Centenar – Eugen Ionescu
Au fost odată trei prieteni – Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu. Un basm și o realitate. Soarta prieteniei lor s-a jucat la ruleta istoriei. Cioran a păstrat unele relații cu Ionescu, Eliade, retras în SUA și-a văzut de drumul propriu. Dacă Cioran și Eliade au îmbrățișat cu entuziasm „idealurile sfintei tinereți legionare” și l-au avut ca idol pe Codreanu, despre Eugen Ionescu nu se poate spune același lucru, iar colaborarea sa cu guvernul de la Vichy a fost protocolară, în baza unui mandat, ce-i drept dat de la București, România fiind aliată cu Germania nazistă. Ionescu nu putea fi pronazist din simplul motiv că era esențialmente un intelectual nesupus nici unei rigori extremiste, nedemocratice și , probabil , din cauza unor antecesori presupuși evrei, pe linie maternă, mama sa fiind totuși de religie creștină. Deci , Eugen Ionescu nu era evreu, în schimb era un adversar , în
mod egal al bolșevismului și nazismului, inclusiv al xenofobiei și antisemitismului. Acestei atitudini i se datorează și accesul său în cercurile democratice ale Franței, primirea în Academie, onorurile care i s-au acordat în viață, desigur, pe baza recunoașterii meritelor literare, înainte de toate.Dictatorul Ceaușescu nu l-a agreat din momentul când Ionescu a refuzat categoric să-i facă „lobby” în Franța, ba chiar a început să-l critice pentru aspirațiile sale dictatoriale. In anii din urmă s-a ocupat intens de opera lui Ionescu, în special de piesele mai puțin cunoscute, eseistul Matei Călinescu, stabilit în SUA. El a pus accentul de tragismul disimulat, pe starea de sațiu, sentimentul de existență derizorie a contemporanilor, care l-au dominat pe Eugen Ionescu cea mai mare parte din viață. Ca și în cazul lui Caragiale, nu se poate spune că Ionescu era un entuziast, un optimist, deși umorul nu le lipsea. Dar umoriștii sunt oameni, în esență, triști.Un maestru al dramaturgului a fost, cum
poate fi altfel, marele Will, cel plin de înțelepciune. Există și un „Macbeth” scris de Ionescu, dar nu numai astfel s-a inspirat scriitorul de la elisabetanul misterios. Scepticismul, sarcasmul, durerea ascunsă sub vagi declarații , aparent, retorice.„Victimele datoriei”, piesă scrisă în 1953 marchează un reper în gândirea dramaturgului, „Je suis un autre”, spune despre sine, respingând mărturia lui Flaubert care se identifica sincer cu eroina sa, Bovary. Criticat adeseori, în special pentru „Lecția de limbă engleză”, ș.a. Eugen Ionescu a dat replici pe măsură, iar la un moment dat, iritat, a spus, „eu sunt un adept al clasicismului”, ceea , desigur, este derutant. Matei Călinescu s-a ocupat de debutul lui Ionescu la Paris, un oraș care nu-l cunoștea, în care a trăit ani și ani, fără a fi prea cunoscut, înainte de a deveni o glorie a Franței.Iubirea a fost reciprocă, Ionescu s-a integrat perfect în peisajul parizian. Pe bună dreptate, Matei Călinescu numește piesa „ Rinocerii” , o „alegorie pentru toate timpurile”. Chiar
și Ceaușescu în primii ani ai „domniei” sale nu a sesizat substratul dinamitard al „Rinocerilor”, piesa jucându-se la Național cu Radu Beligan în rolul principal, același Beligan, care cu câțiva ani înainte îl jucase pe eroul comunist , neconvențional al piesei lui Mirodan, „Ziariștii”. Atmosfera este kafkiană, pericolul pândește de peste tot, rinocerizarea apare ca o epidemie de gripă „porcină”, acuzațiile cele mai grave vin din partea prietenilor lui Beranger, iar Beranger este un nou Josef K., victimă nevinovată a delațiunilor și acuzațiilor absurde.Cu piesa „ Regele moare”, faima lui Ionescu în România Socialistă începe să fie grabnic înăbușită. Dictatorul înțelege, i se șoptește la ureche, invidioși ,oportuniști, gen P.E. se găsesc, „regele” este chiar dictatorul, moartea lui este moartea unui sistem. Piesa nu este tezistă, ci doar alegorică. Ionescu îi mărturisise lui Ion Vianu că piesele și le elaborează inițial în vis, am spune că el este un oniric, dar impactul este mai puternic, există o logică de fier în ceea ce scrie Ionescu. Inspirația nu este numai onirică, jocurile, poeziile pentru copii, jocul în
