Borges

/*Biblia lui Borges (1899-1986)

Intâlnirea cu Borges a fost un şoc, în urmă cu ani, iar relecturarea scrierilor sale o obligaţie dintre cele mai plăcute şi utile. Bogăţia citatelor care se pot extrage din opera sa ar umple pagini întregi. Mă voi rezuma la cele mai apropiate de preocupările mele.
Memoriile sunt uneltele poetului ♥ Sunt un discipol al trecutului , prezentul îmi este necunoscut ♥ Rescriem mereu aceleaşi cărţi ♥
Spune-mi cine ţi-a spus să nu citeşti poezie, trebuie să-l cunosc, este un exemplar demn de studiu ♥ Am spus destul, cred că nu mai este nevoie de mine ♥ Nu pot accepta ideea că Dumnezeu l-a creat pe om, apoi l-a creat pe Isus, pare imposibil ♥Un scriitor nu scrie ceea ce intenţionează la început să scrie ♥ O poezie trebuie citită cu voce tare, altfel ea nu poate fi autentificată ♥ Eu nu vorbesc cu publicul, ci cu fiecare om în parte ♥ Unul dintre cele mai grave păcate ale mele a fost că nu am cunoscut fericirea ♥ Etica este o ştiinţă care a dispărut din lume ♥ Nimic nu este mai frumos ca o poezie de Heine ♥ Amintirile copilăriei mele sunt cărţile citite ♥ Viaţa poate deveni cel mai lung citat ♥ Eu nu caut subiecte, ele mă caută ♥ Când nu simţim ceva, murim în acea clipă ♥ O bucurie totală este imposibil de suportat ♥ Proza şi limbajul oral nu au nimic comun ♥ Poezia se ocupă cu lucruri stranii ♥ De nu am avea fiecare un destin, viaţa ar fi foarte plictisitoare ♥ Existenţa ţărilor este o greşeală a istoriei ♥ Priviţi păsările ♥ Intre Homer şi Whitman nu cunosc alţi poeţi mai mari ♥ Ştiu ce este timpul, nu-l pot explica. De fapt eu sunt timpul ♥ Săracul posedă realitatea fără intermediere ♥ Eu am remuşcări şi înainte de a greşi. Aceasta , după o lungă experienţă ♥ Să construieşti pe nisip, ca şi cum nisipul ar fi stâncă ♥ Viaţa mea este o enciclopedie de greşeli ♥ Nu cred în şcoli, viaţa este singura şcoală ♥ Poezia ar trebui să fie anonimă, ea nu poate aparţine cuiva ♥ Sunt convins că în rai este multă tristeţe ♥ Minciuna poate deveni operă de artă, dar este nevoie de artist ♥ Nu poţi pierde decât ceea ce nu ai avut niciodată ♥ Nu contează ceea ce se scrie, ci doar ce se citeşte ♥ Intelectul se manifestă şi prin morală, imbecilitatea prin răul făcut ♥ Viaţa mea a fost o bibliotecă ♥
BORIS MARIAN

Raymond Federman

Locul lui Raymond Federman în literatură.

Este ciudat că unul dintre cei mai importanţi scriitori americani, Raymond Federman, care a fost tradus în română cu proză, este puţin cunoscut şi preţuit la noi. O explicaţie ar fi maniera sa care se înscrie în postmodernism, manieră care nu are mulţi aderenţi. Stilul sincopat,naraţiunea întreruptă de observaţii ale autorului , comentarii care îl pot deruta pe cititor fac lectura, uneori, dificilă. Dar originalitatea scriiturii, o anumită atractivitate, bogăţia unor informaţii la graniţa dintre eticşi estetic, îl plasează pe Federman în rândul prozatorilor care şi-au înscris deja numele în istoria literaturii. Antoaneta Ralian care l-a invitat să ne viziteze ţara, a tradus tot ce a apărut în română şi anume- „Indoita vibraţie”, „Zâmbete în Washington Square” (Ed. Univers- 1989), „Dubla trăire” (Ed. Paralela 45 – 2005). In anul 2002, scriitorul a fost invitat la Neptun la înâlnirea scriitorilor. A acordat interviuri , unul dintre acestea fiind publicat în revista „Contemporanul”, în decembrie a aceluiaşi an. Federman s-a născut în 1928, în Franţa, familia sa a fost ucisă în Holocaust, în 1947 se stabileşte în SUA, a luptat în războaiul din Coreea, a fost în Japonia, apoi a studiat la Columbia University, iar doctoratul l- a obţinut pe o temă despre opera lui Samuel Beckett, cu care a şi devenit prieten. Profesor la universităţi din New York, Los Angeles, el scrie o serie de romane (12 la număr), eseuri, poezie, scrierile sale sunt traduse în diverse ţări ale lumii. La Paris i-acunoscut pe Cioran,D. Ţepeneag, în SUA pe Matei Călinescu, Andrei Codrescu, în Germania pe Mircea Cărtărescu, căruia i-a fost profesor. Holocaustul a marcat proza lui Federman, dar el a mărturisit că a căutat să evite obstinaţia, fantezia sa nu a fost subjugată de suferinţă, deşi a purtat cu el aceeaşi traumă ca şi Paul Celan, în timp ce părinţii său piereau în infernul genocidar, el muncea la o fermă, unde s-a ascuns prin bunăvoinţa unui ţăran. Inspirat de Beckett a scris o piesă umoristică „Interviu cu Godot”. A fost apreciat de Alain Robbe- Grillet, Michel Deguy, ş.a. „Când am sosit în America aveam 19 ani şi 25 de dolari în buzunar”, a mărturisit cândva.Acum el este cunoscut, are o mulţime de admiratori. Am putea compara proza lui Federman cu cea a lui Umberto Eco, dar impactul postmodernist este mai evident la cel dintâi. Eco păstrează un aer „ profesoral”, Federman este mai aproape de generaţia „beat”. Opera lui Raymond Federman are şanse să rămână în istoria mereu evolutivă a literaturii universale.
Boris Marian

