Anne Frank). Secretul fericirii este dorinţa noastră asiduă de a trăi (Leo Buscaglia) Nu poţi fi întotdeauna fericit, dar poţi face pe alţii fericiţi (proverb chinezesc) fericirea intră, uneori, pe uşa pe care ai lasat-o deschisă (John Berrymore) Iluziile sunt la fel de necesare fericirii, ca şi realitatea (anonim). De mic copil păream un prost De mic copil păream un prost şi eram. De mic copil aveam un rost, cântam. Prin voinţă şi ştiinţă vom ajunge-n nefiinţă, spuse August Prostul. Avea el dreptate, acolo-n cetate ? Că de aia dusu-s-a în U.S.A. Poezia s-a născut în mine ca într-o fecioară fără minte, dar cu norocul de a rămâne fecioară până i-o veni sorocul, bată-l vina de noroc, ei, rock, iar rock, uite aşa, mămico. „Ascultă-mă, poeţii laureaţi se mişcă numai printre plante cu nume rare, ligustrul sau acanta. Eu iubesc drumurile toate, sfârşite-n gropi ierboase”, scria Eugenio Montale. Imi amintesc că la vârsta de 19-20 de ani aveam o atracţie pentru cimitire, îmi plăcea liniştea lor ameninţătoare şi totodată ademenitoare, mirosul de pământ reavăn, după înmormântările recente, mă ameţea, simţeam că totul este etern, nimic nu are importanţă. Nu era disperare, era curiozitatea de a şti ce se petrece dincolo de aceste margini ale lumii din jur. Azi, curiozitatea s-a stins, nu mi-este teamă, dar am o bănuială că nu voi afla nimic. Cunoaşterea se opreşte aici, pe pământ, necunoscutul absolutul este dincolo, ceea ce nu înseamnă că lumea de dincolo nu există. Ele, aceste lumi nu comunică.„Un balon liber plutea deasupra oraşului Nantes... un balon ce purta, ca pe o victimă jertfită pe altarul sărbătorii naţionale, 14 iulie, un aeronaut octogenar... Ziua se termină jalnic, cu un obişnuit viol”. Mandiargues. „Arta mea nu a jucat nici un rol în viaţa părinţilor mei, dar viaţa lor a influenţat arta mea”, scria Chagall ... „Cerul mi se părea albastru, sub zumzetul rugăciunilor. Si, în spaţiu, casele se odihnesc”. .Apoi Ecleziastul - Uită-te la lucrarea lui Dumnezeu, cine poate îndrepta ce El a făcut strâmb? ... Este câte un om drept , care piere întru dreptatea lui şi este un nelegiuit care o duce mult întru nelegiuirea sa... Nu fii prea drept şi prea înţelept, de ce să te pierzi singur?” ... „Cât desptre mine, care simt câteodată în mine ridicolul unui profet, ştiu că în această lume nu voi găsi mila unui medic”, scria Baudelaire, care ne spunea că de la Poe a învăţat să gândească, un alt psihopat de geniu. Dialog închis Am încheiat două capitole: gorod Niet, gorod Da, ambele la fel de rele. (Evtushenko) Numai cuvintele contează, restul este trăncăneală. Timpul trece. Când m-am născut nu ştiam că va fi atât de aspru,limitat,alienat. Fiecare crede că există. De mult timp ştiu ceea ce ştiu. Nu îmbătrânesc, în ciuda duşmanilor. Cine nu are duşmani nu trăieşte. Oare totul se goleşte? Mai ştiu să mă mir de ceva? Literatura este un colac de salvare nesigur, dar mă împiedică să fac ticăloşii, să fiu laş. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur. Demontarea spaimei este obligatorie. Despre oricine se poate spune că e imbecil. Atenţie! Ele sunt ca nişte păsări nătânge, nesimţitoare, feroce, ele... Mă simt ca regele Lear .Niciodată nu a fost un mare rege, era naiv, iubea linguşirea, gândea încet, era pripit, se îmbăta uşor cu iubire şi cu ură. Dar a fost un Iov. Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa. Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. Oare? Este indiferenţa cea mai bună cale a vieţii? Dar ce facem cu regretele, remuşcările? Afară cu ele, afară din conştiinţa noastră. Acesta este Nietzsche. Iar înainte a fost Eugen Ionescu. Mi-a fost dat să dezleg misterele vieţii? Nu cred, dar cine nu şi-ar dori acest dar? Partea cea mai frumoasă a corpului este mişcarea, spune poeta Manor. Până şi cuvintele sacre au condamnat oameni la supliciul pe roată, scria Malraux, dar eu aş spune că un mare rău ne-au adus aşa numitele cuvinte sacre. Trebuie să admitem democraţia cuvintelor, fiecare cuvânt are drepturi şi obligaţii, cuvintele sunt cetăţenii literaturii. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul, şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate. M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă.... Eu sunt un om ca oricare, prietene, sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul sterp al anticei Crete. Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii? Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nci Oedip-rege nu pot s-o nege. Din ţânţar 1.Din ţânţar s-a făcut un armăsar, este clar! 2.Nu cunoaşteti principiul - să asculti şi altera pars?, Chiar şi rabinii o cunosc. .3.Nu ati reţinut că am fost îndrăgostit şi nu este vorba de o obsesie maladivă, desigur totul a trecut. 4.Educatia mea de acasa nu mi-a permis sa mă comport cum credeti Dvs. ascultand cu o singura ureche, dar nu are importanţă.. 5. Nu ati retinut că am boli mai grave decat amenintarile Dvs. puerile,, dar Dvs. aveti grija apararii onoarei doamnei AM, care nu a fost in pericol niciodată.. 6. M-ati dezamăgit şi m-ati mâhnit mai mult decât ati fi vrut, probabil. Ati fost nedrept , cu ce ma ameninţaţi, cu închisoarea, amenda, cu ce, pentru ce? Eu am scris despre socrul Dvs., am încercat, fără succes sa public doua articole, unul al Dvs. , altul al soţiei. Totul mi se pare kafkian, aveti cuvantul meu de onoare ca nu o voi cauta pe AM niciodata, dar niciodata, poate sa deblocheze ce doreste, poate sa blocheze ce doreste, din pacate,cred ca are placerea de a fi in rolul unei victime care trebuie aparata de duşmani inchipuiti , iar Dvs.fără voie îi faceti jocul. Din acest moment, va rog să nu mă mai deranjati, cuvintele stima si prietenie nu se potrivesc cu atitudinea Dvs. fata de mine. Va spun doar Pax vobiscum.. Din viaţa profesorului Profesorul nu este doar eseist, nici biciclist el nu este, nici trist, are multe pe cap, adunând cărţi, biblioteci, incunabile, gând, gând şi iar gând fără spaţiu de zbor, pare un fluviu rămas la izvor, scrie şi scrie cărţi după cărţi, precum copiii ce-adună mărci, acele semne de la markgrafi, scrie profesorul în strada Kavafi, doar pe Kavafis el îl întrece şi curajos pleacă-n Grecia rece.Tu, care mergi ostenit prin pustiu, ce vise mai ai, eşti încă viu? Dar într-o zi vei spune, adieu, astfel ne cântă Mireille Mathieu, iar de vei crede că eşti părăsit, când te vei teme de propriul sfârşit, spune adio nopţilor lungi, nu întrfeba unde ajungi, dacă izvorul pare secat, oricare drum ţi se pare barat, lasă fereastra deschisă, auzi paşii iubitei, câini andaluzi? Urmuz spune că Stamate privea Kosmosul (sic!) cu ironie şi indulgenţă ... apoi dispăru în infinitul mic. Ce poate face fantezia dintr-un subşef de birou? Un bogătaş l-a jignit pe un rabin renumit, neştiind cine este. Când a aflat, a venit în grabă să-şi ceară iertare. Răspunsul a fost – „Rabinul te iartă, dar omul oarecare nu te poate ierta”. O cefalopoda umblă-n garderobă, iar cefalopodul ne indică nordul, trece controlorul, el îţi cere cordul, îi arăţi biletul, el respinge gestul, dar pretinde restul. Varianta X – Iar noi nici nu ştim cine este prim, cine e secund, eu azi mă ascund, un poet uitat la bagaje-n vrac, iar cefalopoda umple garderoba cu miros de ceară şi de bună seară. Afară este ceaţă, frig, eu ies în ceaţă, tot eu strig, unde mai e ce-a fost odată, când mă plimbam eu cu o fată, pe nume, parcă, Gwendolyne, nici voi nu ştiţi, noi nu ştiam. Durerea te face neom, apoi iar om, de nu mai ştii cine eşti, cum te numeşti, oraşul este Bucureşti? Sau poate suntem la Iaşi , unde nu poţi fi laş, nici ticălos, doar poţi să te duci la bar, în Malabar, Zanzibar sau Răcari. Profesorul se gândea intens la Hamlet, atât de intens, încât Hamlet îi apăru în faţă tânăr, cutezător, dar atins de moarte, iubirea profesorului Plutea pe apele memoriei cântând, profesorul îşi ţinea propriul craniu în palmă şi discuta degajat cu Hamlet, nici o trădare nu-l atingea, nici cât un zbor de pasăre, Hamlet ştia toate răspunsurile, păcat că murea, profesorul discuta cu el probleme grave şi Hamlet murea, aşa se întâmplă mereu şi nu numai cu profesorul. Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalţ privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbeşte, sunt ca o frunză în vid. Tu nu ştii , morţii cresc în noi, gândesc în secole, un-doi, un spirit prea profund – o groapă, un labirint din care scapă doar cine mai visează ziua, iar cine nu, răspunde „piua”, eu voi respinge orice forţă, deşi nu-s Medici, nici Sforza. Fă-ţi timp şi fii prietenos, prea-i scurtă viaţa pentr-un os. Sunetul 1 Cum poate frumuseţea să sporească, Când e perfectă? Iartă-mi întrebarea. Lumina cum pătrunde? O fereastră E tot ce-i trebuie: Dar numai până seara. Apoi se face întuneric, vin strigoii, În febra nopţii frumuseţea nu se vede, În întuneric mor şi laşii, mor eroii, Numai poetul a rămas, el crede Că totul neschimbat rămâne, Iar ceasul bate, bate, Doamne, câine. Sunetul 4 Priveşte-n oglindă/ oglinda te- alintă, Materna oglindă, Crimhilda din tindă, Prin faţă-i se perindă/ chipul tău de ghindă, Chipuri, videoclipuri, poveşti despre om, Într-un singur tom/ un orangutang, Cu zgomot de tanc, şopteşte ding-dong, Eu prefer un song/ despre o oglindă, Crimhilda din tindă. Sunetul 56 Sunetul 56 – Puterile sunt pe sfârşite/ precum e soarele într-un decembrie cafeniu/ e prea firavă creatura Ta, Divine/ abia respir şi totuşi încă-s viu/ mai sunt flămând, mai am în ochi lumină/ mai este ziua care va veni/ m-am despărţit de multe, dar cu tine/ viaţa mea, abia m-obişnui/ mai vine o zi, o oră, o minune/ poemul meu oricând o poate spune. Dragă A. Eu fac şi nu fac literatură, scriindu-ţi. De aceea nu scriu numele tău întreg. Nu mi-ai răspuns azi şi iau în calcul posibilitatea că nu ai să mai răspunzi.De ce înclin să cred acest lucru? În primul rând, de ce te-am căutat , după ce am refuzat categoric să ne întâlnim la Bucureşti? Eu sunt mult mai sentimentaloid decât par. Mă îndrăgostesc de himerele mele, ceea ce este un semn că nu am ieşit din adolescenţă sau că ...am dat în mintea adolescenţilor. Acum vin de la o dentistă pe care, în secret, evident, o iubesc. Îi iubesc privirea, tristeţea pe care o ascunde, zâmbetul, fineţea cu care lucrează, vocea, puţin îngroşată gen Maia Morgenstern. Apropo, Maia, de care probabil că ai auzit, mi-a citit nişte versuri la Radio România Cultural, din proprie iniţiativă. Cineva, cândva mi-a spus că s-a îndrăgostit de mine doar privindu-mă dinspre ceafă. Foarte straniu, eu nu cred că este posibil. Nu am căutat succesul femeilor, l-am avut uneori, fără să fac ceva deosebit, ştii că nu mă pricep să fac curte sau nu ştii. Ei bine, de ce te-am căutat? Spun la timpul trecut, pentru că din partea ta am luat o singură dată plasă, în 1963, parcă, nu ai venit la telefon, ei bine, nu-ţi închipui că fac în acest moment vreun „proces” de intenţie, rememorez amuzat, cât de naivi pot fi oameni ca mine, poate ca tine, ca alţii, ca mulţi tineri. Am mai luat o plasă , în 196o, de la o fată de la Filosofie, era cu doi ani mai mare ca mine şi, probabil, fiind eu cam puşti s-a hotărât brusc să-mi spună „pa, băiatule”. După vreo doi-trei ani ne-am întâlnit, ea crescuse în înălţime, de am crezut că este sora ei, ne-am întreţinut, ne-am scris, dar legătura nu s-a refăcut, deşi această Mia (nume real) credea chiar că am putea să ne căsătorim, iar eu nu cred în trădători. Ca şi tine. De atunci, nu am avut parte de dezamăgiri, slavă Domnului. Dragă A., permite-mi să-ţi spun astfel, deşi tu poate nu agreezi această abordare, ştiu că ai trecut prin ceva încercări, părinţii s-au dus pe rând, ai plecat nevoită din ţară, ai tras ceva acolo.. Dar este un oraş splendid, îl ştiu, am fost de mai multe ori, habar nu am avut că acolo locuieşti. Faptul că nu ai avut un soţ cum ai fi meritat, probabil, ţi se datorează, nu te supăra, nu că eu aş fi fost cel mai potrivit, poate altcineva, dar nici să iei un om cu care să nu ai , am eu impresia, nimic comun, aşa este? Niciodată nu-i târziu, poate ai găsit pe cineva, poate nu, eu îţi scriu din simpla dorinţă de a nu mă simţi singur. Boala mea se numeşte „stare de lup”. Salvarea mea absolută este scrisul. Altfel, cred că m-aş fi sinucis, cum am încercat de două ori. Nu mint, nu exagerez, am fost de două ori la reanimare, o dată în 1989, în aprilie, la Urgenţă, a doua oară la Municipal, în 2005. Au fost două crize puternice, eram afectat de boală, boala este reală, dar nu atât de gravă cum am crezut. Lupta cu propria stare a fost la un moment dat imposibil de învins. Dar medicii m-au salvat, psihicul s-a rearanjat ca o rochie udă şi călcată din nou. Am renăscut. Viaţa este dificilă când nu ai motive s-o trăieşti, dar motive nu ar avea nimeni şi totuşi oamenii trăiesc. Un prieten al meu mi-a reproşat de curând gestul meu de a lua pastile pentru a adormi definitiv, iar el, prietenul a murit după nici două luni, chinuit de o boală nemiloasă, fiind tratat cu morfină şi pictând până în ultimul moment. Îl păstrez în memorie pentru că a luptat, eu am fost, totuşi, laş. Nu suntem toţi eroi. Recunosc. Dumnezeu în avangardă Dumnezeu în avangardă, zice Valery Oişteanu, El a fost pe mări , oceane, Valery Oişteanu, Nici Tsunami, Shiva, Budha, ţara Thai, Kuala Lumpur Nu ne sunt prea cunoscute, Valery e prim-prejur, Neuitând nici Belgia tristă Unde toţi ne dez-unim Ca în cântecul de moarte Frunze şi amor sublim Tata Dali, rege paşnic Ne-a lăsate girafe-n flăcări Eins , zwei, vier murmură Brauner Cel cu ochiul scos de păsări Eu nu sunt în ariergarda avangardei ce ne lasă Uluiţi, plini de-ncântare Cu Valery prins în plasă Precum vasul din poveste Unde duhul vechi se plânge Dacă iese, ne arată Bogăţiile celeste. E...timpul E timpul să zburăm cu trupul, fără de rană-i veşnicia în cartier, e timpul, convocăm consultul, să explicăm de ce te sperii. Sper că n-a fost dragoste de-o clipă, de o noapte, nici florile n-au viaţă fără trunchi, zadarnic mă citeşti din carte, durerea din adâncuri, din rărunchi ne spune ce puţin avem noi parte de fericirea mult promisă, pământească, e timpul să zburăm. Hai la fereastră.... Iar trupul tău e străbătut de timp, cu hainele regale nu vei trece, să-mi spună cine ştie unde sunt podoabele de aur rece. In jurul tău copiii râd, glumesc, aşa-i de mii de ani, va fi mereu, plăteşte tot, plăteşte fără rest, bătrân ţi-e chipul, chip de Dumnezeu. Priveşte în oglindă, nu privi, ce se repetă nu e pentru vii. Evanghelia lui Ioan spune că la început era Cuvântul. De unde originea iudaică a creştinismului, pentru că evreii erau singurii care dedicau tradiţia proprie Cuvântului, Cărţii. Iar poeţii sunt la fel de tradiţionalişti. Făceam o rugăciune şi nu mai aveam leac, bandajele purtate de vând din veac în veac, închinăciuni, poveţe, cuvintele bătrâne, făceam o rugăciune de astăzi până mâine, „Ce poţi să-mi spui Tu, Doamne?”, de mult nu am auz, iar inima pulsează sub nevăzut havuz, făceam o rugăciune, credeam că ocolesc un prag ce creşte-n mine, un Orient ceresc, piciorul pus în scara sălbaticului cal pur sânge, rasă rară din abur şi opal... Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii într-o femeie, astfel tinereţea mea s-a dus, „Se spune că ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura?”mî întrebau cei din urbea mea. Când a fost gata, s-au mirat toţi, nava mea nu avea roţi, nici aripi nu avea, nici motor, nava mea pentru zbor interior....In loc de zoon politikpn, propun un zoon poetikon... Mă îngrijorează ce are R., dar caut să evit orice cobe din ureche, prea am văzut multe. Mă rog de Domnul, acum, când am ajuns pe jumătate credincios, să-i dea noroc şi linişte.... Din cauza unei blonde, am pierdut în împrejurimile Moscovei un cuţit la care ţineam mult. Il primisem în dar de la un nebun ce cutreiera pădurile din jurul satului Solca, în Bucovina. Ne întâlneam în fiecare seară el îmi povestea cum îl duce pe domnul director uneori la Socola, la Iaşi,zicea că el răspunde de domnul director care este nebun, el îl ia înapoi, când se face bine. Cuţitul era excelent pentru tăiat mezeluri, avea lamă subţire. Pierderea cuţitului a precedat pierderea blondei, care, nu se ştie de ce, nu a mai vrut să ne mai întâlnim, ceea ce m-a îndurerat, dar m-am consolat bănuind că fata nu voia o complicaţie cu un străin. S-a măritat şi a venit să mi se plângă de soţ, soacră, vecini, haloimes. Too late. Eram deja, pe jumătate căsătorit. Eminescu Să ne închipuim Cuvintele Ca locuri de naştere ale Poetului Şi să le aducem flori În orice propoziţie Ne-am afla. Bucovina O încordare permanentă, fulgerată De jerbele memoriei O sete de linişte şi armonie Profesorul şi-amintea de orăşelul Bunicii sale, cu vechi lăcaşuri de reculegere, Spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor, Căruţe lăsând printre roţi bălegarul Cuminţilor cai, petunii şi rumene fete Cu frica în ele. Marfare mânate De-un duh nevăzut, feroviari picotind Cu ţigara în gură, Bunica, sfeşnice veşnic plângând Cu braţe nălţate, mereu le visa profesorul, Mereu, dar altceva el ne vorbea. Era o zi rece Era o zi rece, de aprilie, ceasul arăta treisprezece.Winston Smith se zgribuli de frig, intră în blocul numit „Victoria”, lăsând o pală de vânt să pătrundă din stradă. În coridor mirosea a varză fiartă şi a preşuri vechi. In faţa intrării, pe un perete era agăţat un afiş prea mare pentru îngustimea coridorului. Pe afişul lat de circa un metru era poza unui bărbat de circa 45 de ani, cu un chip oarecum dur, dar totodată bărbătesc, purtând mustăţi negre şi dese ... Era portretul lui Big Brother ... Cititorul va înţelege că este începutul genialului roman al lui Orwell, „1984”, pe care eu nu-l cunoşteam la anul apariţiei, nici nu mai ştiu anul, un coleg al meu fiind indignat de ignoranţa mea. Oricum, cartea a apărut în estul Europei prea târziu, spre deosebire de filmul lui Chaplin, „Dictatorul” care a apărut la timp şi tot degeaba. Totul este să-ţi păstrezi caracterul, spune profesorul, părăsind parterul cu capul în jos, pe feastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, „sunt un om oarecare, nu luaşi exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviţi de pildă la Harold lloyd atărnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei ănseamnă să ierţi toate erorile”, spune profesorul, pune mâna pe clanţă şi pleacă din şcoală-ntr-o ambulanţă. Spre tot ce este îndoielnic, sufletul meu, o pasăre rănită se-ndreaptă în bătaia puştii gata să tragă, sub privirea aţintită sau spre capcana pe care făptaşul de mult a părăsit-o-n crânguri, merg ca un orb şi ocolesc oraşul în care toţi mărşăluiesc cu stângul, e cam târziu să schimb eu locul sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde un dor de Cavalerii urcaţi pe soclul legendei Meselor nicicând Rotunde. Am dorit mereu să fiu o speranţă, în limba strămoşilor mei i se spune „Hatikva”, „Eşti o speranţă bătrână”, mi se spune, dar eu înfloresc în fiecare dimineaţă, „De unde vin florile?” sunt întrebat, cu lacrimi de bucurie şi de tristeţe se hrăneşte pomul meu, aşa m-au învăţat părinţii, iar florile şoptesc, „Creşti înainte”. Este şase dimineaţa Este şase dimineaţa. Deschid calculatorul. La „mesaje primite” nici o mişcare. A. doarme. Le ce visează? Este o fiinţă sensibilă, cu o anumită stare de nefericire. Cred că este singura iubire trăită la modul înalt şi pur, poate şi pentru că a rămas aproape platonic. Nu am avut încredere niciodată în amestecul dintre „iubirea carnală” şi cea sufletească. Prima ne-a dăruit-o natura, fauna din care ne tragem. Se spune că idealul este îmbinarea celor două manifestări erotice. Eu nu cred. Nu sunt pentru idolizarea unei fiinţe umane şi nici a unei imagini, sanctificarea acvestora. Dar un om poate fi iubit numai pentru calitaţile sale spirituale. Este un bărbat bun la pat sau o femeie „tare pricepută” mi se par vulgarizări ale singurului sentiment care desparte omul de regnul animal. Nu inteligenţa ne desparte de delfini, maimuţe, câini, alte vietăţi, sentimentul şi mai mult, spiritul.Un câine poate fi foarte ataşat, până la înduioşare, dar la oameni apare sentimentul „sincronizării” unor trăiri comune, care adesea se transformă în nevoia de a se „simţi” împreună, nu numai temporar, ci definitiv, cum se spune în jurământul prenupţial „ până când moartea ne va despărţi”. Nu ştiu ce ne-a împiedicat pe mine şi pe A. să fim împreună, să stăm departe atâtea decenii.Cunosc istoria noastră, dar nu o înţeleg. Există o soartă. „Cronica amanţilor săraci” nu se aplică aici. Nu eram săraci, nici bogaţi. Eram tineri şi necunoscători. Dumnezeu, soarta ne-a dat o lecţie, aceea a ireversibilităţii. Nimic nu se câştigă, mult se pierde în timp. Marele Will, în feerica operă pe care ne-a lăsat-o nu ne-a oferit nici el soluţii.La el acţiunea se desfăşoară, de obicei, într-un interval scurt. Hamlet moare după zbucium de câteva luni, Othello se autodistruge tot într-un interval scurt, la fel Romeo şi Julietta mor la puţin timp după ce ce se cunosc. Trăind puţin, ei nu cunosc eroziunea timpului. Regele Lear a simţit această cumplită tragedie a pierderii încrederii în oameni, după mai mulţi ani. Dar nu despre dragostea dintre un bărbat şi o femeie este vorba acolo. Este chiar cumplit Este chiar cumplit cât de mult depind de comunicarea cu tine, probabil, de mult nu am comunicat la modul acesta cu cineva, este incorect să nu-mi spui când închizi calculatorul, Zoe nu-mi place, era nevasta unui coleg cu care nu m-am înţeles bine deloc, iar ea îşi turna soţul, au divorţat, etc. Cum te simţi iubită de un domn din Bucureşti? Atât de platonic şi atât de intens. Platoneală ce eşti. Te simţi bine, în fine te simţi bine, simţi cum te citez cu toată răutatea de care sunt în stare. Ce-mi place este ce ne diferenţiază şi ce nu este comun. Apropo, din nou, ce aţi vorbit voi două? Femeile vorbesc multe, despre mine ai vorbit? Spune-mi, in general nu mă interesează ce părere are unul sau altul despre mine, dar ce părere ai tu mă interesează. Se spune că există o lege a compensaţiei, când iubirea unuia creşte, scade iubirea celuilalt, astfel că suma este mereu constanta, în această egalitate incluzându-se şi disperarea unuia şi indiferenţa altuia. . Mai este o lege, cea a prietenului Arhimede, zis şi Arhi, deci cu cât te afunzi mai mult în sentimentul iubirii cu atât forţa de respingere este mai mare, adică un corp scufundat într-un lichid este împins cu o forţă egală cu greutatea volumului dislocat de lichid. Eu sunt corpul scufundat.. Uite de ce nu iubesc eu niciodată pe nimeni, în afară de tine. Stilul meu, acum, se numeşte, în teoria literară, asociativ. Fac pe deşteptul, dar numai proştii nu ştiu să râdă de ei înşişi.Râd şi eu ca Don Jose din Carmen, sunt gelos pe toţi pe care i-ai cunoscut. Este curios Este curios, oamenii preferă să le vorbeşti frumos, să-i minţi frumos, să pari că eşti bun, dar nu iartă o anumită sinceritate, ei consideră că numai Dumnezeu poate fi sincer, iar pe Dumnezeu îl doar undeva de porcăriile pe care le facem noi, oamenii pe pământ. Mi s-a spus de către unii că sunt deştept şi al dracului, rar mi-a spus cineva că sunt prost şi numai la nervi, iar unii au spus că sunt bun.Este adeevărat că pot să sar în ajutorul unui om neajutorat. . Mă doare când mi se spune că sunt rău. Nevasta mea zice că sunt instabil şi agresiv, uneori, dar şi naiv, nu ştiu să mă strecor în viaţă, să am relaţii, ea mă cunoaşte. La Judecata de Apoi va veni să depună mărturie că nu sunt foarte rău. . In general, uităm faptele bune şi reţinem ce este sau a fost rău. Eu încerc să nu fac această „discriminare”. Cred că majoritatea dintre noi au spirit de sacrificiu, dar nu au ocazia oportună să-l dovedească. Altă idee – psihicul nostru este o pisică de care trebuie să avem grijă noi înşine, nimeni înţelege această ... pisică. Iar despre Adelina Mona pot spune că are multe fumuri care o costă prea scump, fumurile sunt mai nocive decât o autocunoaştere necruţătoare. Este ora 2 Este ora 2 trecute, noaptea, ar spune Caragiale, aşa este , atâta este ora. Un coşmar, dispăruseşi, ţi-am spus ceva şi ai dispărut, ai luat vaporul de la Constanţa, trebuia să te caut la un oficiu din Amsterdam, te aflai de fapt, în Gulag, etc. Acesta este visul, acum trecem la realitate. Ai perfectă dreptate. Sunt un tip neserios şi visător. Imaginativ, aş spune, spre detrimentul meu. Am eu minte de copil? Probabil. Tu nu eşti un copil, asta este sigur. Incerci să gândeşti pentru amândoi, iar eu ştiu că omul singur nu poate gândi bine nici pentru el, dar să mai judece destinul a mai multor oameni. De aceea dictatorii au soarta pe care o au de obicei.Nu eşti tu acela, Doamne fereşte. Imi spui de vericalitate, mă rogi să nu vorbesc de V., iar tu reiei citate din ceea ce se numeşte comportamentul familial. Eu sunt un individualist, nu am idoli, nici pe mine nu mă „idolizez”.Singura mea slăbiciune este o veche ipohondrie malignă, care mi-a stricat multe planuri, ca un virus într-un computer. Constat că nu avem complexe nici unul. Incerci să controlezi o situaţie care nu trebuie neapărat controlată. Ai şi ideea „realizării” în viaţă. Indubitabil că ai o minte mult mai ascuţită decât s-ar părea la o primă „coliziune”. Imi place comparaţia , chiar poetică, imaginea apropierii a două corpuri cereşti cu viteze cosmice, deci de zeci de mii de km pe secundă. Nu, imaginea nu este decât o imagine. Eu, cel puţin, sunt mult mai deschis. Naivitatea este o calitate rară, iar proştii o confundă cu prostia. Este o diferenţă ca şi aceea dintre un conte şi un locuitor de munte, fie cioban, sihastru, etc. Naivitatea presupune nobleţe. Ciobanul poate fi un om inteligent, voinic, valoros, nu este nobil. Si nobilii pot fi proşti, bădărani. Mă opresc, am depăşit spaţiul logic. Nu ştiu ce perioade de glorie ai avut, nu ştiu ce puteai să faci pentru ca un factor responsabil să te scoată dintr-o funcţie, serviciu, povestea este încâlcită. Nimeni nu este în pericol. In 1965, iar istorie, m-ai sunat la telefon, prin octombrie, mi-ai spus că trebuie să-mi spui ceva foarte important, ne-am văzut, eram mai puţin dispus pentru complicaţii şi mi-ai povestit ceva foarte încâlcit despre o iubirea a ta, neîmpărtăşită, pentru un nu ştiu cine. Am avut impresia că vrei ... să mă impresionezi. Chiar eram convins. Cert este că nu mai m-ai căutat, iar la mine treburile s-au derulat cum se cam ştie. Deci ai, cred, imaginaţie. Nu spun că nu era ceva adevărat. Povestea mi-a displăcut. Poate că nici nu-ţi aminteşti. La fel cum nu-ţi aminteşti cu ce cruzime ai rupt relaţia noastră. Nu eram şi nu sunt un sfânt, dar am primit o lovitură de cuţit în spate, vorba lui Hitler când se referea la duşmanii Germaniei. Nu sunt Hitler, doar îl citez. Sunt eu un personaj malefic, un om ce poate îngreuna soarta altora? De cine te fereşti? Mister. Un adevărat Paris subteran. Inainte de a încheia o scrisoare care mă ţine treaz, este deja trei şi un sfert, am să-ţi mai spun ceva. In urmă cu opt luni, abia îmi luasem calculator, am dat peste adresa lui N., pe a ta nu ştiam cum s-o găsesc, am contactat-o şi viteza „cosmică” şi-a spus cuvântul, a distrus şi urma de simpatie reciprocă, de era cumva, dintre noi. Nu am fost niciodată, dar niciodată îndrăgostit de N., dar îi apreciam o anume verticalitate, ca să folosesc termenul, ce nu trebuie monopolizat. A fost verticală exact ca pendulul lui Foucault. Relaţia s-a destrămat total, eu fiind doar ironic, ceea ce a enervat-o mult. Nu redau nimic, îl plâng pe amicul meu din copilărie, soţul ei. Ce să-ţi spun? Depinde numai de tine cum vor decurge treburile, eu nu simt nici un pericol, tu nu ar trebui să te simţi în pericol, doar dacă îl cauţi pe undeva, prin ungherele imaginaţiei. Eu rămân ce-am fost, romantic. Eu strâng din dinţi Eu strâng din dinţi Şi-mi ies din minţi Artiste şi reviste Care de care mai triste Iubirea se duce pe ape Eu pot, tu