O serie de dictatori

O serie de dictatori Dictatori au fost și vor fi încă. Istoria , spun unii se mișcă în cerc ori în spirală. Fie. La editura Săptămânalului Financiar a apărut în 2009, o carte semnată de Tim Ambrose ( absolvent al Universității din Dublin, autor a mai multor cărți de succes,jurnalist). „Despoţi şi dictatori - de la Nero la Saddam Hussein” începe cu generalul Pinochet, „un dictator tipic pentru țările latino-americane”. Nu ascund faptul că îl admiram pe Salvador Allende care a preferat să moară luptând decât să cedeze atacului generalului Pinochet. Deşi judecat, dictatorul a murit în patul său. De la Caligula, Nero, la Ivan cel Groaznic, apoi în zilele noastre, Saddam Hussein ş.a., o serie lungă de despoţi-dictatori s-au perindat fiind ucişi sau doar izgoniţi, după ce au terorizat milioane de oameni. Caligula era un psihopat, Ivan cel Groaznic –un fanatic, dar a știut să centralizeze puterea statală, fără a avea noțiuni clare de politică și istorie. Vlad Țepeș, care ajunsese să fie admirat de acel țar moscovit, era poate mai școlit. Alexandru cel Mare, un geniu militar și politic a fost un exemplu pentru mulți monarhi ambițioși. Printre ei – Iuliu Caesar. Frederic cel Mare al Prusiei a fost în sec. XVIII un despot luninat, adică avea cultură. Ludovic XIV a încurajat artele, fără a aduce personal o contribuție. Ludovic XVI a ajuns pe eșafod aproape nevinovat. Era dominat de soție și de amante. Napoleon Bonaparte a ajuns în culmea puterii prin calități personale, dar și prin caracterul său extrem de dur și calculat. Nicolae Ceaușescu a luat exemplul lui Kim Ir sen, dar a terminat carierea lângă zidul garnizoanei din Târgoviște. Era viclean, dezechilibrat totodată și dominat de soția sa. Saddam Hussein a calculat greșit șansele de a fi recunoscut un lider al lumii islamice. Slobodan Miloșevici a fost un ucenic al lui Tito, dar cu totul inflexibil și arogant. Despoții apar în orice societate, în momente de derută politică și decădere socială. Niciunul nu învață lecțiile istoriei. Disprețul pentru viața oamenilor, care la Idi Amin s-a transformat în canibalism, i-a caracterizat aproape pe toți, chiar Lenin nu mai judeca limpede când semna mii de condamnări la moarte. Nu mai vorbim de Stalin, un fost seminarist și fost jefuitor de trenuri pentru partidul bolșevic. Rar s-a adunat într-un om atâta perversitate și ură față de om. Hitler era în mod cert bolnav psihic și totodată complexat pentru nereușitele din tinerețe. În cazul mai tuturor dictatorilor se pun câteva întrebări – cum de rezistența în fața ascensiunii lor ( v. piesa lui Bertolt Brecht) este atât firavă, cum de oamenii luminați nu au reușit să catalizeze mase de oameni împotriva pericolului terorismului unui singur om, apoi, sunt necesarii despoții-dictatorii în anumite momente? Churchill a spus că democrația nu este bună, dar altceva mai bun nu există. Dar apar mereu acești purtători de rău, factori maligni pentru popoare întregi. Există un răspuns- din adâncă vechime oamenii, precum haitele, astfel spune Canetti simt nevoia unui conducător care să le preia responsabilitatea și autoritatea. Canetti nu poate fi bănuit a fi adeptul niciunei dictaturi. Între mase și putere există o atracție magnetică, Machiavelli a încercat o modalitate de a justifica și a perfecționa mecanismul de dominație al Principelui. Primii care au reușit să ocolească stadiul de turmă supusă unui dictator omnipotent au fost foștii coloniști ai Americii de Nord. Democrația s-a născut pe cale naturală, dar violența nu a putut fi ocolită. În Războiul de Secesiune au murit milioane de oameni. Lăcomia și prejudecățile au fost extrem de pernicioase. În rest fiecare țară a avut istoria ei, exceptând Israelul care a luat exemplul SUA. Masele pot fi seduse prin demagogie, încurajarea invidiei și turnătoriei ca boli sociale, găsirea unor țapi ispășitori, implicarea prejudecăților religioase, înlocuirea religiei cu un cult al personalității conducătorului, apariția unei culturi articiciale, mai bine zis unei anti-culturi, întărirea aparatului de represiune și urmărire, v. romanul lui Orwell, multe alte metode de implementare a despotismului. Dacă personalități pfrecum Lev Tolstoi, Mahatma Gandhi ar fi reușit să aibă puterea istoria a r fi fost alta. Dar există o incompatibilitate între dorința unui om de a-și respecta semenii și setea de putere. Anarhiștii aveau pe undeva dreptate, dar practica a dezmințit caracterul lor pașnic. Viitorul ne va aduce multe surprize. BORIS MARIAN MEHR

