Părerea unui evreu din Galuth

Părerea unui evreu din Galuth
Scrisoare deschisă unor critici şi mai mult de atât

Există în mintea, uneori îngustă, a unor conaţionali ( sper că nici un evreu nu refuză să se considere conaţional cu alţi evrei, indiferent unde se află). Unii, totuşi,cred că a trăi în Israel, conferă un plus de valoare umană faţă de cei din Galuth, de cei care „de două mii de ani”, au fost umiliţi, rătăcitori. Dar aceşti bravi israelieni uită că marea majoritate, eu de asemenea, avem rude, nu una, nu două, poate zece şi mai mult tocmai în Eretz Israel, că inimile noastre bat pentru pacea şi siguranţa vieţii în Israel.In România vin destui israelieni, fac diverse activităţi, unii ajută la revigorarea economiei ţării de unde au plecat, cu unii suntem prieteni, cu alţii nu ne cunoaştem. Singura organizaţie a evreilor din România este FCER. Unii israelieni nu o cunosc, alţii nu doresc să o cunoască, considerând-o în mod cu totul aberant ca pe un „bastion” al comunismului. Deci, la 20 de ani de la „livoluţia” de la 1989, FCER apără în continuare idealurile neîntinate ale unui sistem care din 1960, chiar mai devreme, numai bine nu a făcut evreilor,cetăţeni români, ba a mai scos şi bani frumoşi pentru Alia. În ultimii ani, FCER se confruntă, pe lângă o diminuare a resurseor financiare, cu critici te miri de unde. David Kahana şi-a cerut scuze, până la urmă, falsul rabin Eli Caufman, colaborator al unuia dintre cei mai mari defăimători ai evreilor, negaţionist înverşunat, CVT,acum liderul HOR, Zeev Schwartz. Acesta din urmă a publicat recent în VIAŢA NOASTRĂ o filipică furibundă , acuzând FCER că nu repară monumentele funerare distruse la Cimitirul din Şoseaua Giurgiului, în octombrie 2008. Spune Z.Schwarz, pe care nu l-am cunoscut personal şi mă îndoiesc că evreii din România îl cunosc, deşi conduce o organizaţie a evreilor originari din România.- există peste 800 de cimitire, majoritatea în locuri unde nu sunt evrei, dar cele 13o de cimitire aflate în localităţi cu locuitori evrei de ce nu se întreţin?Înainte de a scrie asemenea critici, care , teoretic, par corecte, nu ar fi nevoie de o documentare, o statistică, o analiză cum, unde şi ce fonduri a alocat FCER pentru acţiunile de întreţinere, reparare a monumentelor, cimitirelor? In afară de fotografii, impresii ale oamenilor îndureraţi de această situaţie, nu am aflat de acţiunea ajutorării, sprijinirii financiare a acestor acţiuni de către oameni cu o stare materială de multe ori mai bună decât a evreilor din România.Chiar d. Zeev Schwartz a pus la dispoziţia FCER o sumă modică pentru reparare, urmărind modul de utilizare. Afirmă dumnealui, cu un iz de calomnie – israelienii nu dau bani pentru că nu au garanţia că banii se duc unde trebuie. Un exemplu, două ar susţine teza. Nimic. Orice donator are dreptul să cerceteze ce se face cu banii. Dar destui israelieni preferă să nu vină la sediul FCER, la Sinagoga Mare, nu se interesează de starea Templului Coral, unde s-au rugat părinţii, bunicii lor, ca să nu spun că nici trei lei pentru a-şi cumpăra revista, unica revistă din România, a evreilor, REALITATEA EVREIASCĂ, nu se grăbesc să-i scoată din buzunar. Talmudul spune că omul darnic, care ajută pe săraci găseşte raiul chiar şi pe pământ.
Unii nu cred. Să fie sănătoşi, dar a critica, fără probe, adeseori, este mai lesne şi apari ca un ... bun evreu. Unii ca Nati Meir, Eli Caufman
au de venit , cu voie, cu neştiinţă, cei mai buni susţinători, direct, indirect ai unor antisemiţi de care nu ducem lipsă în ţara „Doinei”.

Boris Marian
29 octombrie 2009

Un evreu din Ardeal

Un evreu din Ardeal a relatat

Doctorul Alexandru Marton s-a născut în 1927, la Topliţa-Mureş, a fost în lagărele morţii, mama sa a fost gazată la Auschwitz ( n.n. ce ar spune cineva care nu vrea să creadă că au existat camere de gazare şi nu de dezinfecţie?), şi-a pierdut tatăl la Mauthausen,, a fost eliberat de americani, în Austria. Revenit în România, absolvă Medicina la Tg. Mureş, iar în 1941 s-a stabilit în Israel, unde a fost medic primar ginecolog la spitalul Bikur Holim din Ierusalim. In 1998, a publicat pe propriile speze, cartea de memorii SPERANŢA (Ed.Minimum). Să parcurgem , cu inima strânsă ( cei care ştiu ce este compătimirea) aceast zguduitor document. Pe poarta lagărului de la Mauthausen, cândva o localitate de odihnă pentru turişti, era o inscripţie cu litere gotice – „Voi, ce intraţi aici, lăsaţi orice speranţă”, citat din Dante. Naziştii ştiau să preia din cultură până şi ceea ce umanismul, Renaşterea dăduse mai bun. Presiunea psihologică trebuia să fie maximă. Primul glonţ era cel al injosirii, cruzimii. Relatarea începe cu anul 1937, războiul, Holocaustul păreau nişte pericole prezumtive. Organizaţiile WIZO, HAŞOMER HAŢAIR, BETAR funcţionau, copiii beneficiau de atenţie, educaţie. Şcoala evreiască era la Miercurea Ciuc. In primăvara anului 1941, jandarmii unguri porecliţi „ Kakas tollas” (pană de cocoş) au apărut, după raptul Transilvaniei de Nord şi au trecut la evacuarea evreilor la Cluj. Era prima etapă, încă nu se prevestea finalul acestor acţiuni.Viaţa la Cluja fost relativ liniştită, desigur, fără facilităţile din locul natal. La începutul anului 1944, trupele germane au ocupat oraşul, iar în martie au fost evacuaţi evreii din zona gării.A existat şansa refugiului în România, pentru o sumă consistentă, dar tatăl, care, la fel ca majoritatea evreilor, nu bănuia ce se petrece cu evreii în lagărele germane a refuzat..In aprilie 1944, un conte austriac, locuitor în Ardeal, a povestit unui evreu cu care era în relaţii bune, tot adevărul despre Auschwitz, pentru că avea o rudă în grad mare, în SS. Comunitatea din Secuieni, evreii de acolo nu l-au crezut. La 10 mai 1944, marea majoritate a evreilor din zonă au fost trimişi la Oradea, iar de acolo la Auschwitz. Contele nu minţise. Deportarea a fost pregătită minuţios. La ănceput s-au organizat ghetouri înconjurate cu sârmă ghimpată, s-a format o poliţie internă, de evadare nici nu putea fi vorba. Promisiunea era – veţi merge într-un lagăr de muncă unde condiţiile vor fi mult mai bune. Autorităţile fasciste maghiare învăţaseră bine lecţia naziştilor. Din 24 mai 1944 a început transportul spre ... neant, adică, spre Auschwitz. Acela era lagărul promis. IN 1944, trăiau în Ungaria şi Ardealul de Nord 800.000 de evrei.Primele victime au fost cei trecuţi de 60 de ani. In Budaspesta circa 15.000 de evrei bogaţi şi-au cumpărat libertatea şi au ajuns în Elveţia. Reichul accepta bani pentru viaţa unui evreu, doctrina nu era atât de rigid respectată. Din partea evreilor, la toate gtransporturile spre Auschwitz, participa dr. Rezso Kasztner. Rolul său nu-i poate aduce vreo laudă postumă, deşi, cineva trebuia să trateze cu nemţii. Din ghetou spre Auschwitz, tot transportul era supravegheat de nazişti. Aceeaşi propagandă – veţi fi îngrijiţi, veţi munci pentru Reich. Negaţioniştii de azi ar avea material de ... documentare (falsă) Nu vom reda în continuare calvarul evreilor către moarte. Este greu de citit pentru un om care nu a trecut prin asemenea infern, ca să nu spunem despre cei care l-au trăit.