Radu Cernea

Ceea ce nu a publicat Adrian Radu Cernea



In anul 2001, la Ed. Hasefer a apărut o carte despre Pogromul de la Iaşi, semnată de Adrian Radu Cernea, dar ea nu reprezenta decât o treime din ceea ce oferea autorul spre publicare. Nu se cunosc motivele nepublicării a circa 140 de pagini din manuscris. Intâmplător am găsit manuscrisul şi vom comenta numai partea nepublicată. Tatăl autorului, Tobias Zwieback a fost unul dintre supravieţuitorii Trenului Morţii Iaşi-Călăraşi, iar autorul însuşi a fost martor ocular al celor petrecute la Iaşi în zilele de 27 iunie-1 iulie 1941. Mitul răspândit de numeroşi negaţionişti, printre care şi prof. Coja se poate uşor destrăma în faţa unor asemenea mărturii.Comentăm materialul de la pagina 60 la 209. Militari germani din organizaţia TODT au tras cu mitraliera în curtea chesturii de poliţie unde erau masaţi evreii chemaţi de autorităţile române sub pretextul înmânării unui bilet de liberă trecere.Dar Pogromul a fost programat de Antonescu. In urmă cu câteva luni, şi anume la 8 noiembrie 1940 el îl numea pe Regele Mihai , fără a-i cere părerea, aliat cu Legiunea, numai pentru că ziua Sf Mihail era în acea zi, iar Arhanghelul era protectorul Legiunii. Cu acest prilej, Antonescu a numit Iaşul –Oraş legionar.Nu se poate spune că generalul ar fi avut o repulsie faţă de Legiune. Alte motive l-au dus la ruperea alianţei cu extremiştii verzi. Trenurile Morţii au fost primele „camere de gazare” în care au fost ucişi evrei, înainte ca naziştii să treacă la această metodă de exterminare. Din 1938, când a devenit ministru de război în guvernul Goga – Cuza, până la preluarea puterii şi alierea cu Germania nazistă, Antonescu a devenit un adversar al Franţei şi Angliei, care fuseseră aliaţii fireşti, în special Franţa, datorită poziţiei acestei ţări la tratativele de pace de după Primul Război Mondial. România Mare a fost creată anume prin acceptarea de către Franţa şi apoi de Anglia a cererilor României. Antonescu s-a autoapărat susţinând că Franţa era distrusă, în 1940, dar exista un guvern în exil, existau trupe ale Franţei libere în Africa. Hitler a fost de acord cu ruperea Ardealului de Nord, ca şi a Basarabiei, Bucovinei de Nord, în 1940. Putea fi el un aliat de nădejde al României?.Finlanda şi Bulgaria nu s-au implicat direct în război, România putea încheia un tratat de neagresiune cu Germania, fără a se implica direct, cu trupe.
Autorul susţine că Antonescu nu era nici pe departe marele strateg, dimpotrivă, a avut o viziune lipsită de logică. Armata română dispunea cavalerie şi infanterie în cea mai mare parte, spre deosebire de aliatul german, care dispunea de tancuri, de motorizate, de aviaţie. Cum s-a încumetat mareşalul să arunce în luptă sute de mii de militari spre Stalingrad, spre Caucaz, practic cu mâinile goale? In cazul că germani ar fi ocupat România, oare nu se putea organiza o rezistenţă cum a făcut Tito în Iugoslavia? Este o întrebare retorică, desigur. Deşi este cunoscut faptul că în orice război există o mişcare de rezistenţă, în afara trupelor regulate, adică de partizani, Cuma fost în Franţa, Italia, Grecia, Albania, Polonia, Bielorusia, Ucraina, mareşalul a considerat că rezistenţa împotriva ocupaţiei româneşti în Ucraina, la Odesa era o crimă ce trebuia pedepsită cu o cruzime totală. Cine au fost cei pedepsiţi? Evrei care nici nu au participat la atentatul cu explozibil de la Comendatura din Odesa. S-au vehiculat diverse cifre, sovietici au declarat 100.000 de oameni ucişi, autorul apreciază la maximum 50.000 de evrei nevinovaţi ucişi în condiţii bestiale ( ardere de vii, împuşcaţi în masă).
La proces , Antonescu nu şi-a negat participarea, dar a încercat să o justifice. Oradour , în Franţa, Lidice în Cehia au intrat în istorie, despre Odesa nu se prea vorbeşte. Cât despre Transnistria , mareşalul s-a referit ca despre o oază a bunăstării evreilor, ca o necesitate a României de a avea un teritoriu – tampon. Trebuie spus că Transnistria nu a aparţinut României, de-a lungul istoriei şi ca unitată statală a fost o creaţie a lui Stalin, pentru a ocupa , mai târziu Basarabia. Unul dintre motivele prin care Antonescu a încercat să explice asasinarea evreilor la iaşi, apoi în transnistria a fost comportamentul evreilor basarabeni în zilele retragerii armatei române în 1940, după ultimatumul sovietic. Autoerul admite că au fost cazuri când evreii, în bucuria că au scăpat de o asuprire reală, rasială, provocată ani de-a rândul, dar în special prin deciziile emise de guvernul pro-fascist Goga-Cuza, încă în 1938, au scuipat şi huiduit militari români. Nu există nici un document care să dovedească o crimă, un asasinat împotriva unui român, militar sau civil, provocat de evreii basarabeni. Politica sovietică în toate teritoriile preluate prin pactul Ribbentrop-Molotov a fost dictată de Moscova, unde trona Stalin. De unde rezultă vina evreimii basarabene? Din faptul că unii dintre ei erau comunişti? Evident , aşa gândea Antonescu. Dar de suferit au avut parte tocmai evreii care nu erau comunişti, mulţi nu puteau iubi comunismul pentru că lovise şi în interesele lor. Antisemitismul mareşalului nu se deosebea de cel al legionarilor.de altfel, el a recunoscut că Pogromul de la Iaşi a fost executat de legionari integraţi în armată, jandarmerie. Deportarea evreilor din Dorohoi, în octombrie-noiembrie 1941 a fost programată pentru a ascunde faptele de rară cruzime din Pogromul din acelaşi oraş, în iulie 194o. De aceea , fostul Sef Rabin dr. Moses Rosen spunea că Holocaustul din România a început la Dorohoi. În privinţa asasinării unor personalităţi ai României, economistul Virgil Madgeau, istoricul Nicolae Iorga, ş.a., Horia Sima a găsit , după mulţi ani argumente spre a se justifica, ceea ce denotă că ideologia legiunii era bazată pe o justiţie proprie, aceea a asasinatului , care numai justiţie nu se putea numi. Nae Ionescu , antisemit declarat făcea afaceri cu bancherul evreu Aristide Blank, de la care a preluat un palat devenit ulterior sediul mareşalului Antonescu. Astăzi reabilitarea lui Nae Ionescu pare, pentru unii, o datorie de onoare. In ciuda unei erudiţii de netăgăduit, Mircea Eliade a fost şi a rămas fidel ideologiei legionare. El a ajuns să critice în mod egal iudaismul şi creştinismul, pentru aşa zisa abatere de la calea naturală de cunoaştere a lui Dumnezeu . Arianismul, noţiune care, desigur nu i-a aparţinut, a devenit la Eliade un exemplu de puritate morală.Ciudate sunt căile Domnului. Este adevărat că nici tânărul Sebastian nu a fost imun la exaltările extremiste ale mentorului său, nedemnul Nae Ionescu.
Un personaj ridicol şi cu un rol nefast a fost Horia Sima, cadru universitar care a încercat să explice înfrângerea nazismului şi a lui Antonescu prin argumente puerile ca de pildă trădarea lui Titulescu, numit spion sovietic, necesitatea încheierii unor alianţe secrete cu Hitler şi Mussolinii încă din 1937, oprirea ofensivei sovietice în august 1944, de parcă ar fi fost posibilă o rezistenţă reală.România nu era o ţară cu industrie puternică, legiunea încuraja doar tradiţia agrară, Sima era un ignorant în chestiuni de tehnică militară, iar autorul îl consideră un bolnav mintal. Astăzi, în România există asociaţii cu numele lui Sima, a lui Ţuţea, George Manu, oameni care au rămas cu nostalgii absolut depăşite. Despre perioada adeziunii la comunism a lui Cernea vom discuta cu altă ocazie, el a fost atras ca orice evreu , de lozincile şi aparenţa unei ideologii eliberate de prejudecăţi rasiale. Ceea ce a urmat se ştie. Reţinem perfidia lui Dej, care şi-a distrus sistematic adversarii, concurenţii, a creat Canalul şi închisorile de tip Gulag, ca şi urmaşul său,Ceauşescu numit de Cernea „un rinocer”. Autorul i-a cunoscut personal. A reuşit să plece din ţară în 1970 şi a văzut, în fine, ce înseamnă libertatea de exprimare, eliberarea de dominaţia dogmatismului, incompetenţei, cruzimii aşa zişilor comunişti, pentru că samavolnicia şi lipsa de scrupule nu pot avea nimic comun cu ceea ce îţi închipuiau primii comunişti utopici. Slugi precum Drăghici, Chişinevski, agenţii Bodnăraş, Bodnarenko ( a nu se confunda cei doi) , Leonte Răutu, oscilanţii Chivu Stoica, Miron Constantinescu, ş.a. au fost personaje care s-au înscris cu fapte nedemne într-o istorie a lipsei de demnitate. Boris Marian