Din istoria spirituală şi politică a lumii de ieri până azi

Din istoria spirituală şi politică a lumii de ieri până azi În sec. V î.e.a. au fost puse bazele democraţiei în Grecia antică. Era o formă necunoscută până atunci. Desigur, această democraţie era limitată la oamenii liberi, sclavii nu erau consideraţi cetăţeni. Platon nu era de acord cu acest principiu. La Roma democraţia a avut un drum mai sinuos. De la monarhie la puterea patricienilor, apoi la civismul lui Cicero- o cale etapizată, marcată de tensiuni şi confruntări. Răscoala lui Spartacus a lăsat urme peste care nu se mai putea trece uşor. Pentru stabilizare şi evitarea unei decăderi care a caracterizat Grecia antică, Roma s-a îndreptat spre forma de guvernare imperială. Aceasta a permis şi extinderea Romei pe mari zone ale Europei, Asiei şi Africii. O formă de comunicare și de influențare a cetățenilor, care s-a păstrat până astăzi a fost și este retorica. De la greci a trecut la romani ș.a.m.d. O revoluția în gândirea omenirii a fost apariția filosofiei, al cărei părinte a fost Socrate care nu a scris , se pare, decât niște versuri, înainte de a muri. Cel care a încercat să reconstituie discursurile și dialogurile lui Socrate a fost Platon. Pitagora și Parmenide erau , de asemenea, urmași ai lui Socrate. „Alegoria peșterii” a fost un simbol al ieșirii din necunoaștere. Ca și „alegoria celor trei paturi”. Creatorul metafizicii , dar și al dialecticii a fost Aristotel, care a dominat gândirea europeană până spre finalul epocii feudale. Un rol proeminent l-a avut Epicur, au apărut dilemele moralei, apoi vin cinicii. Mitologia antică abundă în episoade eroice, sângeroase, pline de contradicții – lupta între zei, ca și între zei și eroi, episodul troian, etc. Și astăzi personaje din mitologia greco-latină se regăsesc în literatura de ficțiune, filozofie, psihologie. Cel mai des amintit este Oedip, la care a apelat și Freud. Dintre zei sunt contrapuși Apollo și Dionisos, vezi Nietzsche în referirile sale. Autorii de teatru antic se regăsesc în literatura ultimelor secole. Frazer, Malinowski, Dumezil, Levi-Strauss, Mircea Eliade, ș.a. au găsit surse de inspirație în scrierile lor. Una dintre personalitățile cele mai impunătoare din Antichitate este cea a lui Moise, numit de evrei Moșe Rabeinu, adică Moise Învățătorul nostru. El a adus lumii Decalogul pe care îl urmează, cel puțin în rugăciuni, circa jumătate din omenire. Morala iudiacă și cea creștină se bazează pe Legile mozaice. Chiar și Islamul, fondat de Mohamed în sec VII, recunoaște această personalitate numindu-l Musa. Moise întruchipează și lupta pentru eliberarea de sub robie, iar civilizația actuală nu se poate despărți de etica Decalogului. Talmudul este rodul celor care au interpretat Vechiul Testament, începând cu ultimele cinci secole dinainte de Christos și apoi în următoarele cinci secole ale noii ere. Iisus Christos este pentru creștini întruchiparea lui Dumnezeu pă pământ, crucificarea Sa fiind punctul de plecare al creștinismului cu o morală universală, în care apartenența etnică nu mai are importanță. De aici a rezultat răspândirea creștinismului pe toate continentele, ca și despărțirea evreilor de noua credință. Diaspora evreilor a durat circa 2000 de ani, în 1948 căminul evreiesc devenind Statul Israel. La începutul mileniului al doilea se