Boris Marian

De la Sebastian la Steinhardt

De la Sebastian la Steinhardt

Postumitatea lui Sebastian a înregistrat uluitoare schimbări de receptare din partea cercetătorilor și cititorilor români și evrei. Jurnalul său, publicat abia la cinci decenii și mai bine de la accidentul mortal din 1945 a fost primit ca o revelație, deși se știa destul de mult despre trecutul legionar al unei generații de străluciţi intelectuali. Nu se știa prea bine despre relațiile strânse dintre Sebastian și colegii săi de generație, ca și despre fascinația pe care a exercitat-o Nae Ionescu asupra tânărului venit din Brăila și lansat în lumea jurnalistică și scriitoricească a Bucureștilor. Marta Petreu scrie un studiu pertinent și deloc părtinitor, „ Diavolul și ucenicul său – Nae Ionescu și Mihail Sebastian” ( Ed. Polirom-2009). Șochează două aspecte – Nae Ionescu apare ca Diavolul, ceea ce ni se pare o supralicitare, dar poate fi acceptată, apoi concluzia, în fond firească, îmbrățișarea ideilor extremiste de către „necoptul” jurnalist Mihail Sebastian. Pentru cei care știu că fasciștii italieni au avut pană la un moment dat susținători și chiar membri evrei, așa zisul „fascism” al lui Sebastian nu mai apare ca un element de surpriză. Mussolini a fost tolerant cu evreii din Italia până prin anii 1938-1939, când Germania nazistă a devenit o putere dominantă în Europa. Nici dictatorul Franco nu a dus o politică antisemită, iar Spania a oferit o șansă de salvare multor evrei refugiați din Germania și din teritoriile ocupate. Problema se pune cu antisemitismul mișcării legionare, astăzi negat cu vehemență de falșii istorici ai mișcării. Sebastian ca evreu nu putea să aibă ceva comun cu această mișcare și nici nu a avut. Ruptura cu mentorul său, din 1934 se explică și prin acest aspect, deși replica lui Sebastian nu se referă la legionari. El scrie „De două mii de ani” pentru a-și clarifica problema identitară, prin respingerea antisemitismului, care la Nae Ionescu era teoretizat de pe poziții creștin-ortodoxe. Nu putem să-l acuzăm pe Sebastian că și-a iubit binefăcătorul care l-a ajutat la început, l-a introdus într-o lume a dezbaterilor , dar nici nu-l putem lăuda. Slăbiciunile sunt omenești , dar nu pot fi luate ca exemplu. Suferința sa a fost de două ori mai mare. Ca evreu și ca evreu refuzat de propria dorință de a se asimila unor idei care nici nu erau democrate. Gabriel Liiceanu a scăpat din vedere două aspecte , când a spus, „Sebastian, mon frere”. Liiceanu nu a iubit ideile comuniste, deci a avut de suferit ca intelectual care refuza totalitarismul. In al doilea rând, el nu s-a născut ca adversar al comunismului, în timp ce Sebastian avea , conform legilor rasiste, un stigmat din naștere. Mare diferență. De ce îl punem pe Sebastian alături de Nicolae Steinhardt? Apreciat pentru talentul și cultura acumulată, inteligența indiscutabilă, adulat în mod exagerat numai pentru că a devenit monah, ceea ce ar duce la ideea că toți monahii sunt sfinți, Steinhardt a ajuns mai departe decât Sebastian. El s-a înfrățit nu numai cu credincioșii creștini, ceea ce nu este prima oară pentru evrei, ar fi de amintit mii și mii de cazuri de-a lungul istoriei și în multe țări , cu atât mai mult că Biblia creștină are la bază Tora, alte două cărți, iar Evangheliile fiind, ca număr de pagini, sub cele al Vechiului |Testament, cam de cinci ori mai puține. Steinhardt s-a înfrățit, din cauza terorii din închisorile comuniste cu legionarii care, în libertate, nu credem că ar fi fost atât de toleranți cu evreul Steinhardt. Să nu fi știut Steinhardt de pogromul de la București,din ianuarie 1941, de propaganda antisemită a mișcării din anii 3o? Nu credem. Că vin falșii istorici și afirmă pe dos , nu ne interesează. Ideologia mișcării era extremist-naționalistă, iar cei vizați ca „alogeni” ce trebuiau să părăsească țara erau în primul rând evreii. Deci, Steinhardt, cu bună știință a închis ochii și a spus, probabil, comunismul este mai rău, legionarii sunt mai buni. Nu putem înțelege acest mod de gândire. Sebastian nu a ajuns la acest mod de compromis.Nimeni n-ar spune „ Steinhardt, mon frere”, pentru că monahul de la Rohia a murit „fericit”. Nu putem aprecia sentimentele sale, dar nu le admirăm. Mă refer la evrei. Una dintre cauzele antisemitismului este, indubitabil, refuzul evreilor de a se lăsa asimilați, nici cu binele, nici cu forța. Desigur, asimilarea ca fenomen a existat, există. Dar evreii nu au de gând să dispară, în timp ce sute de popoare mici și mari au dispărut prin exterminare, asimilare.
Boris Marian Mehr