Anul 1967

Un autor controversat despre Războiul de Şase Zile


Obiectivitatea în istorie este o condiţie, dar pentru cititor istoria apare în mai multe culori. La Ed. Hasefer, a apărut o carte incitantă, sub redaţia neobositului Vily Auerbach,”1967 – anul care a transformat Israelul şi Orientul Mijlociu”, de Tom Segev. Autorul s-a născut ( revin cu observaţia, cred, justificată că redactorii nu-şi prezintă autorii cărţilor, lăsându-ne în voia Internetului) la 1 martie 1945, deci face parte din generaţia care a construit Statul, nu l-a creat. Este istoric şi jurnalist, are rubrică la HAARETZ, a fost visiting profesor la diverse universităţi americane, înclusiv la cea din California. Pentru criticile aduse politicii israeliene şi nu numai a fost la rândul său criticat de oameni politici israelieni şi chiar de Papa Benedict XVI. Opiniile lui se apropie de cele ale unui Philip Roth, dar nu se suprapun în nici un caz cu cele ale negaţionistului evreu Norman Finkelstein. Cartea are, în ediţia romnână peste 75o de pagini, plus ilustraţii, o bogată bibliografie, note la fiecare capitol. Este scrisă sub forma u nui reportaj documentar, cu personaje reale, mersul evenimentelor fiind împletit cu soarta unor oameni apropiaţi. Cartea este tradusă de Carol Bines, cu unele erori nesemnificative, de exprimare. Se pune accentul pe dorinţa israelienilor de a controla ambele maluri ale Iordanului, pe lipsa de atenţie faţă de palestinienii care ţi-au părăsit căminele, în 1948, de moştenirea nedorită lăsată de Ben Gurion. Optica autorului este aceea a politicienilor din generaţia de după „făuritori”. Este uşor să critici ceea ce au făcu alţii înaintea ta. Aflăm că la câteva luni înaintea războiului din Orient, Moshe Dayan a vizitat Vietnamul şi a constatat eşecul americanilor în zonă. Izolat pe plan local, puţin susţinut pe plan internaţional, Israelul a avut permanent de înfruntat ostilităţi de tot felul. Economia a progresat, totuşi, datorită eforturilor proprii, sprijinului unor evrei din SUA, Germania, ş.a.In 1966 s-a manifestat o criză economică de supraproducţie. Autorul critică unele şovăieli ale prim –ministrului Levi Eshkol, urmaşul lui Ben Gurion. Se ştie, ţara era şi este sfâşiată de conflicte, contradicţii, aşkenazim, sefardim, moderaţi, ultrareligioşi, dreapta politică, stânga, arabi proisraelieni, antiisraelieni, etc. Creşterea demografică, prin legiferarea la islamici a poligamiei, este un factor îngrijorător. In conflictele politice interne s-au implicat şi politicieni, lideri din alte ţări, vecine şi de peste Ocean.Preşedintele Johnson nutrea o simpatie faţă de evrei şi, personal, faţă de Eshkol.Presa israeliană şi internaţională a avut rolul ei în declanşarea războiului. S-au intensificat acţiunile teroriste ale Al Fatah împotriva populaţiei civile israeliene.In 1966 , Zahalul a mobilizat primii soldaţi născuţi în Statul Israel, adică în 1948. Rabin a văzut în această mobilizare primul semn al stabilităţii statale. Ygal Alon,unul dintre cei care va conduce operaţiunile din Războiul de Şase Zile a exprimat clar regretul că în 1948 Ierusalimul nu a fost integral inclus în Noul Stat. Tensiunea creată de prezenţa trupelor iordaniene, murdăria în care trăia populaţia din Vechiul Oraş, în care locuiau palestinienii creau nemulţumiri populaţiei Israelului. Begin şi Tabenkin, mai radicali, cereau unificarea tuturor teritoriilor în care locuiau palestinieni, în graniţele unui Israel extins. Sirienii au atacat în câteva rânduri Israelul cu rachete, ripostele au urmat, pe măsură. Pe de altă parte, Egiptul a cerut retragerea forţelor ONU din Sinai, postate încă de la războiul din 1956.Atmosfera devenea tot mai încinsă, iar senzaţia că se pregăteşte o încercuire a Statului Israel se accentua. Americanii căutau să modereze , diplomatic, situaţia. Se bănuia şi o manevră de culise , de inspiraţie moscovită, ceea ce nu era deloc de ignorat. Egiptul a blocat una dintre strâmtorile prin care vasele israeliene treceau libere în Marea Roşie. Decizia de declanţare a operaţiunilor militare a fost luată după numeroase consultări interne, mulţi politicieni temându-se de o înfrângere militară cu urmări catastrofale pentru Israel. Preşedintele Ezer Weizman a fost , tacit, de acord cu militarii care erau convinşi că vor reuşi. Eshkol era evaziv, singurul om hotărât era Moshe Dayan, istoria i-a dat dreptate.Ben Gurion l-a susţinut.Iordania, sub presiunea ţărilor arabe vecine s-a declarat aliata acestora. La 5 iunie 1967 a început atacul, la solicitarea expresă a strategilor militari. A fost victoria care i-a creat Israelui mulţi admiratori, dar şi duşmani neîmpăcaţi. Zidul Plângerii revenea Oraşului Sfânt, cele două moschei ale Islamului au fost neatinse.Dar nici azi pacea nu este prea aproape de mult încercatul Ereţ Israel.