produce marea schismă – biserica catolică și biserica ortodox creștină separându-se, Roma devine centrul catolicismului reprezentat prin papă, considerat urmaș al Apostolului Petru, cu sediul la Vatican ( o scurtă perioadă , la Avignon) , iar ortodocșii, la început reprtezentați de Patriarhul de la Constantinopol, apoi divizându-se în biserici autocefale, pe țări și etnii. Armenii, creștini încă din primele secole ale erei noastre, sunt de rit orodox, dar sunt asociați ai Vaticanului. La fel și greco-catolicii din Transilvania. Secolul XVI aduce o nouă diviziune prin Martin Luther, fondatorul protestantismului luteran, Calvin fondează calvinismul, ambii refuzând autoritatea Vaticanului. Regele Angliei Henric al VIII-lea se desparte și el de Vatican, proclamându-se capul bisericii anglicane. Ulterior au apărut multe alte culte cu un număr variabil de aderenți. Despre India , China, Japonia se poate vorbi pe multe pagini, credințele orientale devenind obiecte importante de studiu și de adeziune, în special în secolul XX – budismul, shintoismul, variantele lor, etc. Multe credințe din Asia, Africa, Australia, Extremul Nord sunt pe cale de dispariție prin exterminare sau diminuarea demografică. Din păcate credințele religioase nu au condus la pacea universală visată, ci dimpotrivă, Evul Mediu și timpurile moderne au cunoscut masacre incredibile. Dictaturile din Rusia sovietică și din Germania nazistă au adus cu ele în sec. XX masacre genocidare, cu zeci de milioane de victime în rândul civililor, respectiv Gulag-ul și Holocaustul ( Shoah). La fel și cele două războaie mondiale din sec. XX. Astăzi extremismul islamic devine un nou pericol pentru civilizația lumii. Spiritul european a cunoscut evoluții și involuții de la gnosticism, arianism, nestorianism, la absurdele cruciade pornite la eliberarea Mormântului Sfânt, care au adus numeroase jertfe inutile și au deschis calea conflictelor dintre civilizațiile creștine și islamism, apoi crearea universităților din Evul Mediu, Inchiziția, pogromurile, înflorirea artei arhitecturale, creșterea și descreșterea imperiului bizantin, înlocuit apoi cu imperiul otoman, iconoclastia, augustinismul, tomimsmul, umanismul și Renașterea, Reforma și Contrareforma. Nume precum cel al lui Erasmus, Descartes, au creat centre de emulație spirituală pregătind iluminismul din secolul XVIII. Ajungem în secolul XIX care este caracterizat prin revoluții, dar și prin progresul științelor exacte și umaniste. De fapt , fără revoluțiile anterioare, din Țările de Jos, din Anglia și Franța, secolul XIX nu ar fi putut să se înscrie ca o etapă de reală înflorire. Apare un nou participant la civilizația lumii, creat prin luptă și muncă asiduă – Statele Unite ale Americii, devenit o atracție pentru toți năpăstuiții Europei și nu numai. Matematica, medicina,astronomia,tehnica, artele, literatura ajung la cote uluitoare după o lungă perioadă de temporizare din cauza diverselor prejudecăți de ordin religios și politic.Copernic, Galileo Galilei,ș.a. au demonstrat falsitatea geocentrismului, Dumnezeu nu mai este o „proprietate” a omului, ci se suprapune ideii de Univers infinit. Medicina iese din empirismul medieval și devine o știință exactă, la fel chimia, fizica. Apariția lui Einstein este pregătită de o lungă serie de cercetători și gânditori moderni. Realul devine relativitate, timpul este și el o coordonată alături de spațiul tridimensional, secolul XX devine secolul rachetelor cosmice. Psihanaliza, alt domeniu greu accesibil, apoi adiptat, apoi respins, se datorează lui Sigmund Freud. Se fac pași mari în lingvistică, nume printre multe altele – Ferdinand Saussure, Noam Chomsky, ș.a. În tehnologii descoperirile și inovațiile sunt nenumărate - de la țeserea mătăsii la reactoarele nucleare . Tehnologia are două fețe – una dedicată progresului, alta – distructivă. Pe lângă poluarea mediului, riscul unor conflicte militare cu arme moderne ar