Profetul Mohammed

Invăţăturile Profetului Mohamed

Fără semnătură, Editura Antet pune la dispoziţie, cui doreşte, o broşură despre islamism, care pare pătruns de ideea eticii şi a păcii. Să vedem ce scrie. „Ai încredere în Dumnezeu, dar legă-ţi cămila. Cele mai mari crime sunt a-l numi Dumnezeu pe altul, de a-ţi jigni mama şi tatăl, de a-i ucide pe semenii tăi, de a-ţi lua viaţa şi a jura strâmb”. Foarte corect, seamănă cu Decalogul, de s-ar respecta nu am vedea terorişti islamişti. Sunniţii ( de la Sunnah – faptele şi învăţăturile Profetului) recunosc „Cele şase învăţături drepte”, şiiţii ( de la Şia – credinţă) recunosc „Cele patru cărţi”. Cum se explică masacrele pe care şi le provoacă reciproc, inclusiv războiul dintre Iran şi Irak, din anii 80? Profetul Mohammed a fost un personaj istoric, spre deosebire de Moise şi Iisus, despre care s-a scris la modul hagiografic, s-a născut la 20 august 570,la Mecca, a făcut parte dintr-un trib familial, ţi-a pierdut părinţii, a fost crescut de un unchi, a cunoscut sărăcia, a fost la un moment dat păstor, cam cum a fost şi regele David, căruia.îi cunoştea istoria. Avea o fire cumpătată, spirit de dreptate, a făcut parte dintr-o ligă ce făcea dreptate în haosul ce domnea în Arabia acelor vremuri.De menţionat, că pe teritoriile locuite de arabi, se aflau şi creştini, evrei, secte, unele, ,monoteiste.Unchiul i-a găsit o văduvă bogată care l-a iubit pe Mohammed, o chema Khadija, era cu cincisprezece ani mai în vârstă, dar căsnicia lor a durat 26 de ani, până la moartea iubitei soţii. Se ocupat cu negustoria, dar era şi un lider spiritual, a rezolvat paşnic conflictul legat de reconstrucţia Kaabei, un bloc negru, se bănuieşte a fi un meteorit sau o piatră zvârlită de explozia unui vulcan, la mare distanţă. A adopta ca fiu pe un sclav, Zaid.grija sa era îndreptată spre orfani, sclavi nedreptăţiţi, sărăcime, văduve fără mijloace de trai El aminteşte cumva de Iisus Christos.. Pe Muntele Hira se ducea să mediteze, într-o peşteră, obicei care îl pregătea pentru misiunea de a fi Profet. Acolo, a auzit el vocea lui Dumnezeu care i-a poruncit să predice credinţa. (Sura 26 din Coran).. L-au susţinut în devenirea sa ca purtător al Cuvântului Domnului, comparat cu Moise, nevasta sa, Khadija, vărul Ali, prietenul Abu Bakr. Aceştia vor deveni , mai târziu, purtătorii cuvântului profetului. Lupta împotriva idolatriei, a cultului pentru Kaaba, care făcea parte din panteonul politeist al arabilor, i-a atras duşmănia concetăţenilor din mecca, viaţa sa era în pericol. La 2 iulie 622, Mohamed , însoţit de numeroşi adepţi fuge din Mecca la Yathrib., moment rămas în istoria islamismului sub denumirea de Hegira. Chiar denumirea oraşului s-a schimbat în Medina, de la Medinat-ul-Nabi ( Oraşul Profetului, a se observa că în ivrit, Medinat înseamnă Stat). După opt ani de lupte, Mecca a recunoscut noua religie, după care , fulgerător întraga Arabie a primit cu bucurie mahomedanismul. Profetul a murit îîn anul 633, la vârsta de 63 de ani, la 11 ani după Hegira, care este anul întâi al calendarului musulman. Primul său înlocuitor a fos Abu Bakr. Curios, unul dintre creditorii care nu a mai primit datoria de la mahomed a fost un evreu. Termenul de mahomedanism nu este acceptat de credincioşi, ei spun Islam . adică o supunere absolută faţă Dumnezeul Unicv. Fără îndoială, Mahomed a preluat monoteismul de la evrei şi nu de la creştini, care au pe Iisus Crhristos. Musulmanii nu recunosc vreun fiu al Domnului. Salutul tradiţional seamănă cu cdel iudaic Salam Aleikum, ca şi Şalom Alehem, cuvântul Assalam având rădăcină comună cu Islam şi musulman. Musulmanii au respins funcţiile preoţeşti, dar au înfiinţat altele, mai influente. Au recunoscut că profetul Mahommed a fost premers de profeţii recunoscuţi de evrei şi creştini, dar că el a readus puritatea credinţei. Ei nu recunosc păcatul loriginar, dar cred în nemurirea sufletului. Raiul este deschis nu numai musulmanilor, ci tuturor oamenilor cinstiţi, credincioşi în faţa Domnului, deci şi evreilor, creştinilor. Se scrie în cartea discutată aici, că Islamul nu propovăduieşte războiul de agresiune, doar cel de apărare.”Dumnezeu nu-i iubeşte pe agresori”, spune Coranul. Masacrele împăratului bizantin Iustinian şi şi..rîzboaiele religioase ale
Lui Clovis (Louis I) au avut loc cu mult înaintea lui Mohammed. Atunci când a intrat în ierusalim Califul Omar era însoţit de Patriarhul Sofronie. Era în anul 637. In schimb cruciaţii au provocat măceluri greu de descris, când au intrat în Ierusalim, este un adevăr istoric. Au fost ucişi peste 70.000 de oameni nevinovaţi. Musulmanii nu au obligat alte popoare să se convertească , ci le-au pus un impozit numit jiziah, după care fiecare religie era respectată. Numeroşi nemusulmani au ocupat funcţii publice din cele mai înalte, inclusiv evrei. După 500 de ani de ocupaţie musulmană a Egiptului, numai 50% din populaţie era de religia lui Mohammed, restul erau de diverse religii. La fel şi în provinciile Indiei din Evul Mediu. Femeia nu este dispreţuită în Islam, ea este protejată de agresiune, de sărăcie, dar nu i se trec cu vederea slăbiciunile care aduc daune familiei. Egalitate şi fraternitatea se află la loc de cinste în Islam. Poligamia nu a fost inventată de musulmani, ea era practicată din antichitate de alţi credincioşi, inclusiv evrei, iar Mohammed nu a fost poligam. INvăţăturile lui Mohammed se aseamănă mult cu Decalogul şi Mityvoturile evreilor, de unde şi dovada că Profetul a studiat iudaismul, ceea ce nici nu era greu. Erau destui evrei în zona Arabiei. Regulile de curăţenie a trupului sunt asemănătoare ...celor...din Talmud. „O dsoţie virtuoasă este cea mai mare avere a unui om”, spune Coranul şi cine nu ar fi de acord cu asemenea aserţiune?
Se naşte întrebarea – când şi de ce s-a născut această ură , care nu poate fi rasială, deoarece arabii şi evreii antici au avut aceleaşi rădăcini? Desigur, factorul politic a fost determinant. Nacceptarea Independenţei Statului Israel, respingerea categorică a idealurilor sioniste au dus la o falsificare a însăşi esenţei Islamului. Evreii nu au trâmbiţat nicăieri un război contra musulmanilor sau a creştinilor. Când vor înţelege liderii extremişti ai islamicilor că evreii pot fi priviţi ca nişte fraţi reveniţi la matcă. Este oare teritoriul Israelului comparabil cu teritoriul pe care locuiesc cele peste 150 milioane de arabi sau cele peste un miliard de musulmani nearabi? Este Ahmadinedjasd un bun musulman, dacă propagă ura faţă de oameni care nu i-au pus în poericol existenţa , nici a lui, a poporului său? La această întrebare numai politicienii,inclusiv cei din ţările dezvoltate, SUA, Rusia, Uniunea Europeană, China, Japonia ş.a. pot să răspundă.
Boris Marian

Amos Oz

Amos Oz revine

Reamintim câteva date biografice ale unuia dintre cei mai importanţi prozatori israelieni contemporani, Amos Oz. S-a născut în 1939, la Ierusalim, părinţii veneau din Rusia şi Polonia. La vîrsta de 15 ani, după moartea mamei sale, se stabileşte într-un kibuţ, Hulda, appoi absolvă Filosofia la Universitatea din Ierusalim , revine în kibuţ, pe care îl părăseşte în 1986, pentru a se stabili în oraşul Arad, vechi centru urbanistic, cu mărturii din antichitate, aflat pe ţărmul Mării Moarte.A publicat volumul de proză „Acolo unde urlă şacalii” (1965), romanele „Altundeva, poate” (1966), „Soţul meu, Michael”(1968),
„Pacea perfectă”(1982), „Cutia neagră” ( 1987), distins cu Premiul Femina Etranger, „Fima” ( 1991), „Să nu pronunţi noapte” ( 1994), „Pantera din subterane” (1995), „ Aceeaşi mare” ( 1999), „Poveste despre dragoste şi întuneric”( 2002), povestirea „ In inima pădurii”, eseul „Cum să lecuieşti un fanatic”, volumul de povestiri „ Scene din viaţa de la ţară” (2009). Unele dintre aceste cărţi au apărut şi în limba română, fiind recenzate şi în „Realitatea evreiască”. A fost distins cu premii în Israel ( chiar Premiul Israel) , Germania ( Premiul Heinrich Heine), România (Premiul Ovidius), Spania, Italia, a fost nominalizat de trei ori pentru Premiul Nobel. Chiar ţi în acest an, când a fost preferată Herta Mueller. Participant activ la războaiele din 1967 şi 1973, Amos Oz este un militant pentru pace, fără a face concesii faţă de condiţia sa de evreu israelian. Romanul „Rime despre moarte şi viaţă”, apărut la Humanitas , în 2009, pe care îl prezentăm aici, pe scurt, este o meditaţie asupra condiţiei scriitorului în lume. Acţiunea se petrece în Tel Aviv, în zilele noastre, într-o atmosferă destul de tensionată de riscurile unor atacuri teroriste, iar personajul central, scriitor, imaginează o lume paralelă cu această realitate, în care diverse personaje, o chelneriţă, un tânăr poet, un funcţionar mărunt, un şomer, un bolnav se perindă, devenind o realitate în oglindă. Cartea pare scrisă de un poet modern, acţiunea este difuză, aşa cum ai vedea în ceaţa unui noiembrie umbrele trecătorilor, urmărite de gândul celui care priveşte. Cartea se încheie cu o descriere a personajelor, ca într-o piesă vizionată în ordine inversă. Un roman original, pentru iubitorii rafinaţi de literatură bună.
Boris Marian

