Reinventarea progresului
La modă în literatura politică sunt termeni ca „reinventare”, corectitudine, neocomunism, oligarhie, moguli, etc. Despre progres nu se mai vorbește. Perioada romantismului a trecut, „omul nou” ( și Golem era o creație „nouă”) este îngropat. De la eroii lui Homer, la cei ai lui Petroniu, la Cervantes, Swift, Hasek, Ilf și Petrov, Eugen Ionescu, Orwell, nu se prea vede un progres. El nu există. Dar doi oameni, considerând că nimic nu este pură legendă, au lansat ideea de perfecțiune, în cultura europeană ( nu vorbim de Asia) – Iisus Christos și Karl Marx. Doi evrei, nu întâmplător – doi evrei. Respinși de evrei. Nici aceasta nu este întâmplător. La creștinism nu ne oprim, s-a scris și acum se „reinventează” noi legende despre Iisus. Nu ne interesează nici un „cod al lui Da Vinci”, ș.a. Marx ne interesează . Nu judecăm în amănunt teoriile lui. Marx preconizează instaurarea comunismului visat de antecesori iluștri, dar nu pe cale educativă, culturală, dimpotrivă, pe cale anticulturală, prin revoluție proletară. Un intelectual care nu reneagă doar originea strămoșilor evrei, dedicați iudaismului, dar și originea propriei culturi. Nici iudaismul, nici cultura nu au nimic comun cu tot ce s-a întâmplat în secolul XX, secolul celor două mari catastrofe – Shoah ( catastrofă în ebraică, Holocaust, în limbaj european) și GULAG. Cum a răsărit Stalin, înțelegem. Este un produs cu doi tați- Robespierre și Marx, plus Torquemada, un procent.Cum a răsărit Hitler, cum a preluat nazismul lecțiile bolșevice, este mai greu de înțeles. Era democrație capitalistă în Germania, la anul 1932, înaintea venirii lui Hitler la guvernare? Era. S-a gândit cineva că nazismul va opri bolșevismul în marșul său de cucerire a lumii? Rău s-a gândit. Cei care au plătit acest experiment au fost europenii, printre care evreii mai mult decât oricare etnie ( proporțional, desigur). In 1989 s-a prăbușit sistemul stalinist. Nu este vorba despre dispariția comunismului. Este marea eroare pe care o fac unii analiști. Comunismul a existat și nu poate să dispară decât cu omenirea. Să se supere cine vrea. Comuna primitivă a existat? Creștinismul avea și are precepte comuniste? Tensiunile sociale, ca să nu folosim termenul „lemnos” de luptă de clasă , generează idei socialiste și comuniste. Vom ajunge la o societate fără tensiuni ? Nu cred. Altfel devenim, fără voie, marxiști. Extremismul islamist, aici am vrut să ajung, are la bază tensiunea socială din țările înapoiate politic și cultural. Termenul de capitalism este depășit. Există o societate de consum și mase de oameni nevoiași. Istoria se face numai cu sabia? Sperăm că nu se va întâmpla ce s-a întâmplat până acum. Singurul progres pe care eu îl înțeleg este evitarea vărsării de sânge. Noi, evreii spunem adeseori SHALOM. Știm de ce. Să reinventăm pacea, acesta este progresul.
Boris Marian
Selma Meerbaum
Selma Meerbaum – Eisinger, un nume, un om
Despre Selma Meerbaum –Eisinger s-a mai scris, este una dintre victimele ... Holocaustului „care nu a existat” decât în mintea noastră de „ holocaustologi”. Faptul că a fost rudă cu Paul Celan nu este esențial, dar revelator este. Nu a comemorat poetul zi de zi , ceas de ceas, acea tragedie în care i-au murit părinții, rudele? Selma s-a născut la Cernăuți, la 15 august 1924, cu patru ani dupănașterea lui Paul Celan, a început să scrie versuri la vârsta de 15 ani, dedicate prietenului Leisa Fischmann, căruia i-a și încredințat aceste scrieri, ajunse apoi la prietene Selmei, Elsa. Fischmann a pierit în apele Mării Negre pe un vas scufundat de submarinele sovietice , în 1944. La 16 decembrie 1942, Selma Meerbaum, o altă Anna Frank a anilor Holocaustului, a murit în lagărul de la Mihailovka, datorită „bunelor condiții” ( cum afirmă cu cinism negaționiștii de serviciu) în care a fost obligată să-și trăiască primii și ultimii ani de viață. Avea 18 ani, era un poet cu o menire ce nu s-a mai împlinit. Versurile ei au ajuns în Israel, via Paris, datorită prietenilor, fostului dascăl, care le-a publicat într-un număr restrâns de exemplare. In Revista Cultului Mozaic au apărut evocări scrise de Miriam Constantinescu și D.Hîncu, însoțite de traduceri. Reproducem traduceri din aceste poeme. „Aș dori să trăiesc multe veri/ să râd și să ridic poveri/și asș vrea să lupt, să urăsc, să iubesc/ cerul cu mîinile aș dori să-l proptesc/ și liber să fiu, să respir , să țip/ N-aș vrea însă să mor. Nu/ NU” ( trad. D.H.)... „ Atât ești de departe/ Departe ca un astru ce credeam să-l fi atins/ Și totuși atât de aproape/ doar că ceva mai stins/ asemeni timpului ce ne desparte/ Da./ Ești atât de mare/ Mare căt umbra unui nor/ Și totuși atât de aproape/ Doar că palid ca un dor/ în pieptul ce doare”( trad. D.H.)... „ S-a făcut deodată rece/Iar eu, ireal, ca o stafie/ Stau, iată, pustie”(trad.DH). Oferim și o traducere proprie din „ Cântec de leagăn pentru mine însumi” – „ Mă legăn, mă legăn, mă legăn mereu/ cu vise-n amiază și-n noapte/ și beau același vin, un somn greu/ mi-aduce, trezia nu-i șoaptă/ Eu cânt și îmi cânt un cântec, la fel/ cum cântă un om care speră/ dar știe că drumu-i spre neant, nici un țel/ un drum spre nicăierea” O tristețe grea însoțește versurile adolescentei ce avea să piară. Nu putem continua liniștiți nici traducerea, poate cu altă ocazie.
Boris Marian
Despre Selma Meerbaum –Eisinger s-a mai scris, este una dintre victimele ... Holocaustului „care nu a existat” decât în mintea noastră de „ holocaustologi”. Faptul că a fost rudă cu Paul Celan nu este esențial, dar revelator este. Nu a comemorat poetul zi de zi , ceas de ceas, acea tragedie în care i-au murit părinții, rudele? Selma s-a născut la Cernăuți, la 15 august 1924, cu patru ani dupănașterea lui Paul Celan, a început să scrie versuri la vârsta de 15 ani, dedicate prietenului Leisa Fischmann, căruia i-a și încredințat aceste scrieri, ajunse apoi la prietene Selmei, Elsa. Fischmann a pierit în apele Mării Negre pe un vas scufundat de submarinele sovietice , în 1944. La 16 decembrie 1942, Selma Meerbaum, o altă Anna Frank a anilor Holocaustului, a murit în lagărul de la Mihailovka, datorită „bunelor condiții” ( cum afirmă cu cinism negaționiștii de serviciu) în care a fost obligată să-și trăiască primii și ultimii ani de viață. Avea 18 ani, era un poet cu o menire ce nu s-a mai împlinit. Versurile ei au ajuns în Israel, via Paris, datorită prietenilor, fostului dascăl, care le-a publicat într-un număr restrâns de exemplare. In Revista Cultului Mozaic au apărut evocări scrise de Miriam Constantinescu și D.Hîncu, însoțite de traduceri. Reproducem traduceri din aceste poeme. „Aș dori să trăiesc multe veri/ să râd și să ridic poveri/și asș vrea să lupt, să urăsc, să iubesc/ cerul cu mîinile aș dori să-l proptesc/ și liber să fiu, să respir , să țip/ N-aș vrea însă să mor. Nu/ NU” ( trad. D.H.)... „ Atât ești de departe/ Departe ca un astru ce credeam să-l fi atins/ Și totuși atât de aproape/ doar că ceva mai stins/ asemeni timpului ce ne desparte/ Da./ Ești atât de mare/ Mare căt umbra unui nor/ Și totuși atât de aproape/ Doar că palid ca un dor/ în pieptul ce doare”( trad. D.H.)... „ S-a făcut deodată rece/Iar eu, ireal, ca o stafie/ Stau, iată, pustie”(trad.DH). Oferim și o traducere proprie din „ Cântec de leagăn pentru mine însumi” – „ Mă legăn, mă legăn, mă legăn mereu/ cu vise-n amiază și-n noapte/ și beau același vin, un somn greu/ mi-aduce, trezia nu-i șoaptă/ Eu cânt și îmi cânt un cântec, la fel/ cum cântă un om care speră/ dar știe că drumu-i spre neant, nici un țel/ un drum spre nicăierea” O tristețe grea însoțește versurile adolescentei ce avea să piară. Nu putem continua liniștiți nici traducerea, poate cu altă ocazie.
Boris Marian
Leo Schadach - un ultim Alehem
Leo Schadach – ultimul Alehem al României
Dispărut în 1998, Leo Schadach a fost un scriitor de idiș , valoros și totodată ultimul din galeria autorilor in această limbă pe teritoriul românesc. „ Orășelul pierdut” ( Ed. Kriterion 1996) apărută în ediție românească și ediție idiș este o capodoperă, în domeniu.„ Un soare timid, palid, istivit parcă de o iarnă lungă de exil, își făcu apariția. In fața cârciumii lui Ioină stătea birja luiȘaiche, aplecată într-o rână, iar căluții costelivi, cu capetele plecate, plictisiți parcă de inactivitate, așteptau”... „ Ce mândrețe de fată e Ruhală a lui! O prințesă, nu alta”, gândește Șaiche la fiica sa cea mare. Urmează o discuție despre originea omului, Darwin, care nu este pomenit, joacă un rol distructiv în gândirea tadiționalistă a locuitorilor ștetlului. Apoi pețitul fetei lui Șaiche, care de ja fugise la logodnicul ei, spre spaima părintelui. Apare în următorul text Zalmăn șadhenul, „un munte de om, cu fața rotundă, încadrată de o barbă neagră, scurtă, înspicată cu fire argintii, cu ochii puțin bulbucați și cu o voce domoală, de bas, care inspira încredere”. Un portret perfect, zici Rembrandt curat, pentru că la Grigorescu există o tentă prea apăsată. Alt personaj - „ Meir Volf hamalul, înalt și slab, deșirat, adus din spate, poate din cauza greutăților ce le-a cărat toată viața. Buza de sus, mai scurtă, îi dezvelea dinții mari și nu se știa dacă dacă zânbește sau rânjește”.Meir Volf a fost executat în 1941, ca mulți conaționali, autorul spune că erau germani, dar să nu uităm când a fost scrisă cartea. Nu numai germanii au executat evrei în 1941-1944. „Orășelul pierdut” este , în cuprinsul cărții, ,piesa de bazp, o nuvelă despre dispariția, prin deportare în Transnistria a ștetlului evreiesc. De la umor la tragedie nu este decât un pas. Acest pas l-au făcut mii și mii de evrei din România, precum în cântecul „Arde orășelul meu, lumea este o punte îngustă, dar eu nu mă tem”. Dumnezeu nu a fost de față la Holocaust.Nu avea cum să fie.Si totuși... Boris Marian
Dispărut în 1998, Leo Schadach a fost un scriitor de idiș , valoros și totodată ultimul din galeria autorilor in această limbă pe teritoriul românesc. „ Orășelul pierdut” ( Ed. Kriterion 1996) apărută în ediție românească și ediție idiș este o capodoperă, în domeniu.„ Un soare timid, palid, istivit parcă de o iarnă lungă de exil, își făcu apariția. In fața cârciumii lui Ioină stătea birja luiȘaiche, aplecată într-o rână, iar căluții costelivi, cu capetele plecate, plictisiți parcă de inactivitate, așteptau”... „ Ce mândrețe de fată e Ruhală a lui! O prințesă, nu alta”, gândește Șaiche la fiica sa cea mare. Urmează o discuție despre originea omului, Darwin, care nu este pomenit, joacă un rol distructiv în gândirea tadiționalistă a locuitorilor ștetlului. Apoi pețitul fetei lui Șaiche, care de ja fugise la logodnicul ei, spre spaima părintelui. Apare în următorul text Zalmăn șadhenul, „un munte de om, cu fața rotundă, încadrată de o barbă neagră, scurtă, înspicată cu fire argintii, cu ochii puțin bulbucați și cu o voce domoală, de bas, care inspira încredere”. Un portret perfect, zici Rembrandt curat, pentru că la Grigorescu există o tentă prea apăsată. Alt personaj - „ Meir Volf hamalul, înalt și slab, deșirat, adus din spate, poate din cauza greutăților ce le-a cărat toată viața. Buza de sus, mai scurtă, îi dezvelea dinții mari și nu se știa dacă dacă zânbește sau rânjește”.Meir Volf a fost executat în 1941, ca mulți conaționali, autorul spune că erau germani, dar să nu uităm când a fost scrisă cartea. Nu numai germanii au executat evrei în 1941-1944. „Orășelul pierdut” este , în cuprinsul cărții, ,piesa de bazp, o nuvelă despre dispariția, prin deportare în Transnistria a ștetlului evreiesc. De la umor la tragedie nu este decât un pas. Acest pas l-au făcut mii și mii de evrei din România, precum în cântecul „Arde orășelul meu, lumea este o punte îngustă, dar eu nu mă tem”. Dumnezeu nu a fost de față la Holocaust.Nu avea cum să fie.Si totuși... Boris Marian
Evreitate
EVREITATEA Boris Marian Evreitatea mea, desigur certificată, prin părinți, nu mi-a trezit sentimentul de mândrie decât prin elitele pe care le-a dat. Nu mi-au plăcut idișul, cântecele, rugăciunile tărăgănate, când eram copil , eram chiar antisemit, nu știu de ce. Influența mediului. Ceea ce știu este că urăsc antisemitismul mai mult decât orice, și, în ciuda lecturilor despre Gulag, Holocaustul mi se pare de o mie de ori mai îngrozitor pentru că mi-a afectat copilăria, existența familiei. Fiecare are datoria să se gândească la propria familie, desigur mi-e milă de toți „dușmanii poporului” declarați de Stalin și de acoliții săi din țările satelite. Dar printre acești „dușmani” erau și netrebnici, să nu exagerăm cu mila. In al doilea rând, eu cred că sunt hazar, așa cred eu, în al treilea rând, fiind născut în Caucaz, mă simt caucazian de nord, poate că la casa de nașteri am fost încurcat de o moașă. In al patrulea rând, aș fi vrut să mă trag dintr-o familie de conți sau baroni. Nu sunt mândru de faptul că evreii au fost umiliți, persecutați două mii de ani. . Evreii nu conduc lumea, dar ar trebui să se arate că au fost umiliți, batjocoriți, de câter ori? Filderman s-a rugat de Antonescu să-i lase pe evrei să lupte contra URSS. Nerozie. Adică evreii din România să lupte alături de bestiile lui Hitler și Antonescu împotriva URSS, care , deși condusă de un paranoic , la fel ca Hitler, declara egalitatea etniilor. Se poate nerozie mai mare? Dar Shylock, prezentat de Shakespeare, idolul meu, ca un canibal ? Dar evreii arși pe rug în Evul Mediu? Dar evreii duși ca niște animale , în trenuri spre lagărele naziste? Dar evreii duși în Trenurile Morții sau împușcați ca niște câini turbați? Nu era mai bine să fiu nobil italian, francez, spaniol? Ce-mi trebuie să fiu evreu? Sebastian, ce umilit s-a simțit alături de înfumuratul Nae Ionescu? Frumosul Corneliu Codreanu cum vorbea despre evrei? De l-ar fi văzut regele David? Solomon? Regi și profeți deveniți prin degradare Șlomo, Duvăd, Ițic, Avramcik? Sara devenită Sură, Rebeca – Rivka, Rashela, Ruhăl, Rașela cu toate bancurile aferente?
