Leonard Cohen

Leonard Cohen revine la Bucureşti


Cunoscut mai mult prin cântecele sale, comparat cândva cu Bob Dylan, Leonar Cohen a oferit un concert la începutul lunii septembrie a.c. în centrul Capitalei. Dar el este prozator, poet, dramaturg, compozitor, a fost călugăr budist, a locuit pe insula grecească Hydra, înainte de a trece la budism, timp de şapte ani, cu soţia şi fiul său, Axel, a făcut multe în viaţă şi are , acum, 75 de ani. Mircea Mihăieş l-a prezentat, cu entuziasm în cartea sa , „Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen” ( cu 32 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu). Editura Polirom care a publicat cartea, a mai oferit publicului cititor două romane ale lui Cohen, „Jocul preferat” şi „Frumoşii învinşi”, în anii 2004-2005. Critica literară l-a comparat cu James Joyce. Autorul s-a născut la Montreal( 1934). A debutat cu poezie în 1956, dar volumul care a trezit interes deosebit a fost „Flowers for Hitler”, un ecou al Holocaustului, în sufletul unui evreu care nu i-a fost martor direct. Un fan al lui Cohen, în România a fost şi regretatul Florian Pitiş. Mircea Mihăieş afirmă că pe insula Hydra, Cohen era însoţit de o româncă, Mihaela, devenită Michelle, care i-a dăruit un copil. Cu o voce inconfundabilă, un timbru de fumător oarecum obosit, Cohen ştie să interpreteze multe genuri, din folclorul afro-american, american, couintry, imnuri religioase, ca Hallelujah, sentimentale, de dans, ş.a. De muklte ori textele spun ceva important, trebuie să fii atent, să-l asculţi. Este numit de fani „marele poet al melancoliei”, cântecul „Suzanne” a făcut înconjurul lumii. Poeme ale lşui Cohen au apărut adesea în reviste de cultură din România, mai puţin în revista noastră, nu se ştie de ce. Cităm din ciclul „Flori pentru Hitler” – „ Avea o mustaţă neagră şi păr lucios/ vorbeam despre țigani/Nu-ți mânca unghiile, i-am spus/ Nu te scăpa în uniformă/ CU-cu, bau-bau, domnișoară Săpun- de- OM/ Nu s-a întâmplat niciodată/ Cred cu tărie în al Doilea Război Mondial / Nu sunt sigur de Primul/ Cred în dinții de aur/ cred cu tărie în toată istoria/ dar este din ce în ce mai greu să-ți amintești multă istorie”. Uneori este chiar pesimist şi are de ce – „Am văzut viitorul şi vă spun, este un asasin”. Alteori, melancolic – „ Precum o pasăre pe sârmă, precum un beţiv în noapte, încerc să fiu liber”. Impresionant este poemul „Everybody Knows” (traducere Mircea Cărtărescu)- cităm două versuri – „Toată lumea ştie că barca ia apă/Cârmaciul a minţit”. Versurile au fost reluate, de unii comentatori, după atacul din 11 septembrie 2001. Mai cităm din alte poeme – „ Dansează cu o vioară-n flăcări”, „ Focul ţi-a răcit sângele” ( Joan of Arc). „O poetică a supravieţuirii” a numit un comentator arta lui Cohen. Născut într+o familie de imigranţi din Polonia (tatăl) şi Lituania (mama), el declara că, fiind Cohen, deci din casta cohanim, a preoţilor, el are un rol mesianic. Desigur era o autoironia, dar de câte ori ironia nu drapează o cunoaştere a propriei valori. Iar valoarea este incontestabilă.