BORIS MARIAN

Marx

Deci nimeni. Ex nihilo nihil. Nu este mai simplu să nu faci nimic? Nu te mai critică nimeni . Să dormi, vorba lui Hamlet. Să nu simţi nimic. Dar să revin la inegalităţile sociale. Salariile s-au dublat , dar este o minciună, ele s-au mărit extrem de mult la anumite categorii, în general de funcţionari superiori, iar marea masă de salariaţi au suferit, fie prin îngheţarea veniturilor, fie prin scăderea lor. Vine preşedintele ţării şi ne minte în faţă. In circa un secol, cred, va fi o nouă revoluţie, istoria nu este în mâna liberalismului, cum cred mulţi , astăzi, unii cu sinceritate, alţii, pur şi simplu escroci, istoria a fost mereu în mâna celor mai pauperi, ei au mişcat înainte societatea, fără ei nu s-ar fi prăbuşit imperiul roman, regatele şi imperiile Europei, tot ei au dărâmat un fals socialism putred şi criminal. Eu aşa gândesc. Marx a fost un geniu de valoarea lui Arhimede, Newton, Einstein, el a înţeles că inegalitatea nu este soluţia pentru o viaţă normală, liberalismul dezvoltă cele mai urâte caracteristici ale omului, lăcomia, incultura, probabil cei ce mă citesc se înfurie. Din păcate nimeni nu va mai fi peste o sută de ani. Alţii vor vedea ce se va întâmpla. Regret că nu voi fi printre ei. Este clar că nimeni nu este plătit după muncă, există un mecanism de a plăti munca mai puţin decât valoarea ei, legea plusvalorii funcţionează negreşit. Profitorii se simt puternici. Nici cultura nu-i interesează, mulţi merg la concerte să-şi arate luxul. Bietul Eminescu a înţeles şi a suferit.Nici nu era marxist. Plus că sistemele liberale sunt neputincioase în faţa xenofobiei, a fascismului, a dictaturii. Aş numi impotenţa liberalismului. Ajung să gândesc ca Sebastian, dar nu am nevoie de un Nae Ionescu. Il am pe Marx.

Extremism

Poate fi un evreu extremist?

O întrebare simplă şi un răspuns la fel de simplu – poate, că doar nu este înger. Fiecare popor are extremiştii săi de dreapta şi de stânga. Timp de două mii de ani evreii au fost umiliţi, hăituiţi, acuzaţi de deicid, infanticid, pângărirea ostiilor sfinte, provocarea ciumei,complot internaţional, iar mai de curând, în anii aceştia ,de provocarea crizei mondiale. Ben Gurion a spus că poporul evreu va deveni un popor normal când va avea hoţii şi prostituatele sale. Desigur, afirmaţia primului ministru al primului guvern israelian era o şarjă, nimeni nu se laudă cu asemenea ... păcătoşi. Cineva îmi spunea că noi, evreii, care am suferit atâta timp discriminarea nu avem voie să discriminăm la rândul nostru pe alţi etnici. Perfect adevărat. Dar acest îndemn este valabil pentru orice etnic, nu mai mult sau în special pentru evrei. Altfel cădem în păcatul unui puritanism politic pe care , personal, nu l-aş agrea. Avem dreptul să greşim, nu avem dreptul să fim criminali, avem dreptul să nu ne lăsăm umiliţi, batjocoriţi, supuşi atentatelor, asasinatului, ameninţărilor de la cele mai înalte tribune, înjurăturilor din cele mai joase trepte ale scării sociale. Avem extremiştii noştri –unii care neagă dreptul de existenţă al propriului stat, se ştie cine sunt, alţii care ar vrea să refacă regatul lui David, alţii care nu acceptă nici un compromis, alţii care ar fi gata să ucidă orice adversar, chiar când acesta nu este înarmat. Avem asemenea extremişti, aşa cum , înainte aşa zisul partid comunist israelian voia o înfrăţire pe baze marxist-leniniste a aşa zişilor proletari evrei şi palestinieni.Noţiunea de proletariat s-a cam falsificat, dar săraci există. Unii din motive obiective, alţii din lipsă de preocupare pentru o elementară pregătire, dorinţă de muncă. Mă întreb unde s-au dus enormele sume vărsate în ajutorul populaţiei palestiniene, timp de 6o de ani, dacă nici astăzi , o mare masă nu este alfabetizată, nu are condiţii normale , civilizate de trai, în timp ce o clasă subţire se lăfăie şi face afaceri de miliarde de dolari, nu exagerez. Insuşi Arafat era un om bogat, în timp ce fraţii lui se înmulţeau, făceau copii şi cereau ajutor din lipsa oricăror mijloace de trai. Statul Israel a oferit locuri de muncă multor palestinieni, reacţia unora a fost ostilă, ei s-au alăturat extremiştilor, Hamas, Hezbollah. Dar mai ecxistă un aspect pe care noi, evreii îl evităm uneori să-l abordăm, despre care trebuie vorbit cu toată francheţea. Este vorba de evreii „antisemiţi”, ceva de genul struţo-cămilei. Aici se înscriu cu ... necinste oameni de tipul Karl Marx, o serie de lideri socialişti şi comunişti care au făcut rău nu numai concetăţenilor, dar şi conaţionalilor, de dragul unui ideal în care, uneori, nici nu credeau. Adică este vorba de cunoscuta beţie a puterii, cu exemple triste precum Iagoda, şeful poliţiei politice din URSS, în 1937, la noi Nicolski, apoi politrucul Chişinevski, ş.a. Mai există o categorie – a evreilor asimilaţionişti care s-au îmbrăţişat cu duşmani declaraţi ai neamului evreiesc – cazul lui Sebastian, al lui Steinhardt. Eu nu pun în discuţie talentul lor literar, nici sensibilitatea lor umană, ci uluitoarea derută în care s-au aflat, Sebastian mai puţin, revenindu-şi după duşul aplicat de Nae Ionescu, mai mult la Steinhardt, care a crezut că a fi anticomunist este foarte înrudit cu iubirea pentru legionari, chiar în închisoare. Era dreptul lui Sebastian să-şi schimbe oficial numele, era dreptul lui Steinhardt să se convertească, dar nimic nu este de laudă în asemenea gesturi. Îi priveau pe ei, ca persoane, dar au devenit...cazuri...publice,exemplare,în...scopuri...propagandistice. In cariera mea de inginer, apoi de jurnalist, am întâlnit evrei care au ajuns să mă urască, poate, şi din cauza unor defecte proprii de caracter. Dar de aici la ura faţă de un conaţional, la formarea unor mici alianţe cu alţi etnici, unii poate neiubitori de evrei, nu seamănă cu atitudinea unui Kapo? Nici nu am de gând să dezvălui vreodată numele unor asemenea indivizi. Oare această atitudine se numeşte toleranţă, ecumenism? Este numai laşitate, lichelism, lipsa unui elementar spirit naţional. Iar evreii care nu se simt solidari cu alţi evrei, desigur,nu cu infractorii, nici nu sunt evrei, pot fi orice, au dreptul, eu nu pot să-i respect.Am spus,mi-am salvat sufletul, vorba latinului.
BORIS MARIAN