poţi, el nu poate Să înţeleagă viaţa De are un sens, numai piaţa Domină omul şi domul Conserve rodesc chiar în Pomul Vieţii, iar tot ce-i cultură Dispare sub arătură, Zăresc o mână, sub humă Scriitorii stau împreună Şi fac un congres despre Carte Şi rolul ce-l joacă pe Marte. Eu sunt scriitorul Eu sunt scriitorul de vagoane din gara veche, fără nume, ţi-aduci aminte, Napoleoane, prietene al meu, nebune? Eu nu scriu versuri, umplu pagini cu fluturi, uneori coboară pe albele hârtii doar lacrimi de îngeri, distilând în soare. Cercul s-a-nchis la anu-o mie, „Ce scrii?”, mă-ntreabă azi un critic, e lipsă mare-n poezie, iar eu nici n-am să mă justific. ÎNCERC SĂ MĂ INTERPRETEZ PE MINE DUPĂ LECTURA Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se amestecă şi Dumnezeu, dar spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că surzenia lui este darul Demiurgului. Murgule, Demiurgule, ce mai faci, drăguţule, calul meu, huţulule, hoţule, Demiugule, că mi-e drumul lung spre casă, casa mea din raze, deasă, iar Valery spune că „fantoma totală a DADA se trezeşte ca Tristan Tzara ”. All the world is a stage, iar noi suntem actorii, bieţii shakespeari cu care respiri aerul tare din Ursa Mare. Mă simt foarte singur în zilele noastre, încercând să apăr autonomia esteticului, scria Harold Bloom, deosebindu-se de Leopold Bloom al lui Joyce, de Allan Bloom, profesorul american de multe ştiinţe, iar mie îmi place mai mult sloganul lui Mahno, „Anarhia, mati poriadka” adică „Anarhia, mama ordinii”. Maimonider spunea că răul care ne roade este sentimentul efemerităţii. Isus a venit cu ideea nemuririi, de fapr grecii au inventat-o, dacă nu alţii, mai devreme, babilonienii, sumerienii. Toate religiile se bazează pe o fericire veşnică, iluzorie, imposibilă. Cum de nu ne sparie moartea altuia, Darie? Să fim lucizi, asta spun, în acest timp nebun, fereşte-te zic, de cei ce nu zic nimic, ei se cred totul, oricum, dumus, ergo sum, nu pot să cred în absurd, deşi Domnul este cam surd, iar apele fluviilor curg spre oceane de lacrimi, dar nu le ajung. Bucuria de a te trezi la miezul nopţii, în miez de zi, de a scrie versuri pe care nu le citeşte nici orbul cu sensibilitatea în deşte, sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, vor înflori în curând grădinile-n cer, morţii blânzi din pământ. Există un sens al vieţii? La o întrebare atât de simplă există nenumărate răspunsuri. Viktor Emil Frankl a trăit între anii 1905 şi 1997 şi a creat o nouă ramură a psihiatriei, logoterapia, adică terapia prin insuflarea ideii de sens al vieţii (logos, în greacă, înseamnă cuvânt şi sens, totodată). El a fost şi un adevărat filosof al vieţii, fundamentând analiza existenţială. Născut într-o familie de funcţionari evrei, la Viena, a absolvit liceul cu o lucrare de psihologie, apoi a studiat medicina, în domeniul neurologiei şi psihiatriei, specializându-se pentru cazuri de depresie nervoasă şi tentativă de sinucidere. I-a cunoscut personal pe Freud şi Adler. În 1924 a realizat un program de sprijin pentru studenţii cu simptome de depresie din cauza condiţiilor de studii, ceea ce i-a creat o faimă ce avea să-l propulsesze în atenţia unor somităţi. Între anii 1933-1937 a condus pavilionul „sinucigaşilor” din Spitalul General (Central) din Viena, unde a tratat, cu personalul din subordine, circa 30.000 de femei. În 1938 a fost îndepărtat din funcţie pe motive rasiale. A continuat să lucreze la clinici private, iar în 1940 a condus secţia de neurochirurgie la Spitalul Rothschild. A reuşit să salveze de la eutanasiere numeroşi pacienţi evrei, aflaţi în pericol prin politica nazistă pusă în aplicare încă dinainte de război. In decembrie 1941 s-a căsătorit cu Tilly Grosser, marea sa dragoste, pe care avea să o piardă împreună cu întreaga sa familie (cu excepţia unei surori) în Holocaust. La 25 septembrier 1942 a avut loc deportarea la Theresienstadt, cu părinţii şi soţia. Frank a lucrat ca medic psihiatru, ajutând bolnavii sub aspect psihic, în special pe aceia cu tendinţă spre suicid. El şi-a notat multe cazuri, dar manuscrisele, din păcate s-au pierdut. A fost asistat de dr. Leo Baeck (bănuim că este vorba de rabinul – învăţat din Germania). La 19 octombrie 1944 a fost trimis la Auschwitz, apoi, peste câteva zile într-un lagăr de lângă Dachau. A scăpat de mai multe ori de la moarte, doar datorită unor împrejurări, fără ca el să încerce o cale de a se salva. Soţia sa a fost transferată la Bergen-Belsen unde a fost ucisă, iar părinţii au fost ucişi la Auschwitz. Când scriem despre aceşti oameni ucişi, ne întrebăm cum de mai sunt posibile discuţii despre numărul real sau nereal al victimelor, oricine aflat într-un lagăr german, adică orice etnic evreu era o potenţială victimă a morţii prin execuţie, boală, înfometare, tortură. Le Pen, Garaudy (evreu , parţial, foarte parţial), unii iresponsabili de pe malurile frumoasei Dâmboviţe ar putea să-şi înghită limba şi condeiele înainte de a vocifera în chestiunea „aşa zisului Holocaust”. Nu putem să nu adăugăm, mereu şi mereu, giganticul lagăr transnistrean. La 27 aprilie 1945, Frankl este eliberat de trupele americane. In acelaşi an a scris prima parte din cartea „ Omul în căutarea sensului vieţii”, după opinia noastră, cea mai explicită şi raţională scriere despre cele petrecute nu numai faptic, dar şi în inima unui deţinut la Auschwitz, Dachau, alte lagpre ale morţii. O primă concluzie - speranţa, puterea spirituală sunt mai importante decât rezistenţa fizică, în orice împrejurare. Omul are rezerve pe care trebuie să le folosească printr-o autoeducare, cultura având şi ea un rol. Nu ai voie să cedezi, să te abandonezi deznădejdii, au fost cazuri când deţinuţii ştiau că vor fi eliberaţi la o anumită dată, iar amânarea acestei dăţi le-a provocat moartea. Sunt exemple care confirmă puterea speranţei pentru organismul uman supus celor mai sălbatice totrturi.In 1946 Frankl revine la clinica de neurologie din Viena, unde va lucra până în 1971. In 1947 s-a recăsătorit şi a avut o fiică. Din 1955 a fost numit profesor universitar la Viena, a predat cursuri la Harvard, ş.a. A publicat 32 de cărţi, traduse în circa 20 de limbi. A murit la 2 septembrie 1997, la Viena. A trăit un secol de mare tragism, dar l-a învins cu puterea spiritului său, am spune, genial, fără a-l nedreptăţi pe Freud sau pe alţii. Fără adresă Dacă aş fi cum scrii nu ţi-aş mai scrie. Poţi să nu citeşti nimic din ceea ce scriu acum, poţi să nu mai scrii niciodată, deşi eu sunt instabil, tu mă întreci de departe. De la plus infinit la minus infinit nu este decât un pas. Am recitit textul scris de mine, reacţia ta este mult peste aşteptări şi recunosc că sunt şi eu şocat de ... acest „şoc”. Nu pot să nu te compar cu „scorpia îmblânzită” , dar eu nu sunt Petrucchio, nu am inteligenţa lui. Nu sunt nici măcar Will, nu te speria, ar trebui să-ţi fie milă de un om care s-ar crede Will. Poţi să-mi negi talentul, cunoaşterea vreunei limbi, inclusiv româna (aveţi acolo cursuri de limba română?), poţi să spui că fabulez, în sensul , probabil, că sunt un mincinos (de aş minţi frumos, tot ar fi o calitate), nimic nu este adevărat. Nu pretind că ştiu limbi pe care le cunosc „din mers”, nu mă ridic la nivelul englezei, francezei, rusei, românei pe care le cunoşti tu, asta este capacitatea mea. Dar, ciudat, ce legătură are curăţenia morală cu limbile străine? Numai logica/ nelogica feminină poate să amestece într-un acces de furie moralitatea cu perfecţiunea in scris sau vorbit. Pot fi un mut, un bâlbâit , dar moral să fiu un sfânt. În ceea ce am scris nu văd nici o urâţenie morală, doar nu o să-mi spui că ţi-e milă de N. , tu care, prietenă fiind ştiai că ţine la mine. Cum ai spus, take easy. Ieri mi-ai trimis poza fiicei tale, azi îmi arunci toate acuzele posibile, unde este echilibrul? . De ce te simţi curată ca lacrima, tu, care mă încondeezi că m-aş crede geniu. Nu cred, sunt sigur, dar fiecare cu nebunia lui. Lasă-mă să cred, ce te opreşte să te crezi tu un geniu? Te-ai simţi mai bine, te asigur. Nu te simţi bine şi ai nemulţumiri, doctoriţa nu eşti tu, dar singură ai spus că fiind fiică de doctor poţi să-mi dai sfaturi. Acum spui exact invers. Eu aş putea să te ajut, dar ajutorul cu forţa nu este ajutor, ci tortură. Fii ceea ce vrei să fii, nimeni nu atentează la integritatea ta. Nici nu poţi divorţa de mine pentru că nu eşti căsătorită cu mine şi îţi închipui ce ar fi ieşit dintr-o căsnicie dintre noi. Nici o căsnicie nu este perfectă, numai cele din interes merg strună. Nu îţi ascund că îmi iubesc nevasta şi nu din lipsă de dragoste te-am căutat. Sper să mă înţelegi. O nostalgie a tinereţii mă îndeamnă să caut oameni, care , se pare nu mai au nevoie de mine – N., G., S. şi tu. Ratez, nu este prima oară, rezist. Cred că totuşi ai ce regreta , nu sunt nici pe departe ceea ce scrii în ultima ta scrisoare ( dacă va fi ultima,noroc bun). Data trecută te-am iertat, te pot ierta de câte ori doreşti, ţi-am scris în urmă cu o săptămână că numai Dumnezeu ne poate despărţi, sunt acelaşi, dar tu nu vrei, vrei mai mult sau nimic. Preferi nimicul? Fie, legea pădurii ucide pe cei slabi. Este o slăbiciune să nu păstrezi o legătură cu omul care te-a cunoscut poate cel mai bine. Nu eşti nici cea mai pură, dar ai ceva pe care nu orice femeie îl are – o anumită fineţe, o anumită sensibilitate, nu voi continua, să nu crezi că sunt vulpea şi tu, corbul. In privinţa culturii, te rog să mă crezi că am citit de circa o sută de ori mai mult nu faţă de tine, faţă de mulţi dintre cei pe care îi cunosc. Nu te umfla în pene că nu-ţi stă bine. Messalinda nu există, este Messalina, doar un exemplu, ca să nu adaug că nici nu ştii mai nimic despre Roma antică. Ai chiar tupeu să-mi dai lecţii de cultură. Dar nu vreau să facem seminarii. Nu ştiu ce furie oarbă ţi-a luat raţiunea, iartă-mă, nu te voi înţelege. Dar te iert, sunt Idiotul lui Dostoievski, nu chiar în întregime. Citeşte cartea pentru că nu ai citit-o cu atenţie. Nu ai fi scris ceea ce mi-ai scris, dacă ai fi fost pură cum spui. Te-am iubit şi te iubesc în felul meu. Imi produci o mare dezamăgire şi durere, o spun cu toată siceritatea mea de „fabulist”. Dacă vom intrerupe corepondenţa, fii binecuvântată pentru aceste 45 de zile de vis, eu voi scăpa de sentimentul că sunt bigam. Nimeni nu este de vină că eşti singură, adică fără un soţ alături. Ştiu că nu trebuie să-ţi spun acest adevăr, dar este adevărul gol-goluţ. Nu ţi-am oferit decât o lectură, nu ţi-este de ajuns, aceasta este ce îţi ofer, nimic mai mult. Dă cu piciorul , ai toată libertatea. Femeia Femeia avea tatuat pe braţ numărul de deţinut într-un lagăr al morţii. Nu o cunoşteam bine. Am văzut-o în vizită la diverşi foşti combatanţi. Nu era simpatizată, dar părea inteligentă. Ea nu mai trăieşte, avea nume frumos Sauvard, aminteşte de „Mizerabilii”, de copilul savoyard. Avea ochii gri, probabil, suferinţa din lagăr i-a dereglat organismul. Cel care o numea turnătoare este acum pe undeva, prin lume, nu-l simpatizez. Aşa ne vorbim unii pe alţii. Omenesc, prea omenesc, dar altceva mă intrigă. Eu nu am avut prietenii convenţionale, de fapt nu prea am avut prieteni, orice prietenie include un compromis. Ruda mea era un talent în compromisuri. De aceea a suferit mai mult, decât un om fără prieteni. Dragii mei, feriţi-vă de prieteni, oricare poate deveni duşman sau turnător. Numai singurătatea nu te trădează. Şi dragostea. Deci iubirea şi singurătatea ne străjuiesc fericirea. Un semipoem. Fire de nisip se visează perle Fire de nisip se visează perle, un venin călduţ pe Window se cerne, texte de familie reînvie morţii, vin, se minunează, galbeni, ostrogoţii, N. ne trimte proză fără roze, ghimpii sunt ascunşi, se-ntrevăd mimoze, bieţi papioni de-o zi, buni de-nsurătoare, nu căutaţi un strop unde sunt sahare. Urmăream tăcut, cu privirea, pe copilul acela de şase ani, i se văd umerii albi, va fi în armată, cândva? Fluxul de oameni a încetat. Copilul se uită înapoi. Vârfurile valurilor se sparg ţepoase, îmi aţin calea , bocancii se afundă în nisip, din nou nisip, planetă de nisip care se visează planeta oamenilor, cu fiecare pas se înmoaie, braţele norilor ne cuprind, dinspre nord vântul bate cu fure.. Totul se-ndoaie. Grindină. Nisipul provine din scoici, din viaţă. Lacrimile mele aparţin vântului. Trenul trece singur printre munţi. La fel şi destinele noastre. Ne ascundem răsuflarea. Dunele se întind departe. Nisip. In nisip este salvarea. Frigul este neîndurător, dar nisipul nu îngheaţă. Casa nu-mi aparţine, nimic nu-mi aparţine, în afara nisipurilor galbene, le-am străbătut patruzeci de ani, le am în sânge, în oase, în caracter. Perna mea este de nisip. A muri nu este o ruşine. Doar un păcat, singurul nostru păcat adevărat. Restul este un joc cu natura vie.Ce oraş este dincolo, ce stradă, ce casă? Hamlet Aţi auzit că Hamlet e pe străzi Cerşeşte şi îl latră din ogrăzi Toţi câinii credincioşi şi viguroşi, Iar Hamlet are ochii roşi? Dar încotro, Hamlet fără hamleţi? De când trăieşti sub bănci şi sub boscheţi? Am gleznele de ceară, aurolac Eu sorb aproape de un veac Şi mă gândesc la Danemarca mea Ceva e putred, dar altundeva. Domn” Primar N-am fost primar, stimate domn Primar, Primar ori primus inter pares Am fost şi sunt o frunză de arţar Plutind la nesfârşit în aer N-am beneficii, cecuri, conturi, nici Conturi deschise, pierderi şi câştiguri, De obicei mă plimb cu un arici Sau cu un leu cuprins de friguri. Prefer să fiu un X în calendar Decât în urbea mea primar Întrebări Două întrebări la care voi da mai multe răspunsuri. De ce nu te-am căutat până acum? De ce te-am căutat acum? Mai grele întrebări nici nu puteai să-mi pui. Încep cu o scurtă autobiografie, evitând să te plictisesc. Venit în 1965, te-am căutat, deşi eram hotărât să nu abandonez pe aceea care urma să fie mama copilului meu. Nu ştiam de ce te caut, nu mă simţeam un învingător, ci un prizonier al propriei