putea distruge civilizația actuală. În ideologie,filozofie, sociologie își fac loc revoluționarismul marxist, pozitivismul, pragmatismul, politica de stânga, de dreapta, dar, extremismele se numesc fascism și comunism leninist-stalinist, născut din Manifestul scris de Marx și Engels. Efectele dezastruoase sunt cunoscute, dezbaterile continuă. Artele cunosc și ele revoluții specifice, modernism, suprarealism, abstracționism, etc, atât în arte plastice, în muzică, în literatură. Naționalismul și democrația în politică se suprapun sau se combat. O serie de dictatori se nasc și mor fie în pace, fie executați. Se modernizează noțiunile ce țin de drept individual, național și internațional. Cunoașterea și analiza critică a istoriei readuce în discuție nume de rezonanță din Antichitate, Evul Mediu, Renaștere, revoluțiile burgheze. Revoluția din Rusia, din februarie 1917, apoi lovitura de stat bolșevică din octombrie, au divizat lumea, la fel ca și venirea lui Hitler la putere în Germania , în 1933, prin alegeri libere. Astăzi ne confruntăm cu amenințările extremismului islamic, ca și cu tensiunile dintre marile puteri. Istoria , vorba lui Shakespeare „este o scenă, iar noi suntem actorii ei ”. Unii sunt doar spectatori. BORIS M. MARIAN

ANDREI CODRESCU

Andrei Codrescu – creație, bucurie, luptă Andrei Codrescu a acordat recent un intereviu Doinei Ioanid pentru OBESRVATOR CULTURAL. El este poet, romancier, jurnalist bine cunoscut în America și nu numai. În perioada 27 septembrie-13 octombrie, Andrei Codrescu s-a aflat într-un turneu de lectură prin România, prilejuit şi de apariţia recentă a volumului bilingv The Art of Forgetting / Arta uitării, tradus de Alexandru Oprescu şi apărut la Caiete Silvane. În acelaşi timp, Andrei Codrescu a participat la Festivalul Internațional de Carte Transilvania, de la Cluj (4-9 octombrei), ediția a IV-a. În interviu el a declarat că la început a scris „ poezii românești cu masca de engleză pentru că erau scrise în spiritul poeziei române, pe care-l găsisem în gîndirea și educația mea de la Sibiu”…”.Nu exista nici o ruptură între inceputurile mele în limba română și poeziile mele în engleză: am adăugat pur si simplu o dimensiune românească poeziei americane”…”Poeziile noi, traduse splendid de Alexandru Oprescu, îmbogățesc, sper, poezia română, un dar reciproc peste o jumatate de secol.”…„ Acest ecou, analizat bine de George Steiner, aparține unui substrat lingvistic cu care ne naștem toți. Eu cred că toți avem posibilitatea de a vorbi toate limbile, pentru că există un tunel sub toate limbile, care le co-nectează. Intrările și ieșirile în și din acest tunel se fac prin poezie, așa cum se fac, evident, în muzică și pictură”…„ În cazul meu se întîmplă – cînd se întîmplă – o spargere violentă a clișeelor în care ne întemnițează retorica școlii și a Statului. Cînd simt profund dezgustul pentru politică, de stat sau de gașcă literară, împreună cu o înduioșare și o simpatie fața de natură și față de oamenii asupriți de retorica oficială, îmi vine să scriu poezie”…”Meșteșugesc mai degrabă scule de sabotaj împotriva poliției lingvistice, fie ea „literară“ sau naționalistă…. O poezie nouă, despuiată de eternele șmecherii de metaforă și subterfugiu în obscuritate, mi se pare posibilă în ambele limbi”. „. Poezia lui Gherasim Luca sau cea a lui Tristan Tzara mi-au fost aproapre”..„Acești poeți, dar și poeți francezi, englezi au zis acel „nu“ despre care vorbeam. Nici unul dintre ei nu a făcut „literatură“ ca un funcționar. Ei au văzut în poezie o participare serioasă la societate și la lume, o participare revoluționară, care nu a fost o ideologie sau un sistem de suprimare ca leninismul, ci un protest creativ, care năștea forme și idei noi.”