Amos Oz
Cel mai important scriitor israelian de azi – Amos Oz
Într-unul din numerele sale din 2004 ( mai exact, pe 11 noiembrie), ziarul „ The New Yorker”, sub semnătura lui David Remnick făcea un portret al cunoscutului scriitor israelian Amos Oz. Deschis dialogului, cu o înfățișare plăcută, păr blond, ochi albaștri, partizan al unei păci durabile, iubitor de dezbateri publice, astfel îl descrie reporterul. Kibuțnik de la vârsta de 18 ani, Oz este considerat de mulți israelieni un model de „sabra” ( originar din Eretz), degajă romantismul primilor constructori ai statului modern. Scriitorul afirmă că generațiile care s-au născut în Israel vor fi tot mai diferite de antecesori, vor fi blonzi, așa cum și el, având părinți bruneți nu le-a moștenit culoarea părului. In schimb , soția, Nily are un păr de culoarea țițeiului.Sunt împreună de aproape cincizeci de ani, au copii care sunt plecați în alte locuri. Deși este un om de stânga, Oz a condamnat întotdeauna atacurile teroriste, a cerut protejarea civililor israelieni, în numele păcii, consideră Hamas o organizație extremistă.
Scriitorul s-a născut la 4 mai 1939, la Ierusalim, părinții ( Iehuda Klausner și Fania Mussman) fiind imigranți din estul Europei. Tatăl a studiat la Vilnius ( Lituania), iar în Israel a fost scriitor. Joseph Klausner, fratele bunicului a fost candidat la președinția Statului, din partea partidului Herut, în opoziție cu Chaim Weimann,fiind și director al Bibliotecii Universității Ebraice din
Ierusalim. Amos a avut printre profesori pe poeta Zelda, o personalitate legendară a Israelului. Mama sa a suferit de nervi și s-a sinucis, fapt care a avut reperscursiuni asupra vieții scriitorului, el s-a stabilit în kibuțul Hulda , a fost adoptat de o familie din partea locului, și-a luat numele de Oz ( în ebraică, forță), iar în romanul său, cel mai important, ” Poveste despre dragoste și întuneric” se regăsesc aceste momente. După studii la Universitate Ebraică din ierusalim, , Oz își împarte timpul între scris și ore de predare ca învățător la Hulda.In 1986 se stabilește în vechiul oraș Arad, unde predă la Universitatea Ben Gurion. A mai predat la Oxford, în Anglia și la un colegiu din Colorado ( SUA). A publicat 12 romane, trei volume de povestiri, șapte cărți de eseuri, ca și o carte pentru copii.Este un publicist extrem de activ, în favoarea îmbunătățirii relațiilor israelo-arabe, desigur, nu cu orice preț, nu cu prețul vieții israelienilor. In anul 1991 a fost ales membru al Academiei Limbii Ebraice, fiind distins de-a lungul timpului cu numeroase premii și titluri , în 1984, Ofițer în Arte și Litere și în 1997 Legiunea de Onoare ( Franța), premiul Bialik în 1986, Femina Etranger în 1988, Israel în 1998, Goethe – 2005, Agnon -2006, Dan David , Primo Levi , Heinrich Heine în 2008, ș.a. Cărțile lui Amos Oz au fost traduse în 35 de țări, desigur și în România.
După Războiul de 6 zile din 1967, în care a luptat efectiv, el a pledat pentru înființarea unui stat palestinian cu granițe bine delimitate, apoi în 1978 a fost unul dintre fondatorii mișcării Peace Now (Pace acum), în opoziție cu oficialitățile, A salutat acordul de la Oslo, care, se știe, nu a
fost aplicat, fiind neacceptat nici de israelieni, nici de palestinienui, a fost aliatul lui Shimon Peres pe care apoi l-a părăsit, printr-o declarație publică și a trecut la partidul Mereț. Din acest motiv și-a pierdut o serie de prieteni. Se consideră un sionist de stânga, dar această tendință nu se bucură de sprijinul majorității populației. Adesea el vorbește despre „corupția ocupației”, adică o abatere morală de la scopul propus - pacea în zonă. Poziția sa l-a făcut să renunțe la orice funcție oficială în stat, deși i s-a oferit chiar postul de ministru de externe, pe când era prieten cu Peres, acesta fiind prim ministru. Din titlurile de volume publicate, menționăm , din eseuri – „In Țara Israel”„ Israel, Palestina și Pacea” „ Literatura israeliană” „Povestea începutului”, „Cum să lecuiești un fanatic”, iar din proză, „Unde urlă șacalii” ( 1965), „Undeva, probabil” ( 1966), „ Michael al meu” (1968)„Colina sfatului diabolic” ( 1976),„Cutia neagră” ( 1987)„Să cunoști o femeie ”( 1989), „Fima” ( 1991)„ Să nu pronunți noapte” ( 1994), „ Pantera din pivniță” ( 1995), „ Poverste despre dragoste și întuneric” ( 2002) Dacă ar fi să comparăm itinerarul lui Oz cu cel al unui scriitor european, oarecum contemporan, ne-am gândi la Heinrich Boll, care a încercat și a reușit în bună măsură să redea un fragment din destinul propriului popor, respectiv german ( evreu, în cazul lui Oz), prin prisma unor destine individuale, ale unor oameni de condiție modestă. Intr-un interviu, Oz îl citează pe poetul Natan Zach – „ Acest poem este despre oamenii care gândesc ceva ... In rest nimic nu are importanță”, iar un alt citat este din Kant – „ Din puntea răsucită a umanității nu puteți scoate o singură fibră dreaptă”. La rândul său, el ne oferă o maximă propie – „ „ Noi ne hrănim cu toții din Pomul Cunoașterii care este al lui Dumnezeu și al Diavolului”..
Amos Oz a avut ocazia să-l cunoască îndeaproape pe Itzhak Rabin, un om de mare generozitate, iubire de cultură și de oameni, general cu mari merite în apărarea Israelului, politician de larg orizont, asasinat de un fanatic. Din acea zi, a asasinatului, Oz a avut permanent în vedere combaterea fanatismului din orice parte ar veni el. A scris un minunat eseu „ Cum să vindeci un fanatic” , care a fost cunoscut în mass media din multe țări. Referindu-se la calitatea de scriitor, el a spus într-un interviu ( este foarte accesibil la acest gen de dialog, numai în România a acordat câteva interviuri în două-trei zile)
„Un scriitor trebuie să înceapă a se face cunoscut în propriul cartier”.
A lansat și o formulă – „ Singuri sau împreună în satul global”, adică o revenire la ancestrala ruralitate, dar pe baza experienței amare a unor milenii de conflicte sângeroase.. Leon Volovici l-a cunoscut pe Amos Oz în perioada „clitării” ( acomodării) sale în Israel, constatând cât de comunicativ și bun cunoscător al tradiției est-europene era Amos Oz.
Reluând romanele apărute la noi, ne vom opri la unele dintre acestea. Despre „ Michael al meu„ ( traducerea- „ Soțul meu Michael”), este o proză de factură sentimentală, dar condițiile
de desfășurare a acțiunii sunt legate de Israel, de războiul cu efecte destul de puțin previzibile, din 1956 ( Anglia, Franța, Israel pe deoparte și Egipt de cealaltă parte, SUA fiind în dezacord cu puterile europene). Totodată romanul este și un reușit tablou al Ierusalimului cu „mii de fețe”, nu numai cu șapte porți.Romanul „ Undeva, probabil” este dedicat kibuțului, dar este inspirat de propria experiență de viață, de propriile întrebări, personajul central fiind un scxriitor, un poet, care dorește să trăiască fără compromisuri ceea ce nu prea este posibil.Romanul „ Fima” este de factură gogliană, după unii critici, dar el amintește mai mult de proza unei scriitoare contemporane, Liudmila Ulițkaia, din Rusia, care , la rândul ei a preluat mult din tradiția clasicilor ruși.
Când și-a lansat romanul „ Să cunoști o femeie”, Amos Oz a avut surpriza să aibă peste 1o.ooo de cumpărători într-o singură zi.„ O proză gravă și precisă, scăldată de o splendidă melancolie”, scria un cronicar din Anglia. Un alt cronicar stabilea reperele prozei lui Oz – esența existențială, drama intimă, universalul, maturitatea dureroasă.
Romanul se încheie astfel – „ Ce altceva ți-a mai rămas? In afară de înălțare și umilință”. Este mult spus în câteva cuvinte. puține. Referindu-se la romanul „ poveste despre dragoste și întuneric”, autorul a spus – „ Este o tragicomedie a tuturor imigranților de pretutindeni”. Felicia Antip, care a semnalat cartea abia apărută în traducerea engleză a apreciat-o drept capodopera lui Oz. Romanul are și un obiectiv pe care și l-a propus scriitorul – să se adreseze opiniei publice din vestul Europei, unde atitudinea neprietenească față de Israel, prezentat ostentativ ca un stat agresor, cu un mesaj de bună înțelegere, de apropiere. Imaginea Israelului, a israelienilor a avut mult de suferit în ultimele decenii, dacă a avut vreodată o imagine așa cum ar fi meritat-o. Este un popor care, după ce a avut parte, prin părinții, frații săi din Europa de Holocaust, de adversitatea continuă a vecinilor, care a încercat să conviețuiască pașnic și nu a reușit. A trebuit să lupte mereu pentru supraviețuire. Iar opinia creată de propaganda, cândva sovietică, apoi a țărilor musulmane, a fost mereu viciată de stereotipuri, de ură și fanatism religios, extremism tradiționalist.De fapt este o autobiografie . cu personaje reale din familie, cu numeroși prieteni, cunoscuți, inclusiv unul dintre personajele cele mai interesante din istoria făuririi Statului. Ben Gurion, despre care Isaiah berlin spunea că este un țăran cu mintera limpede, cu voință nestrămutată, nu un intelectual. Ben Gurin este și acum o petrsonalitate controversată , deși a murit de mulți ani. Amos Oz pune accentul pe tragedia morții mamei sale, care i-a marcat destinul. Inainte de încheiere, vom relua opinia sa despre terorism, chestiunea fiind la ordinea zilei.„Cum să lecuiești un fanatic” a apărut în limba română la Editura Humanitas , în anul 2007 ( traducere de Dana Ligia). Despre Amos Oz , Nadine Gordimer, laureată cu Nobel, spunea că „este vocea rațiunii ridicată peste confuzia generală”. Extragem cîteva idei ale lui Oz – bătălia care se duce azi este veche, este bătălia dintre fanatism și pragmatism, o bătălie mai veche decât Islamul și Creștinismul, fanatismul fiind „din nefericire, un component prezent întotdeauna în natura umană”. ... „ Cine s0-a fi gândit că secolul Xx va fi urmat imediat de secolul XI”, scria Oz după atacul de la 11 septembrie 2001. „ Copilăria mea în Ierusalim m-a făcut să fiu expert în fanatism comparat” ..„Unii au venit la Ierusalim fie să crucifice pe cineva , fie să fie crucificați”....Oz propune înființarea unor cursuri , la toate unoversitățile din lume, de Fanatism Comparat, iar fanatismul însuși să fie combătut la fel de energic ca și fumatul ( n.n. dar de fumat mulți nu se lasă). Primul pas spre fanatism este „imitația”, instinctul de „gloată”, lipsa personalității individuale, a unei rațiuni independente. Prima jumătate a secolul XX a fosty dominată de promisiunea că „mâine va fi mai bine, deci trebuie să ne sacrificăm”. Sacrificiile s-au dovedit mai mari decât previziunile, au depășit orice imaginație. „Fanaticul este mai interesat de tine, decât de el însuși ... El vrea cu orice preț să te schimbe”. Foarte precis. Fanaticul ți se aruncă de gât ori te strânge de gât. Urmează sacrificiul de sine, care scontează pe trezirea sentimentului de vinovăție al semenilor față de sinucigaș. Acesta este mecanismul terorii prin acte sinucigașe. Opinia publică este paralizată de sentimentul vinovăției, dar cine se întreabă cum este posibil, de ce se produc asemenea acte? Care este mobilul? Soluția pentru Orientul Apropiat – acceptarea ideii coexistenței a două state, Israel și Palestina, propune Amos Oz. De asemenea el solicită din partea Occidentului un nou „Plan Marshall” pentru impulsionarea dezvoltării economice a zonei. „Fanatismul începe acasă”, spune înțeleptul Amos Oz, care ar merita și premiul Nobel pentru Pace, nu numai pentru literatură, la care a fost și este candidat.
Boris Marian .
Într-unul din numerele sale din 2004 ( mai exact, pe 11 noiembrie), ziarul „ The New Yorker”, sub semnătura lui David Remnick făcea un portret al cunoscutului scriitor israelian Amos Oz. Deschis dialogului, cu o înfățișare plăcută, păr blond, ochi albaștri, partizan al unei păci durabile, iubitor de dezbateri publice, astfel îl descrie reporterul. Kibuțnik de la vârsta de 18 ani, Oz este considerat de mulți israelieni un model de „sabra” ( originar din Eretz), degajă romantismul primilor constructori ai statului modern. Scriitorul afirmă că generațiile care s-au născut în Israel vor fi tot mai diferite de antecesori, vor fi blonzi, așa cum și el, având părinți bruneți nu le-a moștenit culoarea părului. In schimb , soția, Nily are un păr de culoarea țițeiului.Sunt împreună de aproape cincizeci de ani, au copii care sunt plecați în alte locuri. Deși este un om de stânga, Oz a condamnat întotdeauna atacurile teroriste, a cerut protejarea civililor israelieni, în numele păcii, consideră Hamas o organizație extremistă.Scriitorul s-a născut la 4 mai 1939, la Ierusalim, părinții ( Iehuda Klausner și Fania Mussman) fiind imigranți din estul Europei. Tatăl a studiat la Vilnius ( Lituania), iar în Israel a fost scriitor. Joseph Klausner, fratele bunicului a fost candidat la președinția Statului, din partea partidului Herut, în opoziție cu Chaim Weimann,fiind și director al Bibliotecii Universității Ebraice din
Ierusalim. Amos a avut printre profesori pe poeta Zelda, o personalitate legendară a Israelului. Mama sa a suferit de nervi și s-a sinucis, fapt care a avut reperscursiuni asupra vieții scriitorului, el s-a stabilit în kibuțul Hulda , a fost adoptat de o familie din partea locului, și-a luat numele de Oz ( în ebraică, forță), iar în romanul său, cel mai important, ” Poveste despre dragoste și întuneric” se regăsesc aceste momente. După studii la Universitate Ebraică din ierusalim, , Oz își împarte timpul între scris și ore de predare ca învățător la Hulda.In 1986 se stabilește în vechiul oraș Arad, unde predă la Universitatea Ben Gurion. A mai predat la Oxford, în Anglia și la un colegiu din Colorado ( SUA). A publicat 12 romane, trei volume de povestiri, șapte cărți de eseuri, ca și o carte pentru copii.Este un publicist extrem de activ, în favoarea îmbunătățirii relațiilor israelo-arabe, desigur, nu cu orice preț, nu cu prețul vieții israelienilor. In anul 1991 a fost ales membru al Academiei Limbii Ebraice, fiind distins de-a lungul timpului cu numeroase premii și titluri , în 1984, Ofițer în Arte și Litere și în 1997 Legiunea de Onoare ( Franța), premiul Bialik în 1986, Femina Etranger în 1988, Israel în 1998, Goethe – 2005, Agnon -2006, Dan David , Primo Levi , Heinrich Heine în 2008, ș.a. Cărțile lui Amos Oz au fost traduse în 35 de țări, desigur și în România.După Războiul de 6 zile din 1967, în care a luptat efectiv, el a pledat pentru înființarea unui stat palestinian cu granițe bine delimitate, apoi în 1978 a fost unul dintre fondatorii mișcării Peace Now (Pace acum), în opoziție cu oficialitățile, A salutat acordul de la Oslo, care, se știe, nu a
fost aplicat, fiind neacceptat nici de israelieni, nici de palestinienui, a fost aliatul lui Shimon Peres pe care apoi l-a părăsit, printr-o declarație publică și a trecut la partidul Mereț. Din acest motiv și-a pierdut o serie de prieteni. Se consideră un sionist de stânga, dar această tendință nu se bucură de sprijinul majorității populației. Adesea el vorbește despre „corupția ocupației”, adică o abatere morală de la scopul propus - pacea în zonă. Poziția sa l-a făcut să renunțe la orice funcție oficială în stat, deși i s-a oferit chiar postul de ministru de externe, pe când era prieten cu Peres, acesta fiind prim ministru. Din titlurile de volume publicate, menționăm , din eseuri – „In Țara Israel”„ Israel, Palestina și Pacea” „ Literatura israeliană” „Povestea începutului”, „Cum să lecuiești un fanatic”, iar din proză, „Unde urlă șacalii” ( 1965), „Undeva, probabil” ( 1966), „ Michael al meu” (1968)„Colina sfatului diabolic” ( 1976),„Cutia neagră” ( 1987)„Să cunoști o femeie ”( 1989), „Fima” ( 1991)„ Să nu pronunți noapte” ( 1994), „ Pantera din pivniță” ( 1995), „ Poverste despre dragoste și întuneric” ( 2002) Dacă ar fi să comparăm itinerarul lui Oz cu cel al unui scriitor european, oarecum contemporan, ne-am gândi la Heinrich Boll, care a încercat și a reușit în bună măsură să redea un fragment din destinul propriului popor, respectiv german ( evreu, în cazul lui Oz), prin prisma unor destine individuale, ale unor oameni de condiție modestă. Intr-un interviu, Oz îl citează pe poetul Natan Zach – „ Acest poem este despre oamenii care gândesc ceva ... In rest nimic nu are importanță”, iar un alt citat este din Kant – „ Din puntea răsucită a umanității nu puteți scoate o singură fibră dreaptă”. La rândul său, el ne oferă o maximă propie – „ „ Noi ne hrănim cu toții din Pomul Cunoașterii care este al lui Dumnezeu și al Diavolului”..Amos Oz a avut ocazia să-l cunoască îndeaproape pe Itzhak Rabin, un om de mare generozitate, iubire de cultură și de oameni, general cu mari merite în apărarea Israelului, politician de larg orizont, asasinat de un fanatic. Din acea zi, a asasinatului, Oz a avut permanent în vedere combaterea fanatismului din orice parte ar veni el. A scris un minunat eseu „ Cum să vindeci un fanatic” , care a fost cunoscut în mass media din multe țări. Referindu-se la calitatea de scriitor, el a spus într-un interviu ( este foarte accesibil la acest gen de dialog, numai în România a acordat câteva interviuri în două-trei zile)
„Un scriitor trebuie să înceapă a se face cunoscut în propriul cartier”.