Sionism

Inceputurile sionismului
Un fruntaş sionist, dr. Th.Loewenstein, cunoscut ulterior sub numele de Lavi, a publicat în 1945, la Bucureşti, ediţia a doua a “Istoriei sionismului”(Bibilioteca Hehaluţ). Lucrarea era elogiată încă în 1934 de A.L.Zissu . Profesorul Iţhac Fritz Bauer, de la Universitatea din Ierusalim afirma, conform concepţiei sioniste, că Exilul (Galut) a fost o nenorocire pentru poporul evreu , o pedeapsă care a durat aproape 2000 de ani. A fost o pedeapsă, dar , slavă Domnului , nu a fost capitală. Poporul evreu nu a dispărut. Furror teutonicus, termen introdus de un istoric al Romei antice, s-a declanşat în toată grozăvia sa prin Holocaustul nazist. Desigur, nu se pune un semn de egalitate între vina regimului şi existenţa unui spirit războinic al vechilor teutoni. Dar se poate vorbi de o moştenire a vechilor nomazi, invadatori din primele secole ale primului mileniu, dacă nu şi înainte de era aceasta. Ce a însemnat Galut pentru evrei? Discriminare, obligaţia de a purta un semn distinctiv, excluderea din majoritatea domeniilor de activitate socială şi economică, fiscus iudaicus (amenzi, impozite exagerate, dări obligatorii), munca de sclavi (impusă de nazişti), expropieri repetate, masacre ( pogromuri, apoi Holocaust), umilinţe de tot felul, etc. Sionismul a combătut de la începuturile sale ideea că prin căderea celui de al Doilea Templu, la anul 70 e.a., evreii ar fi încetat să existe ca naţiune şi trebuiau să-şi păstreze etnicitatea numai prin confesiunea mozaică. Opoziţia faţă de asemenea abordare a existat chiar de la acel an fatidic. Răscoala lui BarKochba, din 135 e.a., mişcarea lui Abu Isa, Beniamin din Tveria, Reubeni, apariţia periodică a unor falşi Mesia, inclusiv Sabatay Zvi, Jakob Frank, a rabinului Gherşon din Kutov, cumnat al lui Baal Şem Tov, a însemnat o rezistenţă permanentă şi dârză faţă de pericolul unei anihilări prin rugăciuni fără efect concret.
In literatura universală există semnale de simpatie pentru ideea revenirii evreilor în Ţara Sfântă. Astfel poetul englez Milton ( 1601-1674) scrie “Paradisul pierdut” despre revenirea celor 12 triburi în patrie. In sec. XVIII, episcopii Thomas Newton şi Samuel Horsler, cunoscători ai limbii ebraice, îşi exprimau convingerea că poporul lui Israel va reveni acasă. In anul 1802 ia fiinţă Societatea Biblică Anglicană, iar după trei ani , Palestine Association, cu scopul concret de a sprijini emigrarea în Palestina a evreilor. S-ar putea ca în cazul acestora să fi acţionat şi raţiuni mai puţin dezinteresate, dar conta efectul. Lord Byron, marele poet a scris “Melodii ebraice”, exprimând astfel compasiunea pentru Diaspora evreiască. Primul ministru Palmerstone, influenţat şi de Moses Montefiore intenţiona să anexeze Palestina, de la otomani şi a o oferi evreilor. In ziarul guvernamental GLOBE apare, în 1839 un articol despre un proiect de colonizare a Siriei şi Palestinei cu evrei din ţări europene. Din păcate , Comitetul evreiesc, Board of Deputies respinge priectul propus de Montefiore de colonizare a Palestinei. Deja în 1838 exista un consul englez la Ierusalim. Benjamin Disraeli, mare politician, evreu convertit a asigurat mandatul britanic în zone apropiate de Palestina, dar nu a acţionat în direcţia construirii unui Cămin evreiesc. Rusia, Austria, Spania numesc consuli la Ierusalim, evreii de acolo se bucură de protecţie în faţa unor atacuri musulmane. Scriitoarea George Eliot publică în 1876 romanul “Daniel Deronda” cu subiect prosionist. Termenul de sionism nu era încă în circulaţie, dar se poate vorbi desptre ideea în sine. Montefiore a fost un filantrop care a cumpărat pământ în Palestina. El poate fi considerat un prosionist evreu. In SUA a luat naştere o mişcare de a se crea un stat evreiesc cu numele de ARARAT, dar ideea era nerealistă. In 1860 este creată Alianţa Israelită Universală cu sediul în Franţa, sub conducerea lui Adolph Cremieux, prima organizaţie cu o mare influenţă în politica europeană şi mondială. Printre primii sionişti de prestigiu se aflau atât laici, cât şi rabini, de pildă Hirsch Kalischer, Eliahu Gutmacher, Moses Hess, L. Pinsker, ş.a. care au fost antemergătorii lui Theodor Hertzl. În 1881, în urma atentatului asupra ţarului Alexandru al II –lea, au izbucnit în Rusia pogromuri nemaiântîlnite de la Hmielniţki, din 1648. In ianuarie 1882, studenţii evrei din Rusia, înfiinţează la Harkov organizaţia BILU ( după iniţialele cuvintelor ebraice “Casa lui Iaacov să se adune şi să pornească la drum” – Beit Iaacov Lehu Venelhu. Este prima organizaţie sionistă din lume. In ziua de 30 iulie 1882 ia fiinţă în zona dintre Yaffa(Tel Aviv nu exista încă) şi Ierusalim prima colonie agricolă evreiască,Rişon Le Ţion, urmată de alte două colonii , Roş Pina şi Zihron Iacov, formată de evrei din România (Moineşti, şi alte locuri). Oizarea şi modernizarea sionismului începe cu conferinţa de la Kattowitz 8 6-11 noiembrie 1884), apoi la Drusgenik, Vilna, în 1887, unde se decară înfiinţarea asociaţiei Hovevei Ţion, cu program concret de tratative cu Sultanul Imperiului otoman, dar conflictele interne blochează un timp iniţiativa bine pornită. Ahad Haam (1856-1927), pe numele său Ascher Ginsberg, lansează ideea sionismului cultural ca etapă înainte de Alia. Evreii erau îndemnaţi să înveţe cultura ebraică, istoria, tradiţiile, literatura, ceea ce era cu totul binevenit. Anul 1897 a fost anul naşterii adevăratului sionist politic, sub conducerea noului lider, jurnalistul vienez Theodor Hertzl, care a fost prezent şi la procesul din Franţa intentat căpitanului evreu Alfred Dreyfus. Manifestările antisemite dintr-o ţară cu pretenţii de democraţie şi civilizaţie avansate l-au îndemnat să-şi reevalueze menirea de jurnalist şi de apărător al cauzei sioniste. A scris eseul politic”Statul iudeu”, ca şi romanul “Ţara veche – Nouă”, piese de teatru, dar a fost totodată un profet al mişcării sioniste.Alături de Hertzl s-au aflat M.Ussischkin, Martin Buber, Nathan Birnbaum, baronul Hirsch, dr. Karpel Lippe, Samuel Pineles, ambii din România, Max Nordau care a avut dispute cu Hertzl, ş.a. După moartzea lui Hertzl, în 1904, au urmat diverşi lideri, david Wolfsohn, Otto Warburg, s-au şinut periodic congrese la nivel mondial, la Copenhaga s-a deschis un Birou sionist. În anul 1917, când balanţa s-a înclinat în favoarea Antantei, lordul Balfour, ministrul englez de externe a dast publicităţii declaraţia de susţinere a idealului sionist – înfiinţarea unui Stat evreu.Din păcate, politica marii britanii a fost duplicitară, ceea ce a costat milioane de vieţi răpite de Holocaustul nazist. Proclamarea Independenţei Statului Israel se datoreşte mişcării sioniste moderne, de la primii colonişti din secolul XIX, poziţiei constructive a SUA, URSS ( care urmărea, de fapt, crearea unui stat –satelit al Moscovei), eforturilor unor mari personalităţi precum Jabotinski, Trumpeldor, Weizman, Ben Gurion, Golda Meir, ş.a., unii dintre ei nemaiapucând să vadă steagul Noului Stat fluturat deasupra Ierusalimului.
La ONU s-a discutat adeseori fără discernământ despre sionism şi despre politica Statului Israel, datorită influenţei nefaste a reprezentanţilor fostei URSS şi ai unor ţări din lumea a treia, care au încercat să acuze pe evrei de rasism, chiar şi fascism, după ce , în Holocaust au pierit şase milioane,adică..peste..30% din totalul evreilor trăitori în lume. Astăzi , preşedintele Iranului cere dispariţia Statului Israel.Rolul sionismului nu s-a încheiat, apărarea Israelului este o datorie morală a fiecărui om care îşi respectă condiţia.