…”. Mizerabilul secol al XX-lea a fost o confruntare crîncenă între poezie și ideologie, exact cum am conceput-o în Ghidul dada postuman: Tzara și Lenin joacă șah (ediția primă, la Princeton, 1999, ediția în română de Ioana Avădani, la Curtea Veche, în 2003). Tristan Tzara, evreu român impregnat de secole de asuprire și de religia cărții, a luat cu el, din România, liricul basmului și umorul unei societăți pururi în decădere. Lenin, un revoluționar ratat, în 1905 era murat în amărăciune și vise de răzbunare. Amîndoi au fost ultragiați de injustiție. Pentru Tzara, drumul spre libertate trecea prin artă, pentru Lenin, prin uciderea în masă. La început, a cîștigat Lenin. În anii ’90, Tzara a devenit ascendent și se pare că secolul al XXI-lea o să fie dadaist sau n-o să fie, cum zicea Malraux despre altceva”. Ne oprim din citate și prezentăm pe scurt personalitatea lui Andrei Codrescu autor a numeroase de volume de proză savuroasă, poezie modernă, eseuri, etc. . Andrei Codrescu (nume original: Andrei Perlmutter, n. 20 decembrie 1946, Sibiu, România) s-a născut într-o familie evreiască din Sibiu. A debutat ca poet de limbă română iar după emigrarea în SUA (1966) s-a afirmat ca scriitor în limba engleză.. Este colaborator la National Public Radio. În 1989 s-a întors în țara natală ca să transmită Revoluția Română în direct pentru programul de știri ABC's Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema). A descris această experiență în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) desemnată de suplimentul literar al ziarului New York Times drept Notable Book of the Year. Romanul său, Contesa sângeroasă (The Blood Countess) (Simon and Schuster, 1995), a devenit best seller în America de Nord. Un al doilea roman, Mesi@ a avut aceeași soartă. Volumul de versuri se numește Alien Candor: Selected Poems. 1970-1996 (Santa Rosa; Black Sparrow Press, 1996). Toate volumele au fost traduse în limba română.A publicat în The Baltimore Sun, The Chicago Tribune, Playboy Magazine și The New York Times.Predă cursuri de creative writing la Louisiana State University în Baton Rouge, Louisiana, și editează revista de avangardă poetică Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life. Locuiește în New Orleans. Este căsătorit și are doi fii.Este autorul a treri volume de poezie, cincisprezece volume de eseuri( netraduse în română),cinci romane, mai multe antologii de poezie americană. În română au apărut Domnul Teste în America (1993), antologia bilingvă de poezie Alien Candor / Candoare străină. Poeme alese 1970-1996 (1997), Prințesa sângeroasă (1999), Mesi@ (1999, 2006), Casanova in Boemia (2005) și Scrisori din New Orleans (2006).A obținut o seamă de premii National Endowment for the Arts Fellowship;Premiul pentru poezie Big Table; premiul pentru literatură acordat de Towson State University;Premiul ACLU Freedom of Speech (1995); premiul Mayor's Arts (New Orleans, 1996);Premiul pentru literatură al Fundației Culturale Române (București, 1996).Este inclus în enciclopedia Români în știința și cultura occidentală (Academia Româno-Americană de Arte și Științe, Davis, 1992) și în Contemporary Authors, Autobiografic Series. A fost citat sau recenzat de Gabriel Stănescu în România literară, 13-14/1999;Andreea Deciu în România literară, 35/1999;Iulian Băicuș (Observator cultural, 21/2000);Andreiei Oișteanu (Revista 22, 17 iunie 2008);Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Polirom, Iași, 2010. Autor original, prea puțin prețuit la noi, cunoscut în lume. BORIS MARIAN MEHR

David Ben Gurion- făuritor al noului stat – Israel( 130 de ani de la naștere)