Domnului Coja

SCRISOARE...DESCHISA...DOMNULUI...Coja Dialoghez cu Dumneavoastră din considerentul simplu că orice dialog este mai bun decât o tăcere nerodnică.Din numeroasele întrebări pe care mi le-ați pus,prin Internet, am să încerc să vă răspund succint și sistematic , după cum urmează. Inainte de războiul cu URSS, politica statului român față de evrei a evoluat în sens negativ, adică , de la recunoașterea drepturilor cetățenești , prin Constituția din 1923, au urmat mișcările studențești, cuziste și legionare care au recurs și la sloganuri antievreiești, apoi guvernul Goga-Cuza a decretat în ianuarie 1938 legi antievreiești care limitau drepturile cetățenilor români de etnie evreiască, probabil sub influența Germaniei naziste. Regele Carol II avea alături pe Elena Lupescu, evreică de mult convertită, dar criticile la adresa monarhului aveau o clară nuanță antievreiască. Ion Gigurtu, prim-ministru în vara lui 1940 a intensificat politica antievreiască, iar generalul Ion Antonescu a devenit șef al statului, cu sprijinul mișcării legionare, care nu și-a exprimat niciodată simpatia pentru alogeni, dar în special pentru evrei, indiferent că erau cetățeni români sau de altă cetățenie. Această discriminare a creat în masa evreilor o repulsie față de mișcare și față de organele statului care practicau politica antievreiască. In vara lui 1940 , României i se smulg teritorii sub „oblăduirea” lui Hitler și Stalin – cele mai mari – Nordul Ardealului, Basarabia și Bucovina de Nord. Paul Goma și alții susțin că evreii nu numai că s-au bucurat , dar au și ucis, batjocorit militari și civili români din aceste zone. Eu nu pot spune ce şi cum a fost, dar orice generalizare este o abatere de la adevărul istoric. In Evul Mediu, dar și în secolul XX, un copil ucis în condiții neexplicate era considerat o jertfă a pentru pregătirea azimei. La fel s-a generalizat un fenomen greu de crezut, în cazul evreimii din România Mare. Eu am avut bunici, negustori din partea mamei și ai tatălui, care nici nu voiau să audă de comuniști. Probabil că știți despre deportarea „burgheziei” din Basarabia, Bucovina în interiorul URSS, Siberia, Asia Centrală, printre care și evrei. Iar evreii mai săraci ( unii cred că evrei săraci nu există) aveau două motive să se bucure pentru venirea „eliberatorilor” sovietici- social și etnic. Comunismul promitea libertatea, egalitatea, fraternitatea ca și Revoluția Franceză din 1789. In armata sovietică, în mișcarea de partizani condusă de NKVD erau și evrei, cetățeni sovietici.
Mareșalul a făcut, vorba lui Talleyrand, nu numai o crimă, dar și o greșeală catastrofală – a identificat pe toți evreii din Basarabia, Bucovina, Nordul Moldovei cu bolșevicii, a declarat că el luptă cu iudeo-bolșevismul și nu cu statul care a cotropit în 1940 estul României Mari. Alianța cu Hitler l-a costat viața, iar Transnistria nu a fost un loc de refugiu pentru evrei, ca și Trenurile Morții , ci un mijloc de a diminua numărul evreilor prin distrugere fizică. Aici nu se pune în discuție terminologia, numărul jertfelor. Filderman și Sef Rabinul Al. Șafran nu au negat niciodată, dar niciodată faptul că în anii 1941-1944 au fost uciși, au murit în condiții inumane evrei din România și din Ucraina sub autoritate antonesciană. A la guerre comme a la guerre, domnule profesor Ion Coja, aici putând să-l amintesc și pe profesorul Gh. Buzatu, dar legile internaționale pedepsesc crimele împotriva civililor. Legile nu se aplică, este adevărat, dar ele există. Bunicii mei, împușcați pe Bug de militari germani ( nu erau români, dar au fost și execuții conduse de militari români) nu luptau împotriva nimănui, au fost duși din Cernăuți, administrat de români și uciși fără nici o învinuire. Mișcarea legionară nu a fost judecată la Nuernberg, pentru că nu a condus un război, dar Ion Antonescu a fost judecat la București pentru crime de război, adică uciderea civililor. Desigur, dacă Hitler ar fi câștigat războiul, alta era soarta lui , ca și a lui Antonescu. Filderman și Șafran au dorit să sublinieze faptul că Antonescu nu a permis Germaniei să intervină în politica sa față de evrei, ca și faptul că din toamna lui 1942 tot Antonescu a oprit deportarea evreilor în Transnistria și , mai târziu, a permis chiar întoarcerea unor copii, oameni bolnavi , în România.Tot el a permis o serie de transporturi „ilegale” pe vase uzate și de mare risc a unor evrei , în Palestina, spre nemulțumirea Angliei. Este altă față a politicii antonesciene, după ce războiul „fulger” devenise un război de uzură. Deci – să nu ne speriem de terminologie, nici Holocaust nu este termenul potrivit, corect este Shoah, care în ebraică înseamnă catastrofă, mult mai exact sub aspect semantic, iar cifrele date în Raportul Wiesel ( el însuși criticabil pentru acel necontrolat „ România a ucis”, la fel ca și Hanna Arendt care a greșit declarând România cea mai antisemită țară, ceea ce este o mare prostie) sunt absolut discutabile, 280.000-380.000. Chestiunea este că evreii nu au trădat interesele României, nu au adus comunismul, nu au fost Satana, nu au fost toți bolșevici, securiști, nu s-au agățat singuri în cârligele de la Abatorul din București, nu au fugit toți în Palestina, URSS, SUA, nu complotează prin masonerie și alte organizații oculte împotriva omenirii, nu au provocat criza mondială, nu se poartă ca naziștii cu populația palestiniană, nu L-au trădat pe evreul Isus Christos, nu beau sânge de creștin, etc. Chestiunea este mult mai complicată. Antisemitismul are o explicație foarte clară – evreii nu sunt iubiți și nu au fost iubiți numai pentru că nu s-au asimilat, nu au dispărut, ca alte popoare mai mari sau mai mici, trăind 2000 de ani într-o Diasporă în care nu și-au pierdut identitatea religioasă și tradiția. Armenii, care se află într-o situație asemănătoare, au un atu – sunt creștini, dacă ar fi păstrat religia veche, nu știu care, ar fi avut exact soarta evreilor. Este o părere personală. Cu bune urări și oricând deschis la dialog. BORIS MARIAN