BORIS MARIAN

Marc Levy

Prolificul Marc Levy


Despre Marc Levy se spune că poate să scrie 17 ore pe zi. O face din pasiune, de mult banii nu mai sunt stimulentul acestei munci demne de admiraţie. Balzac era şi el un harnic mânuitor de condei, dar la el, pe lângă uriaşul talent, presiunea datoriilor era la fel de mare. In România s-au tradus o serie de romane ale lui Levy, „Şi dacă e adevărat”, „Te voi revedea”, „In altă viaţă”, „Unde eşti_”, „Şapte zile pentru eternitate”, „Copiii libertăţii”, la care ne vom opri aici. Autorul s-a născut la 16 octombrie 1961, la Boulogne-Billancourt, a activat un timp în cadrul Crucii Roşii Internaţionale, a locuit în SUA între anii 1984-1991, iar în prezent conduce o firmă de arhitectură şi construcţii. Cărţile sale, mai numeroase decât titlurile înşirate mai sus, au fost traduse în 41 de ţări , numărul de exemplare , total, fiind de peste 17 milioane. Este unul dintre cei mai citiţi autori, în prezent, deşi critica nu l-a răsfăţat prea mult şi nu a obţinut înalte premii. Totuşi romanul „ Copiii libertăţii” merită toată atenţia. Este, se pare, o carte autobiografică, fiind vorba de generaţia luptătorilor în Maquis(astfel a fost numită Rezistenţa franceză, după denumirea unei zone mlăştinoase, cu vegetaţie), a deportaţilor la Auschwitz, în alte lagăre, apoi despre generaţia postbelică. Copiii libertăţii sunt cei care au luptat pentru eliberarea Franţei, după marea trădare a mareşalului Petain. De fapt, nu numai Petain a fost trădătorul patriei franceze, a existat în Franţa şi există şi acum o anumită categorie de oameni gata să treacă de partea unui dictator, fie el străin, pentru a-şi realiza interesele, inclusiv, să-şi satisfacă ura faţă de alogeni, în speţă, evrei. Antisemitismul francez are vechi rădăcini, el s-a asociat, ciudat , cu anticomunismul, antistângismul. Astăzi, fenomenul antiisraelian s-a mutat la stânga, dar Levy nu a ajuns la această temă. Romanul „Copii libertăţii” se citeşte cu interes, ca orice proză a acestui, incontestabil, talentat scriitor. BORIS MARIAN