A lansat și o formulă – „ Singuri sau împreună în satul global”, adică o revenire la ancestrala ruralitate, dar pe baza experienței amare a unor milenii de conflicte sângeroase.. Leon Volovici l-a cunoscut pe Amos Oz în perioada „clitării” ( acomodării) sale în Israel, constatând cât de comunicativ și bun cunoscător al tradiției est-europene era Amos Oz.
Reluând romanele apărute la noi, ne vom opri la unele dintre acestea. Despre „ Michael al meu„ ( traducerea- „ Soțul meu Michael”), este o proză de factură sentimentală, dar condițiile
de desfășurare a acțiunii sunt legate de Israel, de războiul cu efecte destul de puțin previzibile, din 1956 ( Anglia, Franța, Israel pe deoparte și Egipt de cealaltă parte, SUA fiind în dezacord cu puterile europene). Totodată romanul este și un reușit tablou al Ierusalimului cu „mii de fețe”, nu numai cu șapte porți.Romanul „ Undeva, probabil” este dedicat kibuțului, dar este inspirat de propria experiență de viață, de propriile întrebări, personajul central fiind un scxriitor, un poet, care dorește să trăiască fără compromisuri ceea ce nu prea este posibil.Romanul „ Fima” este de factură gogliană, după unii critici, dar el amintește mai mult de proza unei scriitoare contemporane, Liudmila Ulițkaia, din Rusia, care , la rândul ei a preluat mult din tradiția clasicilor ruși.Când și-a lansat romanul „ Să cunoști o femeie”, Amos Oz a avut surpriza să aibă peste 1o.ooo de cumpărători într-o singură zi.„ O proză gravă și precisă, scăldată de o splendidă melancolie”, scria un cronicar din Anglia. Un alt cronicar stabilea reperele prozei lui Oz – esența existențială, drama intimă, universalul, maturitatea dureroasă.
Romanul se încheie astfel – „ Ce altceva ți-a mai rămas? In afară de înălțare și umilință”. Este mult spus în câteva cuvinte. puține. Referindu-se la romanul „ poveste despre dragoste și întuneric”, autorul a spus – „ Este o tragicomedie a tuturor imigranților de pretutindeni”. Felicia Antip, care a semnalat cartea abia apărută în traducerea engleză a apreciat-o drept capodopera lui Oz. Romanul are și un obiectiv pe care și l-a propus scriitorul – să se adreseze opiniei publice din vestul Europei, unde atitudinea neprietenească față de Israel, prezentat ostentativ ca un stat agresor, cu un mesaj de bună înțelegere, de apropiere. Imaginea Israelului, a israelienilor a avut mult de suferit în ultimele decenii, dacă a avut vreodată o imagine așa cum ar fi meritat-o. Este un popor care, după ce a avut parte, prin părinții, frații săi din Europa de Holocaust, de adversitatea continuă a vecinilor, care a încercat să conviețuiască pașnic și nu a reușit. A trebuit să lupte mereu pentru supraviețuire. Iar opinia creată de propaganda, cândva sovietică, apoi a țărilor musulmane, a fost mereu viciată de stereotipuri, de ură și fanatism religios, extremism tradiționalist.De fapt este o autobiografie . cu personaje reale din familie, cu numeroși prieteni, cunoscuți, inclusiv unul dintre personajele cele mai interesante din istoria făuririi Statului. Ben Gurion, despre care Isaiah berlin spunea că este un țăran cu mintera limpede, cu voință nestrămutată, nu un intelectual. Ben Gurin este și acum o petrsonalitate controversată , deși a murit de mulți ani. Amos Oz pune accentul pe tragedia morții mamei sale, care i-a marcat destinul. Inainte de încheiere, vom relua opinia sa despre terorism, chestiunea fiind la ordinea zilei.„Cum să lecuiești un fanatic” a apărut în limba română la Editura Humanitas , în anul 2007 ( traducere de Dana Ligia). Despre Amos Oz , Nadine Gordimer, laureată cu Nobel, spunea că „este vocea rațiunii ridicată peste confuzia generală”. Extragem cîteva idei ale lui Oz – bătălia care se duce azi este veche, este bătălia dintre fanatism și pragmatism, o bătălie mai veche decât Islamul și Creștinismul, fanatismul fiind „din nefericire, un component prezent întotdeauna în natura umană”. ... „ Cine s0-a fi gândit că secolul Xx va fi urmat imediat de secolul XI”, scria Oz după atacul de la 11 septembrie 2001. „ Copilăria mea în Ierusalim m-a făcut să fiu expert în fanatism comparat” ..„Unii au venit la Ierusalim fie să crucifice pe cineva , fie să fie crucificați”....Oz propune înființarea unor cursuri , la toate unoversitățile din lume, de Fanatism Comparat, iar fanatismul însuși să fie combătut la fel de energic ca și fumatul ( n.n. dar de fumat mulți nu se lasă). Primul pas spre fanatism este „imitația”, instinctul de „gloată”, lipsa personalității individuale, a unei rațiuni independente. Prima jumătate a secolul XX a fosty dominată de promisiunea că „mâine va fi mai bine, deci trebuie să ne sacrificăm”. Sacrificiile s-au dovedit mai mari decât previziunile, au depășit orice imaginație. „Fanaticul este mai interesat de tine, decât de el însuși ... El vrea cu orice preț să te schimbe”. Foarte precis. Fanaticul ți se aruncă de gât ori te strânge de gât. Urmează sacrificiul de sine, care scontează pe trezirea sentimentului de vinovăție al semenilor față de sinucigaș. Acesta este mecanismul terorii prin acte sinucigașe. Opinia publică este paralizată de sentimentul vinovăției, dar cine se întreabă cum este posibil, de ce se produc asemenea acte? Care este mobilul? Soluția pentru Orientul Apropiat – acceptarea ideii coexistenței a două state, Israel și Palestina, propune Amos Oz. De asemenea el solicită din partea Occidentului un nou „Plan Marshall” pentru impulsionarea dezvoltării economice a zonei. „Fanatismul începe acasă”, spune înțeleptul Amos Oz, care ar merita și premiul Nobel pentru Pace, nu numai pentru literatură, la care a fost și este candidat.
Boris Marian .
Dispută
Dispută
Voi ne-ați ucis șase milioane de suflete. Cine, voi? De ce șase și nu 5,9 milioane? Sau mai puțin. Ce contează? O viață de om ucis este egală cu viața întregii omeniri. Nici chiar așa. Dar cum? Cine a permis uciderea unui nevinovat? Ehei, asta este istoria. Nu, acesta este Holocaustul. Ce este Holocaustul? Totalitatea acțiunilor genocidare ordonate de regimul nazist și de regimurile aliate sau subordonate acestuia în scopul nimicirii evreilor din Europa. De aici încolo nu contează aritmetica, nici motivația. Despre Holocaust trebuie să vorbim zilnic? Nu , noi am vrea să nu vorbim niciodată. Am dori doar ca în cărțile de istorie ale fiecărei țări europene să se scrie ce a însemnat Holocaustul european al evreilor din anii 1939-1945. Este posibil așa ceva? Dar banii ? De ce ați cerut bani pentru morții voștri? Noi nu am cerut nimic, primul care a oferit compensații a fost cancelarul german Konrad Adenauer, un fost oponent al regimului nazist. El voia să răspundă și pentru datoria față de aplicarea Planului Marshall, de sprijinire a economiei țărilor Europei de Vest. Țările din lagărul sovietic nici nu au dorit să audă de acest Plan, nici de Holocaust. URSS dorea dominația lumii și aceste „amănunte” n-o interesau. Nu uitați că naziștii și aliații lor au jefuit valori mari de la evreii bogați și le-au ascuns în bănci, în comori nedescoperite. Acest aspect este ocultat. Deci evreii nu au cerut bani pentru morții lor. Nu ne credeți perverși, nu suntem altfel decât oricare alt popor, în afară de faptul că am fost mereu traumatizați, de-a lungul istoriei pentru că l-am fi trădat pe Iisus, am fi complotat contra creștinilor, totul culminând cu Holocaustul nazist. Ce pot spune eu, un singur evreu în fața unei mulțimi de ignoranți răuvoitori. Câți sunteți? Sper că numărul vostru o să scadă în timp, de nu se vor naște alții cu aceleași mentalități sau mai rele. Dar eu sper că nu se perpetuează ceva care contrazice orice idee de iubire pentru aproapele.
B.Mehr
Voi ne-ați ucis șase milioane de suflete. Cine, voi? De ce șase și nu 5,9 milioane? Sau mai puțin. Ce contează? O viață de om ucis este egală cu viața întregii omeniri. Nici chiar așa. Dar cum? Cine a permis uciderea unui nevinovat? Ehei, asta este istoria. Nu, acesta este Holocaustul. Ce este Holocaustul? Totalitatea acțiunilor genocidare ordonate de regimul nazist și de regimurile aliate sau subordonate acestuia în scopul nimicirii evreilor din Europa. De aici încolo nu contează aritmetica, nici motivația. Despre Holocaust trebuie să vorbim zilnic? Nu , noi am vrea să nu vorbim niciodată. Am dori doar ca în cărțile de istorie ale fiecărei țări europene să se scrie ce a însemnat Holocaustul european al evreilor din anii 1939-1945. Este posibil așa ceva? Dar banii ? De ce ați cerut bani pentru morții voștri? Noi nu am cerut nimic, primul care a oferit compensații a fost cancelarul german Konrad Adenauer, un fost oponent al regimului nazist. El voia să răspundă și pentru datoria față de aplicarea Planului Marshall, de sprijinire a economiei țărilor Europei de Vest. Țările din lagărul sovietic nici nu au dorit să audă de acest Plan, nici de Holocaust. URSS dorea dominația lumii și aceste „amănunte” n-o interesau. Nu uitați că naziștii și aliații lor au jefuit valori mari de la evreii bogați și le-au ascuns în bănci, în comori nedescoperite. Acest aspect este ocultat. Deci evreii nu au cerut bani pentru morții lor. Nu ne credeți perverși, nu suntem altfel decât oricare alt popor, în afară de faptul că am fost mereu traumatizați, de-a lungul istoriei pentru că l-am fi trădat pe Iisus, am fi complotat contra creștinilor, totul culminând cu Holocaustul nazist. Ce pot spune eu, un singur evreu în fața unei mulțimi de ignoranți răuvoitori. Câți sunteți? Sper că numărul vostru o să scadă în timp, de nu se vor naște alții cu aceleași mentalități sau mai rele. Dar eu sper că nu se perpetuează ceva care contrazice orice idee de iubire pentru aproapele.