David Ben Gurion- făuritor al noului stat – Israel( 130 de ani de la naștere) Existența statului Israel, ca și a capitalei acestui stat, Ierusalim este și acum contestată, la aproape șapte decenii de la declararea Independenței. Mișcarea sionistă, născută în sec.XIX, efectul Shoah-ului în care a pierit o treime din populația evreiască a globului au avut contribuții esențiale în făurirea căminului evreiesc pe locul anticului stat ( parțial). David Ben Gurion a fost cel care a citit Declarația de Independență și a condus ca șef de guvern politica acestui stat în prima perioadă a consolidării structurilor administrative și a poziției internaționale ale Israelului.Născut la 16 octombrie 1886, la Plonsk(Polonia), el a decedat după o viață dăruită cauzei evreiești, la vârsta de 87 de ani, la 1 decembrie 1973, fiind înmormântat la Tel Aviv. Spre sfârșitul carierei era numit „leul deșertului”, datorită aspectului, dar Israelul nu mai este un deșert. A condus mult timp mișcarea sindicală, înainte de Independență, a fost două zile președintele Noului Stat, fiind urmat de Chaim Weizman, a ocupat diverse funcții, în afară de opt ani de șef de guvern, ministru al apărării, transportului, alte funcții, a condus Partidul Mapai ( social-democrat de dreapta) , Rafi, Lista Națională, avea diplome de absolvent al Universității din Varșovia, Istanbul, a fost o orat cu Premiul Bialic, a format o serie de oameni politici care i-au urmat în funcții. Adeseori criticat pentru stilul autoritar, s-a dovedit un politician consecvent principiilor de drept, cât și ale iudaismului în care a crescut de tânăr. A fost o personalitate cunoscută în întreaga lume, prin voința și competența sa de reprezentat al Statului Israel. A condus mulți ani Agenția Evreiască din Ierusalim, care avea ca sarcină aducerea evreilor în Țara Sfântă. A apărat cu hotărâre autoritatea statului creat și a reprimat din fașă încercări de dreapta și de stânga de a prezerva entități militare alternative armatei naționale unice (cazul Altalena, Palmahul). Această viziune l-a făcut să hotărască în ajunul Războiului de Independență al Israelului dizolvarea forțelor de apărare paramilitare evreiești Haganá (inclusiv Palmah), Irgun (Etzel) și Lehi (Grupul Stern) și înființarea armatei israeliene (Tzahal).A acceptat divizarea vechii Palestine, numai pentru a putea crea Statul Israel modern. În timpul guvernării sale Israelul a făcut față cu succes atacului statelor arabe din regiune în anii 1948-1949 și a integrat un mare număr de imigranți evrei de pe cuprinsul globului. În anii 1950 Ben Gurion a promovat o politică de ameliorare a relațiilor cu Germania de vest, ajungând la înțelegere cu cancelarul Konrad Adenauer asupra unor însemnate ajutoare financiare acordate Israelului ca despăgubiri pentru crimele Germaniei naziste față de poporul evreu în timpul Holocaustului (Shoáh).În timpul exercitării de către Ben Gurion a funcției de prim ministru și ministru al apărării, Israelul a replicat cu represalii la atacurile de gherilă și teroriste arabe palestiniene de pe teritoriul Iordaniei (Cisiordania) și Fâșiei Gaza contra populației c civile din Israel, de asemenea a implicat Israelul în alianță cu Franța și Marea Britanie în conflictul militar generat de Criza Suezului din 1956. S-a retras în ultima perioadă a vieții în kibuțul Sde Boker din deșertul Neghev. Încă de la prima sa retragere la Sde Boker în 1953, Ben Gurion a lansat un apel la dezvoltarea și popularea Neghevului, în care a văzut un obiectiv de mare însemnătate pentru viitorul țării. Călit încă din tinerețe în lupta îndelungată pentru unirea forțelor politice ale evreimii din Europa de est, a sosit în Palestina ân 1906, a îndeplinit cele mai variate munci agricole, alte ocupații. Cunoștea în amănunt viața oamenilor din țara ce avea să devină căminul evreiesc. Era un bun diplomat, a știut să câștige respect în fața liderilor politici europeni și americani, dar și în fața foștilor ocupanți, turcii, a unor lideri arabi cu vederi mai moderne. A demascat cu curaj duplicitatea politicii britanice înaintea Independenței. Golda Meir, care i-a urmat la șefia guvernului, la scurt tim, a spus este el că a fost „ cel mai mare evreu al generației noastre”. Era un democrat și nu a inițiat niciodată acțiuni antiumaniste. Kol kavod, îi putem spune și acum, toată cinstea și amintirea să-i fie binecuvântată. BORIS MEHR

Hannah Arendt- o personalitate controversată