Andrei Marga

Andrei Marga – „Fraţii mai mari”
Un act ecumenic de rezonanţă

Apariţia la Editura Hasefer a cărţii profesorului universitar dr. Andrei Marga, „Fraţii mai mari. Intâlniri cu iudaismul” se constituie într-un act ecumenic remarcabil , în acest an editorial şi nu numai. „Un mare erudit, un gânditor profund şi original, un om preocupat nu doar de studiul istoriei, ci mai ales ca mijloc indispensabil salvgardării omenirii”, scrie Preşedintele FCER dr. Aurel Vainer despre autor, în Cuvântul Înainte al cărţii. Insuşi titlul cărţii face trimitere la spusele Papei Ioan Paul al II-lea, care se referea la evrei, la rolul lor în apariţia creştinismului. Un impresionant material bibliografic, note de subsol, stau mărturie unei elaborări de înalt nivel, rolul redactorului cărţii Andreea –Maria Moisescu nefiind deloc neglijabil. Citate revelatoare sunt aduse în atenţia cititorului – „ In faţa lui Dumnezeu sunt astfel ambii, iudeul şi creştinul, lucrători la aceeaşi operă”(Franz Rosenzweig), „Evreii au fost primii care l-au acceptat pe Iisus, iar evreii nu sunt singurii care nu-l recunosc” (Conciliul Ecumenic din 1962) In continuare autorul scrie –„ Lumea creştină a luat târziu în seamă osmoza în care se afla inevitabil cu iudaismul.”. Primul studiu din volum se referă la Hannah Arendt(1906-1975) filosof de seamă, cu o carieră sinuoasă şi concepţii contradictorii, dar , incontestabil, strălucit susţinute. „Puţini filosofi au fost supuţi atâtor multe dileme”, scrie Andrei Marga. O fascinantă corespondenţă a avut loc între studenta de 19 ani venită din Konigsberg şi profesorul ei, Martin Heidegger, care avea 36 de ani, iubirea lor depăşind graniţele timpului şi ideologiilor.dar conflictul era inevitabil. Nici Heidegger nu era desigur, un nazist propriu zis, avea liberatea de gândire neafectată de canonul absurd al antiumanismului , iar Hannah Arendt era o gânditoare care nu a uitat niciodată moştenirea iudaică, deşi avea o uluitoare deschidere în mai toate chestiunile „fierbinţi” ale filosofiei. Spre a nu compromite relaţia dintre ei, Heidegger a transferat-o pe Hannah Arendt la catedra lui Karl Jaspers, filosof evreu, de prestigiu comparativ cu al său. Astfel a intrat în istoria acestei discipline, corespondenţa dintre trei mari nume. Arendt a scris un studiu despre una dintre fiicele lui Moses Mendelssohn, Rachel,care, se ştie s-a convertit. Se pune problema asimilmului, convenţiilor sociale şi religioase. Prin studiul „Originile totalitarismului” , ea a introdus un nou mod de abordare a acestui tip de sistem, deferit de tiraniile cunoscute în istorie.Ea este totodată o ilustră reprezentantă a filosofiei politice., scriind , în ultima sa lucrare despre filosofia politică a lui Kant. A avut numeroşi discipoli, evrei, creştini. Un spirit ecumenic a fost Leo Baeck , rabin în Germania, în timpul nazismului, cu cartea sa „ Paulus, Fariseii şi Noul Testament”. Fariseii au fost prezentaţi în istorie în culori false, ei erau depozitarii undei vechi învăţături, iar poziţia lor nu a fost de la început negativă faţă de Isus. Ei au fost apărătorii unei dogme, dar nu au cerut sacrificiul uman. Biserica recunoaşte tot mai mult unitatea Bibliei, în timp ce evreii au răams cu unicitatea Tanahului. Punctele de vedere nu sunt divergente, ci complementare. De asemenea există tendinţa de istoricizare a celui care a fost Isus Chrsitos, despre care scrie şi Hans Kung, autorul „Iudaismului”, carte publicatră tot de Ed. Hasefer, criticată de unii.
O altă temă este „Iudaismul şi creştinismul- rădăcini comune ale Europei”, o temă generoasă, care permite înlăturarea unui între eşafodaj antievreiesc, construit de fanaticii propovăduitori ai urii dintre creştini şi evrei., inclusiv de Inchiziţia Evului Mediu. Avem de a face cu tripticul istorico-cultural Ierusalim-Atena-Roma, fără de care civilizaţia europeană nu poate fi înţeleasă. „Emanciparea, asimilarea, disimilarea”, alt capitol incită la interpretări şi exemplificări. Aici Spinoza, Mendelssohn, Kant sunt la loc de cinste. De asemenea Hegel, care a a criticat în parte evoluţia ideii de stat la evrei, dar a elogiat rolul lor de cevilizatori. Nazismul s.a dovedit în teorie şi în practică o aberaţie, prin lipsa de respect pentru tradiţia şi civilizaţia umană. In articolele sale, Andrei Marga se referă la Rosenzweig, la istoria biblică a evreilor, la originile intelectuale ale Israelului( frumos titlu), la Kabbala, Maimonide, influenţa acestuia din urmă asupra gândirii lui Thoma d”Aquino, Meister Eckhart, Dintre recenzii amintim pe cele ale unor cărţi semnate de Liviu Rotman, Carol Iancu, D. Settembrini, A. Hillgruber, Y.Yovel, A. Polonski, E. Goodman-Thau, cărţi despre istoria evreilor în timp de pace, ăn timpul Holocaustului. Mai citim interesante dialoguri al autorului cu Rabinul Rene Samuel Sirat, alţi autori de cărţi, din istoria iudaismului.
Aprecierile Preşedintelui FCER, dr. Aurel Vainer nu sunt exagerate.
Boris Marian

PS Lansarea căţii lui Andrei Marga a avut loc la casa de Comerţ şi Industrie a României, în ziua când avea loc şoi inaugurarea Memorialului Holocaustului din România, 8 octombrie 2009.

Prozatori israelieni

La Clubul JCC Bucureşti despre prozatori de limba română din Israel

In data de 22 octombrie 2009, ne-am întâlnit, iubitori de cultură, literatură şi am discutat despre prozatorii de limba română din Israel. Subiectul este mai vast decât o permitea timpul alocat, dar vom încerca o „panoramă” a acestei proze care face parte integrantă din literatura română, indiferent de ceea ce gândesc unii istorici literari.Unii s-au afirmat încă dinainte de Alia, în ţara de origine, alţii au început să scrie în Israel, unii fac parte din Uniunea Scriitorilor din România,alţii
Numai din Asociaţia Scriitorilor de limba Română din Israel, dar valoarea unui scriitor nu este determinată de apartenenţa la o organizaţie sau alta, ci de mesajul conţinut în creaţia sa. Consultând Internetul nu am găsit multe informaţii pe tema propusă. Reţinem , totuşi, romanele lui Mirel Brateş, „Zaţ”, scris în România şi „Israel fără horoscop”, roman publicat la Ed. Hasefer. Interesant prin relatarea unor episoade din viaţa în România şi în Israel, romanul conţine şi un portret, după opinia noastră,pe nedrept caricaturizat, al fostului Şef Rabin dr.Moses Rosen. Mai este prezent, pe Wikipedia, cei care se ocupă cu Internetul, cunosc acest mijloc de informare, prozatorul ajuns la vârsta de 88 de ani ( n. 22 ianuarie 1921, Moineşti - Bacău), Alexandru Sever, locuitor al Bershevei, plecat din România în 1970. Dintre cărţile sale, peste 15, începând cu anul 1955, menţionăm ultimele , „Cartea morţilor” (Ed.Cartea Românească – 1995), despre Holocaust, „Inventarul obsesiilor circulare” (Ed. Apostrof-Cluj, 1999), carte de aforisme, „Insomniacii” ( Ed. Hasefer – 2000), roman în două volume. In general scrisul lui Alexandru Sever este amplu, cu o mujltitudine de personaje, situaţii, dar există un personaj central şi o idee care cristalizează masa narativă. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România în 1977 şi în 1986, pentru proză şi, respectiv pentru dramaturgie, ca şi alte premii, printre care „Aderca” în 2003. Este decanul prozatorilor din Israel, înaintea sa, în literatura de limba română fiind, ca vârstă Mircea Mircu, jurnalist şi prozator, decedat cu puţin timp în urmă şi criticul Iosif Eugen Campus, fost profesor la Liceul Sf. Sava, fost decan al criticii literare în Israel. Nu ar fi greşit să-l considerăm scriitor şi pe specialistul în Cabala, Moshe Idel, originar din Piatra Neamţ, unul dintre cei mai competenţi în mistica iudaică, după Gerschom Sholem. Shlomo Leibovici Laiş, fruntaş sionist, ne-a lăsat o frumoasă carte „ Între legendă şi realitate” ( Tel Aviv -1996) despre lumea hasidică. Un autor, din păcate, aproape uitat este Ludovic Bruckstein, care a publicat în anii 8o, la Tel Aviv patru volume extrem de interesante de proză scurtă şi dramaturgie, despre actualitate , ca şi din mediile hasidice, lăsate în urmă, de contemporanii noştri. Ion Cristofor, un prieten al scriitorilor evrei, a vizitat în mai multe rânduri Israelul şi a publicat trei volume despre confraţii săi din Ereţ . Volumele au apărut la Cluj, în 2004. menţionăm numai numele, o parte dintre ele – B Abermasn, Em Aczel, Mircea Aristide, Itzhak Artzi, fruntaş sionist, I. Aurescu, I. Avian, Gabriel Ben Meron, specialist în anestezie chirurgicală, Marlena Braester, Petre Cioclu, Iudit Coman, Shlomo David, Carol feldman, actor, jurnalist, Mircea Gorun, Eugen Iacob, Iulius Iancu, Alexandru marton, supravieţuitor la Holocaustului, Eliezer Palmor, fost ambasador, Sadi Rudeanu, umorist, Adam Simantov, Teşu Solomovici, jurnalist, Dorel Şora, Baruch Tercatin, colaborator al FCER, fruntaşul sionist AL Zissu, personalitate remarcabilă, deţinut în închisorile comuniste, care a apucat doar două luni să trăiască în Israel, după eliberarea din 1956.
Singurele surse importante de informare generală asupra scriitorilor de limba română din Israel sunt cele publicate la Ed. Hasefer, în 1997, de Solo Har Herescu, „Generaţia confruntărilor” ( ediţie bilingvă, engleză- română) interviuri cu scriitorii reprezentativi şi, respectiv, „Scriitori israelieni de limbă română” , antologie alcătuită de George Bălăiţă. Vom cita doar câteva nume, din lungul şir, toţi , oameni de talent şi bună cunoaştere a nuanţelor limbii române, Iona Atlas, L.Ruga, Virgil Duda, prozator de succes şi în România, fratele regretatului critic Lucian Raicu, Rodica Grindea, jurnalistă, N. Horodniceanu, Carol Isac, regretat critic şi jurnalist, Eugen Luca, Al. Mirodan, dramaturg şi jurnalist, creatorul revistei „Minimum”, al „Dicţionarului neconvenţional”, Sonia Palty, prozatoare cu impresionante evocări ale Holocaustului, Transnistriei, Iosif Petran, Cornel Şafirman, critic de cinema, Mircea Săucan, regretat regizor şi prozator original, I:Schechter, un mare umorist, de talia unui Kishon, scriitorul de limbă ivrit, ne-a părăsit în urmă cu un an, Andrei Strihan, Elen aTacciu, critic literar, Leon Volovici, istoric literar, talentat evocator al Iaşilor de altădatră, G. Mosari, umorist, globe-trotter., ş.a.
BORIS MARIAN