B.Mehr
Vasili Grossman
Vasili Grossman – un scriitor devotat adevărului
Sloganurile „ Partidul are întotdeauna dreptate” și „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră” au avut urmări catastrofale în viața a milioane de oameni, în secolul XX. Mulți scriitori, unii de valoare, s-au pus în slujba acestor ... neadevăruri. Vasili Grossman nu s-a numărat printre ei. In anul 2007, apărea la Paris, la Ed. Calmann – Levy, sub îngrijirea lui Antony Beevor și Liubei Vinogradova „Carnets de guerre. De Moscou a Berlin, 1941 – 1945”. Din păcate , editorii din România nu s-au grăbit să publice o traducere a acestor carnete cu totul inedite, la 44 de ani de la moartea autorului și la peste șase decenii de când au fost scrise. Grossman arată ... adevărata față a războiului, comportarea germanilor, a rușilor, a românilor în război, cu ochiul necruțător al reporterului de război. La noi , în țară, scriitorul a fost cunoscut prin cărțile „Iadul de la Treblinka” ( Cartea Rusă -1945), „Popor nemuritor” ( idem), „Nuvele” ( 1952), „Stepan Colciughin” ( 1953), „ Pentru o cauză dreraptă” ( 1957), apoi , după o pauză de 34 de ani, în 1991, la Humanitas, „ Panta Rei”. , apoi, după zece ani, la Ed. Univers, „Viață și destin”, un roman de peste 7oo de pagini, scris în plină epocă de teroare stalinistă ( mai bine zis la apogeul ei, înaintea declinului), în anul 195o, predat în 1961 la revista ”Znamia”, apoi ... arestat ( desigutr, manuscrisul) de către KGB și apărut abia în 1989, la 25 de ani de la moartea scriitorului.Cartea a produs un șoc comparabil cu cel provocat în 1964 de ”O zi din viața lui Ivan Denisovici” a lui Soljenițân, dar aceea era o scurtă povestire. Soarta lui Grossman a fost pecetluită , ca existență în viața literară, încă din primii ani de după război ( el a publicat, împreună cu Ehrenburg, ”Cartea neagră”, despre crimele naziștilor în URSS, împotriva evreilor), dar postumitatea i-a fost favorabilă, deși cu mare întâtrziere. La noi , el continuă să fie un necunoscut. La noi, preocuparea pentru recuperarea unor controversați politicieni ori scriitori anihilează, deocamdată, procesul de decantare și de cunoaștere a unor valori din afara spațiului carpato-dunărean., care au cointribuit la demascarea sistemului dictatorial stalinist, cu mult înainte ca sistemul să se fi prăbușit. Romanul „Viață și destin”, o amplă evocare ce poate fi pusă, desigur, cu anumite , posibile, critici ( autorul nu s-a putut ocupa îndeajuns de finisarea manuscrisului) alături de „Război și pace”, „Pe Donul liniștit”, ș.a. a trecut aproape neobservat în România. Soarta a mii de oameni, unii ajunși în lagărele germane.,alții în GULAG., unii pe front, alții în funcții de partid, la NKVD, oameni dwe diverse naționalități, ruși, evrei, ș.a. sunt prezenți în carte, chiar dacă numele lor nu sunt pomenite, este o frescă elaborată de un maestru.Ceea ce este cel mai important și se păstrează în mintea cititorului este însemnătatea vieții omului, deși sau poate pentru că moartea este mereu prezentă și numai moartea, prezentă este cruzimea unor semeni dezumanizați. Cineva a numit opera acestui dăruit scriitor ”Arhipelagul Vasili Grossman”. El nu a apucat să trăiască nici 6o de ani, s-a născut în 19o5, la Berdicev ( un orățel din Ucraina, care i-a inspirat mai multe povestiri) și a murit în 1964, la Moscova, înconjurat de suspiciune, în pericol de a fi arestat, era marginalizat de ani de zile.La naștere numele său era Iosif Solomonovici ( adică fiul lui Solomon) Grossman, dar cum putea un jurnalist sovietic să poarte un nume atât de evreiesc,astfel că a fost numit Vasili Semionovici, ceea ce era cu totul altceva. Tatăl său era un fost menșevic, adică un potențial „dușman al poporului”, dar fiul s-a atașat de idealurile proclamate de Revoluție. S-a făcut remarcat cu povestirea „ In orașul Berdicev”, fiind elogiat de Gorki și Bulgakov. Pelicula „Comisarul”, realizată de Al. Askoldov în 1967, care a rulat și la noi, a fost apoi pusă în arhivă, până în 1990, fiind considerată de cenzorii brejneviști, ca„ nereprezentativă”. O femeie – comisar ( în rol este Nona Mordiukova, o mare actriță) rămâne gravidă și tovarății hotărăsc că ea nu poate să nască decât pe ascuns. Este lăsată să se adăpostească în familia unui evreu din Berdicev, ea este îngrijită de membrii familiei, naște, iar copilul devine un alt optulea copil al tinichigiului evreu Magazanik.Detașamentul Armatei Roșii își recuperează comisarul, revoluția merge mai departe. In 1989, apărea la Moscova, un volum reprezentativ de povestiri și nuvele intitulat ( în traducere) ”Câteva zile triste” Momente din război, din perioada interbelică, tragedii personale care ne interesează, gânduri, o multitudine de personaje, dioaloguri șocante prin veridicitate, toate acestea îl arată pe Grossman în plenitudinea unei puteri de creație puțin obișnuite. Babel, Soljenițân, alți prozatori de forță se regăsesc în substratul acestor scrieri. Din păcate, viața și destimul lui nu i-au fost prea binevoitoare. Condițiile de permanentă ideologizare forțată, de control partinic la care au fost supuși scriitorii, jurnaliștii în URSS, ca și în RSR, alte țări socialiste nu au favorizat o ,literatură de nivelul la care creatori de mare talent ar fi putut ajunge. Dar unii au ajuns.Adevărata literatură nu se poate desprinde de adevăr, de iubirea pentru semeni, indiferent dacă „partidul are sau nu are dreptate ”, dacă literatura „răspunde su nu comenzii sociale”, cum o cereau „genialii lideri” care nu mai sunt. Numele lui Vasili ( Yosia, cum i se spunea în copilărie)Grossman va rămâne, al politrucilor mai puțin.
Boris Marian
Sloganurile „ Partidul are întotdeauna dreptate” și „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră” au avut urmări catastrofale în viața a milioane de oameni, în secolul XX. Mulți scriitori, unii de valoare, s-au pus în slujba acestor ... neadevăruri. Vasili Grossman nu s-a numărat printre ei. In anul 2007, apărea la Paris, la Ed. Calmann – Levy, sub îngrijirea lui Antony Beevor și Liubei Vinogradova „Carnets de guerre. De Moscou a Berlin, 1941 – 1945”. Din păcate , editorii din România nu s-au grăbit să publice o traducere a acestor carnete cu totul inedite, la 44 de ani de la moartea autorului și la peste șase decenii de când au fost scrise. Grossman arată ... adevărata față a războiului, comportarea germanilor, a rușilor, a românilor în război, cu ochiul necruțător al reporterului de război. La noi , în țară, scriitorul a fost cunoscut prin cărțile „Iadul de la Treblinka” ( Cartea Rusă -1945), „Popor nemuritor” ( idem), „Nuvele” ( 1952), „Stepan Colciughin” ( 1953), „ Pentru o cauză dreraptă” ( 1957), apoi , după o pauză de 34 de ani, în 1991, la Humanitas, „ Panta Rei”. , apoi, după zece ani, la Ed. Univers, „Viață și destin”, un roman de peste 7oo de pagini, scris în plină epocă de teroare stalinistă ( mai bine zis la apogeul ei, înaintea declinului), în anul 195o, predat în 1961 la revista ”Znamia”, apoi ... arestat ( desigutr, manuscrisul) de către KGB și apărut abia în 1989, la 25 de ani de la moartea scriitorului.Cartea a produs un șoc comparabil cu cel provocat în 1964 de ”O zi din viața lui Ivan Denisovici” a lui Soljenițân, dar aceea era o scurtă povestire. Soarta lui Grossman a fost pecetluită , ca existență în viața literară, încă din primii ani de după război ( el a publicat, împreună cu Ehrenburg, ”Cartea neagră”, despre crimele naziștilor în URSS, împotriva evreilor), dar postumitatea i-a fost favorabilă, deși cu mare întâtrziere. La noi , el continuă să fie un necunoscut. La noi, preocuparea pentru recuperarea unor controversați politicieni ori scriitori anihilează, deocamdată, procesul de decantare și de cunoaștere a unor valori din afara spațiului carpato-dunărean., care au cointribuit la demascarea sistemului dictatorial stalinist, cu mult înainte ca sistemul să se fi prăbușit. Romanul „Viață și destin”, o amplă evocare ce poate fi pusă, desigur, cu anumite , posibile, critici ( autorul nu s-a putut ocupa îndeajuns de finisarea manuscrisului) alături de „Război și pace”, „Pe Donul liniștit”, ș.a. a trecut aproape neobservat în România. Soarta a mii de oameni, unii ajunși în lagărele germane.,alții în GULAG., unii pe front, alții în funcții de partid, la NKVD, oameni dwe diverse naționalități, ruși, evrei, ș.a. sunt prezenți în carte, chiar dacă numele lor nu sunt pomenite, este o frescă elaborată de un maestru.Ceea ce este cel mai important și se păstrează în mintea cititorului este însemnătatea vieții omului, deși sau poate pentru că moartea este mereu prezentă și numai moartea, prezentă este cruzimea unor semeni dezumanizați. Cineva a numit opera acestui dăruit scriitor ”Arhipelagul Vasili Grossman”. El nu a apucat să trăiască nici 6o de ani, s-a născut în 19o5, la Berdicev ( un orățel din Ucraina, care i-a inspirat mai multe povestiri) și a murit în 1964, la Moscova, înconjurat de suspiciune, în pericol de a fi arestat, era marginalizat de ani de zile.La naștere numele său era Iosif Solomonovici ( adică fiul lui Solomon) Grossman, dar cum putea un jurnalist sovietic să poarte un nume atât de evreiesc,astfel că a fost numit Vasili Semionovici, ceea ce era cu totul altceva. Tatăl său era un fost menșevic, adică un potențial „dușman al poporului”, dar fiul s-a atașat de idealurile proclamate de Revoluție. S-a făcut remarcat cu povestirea „ In orașul Berdicev”, fiind elogiat de Gorki și Bulgakov. Pelicula „Comisarul”, realizată de Al. Askoldov în 1967, care a rulat și la noi, a fost apoi pusă în arhivă, până în 1990, fiind considerată de cenzorii brejneviști, ca„ nereprezentativă”. O femeie – comisar ( în rol este Nona Mordiukova, o mare actriță) rămâne gravidă și tovarății hotărăsc că ea nu poate să nască decât pe ascuns. Este lăsată să se adăpostească în familia unui evreu din Berdicev, ea este îngrijită de membrii familiei, naște, iar copilul devine un alt optulea copil al tinichigiului evreu Magazanik.Detașamentul Armatei Roșii își recuperează comisarul, revoluția merge mai departe. In 1989, apărea la Moscova, un volum reprezentativ de povestiri și nuvele intitulat ( în traducere) ”Câteva zile triste” Momente din război, din perioada interbelică, tragedii personale care ne interesează, gânduri, o multitudine de personaje, dioaloguri șocante prin veridicitate, toate acestea îl arată pe Grossman în plenitudinea unei puteri de creație puțin obișnuite. Babel, Soljenițân, alți prozatori de forță se regăsesc în substratul acestor scrieri. Din păcate, viața și destimul lui nu i-au fost prea binevoitoare. Condițiile de permanentă ideologizare forțată, de control partinic la care au fost supuși scriitorii, jurnaliștii în URSS, ca și în RSR, alte țări socialiste nu au favorizat o ,literatură de nivelul la care creatori de mare talent ar fi putut ajunge. Dar unii au ajuns.Adevărata literatură nu se poate desprinde de adevăr, de iubirea pentru semeni, indiferent dacă „partidul are sau nu are dreptate ”, dacă literatura „răspunde su nu comenzii sociale”, cum o cereau „genialii lideri” care nu mai sunt. Numele lui Vasili ( Yosia, cum i se spunea în copilărie)Grossman va rămâne, al politrucilor mai puțin.Boris Marian
Felix Aderca
Felix Aderca în vremuri schimbătoare
In anul 1933, Felix Aderca scria în revista „Vremea” despre „Hitler sau marxistul fără voie”, urmat de un articol despre Stalin, comparându-i pe acești doi dictatori și găsindu-le
similitudini. Desigur, aprecierile lui Aderca au trezit reacții de indignare din partea simpatizanților URSS, evident din partea comuniștilor înainte de toate.Despre această intuiție a lui Aderca a scris Valentin Chifor în „România literară”nr.30/2008. . I.Peltz l-a evocat pe harnicul și neliniștitul Aderca, secretar al „Biletelor de papagal”, revista condusă de Arghezi, participant la cenaclul „Sburătorul” al lui E.Lovinescu, colaborator la aproape toate publicațiile de cultură din România, poet, romancier, eseist, dramaturg, publicist. La vârsta de 19 de ani, debuta ca poet cu „Motive și simfonii”, apoi publică „Stihuri”, la Editura Benvenisti, din Craiova. A mai publicat două plachete, dar ecoul la critică a fost minor. In anul 1921, publică volumul de nuvele„Domnișoara din strada Neptun”(Ed. Socec), o carte de succes, romanul „Țapul” ( Ed. Cartea Românească), alte volume de proză, publicistică , dramaturgie, „ ”Zburătorul” ( 1925) , romanul „Omul descompus”, volumul de nuvele „Femeia cu carnea albă”, romanul „Aventurile d-lui Ionel Lăcustă Termidor” (1932), roman apreciat în mod deosebit și de istoricii literari, a tradus din autori vest-europeni. Aderca este autorul a două monografii interesante – „Petru cel Mare”, „Cristofor Columb”.Scriitorul s-a născut la 13 martie 1891, în comuna Puiești, județul Vaslui, avea numele de Froim Zeilic Adercu, a fost autodidact, pleacă pentru o vreme la Paris, revine la Craiova. Mai amintim romanele „ 1916” , „Orașele scufundate”( SF), „Revolte”, note de călătorie, „Maxime și minime”, ș.a. Despre Aderca au scris în ultimele decenii Crohmălniceanu, Henri Zalis, Ovidiu Morar, Mihai Mîndra, acesta din urmă, cadru universitar la București, expunând modernismul lui F.Aderca, dar și oscilațiile sale între evreu –neevreu.
Marcel Aderca.,fiul scriitorului a publicat la Ed. Hasefer volumul „ F.Aderca și problema evreiască”. Volumul se deschide cu un motto goethean – „ Zwei Seelen wohnen, ah, in meiner Brust” ( Două suflete sălășuiesc în pieptul meu). Aderca a trecut prin aceleași „furci caudine„ , în privința identității, ca și Sebastian, dar el a combătut deschis antisemitismul, având și norocul de a nu fi influențat de un Nae Ionescu. Ov.S.Crohmălniceanu a apreciat „Biblicele” lui Aderca , poeme de inspirație iudaică, pornind de la Adam, cu dublul înțeles de om și pământ, și ajungând la „Cântarea Cântărilor”, „Cartea lui Ruth”, ș.a. Ovidiu Morar, în volumul „ Scriitori evrei din România”( Ideea Europeană -2006), îi rezervă circa 20 de pagini, considerându-l „una dintre cele mai importante personalități ale epocii interbelice”.In „Istoria condensată a literaturii române 18oo-2000”
( Editura Bibliotheca – 2005, vol.I) , H.Zalis îl numește „revoltatul Aderca”. G.Călinescu , în Istoria sa scrie despre Aderca, „umorist impenetrabil, plin de sarcasm... umanitar, internaționalist,.. Emoția este înlocuită cu senzația ... senzual și tendențios ...bizarerie ... pagini fabuloase în „Orașe scufundate” ... umor englezesc, fără cute...poezii „venerice” ... a intuit înaintea lui Ion Barbu o poezie panteistică, rece, carbonică”. Stilul lui Călinescu , contradictoriu, derutant, atractiv, nu este clar „umorul impenetrabil”, care nu pare a fi umor. Dar Zeus are mereu dreptate. Sub îngrijirea lui H.Zalis, a apărut la Editura Hasefer, în 2003, volumul
„Mărturia unei generații”, unde găsim dialogurile și evocările despre Arghezi, Ion Barbu, Blaga, Eftimiu, Farago, Galaction, Goga (!), Lovinescu, Camil Petrescu, Rebreanu, Sadoveanu, Dida Solomon Ion Vinea, mulți alții, nume mari. Este o carte exemplară pentru oricare reporter literar. După 1944, Aderca a fost marginalizat și sub aspect social ( funcționar in diverse locuri) și politic și literar. Comuniștii nu i-au iertat comparația dintre Stalin și Hitler, spiritul de frondă, lipsa de „loialitate” față de stânga, de care nici nu se simțea foarte legat, deși credea în democrația socială. Timpul a trecut peste acest scriitor inegal, dar extrem de activ, dăruit cu multe calități, cu talent literar indiscutabil.