conştiinţe. Pe bună dreptate, după ce te-ai sfătuit cu tatăl tău,mi-ai spus că nu poţi accepta continuarea unei relaţii cu mine, practic însurat şi viitor tată. Puteam să procedez altfel, să dezamăgesc pe cineva căruia i-am promis de faţă cu părinţii ei că voi face totul să o aduc în România? Cumnata mea care este mult mai cinică mi-a spus că ea şi-a sfătuit sora de la început să renunţe la mine. Am început o luptă cu organele de stat , care m-a ambiţionat mai mult decât iubirea abia născută, în anul şase de facultate. Am fost la Borilă, la Grigore Geamănu, am vrut să merg în audienţă la Ceaşcă, nimic. Aprobarea a venit la un an de la naşterea copilului. A venit soţia, s-a acomodat rapid, a învăţat româna. Am fost la armată, s-a agăţat un secu de mine, fiindcă eram nepotul unui ministru israelian, ştia că ne-am întâlnit la Bucureşti, că mi-a oferit să plec în Israel. Mă rog, altă poveste. Am ajuns la cercetare, aici m-am îndrăgostit, vorba vine, o simplă atracţie, normală la vârsta de 31 de ani, de o fată care îţi semăna oarecum, era ceva mai scundă, fumătoare, foarte drăguţă, atrăgea în special pe şefi, era cu opt ani mai tânără decât mine, îmi spunea că mă iubeşte, voia, cred, să mă divorţeze, nu a reuşit , s-a înfuriat, s-a măritat cu unul care era alcoolic, care a şi murit, după o viaţă de nenorocit. De ce nu te-am căutat atunci? Ştiam că te-ai căsătorit. La un moment dat te-am căutat. Nu mi-am închipuit niciodată că vei divorţa. S-a întâmplat şi eu te-am văzut, erai cu mama şi fiica ta. Totul părea incredibil. Dacă eram singur, te-aş fi cerut de soţie. Apoi m-am îmbolnăvit, în 1988, eram de un an bolnav , am considerat-o o pedeapsă de la Dumnezeu, deşi nu prea cred. Am aşteptat să mor, boala a avansat, a trebuit să mă tratez, tratamentul mi-a afectat sistemul nervos , am trăit şapte luni de coşmar, nu ştiu cum nu mi s-a oprit inima. Nu am avut alt gând, nu-mi păsa de nimeni, nimeni nu m-a putut ajuta, nimeni nu înţelegea că sunt zdruncinat nu numai de teamă, ci , mai mult de tratament. Trebuia să apelez la un psihiatru, am apelat la un prost care mi-a dat pastile. Intr-o dimineaţă am luat o supradoză. M-am trezit la Urgenţă, legat, pentru că toxinele au produs convulsii puternice. Apoi m-au transferat la clinica de hematologie de la Fundeni. A fost ca o renaştere. Mă plimbam prin livada mare a spitalului, era luna mai, eu iubesc, ca tot orăşanul, natura, am început să visez la o nouă viaţă. Era anul 1989, în toamnă, am plecat în Israel. Ideea nu era rea, alimentaţia fiind importantă, iar în România se cam făcea foamea. A fost extraordinar, am călătorit peste tot singur. Psihicul meu era refăcut, am văzut Massada, Marea Moartă, Eilath, Haifa, Nathania, desigur |Ierusalim, unde am stat la o mătuşă care nu mă iubea, Dumnezeu s-o odihnească. Zicea că sunt obraznic. Am ajuns in ţară, a căzut Ceaşcă, am făcut o Zona Zoster chiar când individul se ridica in elicopter, am tras cu pumnul in masă de bucurie şi m-a apucat o durere care apoi s-a dovedit a fi o nevralgie tip Zoster. . De ce te caut acum? A venit, cred, vremea bilanţului, nu că m-aş simţi bolnav, am niscaiva probleme cu mersul, amorţeli, aud ceva mai rău, dar este util, văd bine, gândesc limpede şi te iubesc, de asta te caut. Concret, nimic nu s-a schimbat, dar o nostalgie după un alt mod de a trăi, deşi aş fi nedrept cu soarta dacă aş înjura-o, am scăpat de multe, ca un soldat pe front, mă face să caut un partener cu care să pot discuta orice.m Nu am avut prieteni niciodată, o spun cu mâna pe inimă. Am nevoie de tine, acum, ca de aer, sunt puţin disperat că mor de singurătate, deşi scrisul îmi este salvare, dar iluzorie. Încă mă mai doare inima Încă mă mai doare inima, nu degeaba se spune că inima este ca un copil, nu o păcăleşti uşor, dar nici nu o linişteşti oricum. De ce, oare, mai sufăr, când ştiu că nu merită? O rană veche se redeschide, deşi , de la început, din 1961 ştiam că nu este omul potrivit. Nici sub aspect fizic, mie mi-au plăcut persoanele înalte, opuse ca fizic mamei, care era mică de statură, apoi frumuseţea era relativă, ea era doar drăguţă. Apoi, simţeam o anumită viclenie femeiască, deşi pasiunea era de adolescentă. Sosit la Moscova, în 1961, mi-a plăcut foarte mult o coreeancă, apoi o rusoaică, Olga, eram extrem de îndrăgostit, deşi fata s-a ferit de mine ca de dracul. Nu ştiu, eram prea scund pentru ea, eram din altă ţară? Nu mi-a spus niciodată, ştiu doar că ea le citea prietenelor scrisorile mele şi ele se distrau, iar ea mă lăuda că scriu frumos, asta în condiţiile în care rusa mea era încă săracă. Totuşi, în 1963, am simţit o durere vie când mica viperă din ţara mea mi-a spus PA. Ştiam că este în stare de aşa ceva. Acum încă mai minte că eu am părăsit-o. Acum spune că mă dă în judecată (cerească sau a lui Skaraotzky?). Mi-a trezit cele mai urâte gânduri, nu am întâlnit persoane mai mincinoase. Nu spun că este proastă, dar are o meschinărie care nu mi-ar fi plăcut niciodată, de am fi fost împreună. Slavă Domnului că m-a trădat la timp. De ce am căutat-o eu în 2009, numai diavolul din mine poate şti. De ce am căutat-o pe N. pe care chiar nu am iubit-o niciodată? Inima este un copil prost şi rău cu cel care o adăposteşte, adică ne suntem proprii duşmani. Încă nu m-am făcut bine Incă nu m-am făcut bine. Am încă impresia că scriu cuiva. Nu ştiu de unde a acumulat ... eu nu pot fi bănuit de ipocrizie din moment ce eu am deschis discuţia, corespondenţa. Eu iniţiez un dialog şi ea nu ştie ce vrea. Doar nu şi-a închipuit că-mi fac bagajul şi plec . Unde? De ce? Eu îmi iubesc ... mai mult decât pe oricine iubesc viaţa.... Malraux spunea că un om este suma actelor sale. Nu este aşa. Este suma intenţiilor sale, chiar nerealizate.De obicei oamenii îşi ascund intenţiile, ar fi prea simplu ca suma actelor să rezume ce este un om. Nu ar mai fi nevoie de psihologie, psihanaliză, totul ar fi limpede ca la tribunal, după un proces corect. Dar nu este aşa. Intenţia este uneori mai importantă decât realizarea ei. Dacă „nasul Cleopatrei”, dacă înălţimea lui Charlot erau mai mari, etc. Cum am putut fi atât de naiv... Se ascund în rămurele, moarte bună... Iartă-mă poete, moartea nu e bună, viaţa nu e blondă, însă o Giocondă, însă o Giocondă merită oricare-n clipa care moare. Lasă-mi moştenire ultima iubire, ultima iubire, lasă-mi moştenire. Şi s-au dus desculţi, ciungi şi orbi şi sluţi ăână-n Rădăuţi, până-n Rădăuţi. Ăsta-i blues-ul... am să-l cânt mereu, până într-o zi când nu voi mai fi. Edgar Master Lee... Am să-mi schimb sufletul, în timp, cum îmi cade unghia, cum mă duc la Umbria, privirile voastre sunt pietre aruncate-n fereastră, atunci, alergând după autobus. Confuz, am să spun-Do,mnule Mofluz, ce mai face femeia pierdută acum câţiva ani, lângă poarta mânjită cu catran?.... Premoniţii? Am auzit că nici una dintre iubirile mele nu mai trăieşte, dar nici una, au fost înţepate de un paianjen mare, negru, cu venin greu, eu încercam să le salvez, ele, nuj, ţipau isteric, filmul s-a rupt, eram într-o sală de cinema mirosind a transpiraţie. Un boschetar dormea pe bancă. Necomunicarea este cancerul societăţii noastre. Cum de ne întoarcem atât de repede în peşteri? Apoi avalanşa de reproşuri, fiecare se consideră mai bun, mai pur, mai epur si muove, mai roze, mai măcieş, cireş, mai gureş, mai iureş, dar nu este cu nimic în plus, decât humă, Doamne, cine a inventat incinerarea? Îmi amintesc de tatăl meu, se cântă ,,Porniţi înainte, tovarăşi”, liftul coboară scârţâind în cuptor, flăcările duduie, un mic Auschwitz, tocmai prietenii comunişti au reintrodus incinerarea, obicei indian, fără legătură cu ideologia, poate doar că Engels a binevoit să ceară pentru el acest procedeu barbar. Tata a devenit o cutie de marmură, în ea o urnă de aluminiu, în ea un pumn de cenuşă inertă, iar sufletul se află la mine, sufletele celor iubiţi stau în cei rămaşi, apoi dispar urmaşii, apoi sufletele zboară în alte sfere şi reîncep o altă viaţă, în alte forme, în infinita varietate a lumii. ,,Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din creier’’. In insula Fidji sunt multe religii, ne-nvăluie luna, iubirea e una, minciunile-s două, credinţele nouă, soarele trece, din zece în zece murim. Ce mirific să mori în Pacific, cu căpitanul Cook treci oceanul, cu amiralul te biruie valul, cu Myrna Loy iar suntem doi’’.... Îmi lipesc fruntea de geam, ca un melc pe cărarea ştiută, uit de zgomote, încă nu am motiver de teamă, ascultă marea departe de noi, poemele scrise, nocturne, sfârşitul unor eroi (erori) în goale statui şi în urne, de final nu am grijă nicicând, ca o scoică rotită cu valul, m-am născut şi mă-ntorc pe Pământ, însuşi scrisul e avatarul. Nu este Poesia, ţara tuturor posibilităţilor (aici R. se încruntă, nu înţelege, ce are ea cu povestea asta, poate N. înţelege ceva)? Spre ea mă îndrept, trecând peste lanţul munţilor, ziua-i ceţoasă, graniţa ascunsă, prieteni întâlnesc cu inima străpunsă. Acolo nu voi avea nici paşaport , nici număr, acolo un porumbel mi se va aşeya pe umăr, acolo-i voi întâlni pe Tristan Tzara, Urmuz, Geo Bogza şi un citat din Ghemara. Îţi mai aduci aminte Stimată A., se apropie clipa din 1963, când nu mai avem a ne spune nimic? Aşa se pare. Nimic nu este mai fragil decât un sentiment omenesc.Când toţi au dreptate, dragostea piere. Ea este pasărea furtunii, cade prima, la primul fulger. Spre a reapare după, pe un cer strălucind ca neonul, dar nimeni nu mai trăieşte, corăbiile s-a risipit, cârmaciul îşi doarme somnul de veci pe o cârmâ sfărâmată. Sunt aproape convins că ai un amic, nu ştii ce să faci cu el. Îţi spun eu, dacă nu-ţi place lasă-l, dacă îţi place mult ia-l. Nu fă compromisuri. Îţi vorbeşte un cuirasat de război, în probleme de viaţă şi furtuni. Despre tine nu voi afla nimic niciodată. Eşti o taină pentru mileniile următoare.Poate un astronaut va citi jurnalul tău scris în creier, ca pe un CD argintiu. Voi fi eu acela, poate, reîncarnat.Am dormit niţel şi mi-a trecut starea de drogat..Avea dreptate N. Ne vedem toţi în altă viaţă. Dar de tine nu m-am despărţit niciodată. Ai o fire închisă. Te admir. Jungla Te-am introdus puţin în jungla literară. Se spune că pe un scriitor este mai bine să-l citeşti, decât să-l cunoşti. Ca să pătrund puţin în această junglă, literalmente junglă, a trebuit să înfrunt mai mulţi balauri – vârsta, am început să public poezie abia pe la 27 de ani, nu m-am gândit niciodată serios la o carieră de scriitor, visam să fiu romancier, mai puţin poet, care mi se părea o joacă, dar nu este, apoi ingineria, care mi-a răpit timp şi putere de muncă, apoi lipsa relaţiilor care sunt obligatorii, am început să-l frecventez pe F.M., un om dificil, bolnav, complexat, de faptul că era şchiop de-a binelea, avea o nevastă bolnavă,, el nu a avut curajul să mă publice decât după ce am publicat pe banii mei la LITERA , prima plachetă, care era jalnică la aspect şi parţial la conţinut. N-a scris nici dracul despre ea, deşi am trimis la vreo 7o de adrese. Noroc că banii pe publicare i-am primit de la inovaţie (16.000 lei, în 1986). In 1989, bolnav fiind, M. habar nu avea, mi-a publicat pe neaşteptate „ Profesorul de fericire”, despre care au scris G.G., A.S., nume de prestigiu în critică.Amândoi s-au uitat la numele lectorului, bietul F. M., poet de excepţional talent, dar caracter slab şi om mâncat de confraţi până şi astăzi, la mulţi după moarte. N-o mai lungesc, am început să public pe la toate revistele, am scos cărţi cu şi fără banii mei, nu am dat ciubuc pe nicăieri,nici lui I.C., care mi-a cerut cândva 5000 de lei, prin anii 70, de unde şi puţinele referinţe critice, te asigur că se făcea şi se face mare ciubucărie, în special cu cei fără talent. C. a preluat conducerea unei reviste importante după ce l-a dizlocat pe fostul .sef, acum face ce vrea, revista nu este prea citită, iar ea este foarte mândră, face parte dintre cei „realizaţi” în România.Mi-a publicat multe articole fără să insist deloc, am apărut şi într-o antologie, am crezut că este om, dar brusc, după ce mi-a umflat un manuscris şi m-a blocat cu un contract a început să vorbească de criză. Acum cred că numai un Premiu Nobel m-ar scoate din anonimat, dar nu sufăr, te asigur, scriu precum respir. La vârsta târzie La vârsta tîrzie aştept ceva, Uit de ocazii pierdute Prostiile toate, uitate sau ba Trec în cronici de curte Oricâte confuzii, păstrez fără greş Iubirile cele mai rare Eu sunt printre cei fericiţi şi aleşi Să poată-nţelege o floare, Eu ştiu să privesc în sufletul ei, Femeia nu are pluralul femei. Lepra este un om politicos Lepra este un om politicos, uneori are şi titlu ştiinţific, se preface bun cu toată lumea, are scopuri precise, îi socoteşte proşti pe cei din jur, cu excepţia oamenilor puternici de care se teme. Are şi de ce, lepra are mereu ceva de pierdut, ceva câştigat pe căi necinstite. Dar ne oprim, ne vom întoarce la lepră. Acum mă gândesc de ce mi se spune adeseori că timpul şterge totul sau aproape totul, când eu trăiesc cu mai mare intesitate impresiile din copilărie şi tinereţe, decât am făcut la vremea respectivă. Maelstrom Mai pluteşte duhul rău prin casă, Parcă e adus de un vânt rău, Duhul ei, a fost cândva frumoasă? Nu a fost, avea suflet de zmeu. Dublă-nchipuire, înşelare Pentru simţuri, vechiul androgin Ce trăieşte poate-n fiecare, Duhul ei se-ascunde în cămin, De acolo urlă-n miez de noapte, Se-mpreună cu un diavol, se desparte Şi m-ameninţă cu iadul, nu mai are Chip, nici nu mai e-arătare. Astfel că repet versuri furate – „Tu, pe veci pierdută, adorată”. Mesteceni Albi ne sunt mestecenii, Trecem gânditori, Iernile şi verile Fără de cocori, Numai cucuveaua Cântă nu ştiu ce, Ne îngroapă inima Imitându-ne, Tremură mestecenii, Linişte de mort, Ard pe ceruri stelele, Un gigantic cort, Zorii mai întârzie, Noi am dispărut, Ard în alb mestecenii, Ne-am iubit prea mult? Mi-a luat un an şi jumătate Mi-a luat un an şi jumătate din