Familia Peltz

Familia Peltz – tatăl și fiica


In colecția „100 +1 capodopere ale romanului românesc”, la Editura Gramar a apărut, în urmă cu câtva timp, romanul „Calea Văcărești” a lui Isac Peltz, cu o postfață de Teodor Vârgolici. Scriitorul a trăit între anii 1899-1980 și a fost remarcat în interbelic de numeroși confrați și critici, în primul rând de G.Călinescu, E.Lovinescu, ș.a. Pentru Călinescu, dintre prozatorii evrei de limbă română Aderca și Peltz par mai importanți. Lovinescu îl numește „ cel mai mare urzitor de tristeți”. După colaborări intense și o anumită faimă, în interbelic, I.Peltz scrie în 1946 „Israel însângerat”, apoi, din motive obscure este închis, pentru un așa zis colaboraționism cu regimul lui Antonescu ( a scris la publicația poliției). Sănătatea sa este zdruncinată, moare la 10 august 1980, fără a mai scrie ceva important. Pogromul de la București, evocat de Peltz nu a fost o temă prea comodă pentru liderii PCR, pentru motive cu totul stranii. Populația nu era bine informată despre atrocitățile antievreiești provocate de legionari, iar Moscova nu avea nimic împotriva legiunii, considerându-l pe Antonescu mai vinovat . Nici Holocaustul nu era evocat, pentru că se punea accentul în exclusivitate pe suferințele poporului sovietic, suferințele evreilor păreau minore. Un alt motiv era mai compromițător – PCR a preluat cu bună știință și conform acelorași indicații de la Moscova o serie de legionari spre a-i folosi în aparatul de propagandă, de represiune. Atunci ne întrebăm, era Peltz mai vinovat decât un legionar devenit pecerist? Desigur, nu înțelesese linia.In Revista Cultului Mozaic, I.Peltz a relatat cum a scris romanul „Calea Văcărești”, cum s-a inspirat. Rude, prieteni, profesori, cunoscuţi, o pleiadă de personaje au intrat prin intermediul imaginaţiei talentatului prozator în paginile cărţii. Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, Z.Ornea, regretat istoric literar a publicat o evocare în ROMÂNIA LITERARĂ, oprindu-se în special la acest roman. Pe când Eugen Barbu nu se manifesta ca antisemit, a scris cu admiraţie , în VIAŢA STUDENŢEASCĂ despre I.Peltz, care i-a fost , oarecum maestru pentru romanul propriu, „Groapa”. Este ciudat că Premiul acordat de Societatea Scriitorilor în 1929 era conferit pentru un roman astăzi foarte puţin cunoscut, „Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan”, fiind scris în cheie suprarealistă. Peltz a mai publicat şi piese de teatru, „Ediţie specială”(1923), „Crima”(1925), „Veninul” ( nedatată). Scriitorul Dorel Dorian a reluat teme din opera lui Peltz şi a publicat piesa „Foc în Calea Văcăreşti”, jucată la TES. La împlinirea vârstei de 75 de ani , a lui I.Peltz, a scris în RCM, Camil Baltazar care s-a arătat un mare admirator al artei prozatorului. Fostul Sef Rabin dr. Moses Rosen a exprimat cele mai adânci sentimente de consideraţie cu ocazia înmormântării scriitorului la Cimitirul Filantropia, unde a vorbit şi criticul Al.I.Ştefănescu, soţul Ninei Cassian. I-au adus elogii, în timp Marius Mircu, C.Stănescu,Valeriu Râpeanu, ş.a. Cele mai importante cărţi ale lui Peltz, pe lângă titlul menţionat mai sus, mai sunt „Foc în Hanul cu Tei” ( în pasajul cu numele respectiv, a fost montată o placă memorială, cu ocazia centenarului naşterii scriitorului) şi „Nopţile domnişoarei Mili” .La Editura Hasefer a apărut în 2003, un volum de evocări literare, care cuprinde numeroase nume precum Dobrogeanu-Gherea, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, Panait Istrati, Coşbuc, Slavici, Rebreanu, Bacovia, Camil Petrescu, Barbu Lăzăreanu, Macedonski, Topârceanu, Cocea, Ibrăileanu, Brăescu, Mille, Goga, Galaction, Tonitza, ş.a. Pe toţi aceştia , Peltz i-a cunoscut personal, ceea ce denotă marea sa deschidere faţă de mediul intelectual bucureştean şi din alte oraşe.
I.Peltz a avut două fiice,una dintre ele , Tia Peltz a fost o mare graficiană cu suflet evreiesc şi talent remarcabil.A scris emoţionant despre tatăl ei, scriitorul, care „s-a născut de Purim, într-o căsuţă de oameni necăjiţi .... o cusătoreasă năştea un băieţel, pe care l-a numit Isac”. Tia Peltz îl numea pe tatăl ei copilul bătrân şi bătrânul copil. La împlinirea a zece ani de la moartea sa, fiica publica o „scrisoare către tata”. A existat o puternică afecţiune între Tia şi tatăl ei. S-a născut la 30 ianuarie 1923,la Bucureşti, a studiat artele plastice cu Maxy şi cu alţi maeştri, a ilustrat din peniţă străzi, case, oameni din Dudeşti şi Văcăreşti, din Capitală, totul a dispărut încă din timpul vieţii ei, doar grafica a rămas vie şi plină de nostalgie. A făcut portretele tatălui ei, în mai multe etape ale vieţii, ale lui Tonitza, prieten cu Peltz, Maxy, Galaction, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Leny Caler, personalităţi care au trecut prin casa părintească.A publicat albume, cărţi, „O lacrimă într-un minialbum”, „De la lume adunate”, „Descântece”, „Miniaturi”, „Crochiuri din inima mea”. Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, cu expoziţii în ţară şi în multe ţări ale lumii, membră a Academiei de Frumoase din Roma, Tia Peltz a lăsat în patrimoniul Muzeului Naţional, al Muzeului de Artă din Craiova, în colecţii particulare lucrări de valoare. Au scris despre creaţiile ei Victor Eftimiu, C.Silvestri, Petru Comarnescu, Florenţa Albu, Argintescu-. Amza, Marin Sorescu, Marcel Iancu,Aurel Baranga, Dan Grigorescu, Marcel Breslaşu, Silvia Kerim, Octavian Barbossa, Amelia Pavel, Carmen Firan, mulţi alţii. A murit la 5 mai 1999, la aproape două decenii după plecarea dintre cei vii a tatălui, I.Peltz.Despre ea însăşi, Tia Peltz scria – „Crezul meu este omul, conştiinţa de bine, lupta pentru sănătate, a mea, a celor dragi şi, desigur, o artă sinceră”... Pictoriţă şi graficiană, apreciată atât pentru desenul fin, cât şi pentru culoare, pentru „tehnica mixtă”, cum scria Radu Ionescu, a lăsat cicluri de lucrări tematice, poeme executate cu carioca, pentru copii şi adulţi. Printre cicluri se află şi Ierusalimul, poveştile populare... realism şi magie totodată.Marcel Iancu scria că Tia Peltz „ are , ca artistă, o linie bogată şi sensibilă, se exprimă cu uşurinţă datorită talentului ... însoţit de un surâs ironic”. Iar Amelia Pavel exprimă cel mai bine legătura dintre tatăl –scriitor şi fiica-artist plastic; „ O mare subtilitate şi înţelegere, în trăirea unui text literar se unesc cu gândurile scriitorului I.Peltz, tatăl ei, de a cărui memorie era aproape obsedată, pentru că de la el a învăţat să înfrângă greul prin arta de a fi viu”.