Boris Marian
In anul 1933, Felix Aderca scria în revista „Vremea” despre „Hitler sau marxistul fără voie”, urmat de un articol despre Stalin, comparându-i pe acești doi dictatori și găsindu-le
similitudini. Desigur, aprecierile lui Aderca au trezit reacții de indignare din partea simpatizanților URSS, evident din partea comuniștilor înainte de toate.Despre această intuiție a lui Aderca a scris Valentin Chifor în „România literară”nr.30/2008. . I.Peltz l-a evocat pe harnicul și neliniștitul Aderca, secretar al „Biletelor de papagal”, revista condusă de Arghezi, participant la cenaclul „Sburătorul” al lui E.Lovinescu, colaborator la aproape toate publicațiile de cultură din România, poet, romancier, eseist, dramaturg, publicist. La vârsta de 19 de ani, debuta ca poet cu „Motive și simfonii”, apoi publică „Stihuri”, la Editura Benvenisti, din Craiova. A mai publicat două plachete, dar ecoul la critică a fost minor. In anul 1921, publică volumul de nuvele„Domnișoara din strada Neptun”(Ed. Socec), o carte de succes, romanul „Țapul” ( Ed. Cartea Românească), alte volume de proză, publicistică , dramaturgie, „ ”Zburătorul” ( 1925) , romanul „Omul descompus”, volumul de nuvele „Femeia cu carnea albă”, romanul „Aventurile d-lui Ionel Lăcustă Termidor” (1932), roman apreciat în mod deosebit și de istoricii literari, a tradus din autori vest-europeni. Aderca este autorul a două monografii interesante – „Petru cel Mare”, „Cristofor Columb”.Scriitorul s-a născut la 13 martie 1891, în comuna Puiești, județul Vaslui, avea numele de Froim Zeilic Adercu, a fost autodidact, pleacă pentru o vreme la Paris, revine la Craiova. Mai amintim romanele „ 1916” , „Orașele scufundate”( SF), „Revolte”, note de călătorie, „Maxime și minime”, ș.a. Despre Aderca au scris în ultimele decenii Crohmălniceanu, Henri Zalis, Ovidiu Morar, Mihai Mîndra, acesta din urmă, cadru universitar la București, expunând modernismul lui F.Aderca, dar și oscilațiile sale între evreu –neevreu.
Marcel Aderca.,fiul scriitorului a publicat la Ed. Hasefer volumul „ F.Aderca și problema evreiască”. Volumul se deschide cu un motto goethean – „ Zwei Seelen wohnen, ah, in meiner Brust” ( Două suflete sălășuiesc în pieptul meu). Aderca a trecut prin aceleași „furci caudine„ , în privința identității, ca și Sebastian, dar el a combătut deschis antisemitismul, având și norocul de a nu fi influențat de un Nae Ionescu. Ov.S.Crohmălniceanu a apreciat „Biblicele” lui Aderca , poeme de inspirație iudaică, pornind de la Adam, cu dublul înțeles de om și pământ, și ajungând la „Cântarea Cântărilor”, „Cartea lui Ruth”, ș.a. Ovidiu Morar, în volumul „ Scriitori evrei din România”( Ideea Europeană -2006), îi rezervă circa 20 de pagini, considerându-l „una dintre cele mai importante personalități ale epocii interbelice”.In „Istoria condensată a literaturii române 18oo-2000”( Editura Bibliotheca – 2005, vol.I) , H.Zalis îl numește „revoltatul Aderca”. G.Călinescu , în Istoria sa scrie despre Aderca, „umorist impenetrabil, plin de sarcasm... umanitar, internaționalist,.. Emoția este înlocuită cu senzația ... senzual și tendențios ...bizarerie ... pagini fabuloase în „Orașe scufundate” ... umor englezesc, fără cute...poezii „venerice” ... a intuit înaintea lui Ion Barbu o poezie panteistică, rece, carbonică”. Stilul lui Călinescu , contradictoriu, derutant, atractiv, nu este clar „umorul impenetrabil”, care nu pare a fi umor. Dar Zeus are mereu dreptate. Sub îngrijirea lui H.Zalis, a apărut la Editura Hasefer, în 2003, volumul
„Mărturia unei generații”, unde găsim dialogurile și evocările despre Arghezi, Ion Barbu, Blaga, Eftimiu, Farago, Galaction, Goga (!), Lovinescu, Camil Petrescu, Rebreanu, Sadoveanu, Dida Solomon Ion Vinea, mulți alții, nume mari. Este o carte exemplară pentru oricare reporter literar. După 1944, Aderca a fost marginalizat și sub aspect social ( funcționar in diverse locuri) și politic și literar. Comuniștii nu i-au iertat comparația dintre Stalin și Hitler, spiritul de frondă, lipsa de „loialitate” față de stânga, de care nici nu se simțea foarte legat, deși credea în democrația socială. Timpul a trecut peste acest scriitor inegal, dar extrem de activ, dăruit cu multe calități, cu talent literar indiscutabil.Boris Marian
Anchetă jurnalistică
Psihologia post-Holocaust
Psihologia post-Holocaust a evoluat în cele peste șase decenii, de la ignorare din partea celor neafectați direct, la suprasaturație din partea acelorași, a urmașilor. Adorno a exagerat, desigur, afirmând că după Holocaust nu se mai poate face literatură. Literatura despre
Holocaust, cu aluzii la Holocaust, ca și documentele, studiile au ajuns la un volum impresionant de repere. Dintre popoarele implicate în tragedia anilor 1940-1945, fără a putea fi culpabilizate, trebuie amintit poporul german, ungurii, românii, ucrainienii care au colaborat, polonezii care au suferit la fel de mult ca și evreii, pe teritoriul lor, popoarele baltice, francezii colaboraționiști.. La germani îi adăugăm pe austrieci. Desigur, vina producerii Holocaustului o au regimurile fasciste, adică nazismul , antonescianismul, fascismul maghiar, guvernul de la Vichy, ca și încetineala Aliaților care nu au distrus sistemul holocaustic deși aveau informații destul de multe, ne referim aici la sovietici , englezi, americani. Primii care au sesizat că normalizarea relațiilor în Europa, ca și cele cu SUA depinde și de atitudinea față de supraviețuitorii Holocaustului, stabilind și cuantumuri pentru despăgubiri ( moartea celor dragi nu mai putea fi echivalată în bani, dar munca obligatorie, suferințele fizice, psihice puteau fi evaluate)au fost guvernanții RFG, rolul lui Adenauer fiind decisiv. Adenauer a fost chiar închis, în timpul regimului nazist, el nu avea de ce să fie nostalgic față de trecutul imediat al Germaniei. Un merit în același sens l-a avut Heinrich Boll, prin modul de a aborda acest trecut sub aspect literar. Dar , cu timpul, crimele, erorile conducătorilor, la fiecare dintre popoarele amintite se estompează, prin atitudinea oportunistă a unor istorici, prin nevoia oamenilor de mituri „terapeutice”. Astfel, Hitler, în Germania și Austria, dar nu numai, chiar și la Moscova ( culmea!) devine în ochii unora un mare conducător de oști, ceva în genul lui Napoleon ( care a adus și el destule milioane de jertfe pe altarul propriilor ambiții). Apariția unor cărți precum „Industria Holocaustului” de Norman Finkelstein, cunoscutele eseuri antiisraeliene ale lui Garaudy au contribuit la alterarea unei recepții corecte nu numai a memoriei Holocaustului, dar și a oricărei crime de proporții, în istorie. La noi, pozițiile categoric negaționiste ale unor profesori universitari, demni urmași ai lui A.C.Cuza, precum Buzatu, Coja, ale unui șef de partid xenofob prin publicațiile pe care le patronează nu fac decât să îndepărteze noile generații de o termă gravă, de meditație pentru multe generații. Desigur, o campanie de lămurire cu forța, cu insistențe inutile pentru a comemora zi de zi Holocaustul este de asemenea dăunătoare. Ceea ce se poate face este atragerea pe calea dialogului a unor intelectuali de prestigiu, formatori de opinie pentru o tratare obiectivă și , totodată, cât mai deschisă a chestiunii vinovăției celor care au întreținut curentul antisemit în România interbelică și a celor care au dus la îndeplinire planurile de deportare, marginalizare, anihilare a populației evreiești din România,în anii
celui de al doilea război mondial.Nume ca Horia Stamatu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vintilă Horia, Mircea Eliade, Emil Cioran, unii dintre ei , oameni de valoare culturală neîndoielnică, sunt evocate după o bună cosmetizare a unui trecut cu care nu ar avea cum să se mândrească,ba unii comentatori, precum Sorin Lavric încearcând să legitimeze o mișcare care prin esența ei ideologică era extremist-naționalistă. Ce înțelege un tânăr astăzi,în România? Că evreii bat prea mult toba despre un Holocaust care nu a existat, că Antonescu a salvat țara de bolșevici și de evrei ( și de romi, parțial), că legionarii
au fost niște luptători neînfricați pentru binele țării. Exact pe dos față de ce se predă la școală, de ce se discută la diverse simpozioane unde participă aceiași oameni de bună credință și unde nu vin cei care , pare-se, au cu totul alte opinii. Oficial, Holocaustul în România a fost recunoscut, neoficial nu a fost, iar aici putem cita cuvintele inabil rostite de un diplomat de la care ne puteam aștepta la mai multă înțelegere a istoriei propriei țări – „ Sunt oameni în SUA și Israel a căror sensibilitate nu trebuie să fie atinsă prin reabilitarea lui Antonescu” ( Adrian Năstase, îm perioada când era prim-ministru). Sună ca într-o anecdotă cu înșelarea soției, care nu trebuie să știe ce face soțul. Aceasta este psihologia post-Holocaust la noi, unde nu este cea mai rea atmosferă. Nu ne referim la publicațiile neo-legionare, ne gândim la oamenii necuprinși de patimi politice. Intelectualii români pot face mult mai mult pentru o reală evaluare a trecutului, pentru o asanare morală, fără ingrediente de tip așa zis anticomuniste. Destui foști aplaudaci ai fostului regim strigă în gura mare că sunt anticomuniști și strecoară câte o laudă în direcția mareșalului – martir și a bieților legionari, bravi luptători anticomuniști. ”Căpitane, nu fii trist, Garda merge înainte prin Partidul Comunist” , era o frază de duh în anii 1945 - 1948 . Acum unde este așa zisa Gardă? PCR a dispărut, evreii au plecat în proporție de 99%. Dar problemele au rămas.
Psihologia post-Holocaust a evoluat în cele peste șase decenii, de la ignorare din partea celor neafectați direct, la suprasaturație din partea acelorași, a urmașilor. Adorno a exagerat, desigur, afirmând că după Holocaust nu se mai poate face literatură. Literatura despre
Holocaust, cu aluzii la Holocaust, ca și documentele, studiile au ajuns la un volum impresionant de repere. Dintre popoarele implicate în tragedia anilor 1940-1945, fără a putea fi culpabilizate, trebuie amintit poporul german, ungurii, românii, ucrainienii care au colaborat, polonezii care au suferit la fel de mult ca și evreii, pe teritoriul lor, popoarele baltice, francezii colaboraționiști.. La germani îi adăugăm pe austrieci. Desigur, vina producerii Holocaustului o au regimurile fasciste, adică nazismul , antonescianismul, fascismul maghiar, guvernul de la Vichy, ca și încetineala Aliaților care nu au distrus sistemul holocaustic deși aveau informații destul de multe, ne referim aici la sovietici , englezi, americani. Primii care au sesizat că normalizarea relațiilor în Europa, ca și cele cu SUA depinde și de atitudinea față de supraviețuitorii Holocaustului, stabilind și cuantumuri pentru despăgubiri ( moartea celor dragi nu mai putea fi echivalată în bani, dar munca obligatorie, suferințele fizice, psihice puteau fi evaluate)au fost guvernanții RFG, rolul lui Adenauer fiind decisiv. Adenauer a fost chiar închis, în timpul regimului nazist, el nu avea de ce să fie nostalgic față de trecutul imediat al Germaniei. Un merit în același sens l-a avut Heinrich Boll, prin modul de a aborda acest trecut sub aspect literar. Dar , cu timpul, crimele, erorile conducătorilor, la fiecare dintre popoarele amintite se estompează, prin atitudinea oportunistă a unor istorici, prin nevoia oamenilor de mituri „terapeutice”. Astfel, Hitler, în Germania și Austria, dar nu numai, chiar și la Moscova ( culmea!) devine în ochii unora un mare conducător de oști, ceva în genul lui Napoleon ( care a adus și el destule milioane de jertfe pe altarul propriilor ambiții). Apariția unor cărți precum „Industria Holocaustului” de Norman Finkelstein, cunoscutele eseuri antiisraeliene ale lui Garaudy au contribuit la alterarea unei recepții corecte nu numai a memoriei Holocaustului, dar și a oricărei crime de proporții, în istorie. La noi, pozițiile categoric negaționiste ale unor profesori universitari, demni urmași ai lui A.C.Cuza, precum Buzatu, Coja, ale unui șef de partid xenofob prin publicațiile pe care le patronează nu fac decât să îndepărteze noile generații de o termă gravă, de meditație pentru multe generații. Desigur, o campanie de lămurire cu forța, cu insistențe inutile pentru a comemora zi de zi Holocaustul este de asemenea dăunătoare. Ceea ce se poate face este atragerea pe calea dialogului a unor intelectuali de prestigiu, formatori de opinie pentru o tratare obiectivă și , totodată, cât mai deschisă a chestiunii vinovăției celor care au întreținut curentul antisemit în România interbelică și a celor care au dus la îndeplinire planurile de deportare, marginalizare, anihilare a populației evreiești din România,în aniicelui de al doilea război mondial.Nume ca Horia Stamatu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vintilă Horia, Mircea Eliade, Emil Cioran, unii dintre ei , oameni de valoare culturală neîndoielnică, sunt evocate după o bună cosmetizare a unui trecut cu care nu ar avea cum să se mândrească,ba unii comentatori, precum Sorin Lavric încearcând să legitimeze o mișcare care prin esența ei ideologică era extremist-naționalistă. Ce înțelege un tânăr astăzi,în România? Că evreii bat prea mult toba despre un Holocaust care nu a existat, că Antonescu a salvat țara de bolșevici și de evrei ( și de romi, parțial), că legionarii
au fost niște luptători neînfricați pentru binele țării. Exact pe dos față de ce se predă la școală, de ce se discută la diverse simpozioane unde participă aceiași oameni de bună credință și unde nu vin cei care , pare-se, au cu totul alte opinii. Oficial, Holocaustul în România a fost recunoscut, neoficial nu a fost, iar aici putem cita cuvintele inabil rostite de un diplomat de la care ne puteam aștepta la mai multă înțelegere a istoriei propriei țări – „ Sunt oameni în SUA și Israel a căror sensibilitate nu trebuie să fie atinsă prin reabilitarea lui Antonescu” ( Adrian Năstase, îm perioada când era prim-ministru). Sună ca într-o anecdotă cu înșelarea soției, care nu trebuie să știe ce face soțul. Aceasta este psihologia post-Holocaust la noi, unde nu este cea mai rea atmosferă. Nu ne referim la publicațiile neo-legionare, ne gândim la oamenii necuprinși de patimi politice. Intelectualii români pot face mult mai mult pentru o reală evaluare a trecutului, pentru o asanare morală, fără ingrediente de tip așa zis anticomuniste. Destui foști aplaudaci ai fostului regim strigă în gura mare că sunt anticomuniști și strecoară câte o laudă în direcția mareșalului – martir și a bieților legionari, bravi luptători anticomuniști. ”Căpitane, nu fii trist, Garda merge înainte prin Partidul Comunist” , era o frază de duh în anii 1945 - 1948 . Acum unde este așa zisa Gardă? PCR a dispărut, evreii au plecat în proporție de 99%. Dar problemele au rămas.