genere l-a condus spre un limbaj adeseori frust și sugestiv. „Numai vorbele contează, restul e trăncăneală”, spunea Ionescu, adăugând – „ Dreptul de a mă descurca cu mine însumi, ăsta îl revendic”, Este deviza sa, expresia unei libertăți asumate, de neînvins. „Journal en miettes” ne oferă multe mănunte pe care biografii le-au folosit în bună parte – „Am devenit adult de foarte devreme... Tot ceea ce știu acum, știam încă la vârsta de șase sau șapte ani... Nu am avansa nici cu un pas spre cunoaștere”. Desigur, numai Eugen Ionescu poate afirma așa ceva. Poate nici nu crede exact ceea ce spune.„Un singur cuvânt te poate pune pe cale, un al doilea, te tulbură, al treilea te bagă în panică, cu al patrulea începând, confuzia este absolută. Logosul era și acțiune. A devenit paralizie... Nu trebuie decât să demontați mecanismul spaimei și spaima dispare”. Spre deosebire de Cioran, Ionescu este ... mai optimist. Ionescu spune că scrisul său se justifică foar prin capacitatea de a se dedubla, de a se pșrivi pe sine însuși. De fapt, așa ar proceda toți scriitorii valoroși, deci nu este o mare descoperire,
dar la Ionescu este un semn de modestie, el scria pentru că știa mereu ceva în plus față de contemporani.„ M-am născut a doua oară prin literatură”, o altă afirmație pe care ar face-o mai totți scriitorii adevărați, dar tot ce spu ne Ionescu pare original. Are el ceva ...ionescian. Târziu s-a aflat că Ionescu picta, iar pictura sa era la fel de ... absurdă ca și arta dramatică.Nu a căutat originalitatea pentru că o avea în sânge, iar personalitatea sa nu-i permitea să adopte orice manieră, să admire fără „crâcnire”, astfel că înainte de război s-a făcut cunoscut cu un eseu inflamant „ Nu”(Ed. Vremea-1934), care i-a iritat pe mulți, atunci, acum pare o blândă reflecție asupra celor scrise până la Eugen Ionescu. Eugen Simion a scris un studiu apreciat de critici și exegeți, „Tânărul Eugen Ionescu”, cartea
neaducând multe noutăți, dar profilul viitorului scriitor apare bine conturat.„ Fără evrei lumea ar fi mai tristă”,a afirmat Eugen Ionescu, când a primit Premiul Ierusalimului. „ Nu pot avea dușmani. Niciodată nu cred că am dreptate împotriva cuiva”, „ De îndfată ce apare un decalaj între ideologie și realitate , apare absurdul”, iată un slogan pe care orice politician ar trebui să și-l scrie pe pereții casei. Radu Beligan îl numea „clovnul trist”, pentru că , spre bătrânețe figura lui Ionescu trezea un sentiment ciudat de compasiune și încredere, dar nu te făcea să râzi. L-a cunoscut pe Zelea Codreanu și-l compara cu Che Guevara și Hitler, din „clasa asasinilor”. Nu era nici de dreapta, nici de stânga. Marie France Ionesco îl numea pe tatăl ei „un clovn metafizic”. In câteva date, viața lui s-a desfășurat între 26 noiembrie 1909 ( scriitorul a menționat , intenționat, undeva, anul 1912, dar s-a dovedit ... o păcăleală ) și 28 martie 1994, deci se împlinesc anul acesta o sută de ani de la naștere și s-au ămpolinit 15 ani de la moartea sa, la Paris. Locul natal a fost Slatina, tatăl său purtând același nume, avocat de meserie, cu convingeri naționaliste, a divorțat de mama scriitorului după
care, fiul a revenit în România, din Franța, a urmat Colegiul Sf. Sava, Universitatea, a obținut diploma în limba franceză și a predat la un liceu.In 1936, sciitorul s-a căsătorit cu Rodica Burileanu, cu acare a avut o fiică, despre care a amintit mai sus. A obținut titlul de doctor în filologie, în Franța.In 197o a fost ales membru al Academiei Franceze, a primit nenumărate distincții, numai țara de origine i-a acordat cea mai restrânsă atenție( până în 1989).Nu vom menționa titlurile pieselor de teatru, eseurilor, prozei, etc. Acestea fiind accesibile oricărui doritor de a le cunoaște. Activitatea sa pe tărâmul civic, al combaterii discriminărilor, terorii, dictaturilor este cunoscută. UIn 1998, la Ed. Universalia a apărut un volum scris cu multă înțelegere, subtilitate de William Kluback și Michael