Borges

Borges genialul-110 ani

A trecut neobservată aniversarea a 110 ani de la naşterea uneia dintre cele mai strălucite minţi ale literaturii şi culturii mondiale, pe numele de Jorge Luis Borges ( a murit la Geneva, în 1986). La vârsta de 75 de ani a orbit, dar a declarat că abia atunci a început să vadă mai bine, că numai orbii ştiu ce este vederea. Un iubitor al paradoxului, al misterului vieţii umane, al visului . De fapt ce nu a iubit Borges, mai ales pe cine? Şi-a iubit mama cu dragoste infinită, şi-a iubit strămoşii, predecesorii în literatură, oamenii din jur, prietenii, femeile, vinul, deşi nu bea, dar nimic nu se compară cu iubirea pentru literatură. Din copilărie , iar el a rîmas copil toată viaţa, adora” O mie şi una de nopţi”, „Uimitoarele aventuri ale cavalerului Don Quijote”, romanele lui Stevenson, desigur Biblia şi alte cărţi, nu citea niciodată romane de succes, ocolea literatura momentului , prefera miturile, fabulele, ficţiunile, era un ficţionar prin excelenţă. Poate că pentru Academia Suedeză Borges părea un scriitor de ficţiuni fără impact la public, poate că aşa şi este , dar nu este marea literatură un rezultat al puterii omului de a inventa. Nimeni nu a scris literatură documentară socotindu-se totodată scriitor. A nu ficţiona echivalează cu a fi un raportor de fapte, nici jurnaliştii de talent nu se pot opri să nu ficţioneze, aşa un procent, cel puţin. Borges a simţit pulsul eternităţii, la el Divinitatea avea chipul transparent al himerelor. Prieten cu fata Morgana, cu fantomele unor personalităţi care puteau să existe dar nu au existat niciodată, Borges a creat la rândul său o lume în care se simţea minunat. Lectura prozelor sale , dar şi înţelepciunea unor aforisme pe care nici nu le căuta, ci le găsea ca pe nişte nestemate pe drumul unui om norocos, crează o stare de beatitudine ca un drog.
Deşi ocolit de Premiul Nobel, el a fost distins cu cele mai înalte titluri care se acordă unor oameni de cultură din Italia, Marea Britanie, Franţa, Spania, SUA, este citat de nenumăraţi autori din diverse ţări, a fost şi este nemuritor. L-au considerat un maestru Pablo Neruda, Marquez, Cortazar, Otero Silva, ş.a. Aderent la avangardă ( în varianta latino-americană, ultraism) a scris „Psalmii roşii”, dar din 1935 se dedică prozei fantastice al cărei maestru neîntrecut rămâne în istoria literaturii universale. Din 1960 reia experienţa poetică, dar expresia nu mai are nimic comun cu avangardismul, este mai mult aforistică, expresionistă, imaginativă. In tot ceea ce a scris, Borges a fost un mare poet, pentru că el considera că fiecare clipă este în sine un mister care trebuie descoperit, iar poetul trebuie să-l caute, altfel nu este autentic. Din cărţile sale amintim „Istoria universală a infamiei „, Alef”, „ Cartea de nisip”, „Conjuraţii”, ş.a. Eroii lui sunt de genul „desperados”, un fel de haiduci, fie piraţi, vagabonzi geniali, dictatori sângeroşi ( avea o repulsie viu exprimată faţă de dictatura de orice fel), oameni pătimaşi. Subiectele sunt tratate în genul lui Marquez din „Cronica unei morţi anunţate”, exemplu tipic de influenţă borgesiană.
In dialoguri , interviuri, Borges este incredibil de vioi până la vârste înaintate şi totodată profund, îmbinarea aceasta fiind unul dintre semnele geniului – „ Putem cunoaşte trecutul, prezentul nu ne este dezvăluit...Un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, inclusiv nenorocirile... Ele sunt uneltele noastre...Iadul este o stare, nu este un loc...Faima este ceva inexistent. Oamenii nu trebuie să mă ia în serios....Singura justiţie este cea privată, justiţia publică nu există...De când sunt orb, mă las să trăiesc, nu simt nevoia să fac ceva ...Un om de litere nu crede în cuvinte...Mă întreb dacă sunt cu adevărat adult, cred că nimeni nu este...Eu simbolizaze ceea ce sunt...Publicul este o iluzie...Un scriitor îşi aşteaptă propria operă...Mi-am imaginat întotdeauna paradisul ca pe o bibliotecă ( n.n. Canetti se regăseşte în Borges)...japonezii îl puteau inventa pe Dumnezeu, din moment ce ei au inventat florile...” Ultima iubire a lui Borges a fost Maria Kodama, cu care s-a şi căsătorit înainte de moarte, cu toate împotrivirile familiei ( sora, nepoţii). A făcut întotdeauna doar ceea ce credea că merită să facă. O personalitate ieşită din comun, dar fără nimic agresiv, dimpotrivă, era de o blândeţe îngerească. In privinţa evreilor a avut o atitudine cu totul specială, le-a respectat şi iubit istoria, era un spinozist convins, Dumnezeul său, ca şi al lui Einstein era cel al lui Spinoza- panteismul. A primit Premiul Israel pentru întreaga operă. Ceva este comun între Borges şi Einstein – lipsa prejudecăţilor, curiozitatea continuă, independenţa în gândire, modestia marilor spirite. Willis Barnstone, poet şi profesor de literatură cunoscut, a obţinut unele dintre cele mai fascinante interviuri cu Borges, ştiind să-l abordeze fără să depăşească limita unui respect firesc, filial oarecum. Despre opera sa s-a scris mult, doctorate şi conferinţe i-au fost dedicate, cititorii au fost îmbogăţiţi prin lectura creaţiei acestui Homer al secolului XX.
Boris Marian
Ziua Ierusalimului – 28 Iyar 5769 – 22 mai 2000


Ziua Ierusalimului a fost stabilită la 28 Iyar, al fiecărui an, de către Knesset, în anul 1998, prin aceasta sărbătorindu-se eliberarea , în 1967 a părții estice a vechii capitale de evreilor, de acum 3000 de ani. Fondatorul orașului, conform legendei a fost regele David, pe locul unui mai vechi oraș Salem. Ierushalaim, în traducere ar însemna „orașul păcii” , dar pacea nu a avut încă un adăpost în acest greu încercat loc. Oraș a trei religii,datorită unor locuri cu semnificație istorică - primul, locul Primului Templu, ridicat de regele Solomon în anul 95o î.e.a. ( Zidul Plângerii este o parte din al Doilea templu), Mormântul Sfânt al lui Isus Hristos ( pe careseaflăBisericaridicatăînmemoria Mântuitorului ), Moscheea Omar, de unde se crede că Mohamed s-a înălțat la ceruri, Ierusalimul a fost disputat și mai este în continuare. In anul 1949, Knessetul a stabilit că acest oraș este capitala Statului Israel, dar majoritatea ambasadelor străine au sediul la Tel Aviv, ceea ce dovedește că nici astăzi statutușl orașului nu a fost recunoscut de întraga lume, inclusiv de țări prietene cu Israelul.In aceeași zi, 22 mai a.c. lumea musulmană comemorează Quds, adică regretul ocupării estului Ierusalimului, în 1967. Dar locuitorii orașului nu vor uita cum erau terorizați de militarii iordanieni care aveau armele ațintite de pe zidul care desparte cartierul evreiesc de celelate cartiere. Ierușalaim șel zahav va trăi în pace, va veni și acea zi.