BORIS MARIAN

Harold Bloom

Harold Bloom – o floare a intelectualităţii americane

Citind recenta carte apărută la Ed. Hasefer, „Lanţuri vrăjite” de Moshe Idel, am remarcat prefaţa semnată de Harold Bloom. Autorul şi prefaţatorul se pot simţi reciproc onoraţi.
Cine este Harold Bloom? Născut la 11 iulie 1930, la New York, îm Bronx, el a făcut o frumoasă carieră de de istoric şi critic literar, estetician, teoretician,unul dintre cei mai avizaţi formatori de opinie literară din America, profesor la Yale, publicat în numeroase ediţii, citit şi citat. S-a declarat un convins anti-feminist ( nu este împotriva promovării femeilor, ci a discriminării pozitive pentru femei), antimarxist, anti-istorist( istorismul este un curent ce decurge din marxism, în studiul culturii), anti-structuralist, etc. O personalitate. Prima limbă pe care a vorbit-o a fost idiş, apoi ebraică, engleză şi apoi a devenit un poliglot. Dintre scrierile sale amintim doar „Shakespeare. The Invention of Human”, „Canonul occidental”(cea mai de seamă lucrare, scrisă în 1994, publicată şi în româneşte, la Ed. ART -2007,ediţia II, cu o prefaţă de Mircea Martin),”Kabbalah and criticism”, „ Jesus and Yahweh”, o antologie de poezie religioasă, ş.a. Ne vom opri la „Canonul occidental” subintitulat „ Cărţile şi Şcoala Epocilor”. Ideea principală, de fapt principiul călăuzitor pentru Bloom este autonomia esteticului, pe care o vede abandonată în secolul care a trecut. Desigur, istoricul vede o culme a acestui principiu în cultura euro-occidentală, ceea ce ar putea fi contestat de cercetătorii altor culturi. El combate falsul multiculturalism, trâmbiţat în ultimele secole, consideră o necesară delimitare estetică între diverse forme de exprimare, specific naţionale.Ni se pare corec, Blaga avea o atitudine asemănătoare. Apoi se referă la multitudinea ameţitoare de publicaţii, cărţi, dificultatea de a alege cartea dorită. Poetul şi criticul WH Auden spunea că este dăunător pentru caracter să recenzezi o carte proastă. Cenzorii comunişti au avut un principiu opus – dăunătoare poate fi şi o carte bună. Oscar Wilde scria că arta este complet nefolositoare şi că o poezie sinceră este o poezie proastă.”Esteticul este o problemă individuală şi nu socială”, scrie Bloom.”Memoria este speranţa... A polemiza în numele esteticului este o greşeală..Poezia nu trebuie să fie nici document social, nici filosofie...Se continuă vechea polemică dintre moralismul platonician şi medicina socială a lui Aristotel”, sunt idei care pentru cititorul obişnuit par şocante. Mai departe Bloom trece la Freud, la „Angst vor etwas” ( Frica de ceva). Ideea de nemurire se canonizează prin apariţia creştinismului. In literatură ea îşi pune amprenta prin Petrarca, Dante, apoi Shakespeare. Bloom îl combate pe Antonio Gramsci, fondatorul PC din Italia, care era de părere că poziția socială determină gustul artistic. ”Fuga de estetic” este ceea ce nu acceptă Bloom. Originalitatea artistică devine canonică. El pune pe prim plan „Paradisul pierdut” de Milton, opera lui Shakespeare, a lui Homer, Dante, Chaucer, Cervantes, ca și Tora și Evangheliile. El consideră că în SUA, cultura a rămas în urma civilizației. El nu elogiază o nație sau o anume cultură națională, dar afirmă că fără Shakespeare nu am avea canon. Nici ”Faust” al lui Goethe nu este neglijat., dar partea a II-a , el o numește „poem anticanonic”. În capitolul „Epoca democratică” se referă la Jane Austen, poetul Wordsworth, marele Whitman, nefericita Emily Dickinson, proza lui George Eliot și a lui Dickens, opera lui lev Tolstoi, Ibsen. Ciudatul capitol „Epoca haotică” îi cuprinde pe Freud, Proust, Joyce ( care s-ar fi luptat cu umbra lui Shakespeare), Virginai Woolf, Kafka ( „răbdarea canonică” – excelent!), Borges, Neruda, Pessoa, Becket. Apoi , spre final, urmează o completare – „ Dacă ar fi să vorbim în note muzicale sau cu pensula, cred că Stravinski și Matisse ar fi supuși la aceleași ciudățenii ale hazardului ca și scriitorii noștri canonici”. In Appendicele alcătuit de autor se regăsesc sute de nume ilustre de scriitori, pe epoci, teocratică, aristocratică, democratică, haotică, pe zone și țări. „Canonul occidental” a intrat de mult în bibliografia celor ce studiază litertura și artele, sub aspect estetic. Nicăieri nu se declară mai răspicat primordialitatea valorii estetice. Harol Bloom este un adevărat „racționar”, cum a fost la noi Titu Maiorescu, cu a sa „artă pentru artă”.
Boris Marian