Claude Levy -Strauss
Claude Levy – Strauss la vârsta de 100 de ani
”Nu mai există lumea pe care am cunoscut-o, am iubit-o și pe care o concep” , spune într-un interviu savantul antropolog, Claude Levy-Strauss, referindu-se la dezechilibrul economic și demografic din perioada actuală, recrudescența terorismului internațional, experiențele cu clone, poluarea mediului și chimizarea alimentelor. Asa cum Stefan Zweig regreta viața multiculturală de la sfârșitul imperiului habsburgic, astfel , azi, Levy-Strauss regretă vremuri apuse, care, totuși nu erau cu mult mai senine. El și-a publicat ultima carte în 1993, „Regarder- Ecouter – Lire”, despre pasiunea sa de a citi ( referirindu-se la Balzac, Dickens, alți clasici). S-a născut la 28 noiembrie 1908 la Bruxelles, tatăl său fiind artist plastic,cu domiciliul la Paris. Viitorul savant a studiat dreptul și filosofia la Sorbona,. In 1935 este invitat ca profesor la Universitatea din Sao Paulo ( Brazilia) , pas decisiv în cariera sa de antropolog. Incepe studii în domeniu, face dese excursii în Mato Grosso, locuiește printre băștinașii din zonă. La izbucnirea războiului mondial se înrolează în armata franceză, iar după ocuparea Parisului, se refugiază în SUA, unde este profesor la New School of Social Research.Revenit la Paris, în 1945, este numit profesor la Sorbona, unde începe să predea despre religiile și credințele triburilor primitive, domeniu puțin abordat în știință, până la el.In 1959 își continuă activitatea la College de France. Prima sa lucrare cunoscută are ca obiect viața de familie și socială a indienilor Nambikwara ( 1948), remarcată în lumea științifică pentru precizia informației și concluziile de valoare generală. Celebritatea i-o aduce lucrarea ”Tropicele triste” ( 1955), carte tradusă în numeroase limbi. In .limba română a fost tradusă de Eugen Schileru( un om de cultură despre care, azi., se vorbește prea puțin.). Importanța acestei cărți a fost comparată cu aceea a lui Darwin, „Călătorie pe vasul Beagle”, dar observațiile lui Levy Strauss se referă doar la antropologie, nu și la zoologie.In că din 1949, savantul a pus bazele antropologiei structuraliste ( ”Elemente structurale ale înrudirii”)., apoi, în 1958, cu ”Antropologie structurală”. Reperele cercetării sale au fost - limbajul, moștenirea genetică și culturală, organizarea socială. In 1962 a publicat „ La Pensee sauvage” și „ Totemisme”. Savantul a combătut teoria freudiană despre mit, ca reflex al inconștientului, considerându-l o reacție de adaptare la existența cocncretă. De la Marx, Levy Strauss a preluat ideea preeminenței realațiilor de producție. Catherine Clement, exegetă a operei lui levy Strauss l-a numit „un ultim monstru sacru al gândirii, ultimul supraviețuitor al ilustrei generații, deja legendare, care a iradiat ăn afara frontierelor Franței timp de treizeci de ani”. Deși considera, ca și George Sand, călătoria drept cea mai tristă dintre plăceri , el a străbătut continente, țări, insule, țărmuri puțin cunoscute (Brazilia în Africa, Japonia, Noua 
Caledonie,ș.a.). A fost în nrelații de prietenie, colaborare cu personalități din diverse domenii, desigur, mai mult din artele plastice ( prin moștenire paternă), Calde5r, Duchamps, Tanguy, Max Ernst, cu celebra colecționară de artă Peggy Guggenheim, cu scriitori avangardiști francezi, germani. A avut păreri proprii, divergente cu cele vehiculate în literatură, despre Sartre, Barthes, Foucault, în domeniul filoasofiei.Levy –Strauss a deschis o indelungată polemică între structuraliști și existențialiști.Una dintre lucrările fundamentale ale sale este ” Mythologiques” în patru volume, o lucrare de referință și un exemplu de aplicare riguroasă a metodei propuse de autor.La finalizarea acestui studiu, el a fost ales, în 1973 membru al Academiei Franceze, fiind la ora actuală cel mai vârstnic academician din Franța și, probabil, din lume. Marile foruri academice, științifice și universitare din lume i-au acordat onoruri, astfel că enumerarea lor ar fi superfluă.Primul său demers important ,în cercetare, a fost aplicarea lingvisticii structurale la antropologie.El a pus bazele studiului relațiilor de rudenie pe grade, gradul secund ( unchi, nepoți, bunici, la fel corespondenții pe parte feminină) fiind considerat, pentru cunoașterea naturii relațiilor interumana, la fel de importante ca și primul grad. Al doilea demers de seamă a fost redescoperirea temelor comune ale diverselor mitologii, separarea componentei reale de ficțiune. A introdus noțiunea de „ mitemă”( mytheme).Ca metodă de lucru el a folosit și dialectica lui Hegel.( teză, antiteză, sinteză). Teoriile lui Levy Strauss în domeniul antropologiei au fost acceptate sau respinse în funcție de școlile și discipolii care le-au analizat, personalitățile invocate fiind Radcliffe-Brown, Emile Durkheim, Bronislaw Malinowski. Este vorba de modul de abordare al diverselor culturi, de rolul limbajului, scrierii, exprimării artistice, nivelului social, etc. Explicațiile lui Levy –Strauss au avut și au audiență pentru felul său accesibil de a se exprima ăn probleme complexe, astfel că unele lucrări au devenit chiar populare, pentru un public larg.( de ex. „Tropicele triste”).Interesul savantului a evoluat , de-a lungul vieții de kla marxism la psihanaliză, geologie, arheologie, lingvistică, pentru a se ancora în antropologie, unde a adus mari contribuții la studiul evoluției creierului uman, al gândirii , al cunoașterii. Un elogiu plin de admirație i-a adus Solomon Marcus, matematician , lingvist, om de litere, academician cunoscut la noi și peste hotare.( v. Idei în dialog, numărul din decembrie 2008). Cei doi savanți au colaborat în domeniul semioticii, Solomon Marcus fiind invitat în capitala Franței la diverse sesiuni științifice. Levy-Strauss realizează două deziderate greu de împlinit – edste nemuritor prin poziția sa la Academia Franceză și este centenar ca om născut la fel cu noi, din bărbat și femeie. Poate că studiul familiei l-a ajutat să ajungă la aceste înalte praguri.
Boris Marian
”Nu mai există lumea pe care am cunoscut-o, am iubit-o și pe care o concep” , spune într-un interviu savantul antropolog, Claude Levy-Strauss, referindu-se la dezechilibrul economic și demografic din perioada actuală, recrudescența terorismului internațional, experiențele cu clone, poluarea mediului și chimizarea alimentelor. Asa cum Stefan Zweig regreta viața multiculturală de la sfârșitul imperiului habsburgic, astfel , azi, Levy-Strauss regretă vremuri apuse, care, totuși nu erau cu mult mai senine. El și-a publicat ultima carte în 1993, „Regarder- Ecouter – Lire”, despre pasiunea sa de a citi ( referirindu-se la Balzac, Dickens, alți clasici). S-a născut la 28 noiembrie 1908 la Bruxelles, tatăl său fiind artist plastic,cu domiciliul la Paris. Viitorul savant a studiat dreptul și filosofia la Sorbona,. In 1935 este invitat ca profesor la Universitatea din Sao Paulo ( Brazilia) , pas decisiv în cariera sa de antropolog. Incepe studii în domeniu, face dese excursii în Mato Grosso, locuiește printre băștinașii din zonă. La izbucnirea războiului mondial se înrolează în armata franceză, iar după ocuparea Parisului, se refugiază în SUA, unde este profesor la New School of Social Research.Revenit la Paris, în 1945, este numit profesor la Sorbona, unde începe să predea despre religiile și credințele triburilor primitive, domeniu puțin abordat în știință, până la el.In 1959 își continuă activitatea la College de France. Prima sa lucrare cunoscută are ca obiect viața de familie și socială a indienilor Nambikwara ( 1948), remarcată în lumea științifică pentru precizia informației și concluziile de valoare generală. Celebritatea i-o aduce lucrarea ”Tropicele triste” ( 1955), carte tradusă în numeroase limbi. In .limba română a fost tradusă de Eugen Schileru( un om de cultură despre care, azi., se vorbește prea puțin.). Importanța acestei cărți a fost comparată cu aceea a lui Darwin, „Călătorie pe vasul Beagle”, dar observațiile lui Levy Strauss se referă doar la antropologie, nu și la zoologie.In că din 1949, savantul a pus bazele antropologiei structuraliste ( ”Elemente structurale ale înrudirii”)., apoi, în 1958, cu ”Antropologie structurală”. Reperele cercetării sale au fost - limbajul, moștenirea genetică și culturală, organizarea socială. In 1962 a publicat „ La Pensee sauvage” și „ Totemisme”. Savantul a combătut teoria freudiană despre mit, ca reflex al inconștientului, considerându-l o reacție de adaptare la existența cocncretă. De la Marx, Levy Strauss a preluat ideea preeminenței realațiilor de producție. Catherine Clement, exegetă a operei lui levy Strauss l-a numit „un ultim monstru sacru al gândirii, ultimul supraviețuitor al ilustrei generații, deja legendare, care a iradiat ăn afara frontierelor Franței timp de treizeci de ani”. Deși considera, ca și George Sand, călătoria drept cea mai tristă dintre plăceri , el a străbătut continente, țări, insule, țărmuri puțin cunoscute (Brazilia în Africa, Japonia, Noua 
Caledonie,ș.a.). A fost în nrelații de prietenie, colaborare cu personalități din diverse domenii, desigur, mai mult din artele plastice ( prin moștenire paternă), Calde5r, Duchamps, Tanguy, Max Ernst, cu celebra colecționară de artă Peggy Guggenheim, cu scriitori avangardiști francezi, germani. A avut păreri proprii, divergente cu cele vehiculate în literatură, despre Sartre, Barthes, Foucault, în domeniul filoasofiei.Levy –Strauss a deschis o indelungată polemică între structuraliști și existențialiști.Una dintre lucrările fundamentale ale sale este ” Mythologiques” în patru volume, o lucrare de referință și un exemplu de aplicare riguroasă a metodei propuse de autor.La finalizarea acestui studiu, el a fost ales, în 1973 membru al Academiei Franceze, fiind la ora actuală cel mai vârstnic academician din Franța și, probabil, din lume. Marile foruri academice, științifice și universitare din lume i-au acordat onoruri, astfel că enumerarea lor ar fi superfluă.Primul său demers important ,în cercetare, a fost aplicarea lingvisticii structurale la antropologie.El a pus bazele studiului relațiilor de rudenie pe grade, gradul secund ( unchi, nepoți, bunici, la fel corespondenții pe parte feminină) fiind considerat, pentru cunoașterea naturii relațiilor interumana, la fel de importante ca și primul grad. Al doilea demers de seamă a fost redescoperirea temelor comune ale diverselor mitologii, separarea componentei reale de ficțiune. A introdus noțiunea de „ mitemă”( mytheme).Ca metodă de lucru el a folosit și dialectica lui Hegel.( teză, antiteză, sinteză). Teoriile lui Levy Strauss în domeniul antropologiei au fost acceptate sau respinse în funcție de școlile și discipolii care le-au analizat, personalitățile invocate fiind Radcliffe-Brown, Emile Durkheim, Bronislaw Malinowski. Este vorba de modul de abordare al diverselor culturi, de rolul limbajului, scrierii, exprimării artistice, nivelului social, etc. Explicațiile lui Levy –Strauss au avut și au audiență pentru felul său accesibil de a se exprima ăn probleme complexe, astfel că unele lucrări au devenit chiar populare, pentru un public larg.( de ex. „Tropicele triste”).Interesul savantului a evoluat , de-a lungul vieții de kla marxism la psihanaliză, geologie, arheologie, lingvistică, pentru a se ancora în antropologie, unde a adus mari contribuții la studiul evoluției creierului uman, al gândirii , al cunoașterii. Un elogiu plin de admirație i-a adus Solomon Marcus, matematician , lingvist, om de litere, academician cunoscut la noi și peste hotare.( v. Idei în dialog, numărul din decembrie 2008). Cei doi savanți au colaborat în domeniul semioticii, Solomon Marcus fiind invitat în capitala Franței la diverse sesiuni științifice. Levy-Strauss realizează două deziderate greu de împlinit – edste nemuritor prin poziția sa la Academia Franceză și este centenar ca om născut la fel cu noi, din bărbat și femeie. Poate că studiul familiei l-a ajutat să ajungă la aceste înalte praguri.Boris Marian
Biblia și India
Tradiția indiana este prea puțin cunoscută în Europa. Vechimea ei și amploarea literaturii hinduse necesită un efort de o viață. Printre cunoscătorii acestei tradiții vom numi, desigur, pe Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Sergiu Al George, Idel Segal, Moshe Idel, care, specializat în Cabala se referă și la tradiția indiană. Mircea Eliade, în ciuda unui trecut care nu-i face cinste, nu poate fi ignorat, fiind cel mai documentat cercetător român din secolul XX în istoria religiilor, unde a inclus și iudaismul, de fapt prima formă de monoteism cunoscută. Geneza, despărțirea uscatului de ape, apariția principiului masculin (Adam) și feminin (Eva), pe care Cabala le-a pus la temelia unor structuri ce reflectă divinitatea se regăsesc și în tradiția indiană. Cuvântul sanscrit Shakti este considerat a avea o rădăcină comună cu Shekhina, din iudaism. In vechea limbă a hindușilor deghemon însemna și om și pământ, la fel cum adam în ebraica veche însemna om, iar adamah pământ. Coincidența nu este întâmplătoare, pentru că mitologiile vechi afirmau formarea omului din humus, de unde și greco-romanul humanus. „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa”, este o propăpoziție ce se regăsește și în texte indice vechi. Doar că nu este vorba de Dumnezeu Unicul, ci de un Demiurg, la fel cum aparenta contradicție, anume, că nu poate fi cunoscut chipul lui Dumnezeu se regăsește în textele indienilor antici.Aici nu facem afirmații nefondate că iudaismul ar avea un izvor indic de inspirație, ci de un sincronism istoric.Alte noțiuni si,ilare – Raiul-Eden, Copacul Vieții, Copacul Cunoașterii sunt noțiuni recognoscibile în tradiția hindusă.Nu mai vorbim de Potop, întâlnit la mai toate credințele orientale. Cercetătprul Constantin Daniel , mare orientalist , cu studii de referință, considera că antecesorii lui Abraham proveneau din estul Peninsulei Arabice, probabil din zona Indiei, iar unele animale pomenite în Biblie ar fi trăit tot în zona Indiei. Decalogul, adica Tora primită de Moise este o sinteză a unor coduri morale de inspirație multiplă. Nefiind dogmatici nu putem ocoli acest aspect.Nici minunile făptuite de Moise, apoi ce a lui aaron cu toiagul prefăcut în șarpe nu sunt străine de mitologia indică.La fel modul în care Moise s-a înălțat la Dumnezeu, fără a avea un mormânt terestru este caracteristic miturilor oerientale, inclusiv ctredinței islamice, deci după Moise și Iisus.Dispariția celor zece triburi ale poporului lui Israel a fosty urmată de cele mai controverstae interpretări, iar evreii din India membri ai Beir Israel, consideră că ei sunt urmașii acelor triburi. Extazul, practica pe care se bazează și tradiția yoghină și nu numai, se regăsește și în iudaism, în special la hasidim, urmașii lui Baal Șem Tov. O concluzie am putea deduce de aici - omenirea are o rădăcină comună,nevoia de morală și de credință în Divinitate, pentru a rezista asaltului continuu al Infinitului, al Haosului.Boris Marian
Cititorul
„Banalitatea răului” într-un roman recent apărut
Cine a reținut caracterizarea făcută de Hanna Arendt călăului-executant Eichmann, va înțelege mai bine cartea lui Bernhard Schlink, ”Cititorul”, apărută la Polirom, foarte recent, în 2009. Autorul s-a născut în 1944, a studiat la Berlin și la Heidelberg, din 1992 fiind profesor
universitar la Bonn și la Berlin. A scris căteva romane, dar „Der Vorleser” i-a adus faima, romanul fiind ecranizat( filmul a fost distins cu Globul de Aur). .Pe numai 200 de pagini se desfășoară o tragedie, aparent, personală., a adolescentului și apoi maturlui Michael Berg, îndrăgostit de o fostă gardiancă la Auschwitz și într-un lagăr din apropierea Cracoviei.. Pare simplu, dar este un proces de conștiință care se petrece nu numai cu personajul principal, care este și purtătorul de cuvânt la autorului, dar și cu Hanna Schmitz.