Boris Mehr
Kafka – 85 de ani de la plecarea ... în alt Castel


La vârsta de 4o de ani ( fără o lună), în 3 iunie 1924 a murit în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena, unul dintre marii maeștri ai prozei din toate timpurile, Franz Kafka. Se știe că manuscrisele sale au fost salvate de prietenul Max Brod, care nu i-a respectat ciudata dorință de a le distruge. Agentul de asigurări, micul funcționar, timoratul fiu al unui om de afaceri care nu a reușit să-l înțeleagă niciodată nu putea să accepte o glorie pe care o merita, dar pentru care nu era pregătit. Viața sa a fost un dezastru sub aspect social, sentimental, a iubit două femei pe Dora și Milena, dar niciuneia nu-i putea garanta că ar fi un bun soț și cap de familie, firea sa fiind cu totul ... specială.De o inteligență cum rar s-au ivit în vremea sa și nu numai, Kafka era prizonierul veșnic al propiilor îndoieli, al îndoielilor față de binele social, Binele Suprem, dar nu era un nihilist și, se pare, nici ateu. Lumea din jur îl făcea să se simtă inutil, precum Gregor Samsa din „Metamorfoza”, apoi vina de a fi un om, pur și simplu om, îl apăsa până la a accepta o execuție sumară, după îndelungi persecuții de tot felul, ca Josef K.din „Procesul”(wie ein Hund,ca un câine, spune eroul în ultimul minut, renunțând la propria condiție umană, învins de cruzimea așa zisei justiții sociale), la fel, imposibilitatea de a accede la o minimă dreptate, la o minimă fericire îl face să vadă lumea ca pe un „Castel” trufaș și corupt totodată, precum și ca pe o poartă pe care Legea nu o va deschide niciodată în fața bietului solicitant de adevăr și dreptate. Milan Kundera, marele dizident ceh spunea că opera lui Kafka depășeșete prin impact și acuitate orice studiu socio-politic al timpului său. Totodată el este unul dintre „clasicii” literaturii magice, al unui Fiction de cea mai înaltă valoare artistică. Unii au căutat să-i reproșeze ( postum) limbajul destul de restrâns sub aspectul vocabularului, dar universalitatea lui Kafka este astfel mai ușor de recunoscut, el vorbește într-un fel de esperanto al întregii omeniri, el nu caută efectul artistic al cuvântului, ci al imaginilor, de fapt el nu caută să demonstreze nimic, el funcționează ca o cameră ascunsă. Despre moartea lui Kafka a scris, într-o revistă literară, doar Milena Jasenska, prietenă devotată, jurnalistă de talent, ucisă în 1942 , în lagărul de la Ravensbrueck. Kafka
a murit aproape necunoscut, dar azi puțini cititori mai pot spune că nu au auzit , cel puțin, de marele Kafka. De fapt, însuși numele îl nedreptățește, în cehă însemnând cucuvea. Primul om care i-a produs acea stare de insuportabilă îngrădire a personalității a fost tatăl său, căruia i-a trimis, mai târziu o scrisoare memorabilă, adresată mai mult umanității, pentru că este puțin probabil ca tatăl său, un om obișnuit, desigur, în nici un caz, un călău, să fi reținut ceva . In unele privințe, Kafka amintește de tânărul Dostoievski, înainte de experiența scriitorului rus, condamnarea, detenția, trecerea la un ortodoxism obsedant, iar atmosfera pragheză și cea din Sank-Petersburgul secolului XIX aveau ceva comun. Unul dintre marii admiratori ai lui Kafka a fost Paul Celan, o fire apăsată de o veche depresie, efect al pierderii părinților în Holocaustul transnistrian. Dintre scriitorii români, care au și tradus din Kafka, menționăm pe Dumitru Țepeneag, Mircea Ivănescu.Ion Ianoși l-a comparat pe Kafka, în eseul „ Lupta cu Îngerul”, cu Patriarhul Iacob.Deși nu s-a implicat în viața comunitară evreiască sau în cauza sionistă, Kafka nu s-a dezis de iudaism despre care spunea că „se adună în el, picătură cu picătură”. La un moment dat a avut chiar intenția să plece cu una dintre prietene, Felicia Bauer, să se stabilească în Palestina, dar a abandonat proiectul starea sănătății fiind una din cauze. A fost fascinat de teatru din tinerețe, unul dintre idolii tinereții sale fiind actorul Loewy din Lvov, tot o viitoare victimă a Holocaustului ( Treblinka-1942). „ In lupta dintre tine și lume, alege lumea”, este un aforism kafkian ce nu poate fi ignorat. Albert Camus spunea că opera lui Kafka ne arată prăpastia care există între sens și viață, integrându-l pe scriitorul praghez în galeria absurdului, desigur, doar printr-o latură a creației sale. Thomas Mann, Joyce, Musil, Canetti au fost emuli declarați ai cândva anonimului Kafka. Eroul –antierou Josef K. este la opoziție față de supraomul lui Nietzsche, dar impulsul de a-i imagina astfel este comun – sila față de convenționalismul și îngustimea unei societăți ce se considera definitv „câștigătoare”. Martin Buber a apreciat corect substratul moral al operei lui Kafka, spunând că pentru acesta„ Dumnezeu nu a murit”. Kafka afirma că omul nu trebuie să privească nici în trecut, acceptându-l, dar nici în viitor, ca pe o prelungire a trecutului. Avea momente de mare optimism, desigur lucid, însă chemarea sa la „luptă” era abstractă, armele scrisului său erau mai mult cele ale reflecției , care nu mobilizează . Kafka se declara un „elev” al lui Flaubert, deși nu se găsesc inflențe certe, dar , probabil , precizia frazei are ceva flaubertian. Desigur, și identificarea lui Flaubert cu celebra sa eroină are o corespondență cu perosnajele care îl reprezintă pe Kafka, omul. Un kafkian extrem de apropiat ca stil, este Robert Flinker, scriitor bucovinean, din păcate puțin cunoscut , cu un volum tradus la noi, în urmă cu ani „ Prăbușirea” ( Ed.Kriterion -1977).
Kirkegaard, care poate fi considerat un înaintaș al lui Kafka, pe plan filosofic, spunea că „nimic nu este mai teribil, dar și mai de preț, decât a trăi ca Individ”. Acesta este Kafka, el este individul în fața Istoriei, care este un produs colectiv. Un jurnal new-yorkez a făcut un sondaj în urmă cu cinci ani și a constatat că personalitățile( evrei) cele mai cunoscute erau Einstein, Freud, Spinoza, Marx și Kafka . Opera completă a lui Kafka nu este nici azi publicată , de pildă cu puțin timp în urmă au fost făcute publice scurte povestiri, de circa 10-12 rânduri, despre Sancho Panza, Prometeu, alegorii, etc. Familia lui Kafka a fost ucisă, trei surori au fost gazate de naziști.
Revista Cultului Mozaic și urmașa ei, „Realitatea evreiască” au scris despre Kafka, despre evreitatea sa. Printre autori se numără și Camil Baltazar. De asemenea, revista „Apostrof” din Cluj a contribuit mult la popularizarea operei lui Kafka (Marta Petreu, S.Damian, ș.a.) In Franța opera sa a fost la mare vogă, s-au pus în scenă diverse scrieri, inclusiv „Scrisoare tatălui”. Unul dintre exegeții avizați a fost Maurice Blanchot. Desigur, sunt și alți, numeroși exegeți ai operei kafkiene. Intr-o fotografie am văzut mormântul scriitorului , din cimitirul evreiesc praghez—scrie- Dr.Franz Kafka, apoi numele părinților Hermann și Julie Kafka, care au murit cam la un deceniu după moartea fiului. Tuberculoza, nevroza au distrus pe unul dintre cei mai dotați scriitori pe care i-au dat ultimele secole. Prin ce este mare acest scriitor? Prin logica impecabilă a frazării, absurdul situațiilor care reflectă o realitate absurdă, insesizabilă pentru un spirit obișnuit, obedient, funcționăresc, dragoste de adevăr și de semeni. Liviu Antonesei scrisa – „Kafka, eternul nostru contemporan”, Paul Aretzu – „ Kafka poate fi în noi”. S-a scris despre „jocul kafkian”, noi nu am spune „joc”, el nu s-a jucat nici cu imaginația sa, nici cu sentimentele sale, era un tragic de tipul lui Don Quijote, nicăieri nu se vede că satirizează, că ne face cu ochiul. Kafka a fost un actor tragic, iar actoria sa era însăși viața sa. Numai Blecher se apropie, în literatura română, de tragismul kafkian.
Laureatul cu Nobel, W.H.Auden îl compara pe Kafka, prin puterea de iradiere în timp, cu Dante, Shakespeare și Goethe. ”Colonia penitenciară” și „ Procesul” sunt prevestitoare a ceea ce a urmat, stalinismul și hitlerismul, ca și în cazul „ Rinocerilor” lui Eugen Ionescu și „1984” de Orwell. Aici mai pot fi adăugați Hasek și Capek, genialii cehi, care au prevăzut grotescul ce va urma. Se spune că genial nu este cel care se deosebește de ceilalți oameni, ci doar acela care întrunește în firea și gândirea sa năzuințele semenilor săi. Aceasta a fost și menirea lui Franz Kafka.
Boris Marian