Finfenthal, „Clovnul în agora”, titlu foarte potrivit pentru ceea ce a reprezentat teatrul lui Ionescu în istoria contemporană. Am analizat cartea la vremea potrivită. Intr-o ediție foarte ieftină, calitativ și valoric,în 199o, a apărut la Ed. Echinox , din Cluj, o scurtă antologie „ Eu” care conține „Elegii pentru ființe mici”(poeme), proză scurtă, fragmente de roman( Ionescu nu s-a dedicat prozei, decât cu prudență),pagini de jurnal ( dar nu „Journal en miettes”), piesa ”Englezește fără profesor”, care î
l reprezintă pe Ionescu mai bine decât celebra „Cîntăreață cheală”, neînțeleasă de mulți. Am spune, că , la fel ca și în cazul lui Picasso, mulți îl laudă pe Ionescu, puțini îl înțeleg și astăzi. Trebuie să ai un anumit organ al umorului „absurd” ca să pătrunzi în lumea sa vesel-tristă, ceva de genul „țării minunilor a Alisei” lui Lewis Caroll. In piesă chiar apare numele Alisei.Ediția se datorează unui om de cultură, Ion Vartic. In anul centenarului, adică 2009, a apărut deja , la Flammarion o biografie a lui Eugen Ionescu, semnată de Andre Le Gall, care a mai scris biografiile lui Corneille, Pascal, Racine. Românul Eugen Ionescu poate sta alături de aceștia, fără nici un complex.
Boris Marian
Pe bună dreptate spunea cineva, Maria Banuș nu este doar autoarea binecunoscutului poem care i-a atras atenția lui G.Călinescu, „ Țara fetelor”,dar ea a trăit, prin energia, inspirația, tinerețea care nu a părăsit-o, sub zodia acestei „fericite țări”. La 14 iulie 1994 se stingea într-un cămin de bătrâni, marea poetă, contestată de unii și de alții, înghesuită recent într-o listă a scriitorilor„de dicționar”, Maria Banuș. A trăit aproape 85 de ani ( n.10 aprilie 1914), mai mult în București, dar a călătorit destul de mult, a fost la Paris (unde trăiește fiul ei), la Moscova, în alte țări foste socialiste, fiind un timp o scriitoare agreată de regimul comunist. Tatăl ei a fost director la Banca Marmorosch-Blank, aceea cu răsunătorul faliment din timpul crizei ( 1929-1932). A studiat Dreptul și Literele la București. In 1928 a debutat la „ Bilete de papagal”, revista lui Arghezi ( avea doar 14 ani, poemul purtând a
cest titlu).Anul 1937 ănseamnă pentru ea debutul în volum cu „ Țara fetelor”, poezie erotică și de mare sensibilitate. Din 1939 se apropie de mișcarea comunistă, din convingere, ceea ce , azi, pentru unii ar putea să pară ceva rușinos, blamant. Răspunsul nu va convinge decât pe cei obiectivi – deși fiică de „burghez”, credința în armonia interetnică, în dreptul la o libertate a conștiinței erau mobilul multor simpatizanți ai comunismului din acea vreme. In 1955, ea scrie un poem care îi va fi și îi este și postum reproșat, „ Ție-ți vorbesc, Americă”, scris cu patos și fără acoperire în realitatea politică, dat fiind diferența de nivel al dezvoltării SUA, față de țările socialiste, r
egimul dictatorial impus în aceste țări, despre care poemul nu spune un cuvânt. Iubitoare a literaturii universale, de cea mai bună calitate, Maria Banuș a tradus din Goethe, Rilke, Shakespeare, Pușkin, Neruda, ș.a., a alcătuit o antologie „Din poezia de dragoste a lumii”. O perioadă , între anii 1944-1970, ea nu și-a manifestat interesul pentru evreitatea căreia îi aparținea, dimpotrivă, a căutat să evite această apartenență, dar , vorba lui Sebastian, „nu poți să-ți dai demisia din funcția de evreu”.Desigur, nu se poate spune că poeta a fost uitată complet, după dispariția fizică, dar o umbră s-a așezat în postumitate, o umbră a nedreptățiki ce se face multor creatori care nu mai au cum să se apere de uitare. In revista „Contemporanul- ideea europeană” și în „Observator cultural” ( Ovidiu Morar, Geo Șerban) au publicat comentarii la poezia ei, la „Jurnalul intermitent”. Ovidiu Morar scria „O mare poetă uitată - Maria Banuș” în nr. 676 și 677 ale „ Contemporanului”, citând din mai multe poeme memorabile, subliniind senzualitatea transfigurată prin ars poetica. Sunt amintiți Pompil