Această simplă muncitoare este recrutată de SS și devine, fără nici o motivație, în afara interesului de a juca un rol în ceea ce „se făcea ” sub regimul nazist. Iar ceea se făcea era chiar Holocaust. Desigur, nu poți cere unui om cu o pregătire oarecare să devină un adversar al regimului, dar Hanna Scmitz își depășeșete cu mult atribuțiile reduse pe care le avea. Paricipând la selecțiile pentru gazarea femeilor ea nu are nici o tresărire de conștiință, totul i se pare firesc. Nu-și pune întrebări. Până aici totul pare simplu, să spunem, deși nimic nu poate fi simplu și normal într-o Europă cuprinsă de flăcări. Dar, spre sfârțitul războiului, când armata germană se retrage, Hanna rănâne să supravegheze, împreună cu alte colege, lagărul de lângă Cracovia. Deținutele se adăpostesc într-o biserică, o bombă incendiază clădirea, ușa bisericii este închisă, femeile dinăuntru vor să iasă, Hanna nu dă voie să fie deschisă ușa. Două sute de femei mor, arse de vii. Aici nu mai este vorba de un act de subordonare, este alegerea Hannei – a fi călău până la capăt sau a redeveni, cel puțin pentru o clipă, om..Adică a fi ori a nu fi om. Nu a fost om. Iubirea ei pentru Michael Berg, care se înfiripă și devine o puternică atracție carnală nu o scutește de amintirile păstrate din război. Este arestată în campania de demascare și pedepsire a executanților naziști, nici vorbă să se predea singură. Ea încearcă fără succes să se ascundă. La proces se comportă cu „ mândria ” împlinirii datoriei. Care datorie, față de cine? Perversiunea nu merge, totuși, până la capăt. După 18 ani de detenție, înainte de a fi eliberată, Hanna se sinucide, spânzurându-se, după ce ani de zile, citise sau frunzărise literatura despre Holocaust. Nu discutăm despre verosimilitatea narațiunii, nici despre tema devenită „clasică”. Talentul scriitorului constă în faptul că el nu este tezist. El doar ne ajută să înțelegem că , în anumite condiții, există destui oameni care se pot dezumaniza. Este încă un MEMENTO pentru generația actuală și pentru generațiile viitoare.Traducerea aparține Anei Mureșanu, postfața este semnată de Dumitru Radu Popa, cărora
le mulțumim pe această cale.
Boris Marian
Cine a reținut caracterizarea făcută de Hanna Arendt călăului-executant Eichmann, va înțelege mai bine cartea lui Bernhard Schlink, ”Cititorul”, apărută la Polirom, foarte recent, în 2009. Autorul s-a născut în 1944, a studiat la Berlin și la Heidelberg, din 1992 fiind profesor
universitar la Bonn și la Berlin. A scris căteva romane, dar „Der Vorleser” i-a adus faima, romanul fiind ecranizat( filmul a fost distins cu Globul de Aur). .Pe numai 200 de pagini se desfășoară o tragedie, aparent, personală., a adolescentului și apoi maturlui Michael Berg, îndrăgostit de o fostă gardiancă la Auschwitz și într-un lagăr din apropierea Cracoviei.. Pare simplu, dar este un proces de conștiință care se petrece nu numai cu personajul principal, care este și purtătorul de cuvânt la autorului, dar și cu Hanna Schmitz.
Această simplă muncitoare este recrutată de SS și devine, fără nici o motivație, în afara interesului de a juca un rol în ceea ce „se făcea ” sub regimul nazist. Iar ceea se făcea era chiar Holocaust. Desigur, nu poți cere unui om cu o pregătire oarecare să devină un adversar al regimului, dar Hanna Scmitz își depășeșete cu mult atribuțiile reduse pe care le avea. Paricipând la selecțiile pentru gazarea femeilor ea nu are nici o tresărire de conștiință, totul i se pare firesc. Nu-și pune întrebări. Până aici totul pare simplu, să spunem, deși nimic nu poate fi simplu și normal într-o Europă cuprinsă de flăcări. Dar, spre sfârțitul războiului, când armata germană se retrage, Hanna rănâne să supravegheze, împreună cu alte colege, lagărul de lângă Cracovia. Deținutele se adăpostesc într-o biserică, o bombă incendiază clădirea, ușa bisericii este închisă, femeile dinăuntru vor să iasă, Hanna nu dă voie să fie deschisă ușa. Două sute de femei mor, arse de vii. Aici nu mai este vorba de un act de subordonare, este alegerea Hannei – a fi călău până la capăt sau a redeveni, cel puțin pentru o clipă, om..Adică a fi ori a nu fi om. Nu a fost om. Iubirea ei pentru Michael Berg, care se înfiripă și devine o puternică atracție carnală nu o scutește de amintirile păstrate din război. Este arestată în campania de demascare și pedepsire a executanților naziști, nici vorbă să se predea singură. Ea încearcă fără succes să se ascundă. La proces se comportă cu „ mândria ” împlinirii datoriei. Care datorie, față de cine? Perversiunea nu merge, totuși, până la capăt. După 18 ani de detenție, înainte de a fi eliberată, Hanna se sinucide, spânzurându-se, după ce ani de zile, citise sau frunzărise literatura despre Holocaust. Nu discutăm despre verosimilitatea narațiunii, nici despre tema devenită „clasică”. Talentul scriitorului constă în faptul că el nu este tezist. El doar ne ajută să înțelegem că , în anumite condiții, există destui oameni care se pot dezumaniza. Este încă un MEMENTO pentru generația actuală și pentru generațiile viitoare.Traducerea aparține Anei Mureșanu, postfața este semnată de Dumitru Radu Popa, cărora
le mulțumim pe această cale.
Boris Marian
Aharon Appelfeld
Aharon Appelfeld își povestește viața
Aharon Appelfeld este unul dintre scriitorii importanți ai literaturii israeliene și ai celei contemporane, în lume. Născut în 1932 , la Cernăuți, și-a pierdut mama, care a fost ucisă de un pogromist, în ajunul celui de al doilea război mondial. Astfel a început Holocaustul pentru viitorul scriitor și nu numai pentru el, ci pentru cele 12 milioane de evrei ai Europei. Deportat în Transnistria, deși era un copil orfan de mamă (ce lege a războiului spune că actul era „necesar” ?), el evadează. Avea numai opt ani, se ascunde în pădure, iar în 1944 se înrolează, tot un copil fiind, în armata sovietică (aha, vor spune „unii”). După război se refugiază în Italia, apoi, în 1946, în Palestina, unde studiază la Universitatea Ebraică din Ierusalim, apoi devine profesor la Universitatea din Beer Sheva. Din 1958 publică proză în limba ebraică (ivrit), devenind unul dintre cei mai cunoscuți scriitori israelieni. A fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Științe, în 1983 i s-a decernat Premiul Israel pentru literatură, apoi, în 1989, Premiul Național, în 2005, Premiul „Nelly Sachs”. In limba română s-au tradus trei din romanele sale – ”Badenheim 1939” (Univers și Polirom), „Pentru toate păcatele” (Hasefer), „Caterina” ( Univers”), acesta din urmă fiind o evocare a vieții evreilor în Rusia țaristă, sub aspect artistic, o adevărată bijuterie. Pentru „Povestea unei vieți” a fost distins cu Premiul Medicis, în 2004. Cartea a apărut, în traducerea română de Any Shilon, la Ed. Polirom, în acest an, 2009.
Amintirile încep cu o excursie în Carpați, copilul avea numai patru ani, dar cuvântul Erdbeeren, care se traduce și „fragi” și „căpșuni” s-a fixat în memorie.In casă se vorbea germană, dar bunicii vorbeau idiș, copiii înțelegeau doar în parte cuvintele. Viața la țară, lăutarii, pregătirea dulceței de prune, cirezi de vaci, amintiri, ca în poemele lui Fundoianu. Apoi este drumul la sinagogă, peisajul are ceva chagallian. De fapt, evocarea lui Appelfeld este familiară, am întâlnit-o la diverși autori, iar unele amintiri le avem și noi, cei născuți mai târziu decât autorul. Rugăciunile rostite de bunic în sinagogă i se par stranii, se refugiază în curte, viața își urmează cursul, mama, o femeie frumoasă, protectoare, tatăl, aspru, preocupat, unchiul, un moșier bogat (mai rar, la evrei), studios și cunoscător de limbi străine, mătușa Reghina, asimilaționistă, nu iubea pe habotnici, era suferindă, apariția huliganilor , a antisemiților , era în anul 1937. Anii 1938, 1939, apoi războiul, ghetoul din Cernăuți. Scriitorul ocolește episodul tragic al asasinării mamei sale, dar redă o scenă cutremurătoare, a deportării unui cămin de copii orbi, conduși de directorul căminului, un om ca Janusz Korczak (medicul care a mers benevol, cu copiii la Terezin, în lagărul morții). Copiii cântă, jandarmii îi lovesc cu cravașele, de ce oare această cruzime? In 1942, la vârsta de zece ani, Aharon (în carte el apare sub numele de Erwin) reușește să fugă în pădure.junge la casa unei ucrainience, cunoștea limba de la o fostă servitoare de acasă (ne amintim de Canetti, cu doica din România), muncește pentru ea, dar femeia era bețivă, devenise prada bărbaților din sat, isterică, îl bate pe copil, care fuge din nou. Pe drum vede cum un alt copil era urmărit de o ceată de ne-oameni, cu scopul de a-l preda poliției locale. Aharon ajunge într-un lagăr de muncă, află destul pentru a scrie nu un roman, ci zece, războiul se termină, ajunge în Italia. Reține tot ce aude și vede – despre copii sfâșiați de câini, copii abuzați sexual, uciși, maltrați, un război în care „copiii erau ca niște paie pe care oricine putea să calce”, scrie autorul acestor amintiri greu de citit în liniște. Războiul a rămas în amintirea multor oameni, copiii au cea mai bună memorie. Pe vaporul care îl ducea în Palestina, Aharon cunoaște un copil de cinci ani cu piciorul amputat, o fetiță înfiată de un alt supraviețuitor. Un episod, printre altele. Ajunși la jumătatea cărții, ne oprim. Cartea nu trebuie repovestită. Stilul lui Appelfeld este inimitabil și ceea ce spune trebuie ascultat cu atenție. O experiență care spune mult, o mărturie care spulberă orice minciună.
Aharon Appelfeld este unul dintre scriitorii importanți ai literaturii israeliene și ai celei contemporane, în lume. Născut în 1932 , la Cernăuți, și-a pierdut mama, care a fost ucisă de un pogromist, în ajunul celui de al doilea război mondial. Astfel a început Holocaustul pentru viitorul scriitor și nu numai pentru el, ci pentru cele 12 milioane de evrei ai Europei. Deportat în Transnistria, deși era un copil orfan de mamă (ce lege a războiului spune că actul era „necesar” ?), el evadează. Avea numai opt ani, se ascunde în pădure, iar în 1944 se înrolează, tot un copil fiind, în armata sovietică (aha, vor spune „unii”). După război se refugiază în Italia, apoi, în 1946, în Palestina, unde studiază la Universitatea Ebraică din Ierusalim, apoi devine profesor la Universitatea din Beer Sheva. Din 1958 publică proză în limba ebraică (ivrit), devenind unul dintre cei mai cunoscuți scriitori israelieni. A fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Științe, în 1983 i s-a decernat Premiul Israel pentru literatură, apoi, în 1989, Premiul Național, în 2005, Premiul „Nelly Sachs”. In limba română s-au tradus trei din romanele sale – ”Badenheim 1939” (Univers și Polirom), „Pentru toate păcatele” (Hasefer), „Caterina” ( Univers”), acesta din urmă fiind o evocare a vieții evreilor în Rusia țaristă, sub aspect artistic, o adevărată bijuterie. Pentru „Povestea unei vieți” a fost distins cu Premiul Medicis, în 2004. Cartea a apărut, în traducerea română de Any Shilon, la Ed. Polirom, în acest an, 2009.Amintirile încep cu o excursie în Carpați, copilul avea numai patru ani, dar cuvântul Erdbeeren, care se traduce și „fragi” și „căpșuni” s-a fixat în memorie.In casă se vorbea germană, dar bunicii vorbeau idiș, copiii înțelegeau doar în parte cuvintele. Viața la țară, lăutarii, pregătirea dulceței de prune, cirezi de vaci, amintiri, ca în poemele lui Fundoianu. Apoi este drumul la sinagogă, peisajul are ceva chagallian. De fapt, evocarea lui Appelfeld este familiară, am întâlnit-o la diverși autori, iar unele amintiri le avem și noi, cei născuți mai târziu decât autorul. Rugăciunile rostite de bunic în sinagogă i se par stranii, se refugiază în curte, viața își urmează cursul, mama, o femeie frumoasă, protectoare, tatăl, aspru, preocupat, unchiul, un moșier bogat (mai rar, la evrei), studios și cunoscător de limbi străine, mătușa Reghina, asimilaționistă, nu iubea pe habotnici, era suferindă, apariția huliganilor , a antisemiților , era în anul 1937. Anii 1938, 1939, apoi războiul, ghetoul din Cernăuți. Scriitorul ocolește episodul tragic al asasinării mamei sale, dar redă o scenă cutremurătoare, a deportării unui cămin de copii orbi, conduși de directorul căminului, un om ca Janusz Korczak (medicul care a mers benevol, cu copiii la Terezin, în lagărul morții). Copiii cântă, jandarmii îi lovesc cu cravașele, de ce oare această cruzime? In 1942, la vârsta de zece ani, Aharon (în carte el apare sub numele de Erwin) reușește să fugă în pădure.junge la casa unei ucrainience, cunoștea limba de la o fostă servitoare de acasă (ne amintim de Canetti, cu doica din România), muncește pentru ea, dar femeia era bețivă, devenise prada bărbaților din sat, isterică, îl bate pe copil, care fuge din nou. Pe drum vede cum un alt copil era urmărit de o ceată de ne-oameni, cu scopul de a-l preda poliției locale. Aharon ajunge într-un lagăr de muncă, află destul pentru a scrie nu un roman, ci zece, războiul se termină, ajunge în Italia. Reține tot ce aude și vede – despre copii sfâșiați de câini, copii abuzați sexual, uciși, maltrați, un război în care „copiii erau ca niște paie pe care oricine putea să calce”, scrie autorul acestor amintiri greu de citit în liniște. Războiul a rămas în amintirea multor oameni, copiii au cea mai bună memorie. Pe vaporul care îl ducea în Palestina, Aharon cunoaște un copil de cinci ani cu piciorul amputat, o fetiță înfiată de un alt supraviețuitor. Un episod, printre altele. Ajunși la jumătatea cărții, ne oprim. Cartea nu trebuie repovestită. Stilul lui Appelfeld este inimitabil și ceea ce spune trebuie ascultat cu atenție. O experiență care spune mult, o mărturie care spulberă orice minciună.