viaţă, aşa, dintr-o mişcare, un răstimp de vise romantice, ascult cântecele lui Montand, eram tânăr ca mulţi alţii, un om te poate fura doar printr-un gest nesăbuit, oare vârsta, lipsa de sensibilitate, egoismul, tot ce ţine de calitatea joasă a caracterului, intelectului sunt de ajuns ca să te lipseşti de un an şi jumătate din viaţă, timp împuşcat pe nedrept? Ce acuzaţii, ce sălbăticie, din nimic, ce urări de „sănătate”? Este greu să caracterizez o asemenea comportament. Culmea, totul pare normal, o simplă reacţie de autoapărare. În faţa cui? Margaritas ante porcas, Hanibal ante portas. Un peşte alunecos precum o flegmă, scuzaţi, un excrement mic de vrabie, scuzaţi, sunt ele sintagme adresate cuiva? Cineva s-a sesizat şi mi le-a retrimis ameninţându-mă cu darea în judecată. Pot fi eu de acord cu aşa ceva? Sunt siderat. Nici un bărbat nu ar fi înţeles aşa ceva.Dar o femeie da. Cum spunea N., mintea ei proastă de femeie. Avea dreptate, deşi se considera foarte inteligentă. Mi se pare Mi se pare uneori Că viaţa-mi este străjuită De necazuri grele, de orori, Alteori îmi pare fericită, Mi se pare, dar mă-nşel mereu Că tristeţea mi-este soră bună, Uneori vorbesc cu Dumnezeu, Alteori eu aş urla la lună, Uneori furtunile mă dor, Alteori mă bucură, nebune, Iar în linişte aud, încet, cum mor Galbeni muşeţei şi mătrăgune. Tăcere Tăcere, o tăcere semnificativă. Sunt total nefericit. Aşa mă simt acum.Cum îşi găsesc unii mulţumirea? Deşi am fost şi sunt un familist convins, nu pot spune că ea, căsnicia m-a făcut mereu fericit. Depresia şi instabilitatea se potrivesc ca focul şi dinamita. Totuşi, cine nu are nevoie de iubire? Trebuie să fii nebun să o respingi. Singur, într-o cameră de hotel, profesorul citeşte din Marmontel, sensul profund al vieţii îi scapă, în baie picură robinetul de apă, lângă noptieră, un abajur aminteşte de-o zeiţă din Kuala Lumpur, aflat la etajul o sută cinci îi vine să-şi dea singur un brânci, profesorul deschide fereastra şi simte nevoia unei cărţi de aforisme.Făceam o rugăciune şi nu mai aveam leac, bandajele purtate de vânt din larg în larg, închinăciuni, podeţe, poveţele bătrâne, făceam o rugăciune de astăzi până mâine, ce poţi să-mi spui Tu, Doamne, de mult nu am auz, iar inima pulsează sub nevăzut havuz, făceam o rugăciune, credeam că ocolesc un prag ce creşte-n mine, într-un Orient ceresc, piciorul pus în scara sălbaticului cal pur-sânge, rasă rară din abur şi opal. Trandafirul din Sharon, crinul crinilor din vale este-n fapt un bastion al iubirii Tale, Doamne, mult ai dăruit şi ai luat mai multe, înviind şi iar murind, cine să Te-asculte? Numai pietrele vorbesc, paşi, lumină-n beznă, orice semn pare ceresc, chiar durerea-n gleznă, am umblat, am ascultat plânsurile toate, crinu-acela neuitat, vieţi ghilotinate ... Omeneşte vorbind nu ajungem la ţărm, corabia noastră-i ca firul de păr plutind printre lacrimi, ori ca o petală ce cade în valuri sub steaua polară, viermii pământului, învingători trec printre ţeste, simt boarea din nori, cerul e rece, Domnul e mare, doar viermele-şi face şi-n măr o cărare, cunoaşterea noastră-i bolnavă şi ea, iubindu-ne, poate, ne vom uita? Muşeţelul de pădure Muşeţelul de pădure, coroniţe-n păr Râul curge, anii zboară, cad comete-n zări, Curcubeul după ploaie cheamă bucurii, Niciodată, spun iubirii, n-om mai fi copii, S-a pierdut în iarba naltă coroniţa ta, Niciodată, niciodată nu vei fi a mea, Râde valul, unda-i rece, umbra creşte-n zări, Veşnicia bate ritmic, de departe-n mări. Naivitatea Naivitatea, aventurismul de doi bani mă trădează a câta oară? O femeie cu care nu am avut niciodată alte relaţii decât platonice, o fată care mi-a trezit cândva cele mai frumoase sentimente, pentru ca , brusc să-mi spună – PA, azi mă ameninţă cu toate relele posibile, după ce eu o caut pe Internet, îi povestesc tot ce mi s-a întâmplat în viaţă, ne ciondănim pe fleacuri. Ameninţă că va da în vileag ce? Că i-am declarat dragoste. Asta numeşte hărţuire, ca şi cum bâzâitul calculatorului poate hărţui pe cineva. Doreşte să facă rău cui? De ce? Pentru că mi-am permis să spun nişte păreri, de parcă părerile ucid pe cineva. Trăim încă în Evul Mediu. Nimeni nu critică pe nimeni. Nu e rău să fii mediocru, este chiar mai bine decât inteligent. Ce poate ieşi din „pana” unei femei supărate? Nici bărbaţii cei mai răi nu pot ajunge la răutatea unei femei. De ce? Nici acum nu înţeleg. Nefericirea şi incultura nasc monştri. Aşa cred. Aşa se naşte terorismul. Eu pot fi foarte tăios, dar nu ameninţ, nu spun ce nu gândesc. Dimpotrivă, când mă supăr spun chiar mai exact ceea ce gândesc. Gura păcătosului adevăr grăieşte. N-am văzut N-am cunoscut nemuritori, am cunoscut neputincioşi, bieţii de ei, nu râdeţi, neputincios este şi Dumnezeu de a apelat la ajutorul oamenilor, aş acorda o decoraţie, un ordin al neputinţei, să plătească omul un impozit mai mic, că Dumnezeu oricum nu plăteşte, mâi nile noastre sunt mute, Doamne, de ar vorbi. Refuzul iubirii este o crimă nepedepsită. Dar va veni şi vremea celor neiubiţi, prădătorii viitorului vor plăti, cei care fură ce nu se vede. Adiază prin somnul nostru avalanşe suave de vise, precum mătasea de China, ne binecuvântă o lebădă, valul repetă ceea ce noi nicicând n-am rostit, dar cineva a spus, acel cineva căruia noi îi spunem uneori Dumnezeu, alteori „cine ştie”. Aceşti domni au coşmaruri, trebuie vindecaţi,daţi-le..ştreangul cel mai frumos, înflorat, înmuiat în uleri de trandafir, aceşti domni care vor să moară , niciodată nu s-au destăinuit, au fost drepţi ca nişte brazi de un an jumătate, curaţi ca zăpada din Kilimandjaro,eu cred în moartea lor, daţi-le ştreangul, vor fi mulţumi ţi, nu vor face nazuri, ei nici nu există. De unde această senzaţie de fericire? Îmi amintesc de doamna O. femeie de o rară frumuseţe, mama prietenului meu din copilărie. Era ea un amestec de francezi şi ţigani, o creolă cu profil de regină, cu trup de zână, de odaliscă, cu pulpe fine, o sorbeam din ochi şi ani de zile imaginea ei m-a tulburat. Nu ţin minte să fi discutat cu ea mai mult de trei vorbe. Zâmbea, atăt. Am zărit-o o dată, prin uşa apartamentului, gătea la bucătărie şi era în costum de baie, parcă ă ar fi fost goală. Astăzi ea nu mai există, a murit de mult. Noroc că mă consider genial Noroc că mă consider genial, altfel nu aş putea trăi. Dali era ultratalentat şi tot avea nevoie să se autostimuleze. Un prieten, acum dispărut, îmi spunea că pentru a crea ceva trebuie să fii inconştient. O altă inconştienţă este credinţa în Dumnezeu. Eu cred în nemurire, nu pot crede într-o forţă supra naturală, respect prea mult ştiinţa ca să o „mărit” cu o prejudecată numită metafizică. Nu sunt materialist, fiindcă sufletul nu este material. Dar nici în ceva central, unic nu pot să cred. Einstein era naiv, în această privinţă, deşi panteismul este poetic. Curios, am scris ceva critic la adresa unui campion al anticomunismului, ce mult îi iubesc eu pe aceşti vajnici anticomunişti , care nici nu ştiu ce a fost Gulagul, nici nu au ridicat glasul la timp, au profitat bine-mersi. Nu pot iubi stalinismul, leninismul, fiţele lui marx, dar iubesc ideea de egalitate materială în bunăstare, ceea ce pare a fi utopic, dar aşa o fi? Nimeni nu a demonstrat de ce comunismul poate fi doar utopic, o experienţă de şapte decenii nu poate fi o dovadă, în trecerea timpului. Nici revoluţia franceză nu a fost şi nu este un exemplu, dar ce urme a lăsat, multe lucruri bune, chiar democraţia este datoare revoluţiei franceze, deşi ghilotina era intrumentul de bază. Nu cred că a ucide un om, un singur om este scuzabil. Dar a batjocori milioane de săraci, doar aşa, de dragul „progresului uman” sau al „instinctului de proprietate”, oare, este uman? Deci, criticând eu pe acel teoretician al anticomunismului, care crede că a-l decapita pe Marx este mare lucru, m-am trezit cu mari reproşuri de la te miri cine. Nu voi spune. Firea mea rebelă, de poet „nebun”, spiritul meu neobişnuit cu afaceri, calcule politice, poate nu sunt inteligent, astea mă fac să mă opun cu furie la capitalizarea întregii lumi. Nu sunt capitalist, nu voi fi. Spre râsul general al proştilor. Ce poezie, ce artă se nasc din mintea unui afacerist? Desigur, nici politrucul nu are drept la reînviere, fie-i ţărâna uşoară. Nu ştiu dacă se văd Am citit undeva, nu stiu unde, că doi îngeri s-au oprit la un bogătaş care i-a adapostit în pivniţă. Îngerul mai bătrân a vazut o gaură în pardosea si a astupat-o. A doua zi au plecat, iar seara s-au oprit la un om sărac. Dimineaţa toată familia săracului plângea ca le-a murit vaca. Îngerii au plecat, dar cel tâanăr l-a întrebat mustrător pe cel bătrân – De ce pe bogat l-ai ajutat, i-ai reparat subsolul, iar celui sărac nu i-ai salvat văcuţa, averea lui? Raspunsul a fost – la cel bogat am văzut că ţinea ascunse bijuterii si aur în pivniţă, am astupat gaura sa nu le mai găseasca , fiindcă este hapsân, iar la cel sărac a venit noaptea moartea să-i ia nevasta. Eu i-am spus morţii să ia vaca. Morala – nimic din ce pare nu este adevărat. Acum nu stiu daca era pe Internet chestia asta sau am citit-o în altă parte, povestea mi se pare frumoasă. Alta şi mă culc, adică ne culcăm – un hasid (evreu religios, conform unei tradiţii născute în secolul XVIII) a auzit o voce care îi spunea ca sub podul din centrul Cracoviei se află o comoară. A ajuns la podul cu pricina, a văzut un străjer, acesta se uita ciudat la hasid, au intrat în vorba, străjerul i-a spus că o voce i-ar fi şoptit că la Jankel din Bialistok, în grădină este îngropată o comoară, dar el nu ştie cine este Jankel. Hasidul pe care aşa îl chema, Jankel, a plecat imediat acasa şi a găsit comoara. Fără morală. O moarte prea ciudată O moarte prea ciudată venea de nicăieri, În liniştea odăii scriai un vers sau două, O oboseală dulce, o spaimă, adulter Cu doamna fără nume, trup transparent de rouă. Mai este timp, mai umbli, citeşti şi mai visezi, E harnic timpul ,singur, temeinic face treaba, Tu n-ai să ţipi, doar noapte de noapte-ai să visezi, E harnic timpul, singur, temeinic face treaba, şi dacă scrii poeme, tu nu trăieşti degeaba. Îi plâng pe împăraţi, pe faraoni, pe toţi Cuceritorii, setea i-a dominat şi graba, E harnic timpul, trage de arcuri şi de roţi, Dacă ai scris poeme, tu n-ai trăit degeaba. O toamnă fericită Îţi aminteşti de Yves Montand Cum au trecut atâţia ani? Îmi amintesc, îmi spune toamna Frunzele galbene ca Doamna În rochii galbene şi roşii Am fost copii, babele, moşii Trec liniştiţi pe lângă noi Aud un cântec, suntem goi Pe dinăuntru, ca o mare Ce se transformă la vărsare În Oceanul Infinit Un cântec ce ne-a despărţit Şi urma paşilor s-a şters Pe plaja tristă ca un vers. O, zile O, zile, voi, zile de teamă şi de speranţă, capete de regi decapitaţi, ore, picături de sânge regesc, nimeni nu ştie unde-i regatul dispăruţilor atlanţi, mîini ce semnează condamnări la moarte, procese de conştiinţă cu uşile închise, zile, voi, zile, jocuri de noroc pe estrada netedă, rostogolite bile, zaruri, capetele noastre obosite. Inocenţa-i o crimă? Răspunde-mi, regicide. /// Sunt în luptă cu o fantomă, casa-i distrusă ca o Sodomă, fantomele bântuie şi fură inimi, sparg sipetele şi strivesc crinii, aleargă muierile, sperie câinele şi statuilor le taie mâinile, fantomă, fantomă, neagră aromă, Doamne, clădeşte o nouă Sodomă. Om sfârşit Dacă veţi continua să credeţi că sunt un om sfârşit, va trebui cel puţin să recunoaşteţi că sunt sfârşit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri şi că nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul, scrie Giovanni Papini, parcă aş scrie eu în locul lui, dar eu nu mă simt sfârşit.Tu nu eşti mort, tu eşti în rătăcire, suflet al nostru, care atâta plângi (Dante). Trăindu-şi vârsta singur şi sălbatic (Ariosto), apoi Papini – Eu n-am fost niciodată copil. N-am avut copilărie. ... Incă de copil m-am simţit cu totul singur şi deosebit – nu ştiu de ce... Eram îngrozitor de antipatic tuturor... Eu fugeam de oameni, iar ei nu mă băgau în seamă... Nu-i iubeam, iar ei mă urau. Genială este cartea lui Papini, fiecare avem ceva din diabolicul său personaj, care mai este şi demn de milă. Nu am pălărie, baston, nici câine, pipă, trombon, un dric şi-un magnetofon să pot recita şi în somn, să-nalţ cu un semiton viaţa de campion, iubita să umble-n jupon, eu fiind spadasinul gascon, astfel maşina de scris mă duce în Paradis. Se spune că te caut, tu să nu crezi, sunt zvonuri printre crengi, de huhurezi, se spune că-s pierdut de dorul tău, e-o vorbă goală aruncată-n hău, se spune că aş vrea să mor, e o minciună, ştii că am umor, se spune ( dar ce nu se spune?), că mai trăiesc aşa, printr-o minune. Pentru a-ţi scrie istoria vieţii trebuie, înainte de toate să trăieşti, spunea Alfred de Musset... În timpul războaielor napoleoniene, soţii şi fraţii fiind plecaţi să lupte, mamele neliniştite au dat naştere unei generaţii de oameni pasionali, palizi, nervoşi. Aşa, cred că s-a întâmplat în fiecare aecol, în special la începutul anilor 4o din secolul XX. Eu sunt „un copil de război” – nervos, ipohondru, egoist, ambiţios, nestăpânit, etc. Dar ce înseamnă un om în infinit, întreabă senin Blaise Pascal şi are dreptate. „La Bulawayo domnea peste o ţară imensă Lobengula, urmaşul luiMoselikatse, şeful matabelilor, stăpânul tribuluimachona... Lobengula constituia o forţă mult mai importantă decât şefii bechuani sau swazi. ISTORIA Africii în cel mai suculent stil. Oraş străin lui Dorin F. cu drag Trăiesc într-un oraş pustiu În care, totuşi, sunt oameni Îmi sunt şi tată, îmi sunt fiu Iar eu privesc ca dintr-o ramă Aici au fost străbunii mei Aici livezile-nfloreau Pa nalţi araci creştea hamei Copiii veseli cuvântau În zece limbi, din zece ţări Bunicii mei au fost ucişi Îi mai zăresc plutind în zări Din malul Bugului desprinşi Prietenii plecaţi demult Mai scriu sau nu mai scriu că-s morţi Eu, noaptea, pot să mai ascult Cum plâng în balamale porţi Ar trebui