Boris Marian Mehr

Lumea

Revista „Lumea” deraiază în continuare

In numărul din septembrie, revista „Lumea” continuă să dezinformeze cititorii, de la prima pagină până aproape de fianal. Un general pe care trebuie să-l credem, că altfel nu se poate, Leonid Ivaşov, fost şef de departament în ministerul apărării Rusiei afirmă că „atentatele din 11 septembrie au fost înscenate”. Nu comentăm, nici dovezi nu există, spune fiecare ce crede, să se vadă ce multe ştie.Durerea familiilor îndoliate nu contează. Urmează, firesc, „abuzurile armatei israeliene în Gaza”( despre terorismul internaţional şi despre terorismul extremiştilor islamici nimic), apoi un mare analist (?) Andreas von Buellow afirmă şi el că „11 septembrie a fost un nou pearl Harbour”. Nici azi nu se ştie exact cum a foast cu Pearl Harbour, dar nu contează, putem afirma ce vrem, că şi preşedintele Roosevelt ar fi fost un criminal, la o propagandă de reabilitare a forţelor ce au agresat o lume ( Germania nazistă, Japonia militaristă) orice ipoteză este valabilă. Regretabil, comentatorul german a făcut parte din partidul şi guvernul social-democrat al lui Helmuth Schmidt. Renata Oprea, probabil ruda redactorului şef al „Lumii” trage, nu mai puţin de 40 de concluzii în favoarea afirmaţiei analistului german. Incă o dovadă că pentru susţinerea unei afirmaţii nefondate poe acte este nevoie de foarte multe ipoteze. James Bamford afirmă că „Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA ”. Sunt incriminaţi şi lideri israelieni. Dar despre ocuparea prin forţă a Kuweitului de către Saddam Hussein, pe când era preşedinte al SUA, Bush –senior, nici o vorbă. Despre rachetele pe care acelaşi Hussein le-a aruncat asupra Israelului, nici o vorbă. O întrebare retorică – „Cine suntem? Mai domină rasa albă America?”, semnat –Carol Hârşan, desigur , un alb. Atacul la adresa lui Obama este străveziu. Spiritul antiamerican este viu în revista LUMEA. Mai grav ni se pare un fals citat din Marx care anunţă triumfalist dominaţia evreilor în lume, când se ştie atitudinea antisemită a evreului Marx, ca şi elogiul apoteotic adis legionarilor Moţa, Marin, Mişcării legionare, articolul fiind semnat de un oarecare Ionuţ Moraru, care face trimitere la o carte apărută în Franţa de J.M. Guehenno, „Sfârşitul democraţiei”, apărută la o obscură editură „Cristal” -1995. Următorul articol este un elogiu adus principiului „dreptul naţiunii deasupra drepturilor individului”, prin gura „profetului” Petre Ţuţea, aflat în dialog cu un alt „prieten” al evreilor, Ion Coja.Mai găsim în alte articole evocări laudative la adresa lui Nichifor Crainic, cunoscut extremist xenofob, povestiri despre clubul Bilderberg, ş.a. LUMEA este consecventă unor idealuri pe care nu le cunoaştem sau nu le putem înţelege.
BORIS MARIAN