iu Constantinescu și Tudor Vianu, care, la fel ca și G. Călinescu au fost entuziasmați de scrierile poetei.„ Jurnalul” Mariei Banuș comentat de Geo Șerban, este punctat de observații personale făcute în anul 1963, când convingerile scriitoarei încep să se clatine, îndoielile o apropie de o realitate care avea să devină, în timp, indubitabilă. Poezia Mariei Banuș a fost tradusă în câteva limbi europene, engleză, franceză, germană, italiană, rusă, iar ea ne-a dăruit numeroase poeme din mai toate continentele lumii, una dintre ultimele realizări fiind creația lui Alain Bosquet, un poet de prestigiu al Franței. In 1994 i-a apărut în SUA, traducerea engleză realizată de Dan Duțescu,„Demon in breckets”(Demon intre paranteze). Nicolae Manolescu scrie în prefață că este vorba de un „jurnal liric”, intim, al autoarea, intrerupt timp de 3o de ani ( când s-a dedicat mai mult militantismului politic) și reluat cu „Tocmai ieșeam din arenă”. „Din cadra mea, dinăuntrul meu/ priveam înspre lume/ sunt ochii unei bătrâne din Rembrandt?”, scria Maria Banuș.Punctul de inflecțiune al evolut
iei poetei este într-adevăr 1963, când publică „ Metamorfoze”, o antologie selectivă din ”Țara fetelor”, „Cumpăna apelor”, „Bucurie”, „La porțile raiului”, „Magnet”, „Se-arată lumea”, „Metamorfoze”, volume publicate în intervalele 1937-1949 și 1956-1962, adică poeta, cu bună știință elimină șapte ani de ... risipă. Este un gest onorabil, pe care nu l-au făcut mulți autori , în acel timp. Pe lângă numele celor care au scris despre Maria Banuș, amintiți mai înainte, adăugăm pe Paul Georgescu, Giancarlo Vigorelli, Guillevic, G.Dimisianu, C.Ciopraga, Ion Pop. D. Micu, M.Petroveanu, Eugen Simion, Lucian Raicu,ș.a. Opera poetei, pentru că ea a lăsat o operă, cuprinde numeroase game , modalități de exprimare, inclusiv jocul suprarealist, neosimbolismul, neomodernismul, etc. Ea știe să fie delicată, suav-îndrăgostită, insinuantă, dar și deschi
s- declarativă, de o sinceritate dureroasă, ironică. Ea știe să se adreseze unor cititori de vârstă școlară, adolescenți, maturi, maturi de vârsta a treia, tristețea ei nu este dezarmantă, ea conține o nestrămutată credință în voința de a trăi cu demnitate. Am cunoscut-o în ultimii ani de viață, era încă fermecătoare, fermă în opinii, fără jeluiri sau reproșuri inutile.Avea un chip de adolescentă datorită ochilor vii, albaștri, obrajilor rotunzi, felului de a se adresa soțului, numindu-l „logodnicul meu dintotdeauna”. Nora Iuga a numit-o , cu afecțiune, „o Doamnă a Poeziei” , în timp ce Alex. Ștefănescu i-a împărțit în trei etape creația, ceea ce nu este cu totul corect. Maria Banuș a avut un sing
ur chip, chiar dacă „ La masa verde, față-n față/ cer unii moarte, alții viață”, sună astăzi retoric. „Cititorii nu se prefăceau că o citesc”, cum afirmă imbatabilul critic, o citeau, cum erau citiți Beniuc, Deșliu, Nina Cassian, Nicolae Labiș, cel care a dat cele mai mari speranțe, dar a murit cel mai tânăr. Să nu ascundem faptul că au fost destui care au crezut într-o lume fără sărăcie, plină de armonie. Nu există, dar nu poeții sunt de vină. „Bătrânii mei, tinichigii, cavafi, croitori, meșteri în târguri apuse”, se revendică poeta de la ștetlul evreiesc, făsă a uita de pogrom ( un poem poartă acest titlu), de iubire, de bunătate, iar biografia și-o înscrie într-un scurt poem –„ Intre două ruine”- „Intre două ruine am zidit o casă/ între două trădări am sădit o credință/ între două hăuri, am pus o masă cu șervete și solnițe/ între doi munți de cadavre am văzut o brândușe și i-am zâmbit/ Am trăit , dragii mei. Acum înțelegeți? Așa am trăit”. BORIS MARIAN