să uit, să trec Nepăsător şi vesel, doar Există un oraş, e vechi Şi totuşi nou, cu alt orar Un ritm pe care inima Nu-l va-nvăţa, nu-l va-nvăţa. Peste lac vin zorii Peste lac vin zorii Graurii tac mâlc Cântă-n cer cocorii Viermii saltă-n mâl, Te aştept de –azi noapte Freamătă plopi, duzi, Ai să vii sau poate Îngerii sunt surzi Nu mai ştiu nici veacul Când te-am sărutat Se retrage racul Sub malul uscat. Plin de venin Plin de venin, Arthur înveninatul se retrăgea la curţile înalte, acolo devenea el altul, era copil, râdea, uita regatul, uita de lupte şi trădări, iubiri fugare, vorbea cu luna, stelele, cu îngeri, veneau duşmani, prieteni, slugi şi fiare, cerând să ierte, să aline plângeri, iar printre ei, iubita din vechi vremuri, alături de-un fecior, rigei asemeni, şi a rămas Arthur în munţi, şi până astăzi trăieşte fără ură şi năpastă. Numai copacilor morţi le place focul, spunea profesorul îngrijorat, el privea cerul, norii, jocul de umbre din străvechiul parc, un gând mărunt e grădinarul aceste lumi de buruiei, gândea profesorul, arţarul bătu din feunze ca Big-Ben, luă o afină, cu-ncetul el o strivi în dinţi, simţea în chinga circulară, bietul bob mic de afină murea, sângele negru, de balaur, din afină trecând în dinţi, un fulgder cu sclipiri de aur, din cer lucind, ne-a scos din minţi, ne-a luminat, pluteam în geamăt de vegetale, fără gând, ca nişte vase vechi de-arama ce se dezgroapă din pământ. La capătul călătoriei, unde-i şi lacătul, nu-ţi mai vezi nici pletele încărunţite şi nici păcatul, apare Femeia Ideală şi Personală, trupul ei în mantie regală, aveai cândva o mare încredere, dar iluzia începe să cutreiere, pulbere de stele-ntre stele fixe, sinteza poemelor Beatrixe, nu te urmează nici Euridice, „Mergi singur înainte, eu sunt vie”, îţi zice. La plecare am să-ţi mulţumesc, ai fost prea răbdător cu mine, omenesc, prea omenesc, voi nu ştiaţi, oameni de bine, voi nu l-aţi văzut pe Domnul plângând de necaz pwentru că eu sunt „un caz”? Pentru mine El a ales caolinul, nu hună negră, ci albul, finul material din care se făceau ceşti pentru ceaiul băut în împărăţii cereşti, iar eu mi-am umplut capul de vise, de care nici Domnul nu auzise. Poemul apocrif M-am temut în inima mea Apocriful Genezei spunea Zămislire dinVeghetori Uriaşii copii din flori Arca s-a aşezat pe Ararat Noi am arat, voi aţi arat, ei au semănat Enoch a scris şi el o carte Nici o bibliotecă nu o mai are Decât în parte Arphaxad a avut doi copii după Potop De acolo ne tragem toţi Din acei copii Dezertăm din memorie, din Belomorie, mi se părea că alunec, mă-nec, eram subjugat de obiecte, insecte, trupul năştea alt trup şi alt suflet, clonare fără nici un răsunet, iar totul era de ce, pentru cine? Pentru sălbaticul ce ieşea dintre ruine şi încerca să se ridice din nou în peştera vastă, fără ecou. Acum Petru Popescu - Cum se întâmplă uneori, am fost odată, într-un vis poate, un bondar verde zbătându-mă prins între două rânduri de geamuri”. Poftim, Kafka, aproape calchiat. Mai departe este altceva. Trăieşti o viaţă, pare un mileniu, căci mii de griji te cheamă, te frământă, e scurtă dimineaţa, iar amiaza e şi mai scurtă, noaptea e flămândă. Atunci aprinzi o lampă-n întuneric şi scrii precum chinezii antici fluturi, ce zboară în lumină, fără teamă, de grija morţii, împăcat te scuturi. Domnul Edison, celebrul, nu vorbeşte despre morţi, are el o socoteală, nu-l cunoaşte pe Helmholz, orice electron pătrunde simultan, pe două căi, dar de unde ne vin unde? Ştirile ne fac mai răi.Astăzi, plin de energie, mâine un mormânt din lut, mai gândeşti pe năsălie ce-a fost bine în trecut? Ce n-a fost, va fi desigur, nimeni nu-i la adăppost, Dumnezeu încă e singur şi îşi caută un rost. Oamenii-n teatru privesc cum umblă, cum se ridică şi se scufundă suflete ca-ntr-o judecată de apoi, îşi zâmbesc din colţul buzelor moi şi-apoi se-mbulzesc să-şi scoată paltoanele, să-şi scoată mai repede din teatru doamnele, iar când îşi pun păşăriile simt o ciudată rezistenţă, de ghimpi, „Aşi, o aureolă nu prea gravă”, îşi spun repezindu-şi trupul în stradă.„Bună dimineaţa”, îi spun profesorului, el face calcule mistice, pe masa lui este o vază cu citrice, claviculele profesorului sunt moi, pe umerii lui stă cifra doi, pe creştet – coroana înţelepciunii, iar în fereastră ard petunii. Problemele au început Problemele au început când ai întrebat de ce te caut. Când începi să întrebi dacă există Dumnezeu, El nu mai există. De fapt ce puteam să răspund? Am scris vreo două coli, dar răspuns nu există. Nostalgia pe care nu o simte fiecare, m-a condus la corespondenţa cu cea pe care o cunoscusem cu decenii în urmă. Trec uneori cu autobuzul 331 şi mă uit la strada G.M., au crescut două clădiri uriaşe la intrarea ei, dar casele vechi se mai văd. De câte ori nu-mi bătea inima apropiindu-mă de casa cu balcon de la numărul nu mai ştiu care? De la ridicol la sublim nu este decât un pas, citez eu invers. Noi facem pasul normal, de la sublim la ridicol, este? Mi-ai trimis nişte citate pe care nu pot să le deschid. Mai bine scriai ceva. Eu oricum voi scrie un roman de dragoste cândva, nu ştiu când. Azi m-am văzut cu un coleg după o pauză de cinci decenii, exact şi ne-am recunoscut, ceea ce înseamnă că la chip nu ne-am schimbat. Iar în şcoală nu ne-am vorbit niciodată, doar ne salutam. Atunci, cum poţi să mă întrebi de ce te-am căutat? Sau de ce nu te-am căutat? La întrebarea a doua , desigur, se poaye răspunde oricând. Tu vois, je nai pas oublie, le souvenirs et les regrets aussi... la nuit froide de l”oubli... toi qui m”aimais, moi qui t”aimais... les pas des amants desunis... Nu te speria, am copiat, dar înţeleg totul, deşi am făcut o singură lună franceză cu o profesoară care dormea în timp ce eu îi citeam un text. Ăsta geniu! Iar în Franţa, unde furăm cu Tanţa, am vorbit engleză, că nu puteam lega două cuvinte, nefiind vorbitor de franceză nicicum, vai ce ruşine îmi este! Resentimentul Resentimentul s-a născut înaintea sentimentului. Dar, în regnul animal exista, oare, sentimentul? Resentimente, da. Calul, câinele, chiar şi pisica îsi recunosc duşmanul, omul care le-a facut rău. Ura este o parte din simţul nostru de autoconservare, ca specie. Frumos. Poeţii nu se ocupă de resentimente. O poezie dedicată urii este o lozincă în rime. Desigur, sentimentalismul nu stă bine la casa omului, dar adevaraţii barbaţi şi adevaratele femei (unde sunt aceste exemplare?) se stăpânesc si totuşi au sentimente. Vezi, bietul Bolkonski cât a suferit până când a murit. Dostoievski era plin de resentimente, dar dezechilibrul l-a ajutat sa urce pe piscul sfinţeniei. Ivan Karamazov, Rasskolnikov, Smerdiakov (ce nume?) nu sunt exemple demne de a fi urmate, dimpotrivă. Personal nu am urât un om mai mult de o zi. Soarele m-a spălat de resentimente. Deci am resentimente efemere. Mă bucur, Domnul fie lăudat. Un om nu se căsătoreşte pentru a face carieră ori că este bolnav ori nu găseşte pe cine doreşte , dar din aceleaşi motive un om se căsătoreşte, deci , care este deosebirea dintre a fi căsătorit sau a nu fi? O întrebare filosofică precum a fi ori a nu fi. Viaţa ne-o facem singuri sau un destin ne conduce într-o anume direcţie? Nu cred în destin, deşi nu sunt ateu. Dar Dumnezeu este un martor , nu un manipulator. Vulgarizarea religiei constă în transformarea lui Dumnezeu într-o prezenţă continuă, ocrotitoare, pedepsitoare, prostii.”Dă-mi mâna, va fi atât de cald în jur, că un tramvai se va topi şi călătorii vor muri cântând. Dă-mi gura, va veni o căldură, de vom umbla în pielea goală prin cenuşa oraşului” ...” Iubito, mă gândesc la tine ca un borfaş la ceasul unui lord, dar se ciocnesc în carnea mea drezine şi caii au atac de cord” scria Vintilă Ivănceanu (nu mai trăieşte), în 1967 (Colecţia „Luceafărul”). Dinescu abia pornea la drum.„Traversează prin somnul nostru adieri ca mătasea de moi, ca un pleznet de muguri înflorind peste noi amândoi” – Else Lasker-Schueler, cea mai importantă poetă din literatura germană. Să nu baţi niciodată la Să nu baţi niciodată la uşi închise. Bate şi ţi se va deschide este o veche gogomănie. Crezi că eu nu sufăr? Dar nu încerc să pedepsesc pe nimeni, nici pe mine. Între demnitate şi orgoliu este o mare deosebire. Orgoliul te îndepărtează de ceilalţi. Te îmbată. Te ucide. Este un drog. Eşti slab numai datorită orgoliului, precum corbul în faţa vulpii. Voi scoate o carte despre experienţa ultimelor luni, desigur, fără referiri la persoane, care nu au nici o importanţă. A fost o surpriză pentru mine să descopăr că nici eu nu mai sunt cel de acum 50 de ani. Era normal, dar eu nu realizam.Totuşi, ceva esenţial s-a păstrat. Un nod de om mergea pe drum, îl însoţea un turc, Huzum, s-au odihnit puţin , apoi au luat-o înspre nord, vioi. In urma lor, pustiu gălbui, în urma lor, imperiul cui? Imperii, oşti, palate, tot s-a risipit sub vânt, din nord, numai legende, norii-n zări, fantasme peste nori, călări, poveşti cu zmei ori cu asini ce lasă aur printre spini, toate s-au dus, vor reveni în nopţile o mie şi... Și singură, incomparabilă fiind, trecând din anotim în anotimp, bănuitoare ca şi iarba-n noapte, ea retrăia din gemete şi şoapte, acum ea doarme, patul ei, din alb suav de ghiocei. Când a plecat? Când am simţit-o, doar o lacrimă din ochiul de cleştar? Era un duh? Era dublura mea? Era ori nu era? Era. Ea citeşte şi nu vede ce legătură au toate aceste cuvinte. Nu scriu pentru cineva anume.. Scandalul cu pisica mi-a produs o depresie Scandalul cu pisica mi-a produs o depresie. De unde a pornit totul, nu ştiu. Nu sunt inteligent. Adică nu ştiu să mă controlez. Aveam o bucurie a vieţii în ultimul timp, nu ştiu de ce a trebuit să-mi bag nasul în urină de pisică. Ghearele picicii sunt ascuţite, perniţele doar te înşeală. Mi se pare totul searbăd. Imi voi reveni, dar cum de mizeria din sufletul unui om trece în alt om? Totul părea că decurge bine, pusesem condiţia unei păci durabile, dar cu nebunii, iar nebun este orice om care nu este bun, nu ai cum să ai un contract. Clauzele nu sunt clauze. Nu alerg după laude, dar nici nu mă omor după critici, observaţii, zgârieturi neaşteptate, sunt semne de sălbăticie, omenirea nu a ieşit din epoca pisicii. Dumnezeu este departe, pisica este aici. In copilărie am iubit acest animal, era vorba de motani, la fel de sălbatici. Pisica este sălbatică, nu are nimic comun cu un câine. Câine este omul.Un câine bun.... Șarpele veşniciei îşi muşcă propria coadă, scriu acest poem în acoladă, adică despre ziua de ieri ce se topeşte, dar unde sunt jurăminţile veşnice? Eu şi tu trăim ferice, iubito, eu şi tu avem varice, iubito, eu şi tu într-un poem ce se naşte, ca mieii de sacrificiu, înainte de Paşte. ... Nici cuvântul „iubito” nu mai sună, parcă ar fi o scârţâitură de cuţit pe tablă, cum am eu norocul în viaţă să dau peste suboameni? Nu ca inteligenţă, ca insensibilitate, ce valoare are inteligenţa fără această rară calitate, fineţea, subtilitatea, înţelegerea , bunătatea, dar nu declarate, ci inerente, ascunse. Oricine se poate lăuda că este bun, chiar şi eu. Bunătatea nu este un cec la bancă, nu se schimbă în valori. Este bine că nu mai există nici o corespondenţă, moarte scrisorilor, trăiască umorul, orice acuzaţie este puerilă, cad avioane, se aruncă rachete, mor oamenii poe şosele, iar într-un coş cu viorele şade două păsărele, două surori cântă-n noapte ca două viori, haosul şi noaptea n-au un cărăbuş, cum din moarte viaţa, cum de s-a urcuş, astfele şi poemul meu s-a-nfiripat dintr-o dizlocare, cum s-a-nşurubat, cum de merg nainte, unde, încotro, Cişmigiu-i verde ca şi Fontainbleau, bach şi buonarotti mă-nsoţesc la drum, scriu două-trei versuri, pertinent, postum, roze învechite, fără ghimpi, culori, cum din moarte viaţa, cum de mi-minor? Viorelelor semănaţi, vă iubiţi şi semănaţi, v-am iubit şi mai cum, însă foarte postum.Dialog închis. Bună ziua. O lovitură mortală, şapte muşte ucise de un croitoraş.Cineva cultivă bacterii, apoi, mucegaiul format devine armă de luptă. Revin la punctul zero ca un submarin. Nu iubesc convenţiile, compromisurile, corectitudinea de formă, recunosc numai valoarea, pe infatuaţii făţişi sau ascunşi nu-i iubesc. Dar cui, ce-i pasă? Vorbesc singur. Daţi-mi cămaşa de forţă, o îmbrac de bunăvoie. Un om de minimă rezistenţă, un om, o coajă subţire pe magma sângerie a lumii, o trestie ce şopteşte molcom vântului, genunii, o notă falsă, un deces, de ce strângi sufletele noastre, Doamne? Ehei, acesta este un mare proces la care vin îngerii să ne condamne.In al douăsprezecelea ceas,zice prietenul meu, ameninţându-mă straşnic, cu ce drept? Ce rău am făcut eu? Am spus de cineva că are sânii nu ştiu cum. Am răspândit pornografia. De când vin unii să impună altora ce şi cum să vorbească. Eu nu am atacat pe nimeni. Nu am adus nimănui daune.Al douăsprezelea ceas, ca în Agatha Kristie. A bătut gongul. Dacă mă declaram ca Oscar Wilde homosexual, era mai interesant? Ne întoarcem la vremurile reginei Victoria? Sunt oameni pentru care orice cuvânt este jignitor sau are două înţelesuri. Inchiziţia lucra la fel.