Pasternak

Versul înaripat al lui Pasternak


Ciudat, poetul Boris Pasternak și-a cucerit celebritatea prin publicarea în Vest a romanului „ Doctor Jivago”, deși el a fost și rămâne unul dintre cei mai dăruiți poeți ai literaturii ruse, continuator al clasicismului și modernismului rus din secolele XIX și XX, un maestru ce poate sta oricând alături, fără exagerare, de Blok, Esenin, Ahmatova, Țvetaeva, ș.a., fără a uita de clasicii Pușkin, Lermontov, Nekrasov sau de futuristul – proletar Maiakovski, pe care Pasternak îl admira fără a-i semăna, ca manieră, în nici un fel. Romanul „Doctor Jivago”, parțial autobiografic a atras atenția criticilor și cititorilor din Vest din două motive extraliterare - era interzis la publicare , în URSS, oglindea revoluțiile din 1917 și războiul civil într-un mod diferit de cel canonizat, fără a fi, totuși, categoric opus acestuia. De fapt, romanul putea fi publicat în URSS fără nici o teamă de urmări, dar cenzura „sufla și în iaurt”, deși „Pe Donul liniștit” de Șolohov ( dacă el este autorul) este de asemenea „necanonic”. Ceea ce consituie o calitate și un „defect” al romanului, constă în insrarea poeziei, liricii de care Pasternak nu s-a putut despărți în proză, astfel că romanul pare astăzi, deja, desuet. Dar poetul este salvat, poezia este poezie.Romanul se încheie cu un ciclu spelendid de 25 de poeme, începând cu „ Hamlet” ( finalul acestui poem - „ Sunt singur, totul se scufundă în fariseism/ Viața s-o trăiești nu e totuna cu a străbate câmpul, simplu, fără păs” ) . S-ar putea ca aceste versuri să reia motivul esenian – „ In această lume a muri nu-i nou deloc/ dar nici viața nu-i o noutate”( versuri scrise cu puțin timp înainte de a muri, ucis, se pare și nu prin sinucidere) . Destui au încercat să traducă versurile lui Pasternak, de pildă în română, recent, Leo Butnaru, un bun traducător și poet, dar poezia nu se lasă tradusă nicăieri. De aceea ne folosim de propriile mijloace, cum ne pricepem. De pildă, Pușkin tradus în română sună ca Topârceanu, cu nimic mai bun, iar Eminescu, în rusă este de nerecunoscut.
Boris Pasternak( 189o-196o) s-a născut la Moscova, tatăl său fiind un pictor cunoscut, Leonid Pasternak, mama, o pianistă apreciată, R. Kaufmann. Tatăl era convertit de la iudaism la ortodoxie, fiul a respectat tradiția tatălui, dar nu și-a ascuns originea, nici nu avea de ce, nimeni nu l-a acuzat pe motivul că ar fi evreu, prietenii săi erau intelectuali de frunte, fără prejudecăți. In casa tatălui său veneau Lev Tolstoi, compozitorul Skriabin( care îl îndemna pe Boris să studieze muzica), pictorul V.Serov, unul dintre marii realiști prerevoluționari, care la rândul său căuta în dăruitul copil un urmaș în pictură. La aceste înclinații artistice se adaugă și studii de filosofie la Universitatea din Moscova, apoi la Marburg, unde se afla marele filosof, șef de școală, Hermann Cohen. Debutează ca poet simbolist (mai exact, post-simbolist). Volumul care atrage atenția criticii este „ Sora mea, viața” ( 1922), în care autobiograficul trăit în neuitatul am 1917 este transpus în versuri de mare finețe și perfecțiune prozodică. Este considerat un model pentru mai tinerii Pavel Antokolski, Tihonov, Tarkovski, K.Simonov. In 1927, poetul se rupe de așa numitul Front de Stânga în artă, dedicându-se adevăratei poezii eliberate de impulsuri efemere, așa zis revoluționar- patriotice. Spre deosebire de Maiakovski, cu care a fost în relații de strânsă pritenie și reciprocă admirație, Pasternak a știut să se salveze și s-și salveze arta poetică. Marginalizat, dar ferit de persecuția poliției secrete, el scrie ăn liniște poezie, proză , eseuri, iar în 1958 i se acordă Premiul Nobel, după ce manuscrisul său luase drumul Vestului, fără știrea autorităților sovietice. Este obligat să refuze oficial premiul sau să părăsească URSS. Preferă să rămână, spre deosebire de Soljenițân, Brodski, dar motivul era și boala de care începuse să sufere. A murit în 196o, fiind înmormântat la Peredelkino, lângă Moscova, loc de odihnă pentru diverși potentați sovietici, dar și artiști, scriitori. In 1989, fiului său i se va înmâna premiul cuvenit din partea Comitetului pentru Premiul Nobel. Dumnezeu, era un om religios, credea în Isus, dar de evreitate nu s-a dezis, nu a scris nimic care să-l descalifice ca „renegat”. Minunate poeme sunt dedicate Mariei Magdalena, Grădinii Ghetsimani, azi loc de pelerinaj pentru mulți turiști la Ierusalim. Sătenii din Peredelkino îl considerau un sfânt, ca pe Lev Tolstoi., la |Iasnaia Poliana. Exista ceva comun în caracterul și atitudinea celor doi scriitori față de omul simplu, din popor.
Personajul Lara, din romanul „Doctor Jivago” a fost inspirat de a doua soție a lui Pasternak, care l-a ajutat până la sfârșitul vieții să-ți încheie misiunea de scriitor genial. Nu este o exagerare, Pasternak a fost un geniu prin destin și măiestrie artistică. La noi a apărut , printre altele și un „roman epistolar” , tradus de Janina Ianoși, conținând corespondența dintre Rilke, Țvetaeva și Pasternak(Editura Ideea Europeană -2006).Dar să răsfoim versurile lui Boris Pasternak , din 1912 până spre finalul vieții sale. „ Februarie. Procuri cerneala, plângi/ încerci să scrii despre februarie, te frângi/ zăpada terciuită parcă arde/ în primăvara ce mai e departe”... „Azi, noi vom împlini tristețea/ desigur, întâlnirile vorbesc/ amurgul băncilor din parcuri/când azaleele-nfloresc/ ... O nouă avangardă se forma/ În urmă viața, curțile-n mizerie/ ei judecau o primăvară , abia/ pornind la liturghie-n preajma verii”. Se observă la Pasternak un ton sumbru, deși poetul era foarte tânăr ( 22 de ani), dar construcția este solidă – cadrul natural, aluzia socială, psihologia auctorială formează un tot ce întrupează un poem. Cine a citit romanul „Doctor Jivago”, la fel și pelicula americană ce nu trăda prea mult textul, a reținut desigur rolul imens al cadrului natural, influența anotimpului asupra ritmului narativ. Pasternak a fost un peisagist chiar și atunci când, probabil, un alt autor ar fi renunțat la descrieri de natură – este influența tradiției ruse, atât a literaturii, a muzicii, a artelor plastice (Levitan, Kuindji, ș.a.). La începuturi se simte și influența simbolismului francez, cu inserții autohtone – „Visam o toamnă în amurg de sticlă/ prietenii plecați cu râs și glume/ în palma ta, inima mea senină/ precum un vultur cobora din lună”. „Deasupra barierelor„ (1914-1916), „Sora mea, viața”( !917), „Teme și variații” ( 1916-1922), versuri dedicate poeților contemporani ( Anna Ahmatova, Marina Țvetaeva, Valeri Briusov, Boris Pilniak), „ Anul 19o5”, „Spektorski” (poem), „Locotenentul Schmidt” ( erou în 1918), „ A doua naștere” (1930-1932), versuri de război ( 1941-1945), ciclul „ Iuri Jivago” ( 1946-1953), „ Dezlănțuire” ( Kogda razguliaetsia) ultimul ciclu, scris în perioada 1956-1959) acesta este un itinerar bogat al unui poet dintre cei mai expresivi pe care i-a dat literatura rusă, alături de Ahmatova, Țvetaeva, Brodski ( un „ucenic” declarat al Annei Ahmatova, dar și al lui Pasternak, pe care nu a apucat să-l cunoască). A traduce din Pasternak este o muncă titanică, se simte la el o mare experiență, fiind un pasionat traducător la rândul său, din Shakespeare, Goethe, ș.a.
„ Curgeau razele, curgeau cărăbușii /libelule de sticlă se lăsau pe obraz/pădurea era numai zumzet și luciu/ ca sub penseta unui ceasornicar”. O mostră, dar ce departe de original. O ultimă strofă, chiar din 1959 – „In lenea ceasului ce doarme/ se mișcă limbile încet/iar ziua e mai lungă decât veacul/ si-mbrățișările nu trec, nu trec”