Kafka în plină inactualitate

Kafka în plină inactualitate


Este greu, chiar imposibil să-i dai dreptate lui Kafka. Prima dificultate - nu ştie toată lumea cine este acest KAFKA. Am citit undeva că numele său , în limba cehă ar trebui scris Kavka, ceea înseamnă cucuvea. A doua dificultate şi următoarele până la cifre astronomice sunt de ordin particular. Am să încep cu o poveste. Era un profesor de sport, prin anii 5o care pusese ochii pe mine că aş fi prostul clasei. Nu exista ocazie să nu facă o glumă care se termina cu exemplificarea precisă a persoanei mele. Devenisem atât de imun, încât nu-l mai ascultam. La una dintre ore, profesorul fluieră, toţi elevii opresc jocul, era un antrenament de baschet.Numai bietul Kavka bate mingea înainte. Profesorul se uită la el ca un motan la un şoarece, îl cheamă şi iar se uită. Nu se aud decât zgomotele de afară. Ce va urma.? Tensiunea este atât de mare, încât bietul Kavka scoate, involuntar un şuierat, cam cum se întâmplă când un om expiră la final, înaintea sau în timpul deplasării spre lumea de dincolo.Elevul Kavka este eliminat din şcoală pentru că l-a fluierat pe profesorul de sport. Aceasta este legea. In faţa legii nu crâcneşti. Mai departe. Doi dascăli stau de vorbă. Elevul Kavka se grăbeşte spre casă. Trece pe lângă cei doi dascăli, iar de undeva, de peste gardul şcolii o minge de fotbal cade într-o băltoacă, exact lângă cei doi, stropindu-i cu o mâzgă isuportabilă la vedere. Dascălii pun mâna pe elevul Kavka şi încep să-l bată cu furie. Conform regulamentelor.în vigoare, bătaia este interzisă în şcoli, dar cum poţi să potoleşti doi oameni stropiţi cu noroi, aşa tam-nisam.? Elevul Kavka ajunge plin de sânge, acasă. Nasul era zdrobit de pumnii primiţi de la cei doi dascăli. Anchete, declaraţii, un dascăl a scăpat, fiind păstrat în şcoală, celălalt a fost mutat. Era în 1956., dar ce bătaie mâncau alţii, fără nici un motiv, decât politic.Mergem şi mai departe. La facultate, studentul Kavka a avut un profesor, o somitate, care în timpul războiului colaborase şi cu nemţii. Avea o educaţie aidoma teutonilor. Preda puţin, avea o carte excepţională, una dintre cele mai bune, cred, din lume, pe care o recomanda, astfel că predarea materiei la tablă era pur formală. Se spune că pălmuia pe subordonaţi, inclusiv femei, unele conferenţiar universitar. Cu ele, se pare, se şi culca uneori, când avea chef. La examen era o teroare în curte şi în faţa uşii, puţini erau studenţii care nu tremurau. Kavka a reuşit să ia un opt, sărind peste un subiect, fără ca profesorul să observe. L-a salvat , probabil, vizibila lipsă a emoţiei, ceea ce l-a făcut imun. Se jurase că va renunţa la facultate, dacă nu ia examenul, chiar îşi dorea acest lucru. Profesorul a murit de infarct în braţele unei amante care putea să-i fie nepoată. Weiter, vorba neamţului. Kavka a juns inginer.Primul şef era un urlător de meserie. Trimis la facultatea muncitorească, prin anii 50, devenise inginer şef, după ce a fost secretar de partid. Orice avea de spus era eliberat din plămâni cu o energie sonoră de bombă atomică. Kavka l-a suportat o perioadă, nu prea mult, iar la un moment dat , în timp ce omul, roşu la faţă debita citate din lecţiile de învăţământ politic, despre calitate şi productivitate, a dat cu pumnul în geamul care acoperea masa dispecerului, ce îi despărţea. A apărut o figură geometrică asemănătoare unui păianjen. Inginerul şef a tăcut brusc. Discuţia s-a oprit. Kavka a fost mutat la cercetare, acolo unde, spuneau muncitorii din fabrică, nimeni nu făcea nimic. Aveau dreptate, cercetarea mergea ca un melc pe o cărare închipuită, tehnologiile erau oricum preluate din alte ţări, se pare că din cercetarea în RSR nu a rezultat nici o tehnologie, totul era în rapoartele trimise mai sus. Plictisit de trecerea timpului, deşi scria poezii în fiecare noapte, Kavka a cerut să fie trimis la o uzină în construcţie, undeva, în provincie. Intr-o zi , un tânăr, era translator de franceză a fost găsit mort într-o groapă în care se pregătea montajul unui utilaj. Kavka, era director, a fost întrebat cde s-a întâmplat. De ce îl întrebau, nu ştia. Se pare că omul a fost ucis din nu se ştie ce motive, iar cercetarea a fost blocată din ordine superioare.
Omul a dispărut ca şi cum nici nu s-ar fi născut, deşi avea nevastă şi copil. Am fost disperat, dar am tăcut din gură, pardon, Kavka a tăcut din gură, eu nu exist. După doi ani, din alte motive, la fel de obscure, secretarul economic, un prichindel de un metru şi treizeci de centimetri, dar nu acesta era defectul lui principal, nici nu avea vreo vină, doar nu putea partidul să-l crească la modul concret, doar politic,
Vine în biroul lui kavka şi-i cere să-şi dea demisia. Care este motivul? Scrie ce vrei dumneata, a dost răspunsul. De fapt se dorea numirea unui localnic, uzina pornise şi Kavka nu mai era necesar în acel oraş,era nevoie de un localnic, aşa voia partidul. Kavka nu a scris nici o demisie, dar a fost demis pe motive de incompetenţă. Planul nu se realiza, nici nu era posibil, dar raportările se făceau fictiv şi situaţia ar fi compromis pe cei care raportau. Kavka nu semna nici o raportare, acesta era motivul. Motiv la motiv trage, ca peştele la râmă. A ajuns înapoi în dragul Bucureşti. Vremurile se schimbau din rău în mai rău. A căzut partidul de la putere, a venit director un tânăr, aproape stagiar, era vremea tinerilor. La început băiatul era politicos, apoi a învăţat ceva şmecherii, a intrat în gaşcă, aşa se spune în româna veche,
Cu un afacerist, fost responsabil cu deşeurile din fabrică, astfel că tânărul s-a simţit puternic şi a început să urle exact cum urla cândva fostul secretar de partid. Dar tânărul nostru era liberal, a devenit şi deputat, aşa că la prima mişcare Kavka a fost pensionat. De ce ? Că nu era mereu de acord cu unele prostii rostite de noul director. Kavka era fericit. Se apucă de scris, se duce la o gazetă. A publicat câte ceva, a avut succes, dar cine avea nevoie de un nou Kavka. Abia de citea lumea din Kafka, cehul evreu din Praga. S.-a certat cu un şef, conform obiceiului, că doar el era Kavka, cel care trebuia să treacă prin toate coloniile penitenciare, prin faţa Legii, să se transforme în gândac, etc.
Acum trăieşte , dar nu-l vede nimeni. Işi rescrie viaşa şi astfel va urma un roman al său, cu data de apariţie neanunţată.
Boris Marian