Îmi trece greu indignarea, dar trece. E bine cu unii să nu ai de a face niciodată, poate că la fel gândesc unii despre mine. Să fie sănătoşi, să trăiască o mie de ani. Să le crească trei rânduri de dinţi, să mănânce carne de cal şi caşcaval, până ce vor ajunge să behăie ca zeii antici. Scrisoare mamei Se spune că el murise de mult. Dar nu era adevărat. Când şi când apăreau epistole, unele mai limpezi, altele uşor tulburi, ca vinul înainte de a trece în oţet. El scria, despre ea nu se mai ştia nimic. Probabil că tăcuse... pentru el. Ceea ce avea o parte bună. Discuţiile sterile despre iubire, apreciere, autoapreciere, conflicte personale, impersonale, rude, nerude, amintiri, totul se stinsese. Absolutul domnea ca un vultur în pustiu. El scria cu o inspiraţie tot mai avântată, apoi, brusc, aripile s-au rupt şi Icar a căzut în Ocean. De aici începe adevărata poveste. Ne trezim în zilele noastre. Banalitatea, sarcinile zilnice năvălesc precum nisipul, praful, fumul, zgomotele, muzica sferelor, ale sefiroturilor, tace. Scrisoare mamei de Serghei Esenin Tu trăieşti, bătrâna mea măicuţă, Mai trăiesc şi eu şi mâna ţi-o sărut, Fie ca lumina serii, blândă Să cuprindă casa ta de lut. Mi s-a spus că tu, de supărare Si de dorul meu abia mai mergi Că adesea ieşi la drum, în zare Tu mă cauţi, în cojocul tău cel vechi Iar în pragul serii ai coşmaruri, Ți se pare că mă vezi ucis Că-ntr-o ceartă fără de-o pricină Cineva cuţitul mi l-a-nfipt. Linişteşte-te, iubita mea măicuţă, Este-nchipuirea ta, nu sunt Stâlpul crâşmei, n-am să mor, vezi bine Chipul tău să nu-l mai fi văzut. Sunt la fel de tandru ca-nainte Şi visez mereu acelaşi vis, Să mă-ntorc din plin vârtejul vieţii In căsuţa noastră din chirpici. Eu mă voi întoarce-n primăvară Când copacii vor da floare, măru-nalt Însă tu să nu mă scoli ca altă dată Mi-amintesc de aşternutul cald. Nu trezi în mine tot ce doarme, Nu trezi nici visele ce-au fost, Am pierdut prea multe dintr-o dată, Nu mai ştiu ce are, n-are rost. Nu mă învăţa ce-i rugăciunea, Nu mă mai întorc la tot ce-i vechi, Numai tu mi-eşti sprijin şi speranţă, Numai tu, lumina din poveşti. Lasă teama, grijile, ai pace, Iar de mine să nu-ţi fie dor, Nu ieşi la drum, căutând în zare, În cojocul vechi. Eu n-am să mor. --- Traducere liberă ---- Simt ca şi cum aş fi pierdut Simt ca şi cum aş fi pierdut un câine drag. Acesta a fost nivelul de percepţie, nu mint. Dragostea este un cuvânt foarte elastic. Desigur, cuvintele pot trăda sensul iniţial. Dar cum poţi iubi o persoană pe care o ştii snoabă, mincinoasă, de ar fi fost o Brâncoveanu ce m-aş fi făcut? Noroc că strămoşii erau din ştetl, dar din ştetl a ieşit minunatul Șalom Alehem, cel mai inteligent scriitor evreu. Este interesant când un duşman îţi urează, sincer, sănătate. Probabil, să nu te aibă pe conştiinţă. Cea mai mare ţaţă mică în picioare se ridică, dă un tort, duce-n cort, tot ce este pentru mort, hai trăieşte repede, la ce bun un pepene, de vorbeşti numai cu tine, poţi ajunge mărăcine, dacă eşti necredincios, poţi ajunge mare boss, maxilarul strămoşesc să-l ascunzi, eu nu servesc nici blazoane, steaguri vechi, nu mai trage de urechi ale tale rude crude, care zac sub naltul munte. Lumea cică aparţine tinereţii cu buline.Umbra lui Lucifer se preumbă prin faţa ochilor, mă uit la fete tinere, mă gândesc, oare au şi ele ceva curat, au şi ele ceva necurat? Ceva se dizlocă atunci când eşti dezamăgit. Mi s-a întâmplat des să dezamăgesc pe cineva, dar şi invers, am fost la rându-mi pedepsit, ca la şah, câştigi, pierzi. Schechter vorbea de un „partid al femeilor”. Există. „Bărbaţii sunt şi ei oameni”. Stimată doamnă X. Stimată doamnă X., aţi ales cea mai bună cale de a comunica. Eu scriu, Dvs. nu răspundeţi, este conversaţia ideala, in care cel putin unul dintre „interlocutori” poate vorbi în linişte. Doamna X. se regăseste in multe romane mai bune si mai rele. Urmează faza următoare, dacă ea nu a intervenit deja, când nici nu mai cititi ce scriu, ceea ce înlesneşte sarcina mea de a scrie în şi mai mare liniste. Nu mă mai obosesc să mă mir, nici nu consider un eşec incercarea mea de a dialoga cu Dvs., despre eşec vorbesc de obicei jucătorii, eu nu sunt un jucător. Poezia este un joc, dar superior oricărei corespondenţe. Aici mă opresc, nu înainte de a spune că stiam de mult un fapt indubitabil – moartea este un refuz al cuiva de a mai discuta cu altcineva. Şi invers, refuzul de a discuta cu cineva este moartea altcuiva. Persoanele din acest ciudat monolog se exclud. Fiţi binecuvântată, mi-aţi deschis ochii asupra unor chestiuni pe care nu le prea stiam - puterea orgoliului este mai mare decat a ignorantei, deşi au aceeaşi bază, refuzul. Incă un lucru – refac întreaga mea proză scrisă în ultimele trei – patru luni. Ceva s-a limpezit, sunt recunoscător pentru acest lucru. Am înţeles că nici un cuvânt nu este suficient când prejudecata este dominantă. Toţi avem prejudecăţi, nimeni nu scapa de ele, Dvs. aveti prejudecata autoapărării. De Dvs, înşivă. Este un caz, totusi. Am să-l studiez la alţii.Cineva îmi spune – „Am fost la Pechea, a fost numai lume bună”. Cum se potriveşte uneori un nume cu contextul – lume bună la Pechea. Excelent. „Am adus cu noi şi un cadou, un cristal greu, ce era să cheltuim bani, l-am luat de acasă”, turuie cunoştinţa mea fără a realiza ridicolul. „Ne spălăm cu clăbucul tău, soare, săpunul nostru fundamental, pus la îndemână pe poliţa cerului. Intindem mereu braţele spre tine şi ne frecăm bine cu lumină, de ne dor oasele de atâta fericire... Deocamdată încă nu ştim de unde să luăm şi cele mai bune prosoape - şi să ne ştergem pe faţă cu moartea”, scria bietul Marin Sorescu, l-am văzut pe o masă, la morga Spitalului Elias, în 6 decembrie 1996, când am venit pentru că mama murise cu o zi înainte. O coincidenţă tragică şi greu de uitat.„ Fără de speranţă, cine poate atinge floarea în petală, omul la meninge?”, scria Nina Cassian, jucându-se cu ideea morţii. ”Fără de speranţă nu se poate spune nici de rugăciune, nici de-ngropăciune”. Sunetul 145 Se naşte ura din iubire? Atunci să ne ferim de ea. Cum poate din aceeaşi fire Să izbucnească cea mai rea, Otrăvitoare şi cu spini O patimă fără măsură Să crească-n leagăn de lumini, Sub nume fals să fie ură? Eu nu te înţeleg, iubito, Poate nici tu n-ai să-nţelegi Ce diamante risipite Prin lacrimi nu le mai alegi, Iar viaţa-ncet s-a dus spre margini, Se sting şi patimi în paragini.. Cândva credeam Cândva credeam că poeţii sunt fericiţii acestui pământ, apoi am aflat că fericirea se desparte-n silabe ca orice cuvânt, la început scrii versuri triste, cu timpul simţi nevoia să preiei schimbul celor care au murit cu surâsul pe buze, poate de aceea poeţii, ca şi nebunii se cred călăuze. Când nu mai am puterea să mă tem, încep să scriu o strofă, un poem, o pasăre-n cătarea puştii crede că va zbura în sudul cald şi verde, fără să ştie că e comică, mai bine ar mai cânta o dată pentru mine, din veşniciile severe ce m-apasă mă smulg pierzându-mi trupul, blândă casă. Priveam covorul cu pătrate concentrice, papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-şi căderea şi-un bâzâit în amiază mîsurând încăperea, trebuia să dorm după asprele legi ale creşterii, să dorm, în loc să urc pe schelă cu meşterii..e întrebi de ce am reacţionat Te întrebi de ce am reacţionat atât de intempestiv, fără nici o motivaţie aparentă. Ei bine, la o simplă analiză, la rece totul este uşor explicabil. Intre noi nu poate exista încredere. Tu ai creat legenda fetei părăsite, eu am trăit cu o traumă da, traumă, la un tânăr de 21-22 de ani a fi lăsat la portiţă singur, cu trei cuvinte – nu am timp, înseamnă ceva mai mult decât o ceartă sau o ruptură de o zi. Venisem special cu avionul, pe banii mei, evident, de la 2000 de km. iar fata care mi se părea idealul absolut îmi spune „ valea băiete, timpul a expirat” (stilizez, desigur). Eu nu spun că nu am avut prietene în anii 61, 62, 63, 64, dar nici una nu a fost visată de mine ca ideal. Nu aveam experienţa aceasta, decât o dată, cu ceva ani în urmă, dar atunci chiar eram un copil. Curios, nu am simţit nici o ură, doar o adâncă nedumerire, o nemulţumire faţă de mine însumi şi faţă de lume, dar lecţia a fost însuşită perfect. Lamentabile au fost declaraţiile tale de iubire din anii ulteriori, pe care acum, poate, le-ai uitat. Ne-am mai văzut, nici fizicul tău nu mai era cel din 1963, evident, nu vreau să fiu răutăcios, dar nimic în istorie nu se repetă, am verificat chiar prin reluarea relaţiei cu Maria Magdalena, prima dragoste, să spunem, mai mult o joacă. Nimic nu se repetă, să nu întorci capul niciodată, vei vedea ce nu ai dori să vezi. Corespondenţa cu tine a foast agitată, EU POT GLUMI PE SEAMA MEA ȘI A ALTORA, tu ai luat-o în serios, exact ca N., ţi-am mai scris, dar mă intrigă similitudinea reacţiilor, inseamnă că este ceva comun, acel factor comun fiind probabil educaţia voastră. Nu admiteţi să fiţi luate peste picior, primăvăratecelor.. Nici o tragedie. Nu mai cred în tine, ai fire de dezertor. Nu este dorinţa mea de a te jigni, dar îţi spun adevărul . Fără adevăr, nici poezia nu... este... posibilă… Adieu. Trecând prin Cişmigiu Trecând prin Cişmigiu, o pasăre măiastră şi-a depus găinaţul pe cămaşa mea. Astfel mă simt după tratamentul aplicat. Pe mine mă atinge orice vorbă grea. Nu ştiu cum arată mimozele, dar cred că sunt mai frumoase decât rozele, ştiu că înghit muşte, ceea ce nu este frumos. Se închid la orice atingere, dar nu din teamă, ci din lăcomie, să apuce prada. Exact spus. Cândva, într-un adânc de noapte, la ora cinci ori era şapte, am auzit cum trece-n zbor, pe lângă geam un meteor, nu n-am să uit acel târziu ceas de odihnă, un mort viu păream, de spaimă mult cuprins, căci meteorul nu s-a stins, ci a vorbit cu glas de corb, să n-apuc ceaiul să mi-l sorb, de nu a fost un meteor care mi-a spus doar „Nevermore”, apoi s-a prezentat aşa, sunt fosta dragoste, a ta, au nu mă recunoşti, doar eşti întreg la minte, te fereşti?Sunt eu, acea suavă, trup, la suflet şi mai şi, te pup. Apoi a dispărut, de-atunci în Cişmigiu găseşti doar prunci.Mă aflu între Da şi Niet, între A şi N, două bune prietene, la fiecare apreciind şi detestând câte ceva. A spune N este rea, dar deşteaptă, N spune că A nu merită atenţie, iar situaţia este la mijloc.N nu este rea, nu este nici foarte deşteaptă, este pregătită, ceea ce este altceva, A este oarecum rea,o fi deşteaptă, dar eu am o teorie, răutatea este duşmana inteligenţei, adună diverse bacterii, le creşte apoi scoate mucegaiul şi ţi-l dă pe faţă, N este mai onestă, de aceea o şi respect mai mult, ce m-a deranjat era că făcea pe atotştiutoarea, iar atotştiutor sunt eu, pentru că sunt paranoic.Gorod DA, gorod NIET. Nici una nu are motive să mă iubească, m-am purtat destul de urât cu fiecare, mi-am permis multe în tinereţe, acum bătrânul lup îşi linge rănile, aşteaptă să fie mângâiat, se leagănă cu vise şi cu versuri. Viaţa mea a fost interesantă, încă mai este, mă simt inspirat, nu mă interesează cine mă citeşte, nu am prieteni, nu am nevoie de prieteni, cred în mine şi în familia mea, este tot ce-şi poate dori un om, prietenii sunt ca pescăruşii, vin şi pleacă. Un mare rateu a fost ingineria, nu am iubit-o, dar am respectat dorinţa tatălui meu, iar vremurile nu încurajau creaţia liberă. Nu aş fi fost agreat ca literat, iar profesor nu mă interesa să fiu. Nici politica nu m-a absorbit. Am fost un comunist idealist, fără pretenţii de a fi ideolog. Tu trebuia să te cuprinzi de acel farmec sfânt şi noaptea candelă s-aprinzi iubirii pe Pământ, dar n-ai făcut decât să porţi acelaşi greu blestem al pismei năruită-n morţi, eu n-am cum să te chem, ai fost pierdută de ani mulţi, nici tu nu ai aflat, acum zadarnic mă asculţi, un glob pe cer s-a spart, un glob ce ne-aştepta pe noi, un glob de aur greu, zadarnic cauţi în noroi amprenta unui leu. Good bye, my love , good bye, good bye, aufwiedersehen, te iert ca să te duci în rai, poţi lua chiar un poem, dar nu de mine va fi scris şi nici de Valery, poate să-l scrii cu propriul pix, be happy , my r.t. Tu ai impresia Tu ai impresia că lumea este alcătuită cum vrei tu, iar oamenii habar nu au de chestia asta. Lumea este alcătuită, vorba lui Engles, conform unei rezultante a voinţei tuturor membrilor societăţii, dar definiţia este simplistă. Rezultanta nu este o însumare aritmetică, nici o medie, este o ecuaţie cu multe necunoscute. De aici dezamăgirile, dar şi farmecul vieţii. „Din momentul în care îţi dai duhul, totul se desfăşoară în continuare cu o precizie mortală, chiar în inima haosului” (Henry Miller)...„ veneam pe câmpuri către casă. Era exact la jumătatea verii. Pajiştile fuseseră curăţate, venea la rând secara. În această perioadă a anului natura ne oferă un spectacol floral extraordinar – roşii, albe, roz, aromate flori de trifoi, pufoase, margarete obrăznicuţe, albe ca laptele şi de un galben-aprins la mijloc”(Hagi Murad – Tolstoi). „Biet nume, atât de hulit, în inima mea, ca într-un culcuş te voi păstra” (Will). Îmi aparţii doar în închipuire, tu exişti, dar mă scoţi din fire, iată, această tăcere la telefon, mă simt caraghios ca eroul Bellerophon, de disperare ce aş putea să-ţi răspund? Sunt ca o piatră spălată de multe ape pe prund, între noi totul e limpede, deşi eu văd întunericul, între noi este Nimicul, Feericul... Eu ruguri n-am aprins, am ars pe rug, eu n-am pus lumânări la căpătâiul unui ev defunct, eram o trestie, iar frumuseţea-n jur cu nuferii plutea şi pruncul Moise era în apropierea mea, era... Pe cine iubesc, nu mă iubeşte, pe cine eu nu urăsc, mă dispreţuieşte, dar eu iubesc, Doamne, acest trai imposibil, dezagreabil, oribil, poate că mi-e teamă de singurătate, o înjurătură mă face să merg mai departe, poate că nepăsarea sau mila, mă îndârjesc mai mult, decât sila,eu iubesc şi pe cei care nu mă iubesc, precum copacii loviţi de furtuni, care doar cresc. ... Un om a murit, pe mormantul lui au fost sădiţi un prun, un gutui, foşnesc cu glas de om, înfloresc, pe fluturi pluteşte un vis omenesc, din sufletul omului norii se duc tăcuţi ca şi omul, când omul e fruct. Un bolnav este adus de urgenţă Un bolnav este adus de urgenţă la chirurgie, acuzând dureri de inimă. Este deschis, chirurgul nu vede nimic în zona inimii, dar alături – o tumoare care palpita şi creştea văzând cu ochii.„ Nu mă pricep”, spune specialistul, era un mare cardiolog, îl închide pe bolnav, îl coase cu echipa sa, dar tumoarea creşte vertiginos, sala este neîncăpătoare, tumoarea umple spitalul, oraşul, vin avioane, elicoptere. Militarii trag în vietatea aceea, un monstru, în timp ce bolnavul zace liniştit pe masa de operaţie, nimeni nu-l bagă în seamă , îi este frig, se îmbracă şi vrea să plece acasă, dar agitaţia este de nedescris. Apare o fată pe nume KissPiss , îl ia de mână şi îi spune – ”Eu te voi conduce, totul este din cauza poluării”. Astfel , un alt specialist a salvat situaţia. Întrebare - „Ce s-a întânplar cu tumoarea aceea arborescentă?”