Mirodan

N-am uitat ”Ziariştii” lui Mirodan

Am găsit pe Internet un dialog recent al scriitorului Alexandru Mirodan cu Lucreţia Berzintu şi mi-am amintit că printre piesele de teatru pe care le-am văzut şi m-au entuziasmat, pe când eram încă elev, a fost „Ziariştii”, cu Radu beligan în rolul lui Cerchez, un personaj fermecător, pot să spumege de furie anticomuniştii de serviciu.Nu fac un elogiu realismului socialist, care a dat multe rebuturi demne de uitare, dar Mirodan a fost, cred, unul dintre cei mai talentaţi autori ai acelei perioade ( piesa s-a jucat la Naţional, în 1956). In interviu , Mirodan aminteşte că , prezentată la Radio, ea a fost cenzurată de H.Dona. Vremurile...Radu Beligan l-a elogiat pe Mirodan numindu-l un mare scriitor, cred că are dreptate.De aceeaşi părere era şi prietenul său , regretatul I.Schechter.Despre piesa „ Celebrul 702”, pe care am vizionat-o cu aceeaşi înc-ntare, Graham Greene spunea că este o foarte reuşită comedie neagră. Piesa a fost jucată la Moscova, Londra, în alte capitale ale lumii, fiind tradusă în mai multe limbi.Este vorba despre execuţia unui condamnat în SUA, politizarea este minimă, răzbate o pezie de bună calitate, un umor specific lui mirodan. Amintim că el a publicat un volum intitulat „Ocolul pământului într-un surâs”. Din interviul recent , am reţinut două aserţiuni interesante – Mirodan se teme numai de frică, iar scriitor este cel care scrie greu, citat preluat din Thomas Mann.
Alexandru Zissu Saltman s-a născut şa 5 iunie 1927, la Budeasa (Argeş), a urmat liceul la bucureşti, apoi facultatea de Filosofie şi Litere, a fost redactor la publicaţiile de tineret ale PCR-PMR, secretar de redacţie la CONTEMPORANUL, secretar literar la Teatrul de Comedie, a fost distins de Academia Română cu premiul „Caragiale”, alte premii, dar în 1976 face Alia, considerând că menirea sa de scriitor este pusă în dificultate de cenzura inflexibilă a regimului. Amintim că la acea vreme nici Eugen Ionescu nu mai era agreat de harnicii politruci şi nici de conducerea ideologică a PCR. A treia piesă care s-a bucurat de succes, alături de cele menţionate mai sus, este „Şeful sectorului suflete”. Titlul piesei a ajuns o sintagmă des folosită, ironic, în cercurile intelectuale.Din cele peste 3o de piese, nu trebuie să omitem chiar prima, „Tito”, îndreptată împotriva liderului iugoslav care se rupsese de Moscova. Putem să-l judecăm pe autorul acesteia, care avea 23 de ani? Mai degrabă să judecăm făţărnicia dictatorilor acelui timp. „Tovarăşul feudal şi fratele său” era chiar o satiră la adresa potentaţilor zilei, desigur, cu aprobare de la Centru. Mirodan a fost şi coscenarist la filmul „Steaua fără nume” după Sebastian, cu Marina Vlady , Cristea Avram, Radu Beligan. In Israel, el s-a remarcat prin infiinţarea revistei MINIMUM, împreună cu regretatul poet Sebastian Costin, după ce a învins autoritarismul potentatului Himmelfarb, care monopolizase presa din Tel Aviv.Este cea mai citită revistă de limbă română din Israel şi mult căutată în lumea cititorilor de această limbă, în lume. L-am vizitat la sediul tredacţiei şi m-am minunat că în afara unei secretare nu am văzut pe nimeni. Mirodan face singur o revistă, desigur, prin colaborare cu confraţi din Israel, România, etc.”Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei”, mult gustat de cititori a ajuns la litera I, înainte de J. Din inimă îi dorim să ajungă la Z şi apoi să mai facă ceva la fel de interesant. Maestre, numai gânduri bune.

BORIS MARIAN MEHR