BORIS MARIAN - 3o martie 2009.

Şalom Alehem -150

Mereu neuitatul Şalom Alehem -150

La 2 martie 1859, se năştea la Pereiaslavl, gubernia Poltava, nu departe de Kiev, Şolom Nahumovici Rabinovici (conform actelor civile), al treilea copil din 12, tatăl, mic negustor, apoi bogătaş, mama, moare de holeră când micul Şulem avea doar 13 ani. O influenţă majoră a avut-o bunicul matern, Moişe Iose Gamarniţki, poreclit Gamarnik, mare povestitor, iubitor de Cabala. In 1883, viitorul scriitor se află la Sankt Petersburg, intră cu succes în literatură, preferă ebraicii învăţate cu acurateţe, idişul şi rusa, spre supărarea tatălui, se cunoaşte cu Tolstoi, Korolenko, Cehov, Gorki, de la care va învăţa multe, iar aceşta îi aăreciază scrisul, proza lui Şalom Alehem traducându-se rapid în rusă. Adeseori maniera lui aminteşte de umorul amar al lui Cehov, naraţiunile amintesc de Gorki. Dar Şalom Alehem este prin excelenţă un scriitor al mediului evreiesc din Rusia, încearcă să înfiinţeze un teatru la Odesa, i se refuză, nu este în bune relaţii nici cu unii confraţi, chiar IL Pereţ este supărat pentru unele critici aduse de Alehem (de fapt numele, în traducere înseamnă Pace Vouă, printr-un joc de cuvinte de la prenumele Şalom, Şulem, Şolom, în pronunţie greacă,Solomon). In 1905 pleacă din Rusia, după o scurtă şedere la Varşovia, în România, la Iaşi, apoi trece în Austro-Ungaria, în Vestul Europei şi ajunge, în 1906 , în SUA. Colaborează permanent cu numeroase publicaţii evreieşti de cultură. Se stinge din viaţă la 13 mai 1916, după ce fiul său moare de tuberculoză, boala familiei, iar soţia se afla în Elveţia. La cererea sa a fost îmhumat în cimitirul săracilor din cartierul Queens din New York. Literatura lui Şalom Alehem i-a bucurat pe cititori, atât săraci, cât şi bogaţi, dar el a fost un om urmărit permanent de boală şi sărăcie, nu ştia să ... facă bani. In 1996, la New York o piaţetă a primit numele său, un crater pe planeta Mercur poartă de asemenea numele său, în Israel numeroase străzi poartă acest nume, biblioteca de idiş din Ierusalim, de asemenea, iar la Kiev s-a ridicat un monument de o rară expresivitate, apropae de centrul oraşului, în 1997. La Moscova s-a luat aceeaşi iniţiativă, în 2001. Faima lui nu s-a stins, el este nemuritor. Cum se explică ? Scriitorul a reuşit, prin bogăţia imaginativă, spiritul de observaţie, umorul specific evreiesc, cultura literară, generozitatea sufletească să treacă de zidurile ghetoului secular, de marginile literaturii efemere, a intrat în şuvoiul marilor drame, precum Balzac cu Comedia Umană, Cehov cu tragediile sale numite, paradoxal, de el însuşi, comedii. Creator al lui Menahem Mendel, al târgului Kasrilifka, al orfanului Motl, al lui Tevie Lăptarul, al scripcarului pe acoperiş( v. Chagall), al unei galerii de negustori prăpădiţi, actori de mâna a doua, filosofi de stradă, bărbaţi şi femei năpăstuite, dar fără a-şi pierde simţul realului şi al umorului, Şalom Alehem s-a adresat tuturor vârstelor, l-am citit cu plăcere când eram elev la elementară şi acum îl recitesc cu un nestăpânit zâmbet nostalgic. Cândva, el a întrebat – De ce nu ar avea nevoie evreii de un pământ al lor? Un idişist şi sionist totodată, este un caz demn de analiză.
BORIS MARIAN