Hannah Arendt- o personalitate controversată ”Originile totalitarismului” este una dintre cele mai citite și citate lucrări nu numai ale Hannei Arendt, dar și din literatura politică a sec. XX. A fost editată la ed. Humnanitas de trei ori. • „Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstaiţii, nu ale credinţei. A fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopuri omeneşti. Abandonul în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai rezistă, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a «necesităţii istorice», ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii pare acum lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără nici un înţeles şi ireal. Nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare.“ (Hannah ARENDT). Vladimir Tismăneanu, „O luciditate rănită: Hannah Arendt şi problema Răului“.HANNAH ARENDT s-a născut la Hanovra în 14 octombrie 1906. În 1924 s-a înscris la Universitatea din Marburg pentru a studia teologia, dar a sfârşit prin a-şi lua doctoratul în filozofie la Heidelberg (1929), după ce studiase cu Heidegger, Husserl şi Jaspers. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa.. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la Editura Schocken Books, ocupând în acelaşi timp poziţii-cheie în diverse organizaţii evreieşti. A fost una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, abordând în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. În 1951 a apărut monumentala monografie The Origins of Totalitarianism, în care analiza mecanismelor ce au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, este completată de evidenţierea structurilor care le asigură menţinerea, precum şi a consecinţelor antiumane pe care le generează. În 1962 a participat la Ierusalim, ca ziarist trimis de revista The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann, experienţă descrisă în cartea Eichmann in Jerusalem (Eichmann la Ierusalim, trad. rom. Humanitas, 2008), în care formulează celebra teză a „banalităţii răului“. În anii '60 şi '70 a ţinut cursuri la mai multe universităţi (Berkeley, Princeton, Chicago) şi la New School for Social Research (New York). A scris pentru numeroase ziare şi reviste, între care Review of Politics, Journal of Politics, The New Yorker, Social Research. A murit la New York în 1975. La Editura Humanitas au mai apărut Scrisori. 1925- (corespondenţa cu Martin Heidegger, 2007) şi Făgăduinţa politicii (2010).De-a lungul vieții, Hanna Arendt a fost dansatoare, istoric,scriitoare,politolog,eseistă,,profesoară universitară,sociolog. A activat la universități de prestigiu – Princeton, Berkeley, Yale, Columbia, ș.a. I s-au acordat premiile Guggenheim, Emerson, etc. A avut o viață zbuciumată, relații intime cu Heidegger, pe care l-a părăsit, a fost contestată și admirată. De ce este o personalitate controversată ? Din multe motive. Nu toți au acceptat noțiunea de „banalitate a răului”, apoi afirmația că „România ar fi fost cea mai antisemită țară” este mult exagerată, fără a uita persecuțiile și politica antievreiască inițiată de mareșalul Antonescu, de asemenea suprapunerea hitlerismului cu stalinismul nu este acceptată de toți politologii, deși există o explicație logică în acest sens. Dar a scris lucrări de valoare ce nu pot fi ignorate - The Origins of Totalitarianism (Originile totalitarismului), 1951,The Human Condition (Condiția umană), 1958,Between Past and Future (Între trecut și viitor), 1961,Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil (Eichmann în Ierusalim. Un raport asupra banalității răului), 1963,On Revolution, 1963,Men in Dark Times, 1968,Thoughts on Politics and Revolution (Gânduri despre politică și revoluție), 1969,The Life of the Mind, operă postumă, 1978. Se împlinesc 110 ani de la nașterea ei. Istoria culturală și păolitică îi păstrează numele și moștenirea. • BORIS M.MARIAN ________________________________________