. A fost un vis, dragii mei. Acum vin eu cu un mic test – aţi citit teoria relativităţii lui Einstein? Nu vorbesc de E=mc la pătrat, ci de teoria restrânsă şi de cea generalizată. Aţi citit ce a scris Homer, Shakespeare, Biblia (ambele Testamente), Rimbaud, Henry James, Kafka, alţi doi-trei autori, la alegere? Este suficient. Nu mai citiţi nimic, vă ajunge, restul strică. Iubirea nu are nevoie nici de aceste cărţi, dar pentru o conversaţie minim inteligentă ele sunt necesare. Concurenţa dintre femei şi bărbaţi este o prostie. Este vorba de complementaritate, nu de concurenţă, dar de vreo sută de ani chestiunea este pusă eronat. Pe unii admiraţia îi supără mai mult decât ura. Nici adoraţia nu este bine primită. Un inginer poate trăi fără poezie, dar trăieşte prost. Un poet trăieşte cum vrea el. In ziua de azi proştii sunt destul de inteligenţi. Imediat ce ai făcut o greşeală , află cine este vinovatul. Iubirea de aproape diferă de cea de departe (Gâgă). Rezervele de sinceritate s-au epuizat. Care loc trebuie plătit cu idei? Cine se roagă prea mult nu are timp să facă şi o faptă bună. Cimitirele sunt spaţii verzi, spre norocul ecologiştilor Un om Un om, o rădăcină, multe, apare Peter Pan, cine-l ascultă?El nu va creşte mare, Peter Pan, el se opreşte la optzeci de ani.Era sfârşit de august, fiind bolnav, m-am despărţit de alfabetul alef-tav, doar Nazarethul se zărea nainte, un cartier din Amsterdam, copil cuminte era doar Peter Pan, adică eu, muzeul negru îl păstra pe Dumnezeu, iar moartea se-odihnea-n fereastră, în două lumi s-au împărţit, cu viaţa noastră s-a întâmplat ceva, eu nu ştiu bine, un glas de porumbiţă ne alină, Veneţia era sau nu era, doar toamna-ncepe anul, haşana. Iar soarele e-n ochii mei, fierbinte astru, fără ochi, aşa cum nu există zei, nici Dumnezeu nu are loc decât în sufletul meu mut, cum pot să-mi neg eu sufletul, nicicând, dar după moarte-l împrumut altei făpturi. Adam – pământ.Ascult porunca lui Spinoza, nu râzi, nu plângi, nu osândeşti,mai lesne poate spune proza, viaţa doar s-o înţelegi.Iar fericirea nu-i răsplata virtuţii, falsei rugăciuni, ea este, strălucind, virtutea, minune este-ntre minuni. „Veneam pe câmpuri către casă.Era exact la jumătatea verii.Pajiştile fuseseră deja curăţate.Venea la rând secara” Din „Hagi Murad” de Lev Tolstoi. Veneam deci către casă, venea la rând secara, iar eu priveam c-un ochi la coasă şi se făcuse seara.Acasă eu veneam, călare, prin lanul larg, e grâu, secară, eu nu ştiam care-i cărarea, nu deosebeam grâu de secară, ş.a.m.d. „Tatăl meu a murit acum unsprezece ani ( n.n.al meu a murit acum 49 de ani). Pe atunci aveam doar patru ani (n.n.eu aveam 19). Nu credeam că voi mai auzi veşti de la el, dar iată că scriem o carte împreună”, este un text din Jostein Gaarder. Eu nu scriu o carte cu tatăl meu, deşi mi-l amintesc perfect, după o jumătate de secol. Nu pot scrie despre el, deşi a fost un om admirabil, îmi este prea aproape şi nu cred că un prozator adevărat poate reproduce, nici nu se recomandă, viaţa sa de familie. „Când vin să mă cuibăresc în braţele tale, mă întrebi uneori în ce epocă istorică mi-aş fi dorit să exist”, scrie Michael Ondatje. Ce pot să adaug? Un poet nu poate să urască frumuseţea. Fie o femeie frumoasă, ca aspect, fie frumuseţea interioară. Dar la fiinţele pe care Domnul, în nemila sa, le-a lipsit de ambele calităţi, ce poate iubi poetul? Ei, nepoetei,i-a trebuit puţin să tragă un picior unui edificiu iluzoriu, o dată, 18 luni, a doua oară, patru luni, iar el, veşnicul înamorat, de la marmoră vine cuvântul, s-a perpelit, săracul, o sută de ani, precum Chiron. Iubirea - o flacără de chibrit, pentru unii, un iad veşnic pentru alţii. Uneori este bună şi politica mea, se gândea struţul în nisipul fin, capul visează ce poate, ce vrea, în timp ce glonţul îl loveşte din plin. Ce-aş putea face când nu mai alerg? Doar să visez o oază în rai, acolo nu-s vânători, eu încerc să trec, moartea strigă – „ Struţule, stai!”. Dar vânătorilor nu le pasă de vis, o fi vânătoare şi-n paradis?... Un cântec frumos se risipea în aer, un nor colorat ca un vaer, în mod vădit nu e nici o ficţiune, nu se referă la ţuica de prune, încet luneca podişul din jur înspre oraşul pe nume Strasbourg, dar pşoate nicicând nu a mai fost mai viu atacul Marelui Fost, cineva trecu şi-l lovi puternic în faţă pe sfântul naiv şi cucernic, l-am văzut plin de sânge, apoi un cânt frumos se topea în aerul blând. Eu nu caut la marginea pădurilor triste rădăcini uitate, forme stranii, amintind de contorsionările nervilor istoviţi, gingaşe mâini, ipocrite mâini caută artificialul în câmpul acestei explozii de iarbă şi flori, de păsări devorându-şi prada. In mijlocul casei mele cresc macii sălbatici şi miresme de iasomie inundă pereţii albi, cei care nu vor să creadă, să vină, vor zări un dreptcredincios închinându-se unei gâze, vor zări un om citind cu voce tare o petală căzută. Este clar că A. îmi spune ce-i trece prin minte, dar gura păcătosului ADEVĂR GRĂIEŞTE, iar adevărul este că nu mă pot apropia de Graal. Adică absolutul, idealul, maximum(ul) realizării este departe. O fi moştenirea genetică insuficientă, munca, puterea de concentrare? Nu mă interesează dacă sunt geniu sau nu, întrebarea este prostească, mă interesează să scriu ceea ce este cel mai aproape de adevăr, iar adevărul este o noţiune metafizică, realiştii, meschinii, cei ce nu cunosc visul nu vor cunoaşte decât multe adevăruri, dar nici unul nu va fi ADEVARUL.Am învăţat ceva din corespondenţa aproape simultană cu N. şi A. - că există incompatibilităţi insurmontabile între unii oameni, indiferent de sex, ba chiar diferenţa de sex poate accentua această incompatibilitate. Mai bine, mai uşor poţi să te apropii de o necunoscută decât de o fostă cunoscută. Am constatat din nou că timpul este un mare ucigaş.Mulţi sunt acum ca şi morţi pot vorbi cu ei ca Richard III înaintea bătăliei, cu stafiile trecutului, ei nu mai există, chiar dacă trăiesc, chiar dacă vor trăi mai mult decât mine, timpul mă ucide şi pe mine, încet, ca o otravă cu efect lent. Este o concluzie foarte ne-optimistă, de aceea o părăsesc, de aceea consider că a te juca prea mult cu timpul este periculos. Nu sunt deloc nebun, dar pot mima nebunia, Esenin a spart oglinda. Dorian Grey a făcut ce a făcut, Balzac şi el, era el nebun? Dar Gogol? Dar Tolstoi? Evident, da,personajele şi scriitorii se amestecă într-o horă..a...nebunilor. Vechea mea prietenă Din veche prietenă a ajuns doar veche. De unde o prietenă scoate vorbe ca URA, VENIN? Intre bunătate şi răutate, ca şi între prostie şi deşteptăciune este o gamă mai largă decât universul. Mă uit pe stradă, caut oameni veninoşi, înveninaţi, mai rar se vede pe faţă. Fete tinere, frumoase, cochete se plimbă prin faţa ochilor, ar spune el aşa, şuierat – URA, VENIN? Dar buna mea prietenă spune. Eu, care îi respect şi acum memoria, a ei, cum era la 17 ani.. Cu ce lipsă de măsură, ca să nu spun mai mult, m-a căutat şi a insistat să plătească taxiul ca să vin s-o vizitez la hotel?. Ce să-ţi spun? După experienţa de acum resimt dragostea şi respectul pentru soţia mea, care habar nu are ce pramatie sunt eu. Dar pe A. o doare undeva. Nu o interesează. Normal. Ce plăcere i-ar face să desfacă vreo zece căsnicii, s-ar simţi puternică şi „pură”. Oricum experienţa corespondenţei cu ea a fost mai interesantă decât cu N. cea seacă. Niciuna nu este prea inteligentă, dar N. are o anumită cultură, care nu o face mai blândă, nu ştiu de ce. Ceva în familia lor este, totuşi, rău, avea, poate, dreptate V., în cartea sa. Nu mă mir că A. a întrerup relaţia, a procedat cum face deobicei, ca un afacerist, care nu vede folosul. O chestie de inteligenţă elementară. A înţeles că pierde timpul. Simţ artistic nu are nici cât o gâscă.Cultura şi-a terminat-o la şase ani, cu guvernanta. Iar jignirea pe care a încercat să mi-o aducă (sunt imun la reavoinţă) seamănă cu aceea a unui cunoscut care mi-a înapoiat o carte după ce a adus-o într-un hal de neimaginat. S-a supărat că i-am făcut observaţie. De altfel i-am trimis lui A. o carte de versuri, ar putea scuipa în ea şi să mi-o trimită înapoi. Ar fi un gest logic. Veşnicul profesor Trecând pe lângă un zid, O pasăre i-a căzut la picioare, Profesorul nu a rostit Cuvinte ce pot să omoare, Paralel cu zidul s-au dus Paşii lui de om cumsecade, Părea un Ulise sedus De propiile lui Ulisiade, Părea un Matusalem Înaintând prin moarte şi vremi. Profesorul nemuritor A venit pentru mine ceasul cel bun, Un semnal şi-am pornit ca un tren cu cărbuni, m-aşteptaţi, n-am să vin decât foarte târziu, v-am iubit şi mai cum, dar un timp n-am să fiu, poate-am luat pentru drum combustibil prea mult, mă consum în ridicul, zadarnic tumult, mă doriţi ca pe-o flacără blândă veghind un viitor mulţumit, ochiul meu suferind. Psalm De câte ori mi-am renegat fiinţa, mi-am revăzut copilăria-n vis, executat de propriile cuvinte, sufletul meu zbura în Paradis Ti-am respectat întotdeauna existenţa, Doamne de ce-ai tăcut mereu? Păcatele mi le priveşti cu-ngăduinţă, Păgânilor le laşi un zeu şi-un eu Iar versul Tu mi-l pui să spună Tot ceea ce trece prin perversă mintea mea, În timp ce buha nopţii îmi şopteşte „Joci pân-la capăt ori nu mai juca”. Poem pentru Madeleine S-au golit nopţile toate, Cufere cu galbeni , sparte, Se mai văd urmele dinţilor în pernă, Craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni Au crescut, şerpi leneşi, Madeleine, Se-nvârt palele, orele, zorii, Unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem Inainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus, nu se vede Nici un duh, cine poate, mai crede, Cine nu, se întoarce cu faţa La perete, în geamăt. Și-ngheaţă. Viaţa este o repetiţie Viaţa este o repetiţie înaintea morţii. Apoi, totul apare limpede, de parcă oamenii ar putea să planifice viitorul. Doi fluturi galbeni zboară spre cer, de parcă aurul urcă din fier, unul porneşte în larg, spre etern, altul coboară, fulgi galbeni se cern, astfel un zâmbet nu poţi să-l mai uiţi, alţii cerşesc pe la colţuri, desculţi, unul rosteşte cu înţeles, altul se bâlbâie, dar este ales, este Profetul, nu spune nimic, fraţilor, eu beau cafea la ibric. Al doilea An Nou. Îngheaţă Pontul Euxin. Iar Steaua Polară mai înaltă urcă peste văi. Fără de tine pot trăi, dar foarte rău, mai scriu un vers, iarba se pleacă ascunsă sub zăpadă. Îţi aminteşti de cafeneaua veche, colţ cu Doamnei? Scripcarii au dispărut de pe pământ, s-au dus în galerii cu noi şi noi tablouri. O fi şi marea un scripcar uitat pe mal? Iar scoicile murind, adaugă în adâncuri straturi fine de sidef. Eu am venit şi buzunarele mi-s goale. Pe lângă legea lui Ohm, din fizică, să avem legea lui Om, une Loi de l”Homme, spunea civea lângă o veche cişmea. „Omul care tremură are senzaţia că se multiplică”, scria Mugur cu scrisul său tremurat.„Umblă poetul şchiop pe sub ape”, scria Carmel despre Mugur.Iar Bierce spunea – „Nu fura, înşeală ... Imaginaţia este un mare depozit de fapte, stăpânit în comun de poet şi de mincinos”.„Lucurile absurde sunt singutele care ne pot fi agreabile, frumoase chiar, care ne dau haz , ne împiedică să murim de plictiseală”, scria, aparent, placidul France.„Norocul e o întîmplare, fericirea – o creaţie”, chiar Vlahuţă scria chestia asta.„ Libertatea este un soi de chin care se deosebeşte de închisoare” – T.S.Eliot. ”Dacă oamenii ar înţelege semnificaţia acestei opere de artă care este propria lor viaţă”, scria Tolstoi. „Arta este o minciună care ne face să vedem adevărul”, afirma Picasso. ”Prostia progresează odată cu progresul ştiinţei, ea nu se diminuează”- Kundera.„Inima e un copil nu prea deştept, dar nu-i uşor s-o înşeli” (Moshe Nadir) Victorie trudnică Victorie trudnică asupra bolii, pielea atârnă zbârcită şi deshidratată, în eprubetă plutesc microbii ucişi, tunarii, băieţi rumeni la faţă şi veseli, încarcă ţeava cu o ghiulea grea cât toate zilele vieţii noatre şi ochesc o muscă mare, hidoasă, urcată pe tavanul alb al unui spital, într-un colţ de lume plânge o lumânare uitată şu suflul exploziei o stinge, din case ies oameni speriaţi şi se bucură că sunt doar artificii pe cer... Am scris acest poem în urmă cu mulţi ani, după ce am vizionat „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, doi actori mari, Richard Harris, ea, nu ştiu exact, Rita Tushingham sau altă actriţă, film extraordinar. Iar de spital am avut şi eu parte de vreo zece ori... Am visat un om cu o pasăre pe umăr, pasărea era sufletul meu, uneori pasărea e Dumnezeu, se făcea că eram în cameră, uşa o deschidea Moartea – mătuşa, pasărea pe umăr tremura, omul din vis .... pe mine mă visa. Coperta 4. Boris Marian ---poza din borismarian.blogspot.com/ Născut în 1941, la 19 noiembrie, în Nordul Caucazului, a ajuns la Bucureşti în 1946, a absolvit Liceul Sf.Sava (Nicolae Bălcescu) în 1959, apoi studiile superioare în 1965, a debutat cu poezie în 1968, a publicat şapte volume de versuri şi trei de eseuri, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, prezent în două dicţionare de literatură română, unul al Academiei, celălat alcătuit de A. Sassu, în două istorii literare.Au scris despre el., în presă, Cornel Regman,Ilie Constantin, Gh. Grigurcu, Henri Zalis, Alex. Ştefănescu, Horia Gârbea, ş.a.Colaborează la reviste din România, Israel, Canada. .Este prezent într-o antologie alcătuită de poetul Radu Cârneci. . | index Acest text îţi aparţine: Poţi edita/corecta acest text. poezii poezii poezii poezii poezii poezii poezii poezii poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii poezii poezii CăUtare Agonia - Ateliere Artistice Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă. Copyright 1999-2003. Agonia.Net E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!