BORIS MARIAN
Lazăr Șăineanu
Iudaismul lui Lazăr Șăineanu
Născut la 23 aprilie 1859, la Ploiești, Lazăr Schein (a semnat de-a lungul vieții ca Lazăr Șain, Eliezer ben Moșe, Lazăr Șăineanu) a fost un savant, filolog,
folclorist de seamă, care în ciuda unor merite incontestabile („Basmele românilor”, antologie critică, „Dicționarul universal al limbii române”, „Influența orientală asupra limbii române”, ș.a.) nu a primit cetățenia română fiind nevoit să se autoexileze în 1901, la Paris, unde a devenit unul dintre reputații filologi ai Franței. A murit la 11 mai 1934. I-au fost prieteni și susținători Moses Gaster, B.P.Hașdeu, Odobescu, a colaborat la numeroase publicații evreiești, române, franceze. A dedicat primul său studiu lui Moses Mendelssohn, părintele Haskalei (publicat în 188o), apoi a elaborat „Studiul dialectologic asupra graiului evreo-german” (1889), ș.a. Face parte din pleiada de învățați evrei care au adus contribuții fundamentale în filologia și folcloristica română, Moses Gaster, Moses Schwarzfeld, H.Tiktin, ș.a. În studiul său numit „Jidovii sau tătarii sau uriașii” valorifică elemente din folclor cu trimiteri istorice incitante. Astfel, în fostul județ Muscel, în comuna Dragoslava, la izvoarele Dâmboviței, era Peștera Galbenă, despre care localnicii spuneau că ar fi fost locuită cândva de uriași în stare să ia la subțioară un plug cu bou cu tot și să-l mute în alt loc. Sursa de informare a lui Șăineanu era o lucrare a lui Constantin Aricescu din 1855. Observăm și potrivirea denumirilor slave ale locurilor ( Dâmbovița, Dragoslava) cu localizarea Jidovilor uriași despre care vorbeau cei din zonă. Se știe că hazarii au fost obligați de bizantini și de Rusia kieveană, în secolul XI să emigreze spre centrul Europei. O parte dintre ei erau convertiți la iudaism. Slavii trăiau pe teritoriul carpato-danubian, ca minoritate, din secolul V. Uriașii puteau fi hazari sau din alte etnii, dar, în nici un caz tătari care nu erau înalți și au năvălit abia în secolul XIII. Confuzia jidovi-tătari-uriași s-a menținut în folclorul românesc, dar ea prezintă interes pentru istorici. În județul Romanați, în secolul XIX se pomenea tot de jidovi – tătari, fără nici o bază istorică, în privința temporalității. În apropiere de Câmpulung Muscel era o localitate Jidova sau Uriașa. In județul Romanați o măgură ( deal) se numea tot Jidova. Cuvântul este slav, în limba rămână neexistând multe secole cuvântul „evreu”.
Născut la 23 aprilie 1859, la Ploiești, Lazăr Schein (a semnat de-a lungul vieții ca Lazăr Șain, Eliezer ben Moșe, Lazăr Șăineanu) a fost un savant, filolog,
folclorist de seamă, care în ciuda unor merite incontestabile („Basmele românilor”, antologie critică, „Dicționarul universal al limbii române”, „Influența orientală asupra limbii române”, ș.a.) nu a primit cetățenia română fiind nevoit să se autoexileze în 1901, la Paris, unde a devenit unul dintre reputații filologi ai Franței. A murit la 11 mai 1934. I-au fost prieteni și susținători Moses Gaster, B.P.Hașdeu, Odobescu, a colaborat la numeroase publicații evreiești, române, franceze. A dedicat primul său studiu lui Moses Mendelssohn, părintele Haskalei (publicat în 188o), apoi a elaborat „Studiul dialectologic asupra graiului evreo-german” (1889), ș.a. Face parte din pleiada de învățați evrei care au adus contribuții fundamentale în filologia și folcloristica română, Moses Gaster, Moses Schwarzfeld, H.Tiktin, ș.a. În studiul său numit „Jidovii sau tătarii sau uriașii” valorifică elemente din folclor cu trimiteri istorice incitante. Astfel, în fostul județ Muscel, în comuna Dragoslava, la izvoarele Dâmboviței, era Peștera Galbenă, despre care localnicii spuneau că ar fi fost locuită cândva de uriași în stare să ia la subțioară un plug cu bou cu tot și să-l mute în alt loc. Sursa de informare a lui Șăineanu era o lucrare a lui Constantin Aricescu din 1855. Observăm și potrivirea denumirilor slave ale locurilor ( Dâmbovița, Dragoslava) cu localizarea Jidovilor uriași despre care vorbeau cei din zonă. Se știe că hazarii au fost obligați de bizantini și de Rusia kieveană, în secolul XI să emigreze spre centrul Europei. O parte dintre ei erau convertiți la iudaism. Slavii trăiau pe teritoriul carpato-danubian, ca minoritate, din secolul V. Uriașii puteau fi hazari sau din alte etnii, dar, în nici un caz tătari care nu erau înalți și au năvălit abia în secolul XIII. Confuzia jidovi-tătari-uriași s-a menținut în folclorul românesc, dar ea prezintă interes pentru istorici. În județul Romanați, în secolul XIX se pomenea tot de jidovi – tătari, fără nici o bază istorică, în privința temporalității. În apropiere de Câmpulung Muscel era o localitate Jidova sau Uriașa. In județul Romanați o măgură ( deal) se numea tot Jidova. Cuvântul este slav, în limba rămână neexistând multe secole cuvântul „evreu”.Șăineanu ( continuare)
În „Studiul dialectologic al graiului evreo-german”, Șăineanu trece în revistă ,influențele din antichitate ale limbilor aramaice, persane, elene, latine, asupra graiului evreilor de atunci, apoi, influența dialectelor spaniole asupra formării limbii ladino vorbită de evreii sefarzi, a limbii franceze și contribuția lui Rași la sistematizarea limbii franceze din vremea sa. În secolul XIV în Spania era un rabin, Don Santob de Carion ce scria cele mai frumoase balade, iar în Franța erau destui trubaduri de origine evreiască, pe care principii îi protejau și îi invitau la petreceri. In Germania trubadurul Susskind de Trimberg era vestit în secolul XIII. „Cugetările răzbat prin piatră , fier, nu le poți opri”, cânta temerarul trubadur. În Germania s-a născut în secolele XI-XII limba idiș, limba cu cei mai mulți vorbitori, între evrei, până la Holocaustul anilor 1939-1945. Evreii au dus această limbă pe toate continentele locuite ale globului. Șăineanu face o comparație cu situația evreilor nevoiți a pleca din România în SUA, Palestina, din cauza restricțiilor de ordin economic, social, care au dus limba română departe, unde nu au ajuns românii neaoși. Limba a fost pentru „evreul rătăcitor”, până la refacerea „căminului național” , liantul cu țara în care trăiau, fapt care contrazice orice opinie despre lipsa dorinței de integrare a evreilor. Dacă lui Șăineanu i s-a refuzat cetățenia, ce putem spune despre alți conaționali ai săi, cum se puteau ei integra, fără o perseverență și o dragoste de neclintit pentru locul unde munceau și își câștigau mijloacele de existență?
Boris Marian
Boris Marian
Doctorow
E.L.Doctorow
Ce legătură ar fi între scriitorul E.L.Doctorow (n.1931, New York), fiul al unor imigranți din Rusia și Cartea lui Daniel proorocul care a uluit prin curajul și previziunile sale monarhi și supuși, în cetatea Babilonului? Primul roman al lui Doctorow „Welcome to Hart
Times” a fost publicat în 1960 , fiind bine primit de critică, dar fără un ecou deosebit. Au urmat romanul „ Big as Life” (1966), apoi o culegere de cronici muzicale, iar succesul a venit cu „Cartea lui Daniel”, pentru care a fost nominalizat la National Book Award, pe anul 1971. Dar cel mai important roman al său este „Ragtime” (1975), premiat, devenit scenariu de film, ca și pentru un musical. Este istoria Americii în secolul XX, prin prisma evoluției unei familii în trei generații. A mai scris piesa de teatru, „Drinks before Dinner”, apoi șase romane, eseuri, scurte povestiri, fiind premiat de câteva ori. Fără a atinge gloria lui Bellow, deși au multe în comun, E.L.Doctorow este un nume important în literatura americană și a lumii de azi. Traducerea romanului „Cartea lui Daniel” a apărut în 2008, la Ed. Leda ( Grupul Corint), sub semnătura lui Virgil Stanciu. Eroul principal nu este un profet, ci fiul unor victime, numele său este Daniel Lewin, iar părinții, sub nume schimbat, sunt celebrii Ethel și Julius Rosenberg, executați în 1953, pe scaunul electric pentru că, fiind comuniști, au divulgat secrete legate de armamentul nuclear al SUA, ca spioni ai URSS. In carte timpul este deplasat cu un segment mai aproape de actualitate, Rosenberg se numește Isacson, copiii celor doi soți sunt înfiați de o familie Lewin, după execuția ( descrisă cu amănunte crude) a părinților naturali. Daniel trăiește în 1967, rememorând evenimentul cumplit din viața sa de adolescent ( avea doar 14 ani), sora sa se dezice de Daniel, pentru că el se îndoia de „cauza dreaptă” pentru care militaseră părinții. Este demn de reținut citatul din Allen Ginsberg, care se adresează propriei patrii cu mânia celui înșelat în așteptări - războiul rămâne un scop în sine, bomba atomică este un scop în sine, omenirea nu poate să scape de un blestem, cel al dominației celui mai puternic, așa cum le vorbise și profetul Daniel cândva conaționalilor îndemnându-i să se supună lui Nabucodonosor spre a nu fi arși de vii în cuptor. Numai el, Daniel a putut să scape nevătămat din cuptorul încins. Cartea lui Doctorow are o miză mai mare decât reluarea cazului Rosenberg. Este vorba de supraviețuirea acestei umanități, cu orice preț, chiar prin trădarea unor false prescripții,. Nu este vorba de competiția SUA – URSS, ci de competiția omului cu moartea pe care singur și-o poate pregăti, prin iraționalitatea unor politici păgubitoare. Totodată, ca și în „Ragtime”, cunoaștem unele particularități ale vieții americane. Realismul scriitorului este însoțit de un talent viguros, iar, sub anumite aspecte el îl depășește pe Bellow, anume , prin viziunea mai largă a concepției auctoriale. Că America este o țară a multor contradicții știam, că evreii nu seamănă între ei în privința relației cu religia știam ,dar Doctorow ne oferă mai mult decăt o redare ca atare, el rămâne un artist, el ficționează fără să trădeze.
BORIS MARIAN
,
Ce legătură ar fi între scriitorul E.L.Doctorow (n.1931, New York), fiul al unor imigranți din Rusia și Cartea lui Daniel proorocul care a uluit prin curajul și previziunile sale monarhi și supuși, în cetatea Babilonului? Primul roman al lui Doctorow „Welcome to Hart
Times” a fost publicat în 1960 , fiind bine primit de critică, dar fără un ecou deosebit. Au urmat romanul „ Big as Life” (1966), apoi o culegere de cronici muzicale, iar succesul a venit cu „Cartea lui Daniel”, pentru care a fost nominalizat la National Book Award, pe anul 1971. Dar cel mai important roman al său este „Ragtime” (1975), premiat, devenit scenariu de film, ca și pentru un musical. Este istoria Americii în secolul XX, prin prisma evoluției unei familii în trei generații. A mai scris piesa de teatru, „Drinks before Dinner”, apoi șase romane, eseuri, scurte povestiri, fiind premiat de câteva ori. Fără a atinge gloria lui Bellow, deși au multe în comun, E.L.Doctorow este un nume important în literatura americană și a lumii de azi. Traducerea romanului „Cartea lui Daniel” a apărut în 2008, la Ed. Leda ( Grupul Corint), sub semnătura lui Virgil Stanciu. Eroul principal nu este un profet, ci fiul unor victime, numele său este Daniel Lewin, iar părinții, sub nume schimbat, sunt celebrii Ethel și Julius Rosenberg, executați în 1953, pe scaunul electric pentru că, fiind comuniști, au divulgat secrete legate de armamentul nuclear al SUA, ca spioni ai URSS. In carte timpul este deplasat cu un segment mai aproape de actualitate, Rosenberg se numește Isacson, copiii celor doi soți sunt înfiați de o familie Lewin, după execuția ( descrisă cu amănunte crude) a părinților naturali. Daniel trăiește în 1967, rememorând evenimentul cumplit din viața sa de adolescent ( avea doar 14 ani), sora sa se dezice de Daniel, pentru că el se îndoia de „cauza dreaptă” pentru care militaseră părinții. Este demn de reținut citatul din Allen Ginsberg, care se adresează propriei patrii cu mânia celui înșelat în așteptări - războiul rămâne un scop în sine, bomba atomică este un scop în sine, omenirea nu poate să scape de un blestem, cel al dominației celui mai puternic, așa cum le vorbise și profetul Daniel cândva conaționalilor îndemnându-i să se supună lui Nabucodonosor spre a nu fi arși de vii în cuptor. Numai el, Daniel a putut să scape nevătămat din cuptorul încins. Cartea lui Doctorow are o miză mai mare decât reluarea cazului Rosenberg. Este vorba de supraviețuirea acestei umanități, cu orice preț, chiar prin trădarea unor false prescripții,. Nu este vorba de competiția SUA – URSS, ci de competiția omului cu moartea pe care singur și-o poate pregăti, prin iraționalitatea unor politici păgubitoare. Totodată, ca și în „Ragtime”, cunoaștem unele particularități ale vieții americane. Realismul scriitorului este însoțit de un talent viguros, iar, sub anumite aspecte el îl depășește pe Bellow, anume , prin viziunea mai largă a concepției auctoriale. Că America este o țară a multor contradicții știam, că evreii nu seamănă între ei în privința relației cu religia știam ,dar Doctorow ne oferă mai mult decăt o redare ca atare, el rămâne un artist, el ficționează fără să trădeze.BORIS MARIAN
,
Malamud
Malamud – un maestru al prozei evreo-americane
Editura Leda (Grupul Corint) a publicat o serie de cărți sub sigla „Maeștrii”, în care îl include pe Bernard Malamud, fără a greși cu nimic. Opera lui Malamud (1914-1986) înnobilează, prin ceea ce reprezintă, peisajul literar american. Povestitor înnăscut, a publicat
volumul de proză, „Idiots First”, romanul „The Natural” (1952), „The Assistant” (1957), premiat cu Rosenthal (premiu de critică), ”Butoiașul fermecat” ( 1958), cu titlul tradus greșit, în românește, „ Lada fermecată”, ceea ce nici nu „sună” prea literar ( „The Magic Barrel”), pentru care a fost distins în 1959 cu National Book Prize, apoi„ A New Life” (1961). Dar romanul care l-a făcut cunoscut în lume și, la noi, prin traducerea în 2006, „Cârpaciul” ( The Fixer). A primit al doilea National Book Prize și Pulitzer. În 1969 apare „Pictures of Fidelman”, tradus recent la Ed. Leda, sub semnătura Ligiei Caranfil, după care au mai urmat patru titluri. Ne vom oprin la ”Tablourile lui Fidelman”, nu înainte de a menționa că numele eroului este cel al familiei mamei sale, ambii părinți fiind imigranți din Rusia, la fel ca Bellow, ș.a. „Viața este o tragedie plină de bucurie”, este o „sentință” favorită a scriitorului, sub semnul căreia și înscris opera. Iar unul dintre motto-uri este preluat din Rilke – ” A nu înțelege ... aceasta a fost singura mea ocupație în toți acești ani... nu mi-a gfost ușor”. Construcția romanului este, probabil, inspirată de ”Tablouri dintr-o expoziție” de Mussorgski, care își exersa talentul în momente aparent fără legătură între ele. Chiar subtitlul romanului este „ O expoziție”. Primul tablou-capitol, intitulat „Ultimul mohican”este scris cu umor și spirit burlesc – un evreu american și unul israelian se întâlnesc
pe pământ italian, următorul ”Natură moartă” este o povestire erotică, ”Nud la pielea goală”, este mai aproape de preocuparea principală a pictorului Fidelman, ”Răzbunarea unui pește” este în maniera romanelor picarești, ”Portrtele unui artist” este un experiment în proza lui Malamud, ca stil și narațiune ( practic, fără), iar ultimul capitor ”Sticlarul din Veneția” este o încununare a unui șir de întâmplări care formează material de construcție al cărții. O carte nu numai amuzantă, dar și un elegant „manual de comportament în viață”, mai bine zis ce nu trebuie să faci, pentru a fi oarecum fericit. Cititorul nu va regreta aceastp lectură. Malamud, așa cum îl știm din „Cârpaciul” și altele este un mare povestitor și merită să-l asculți. Iar o calitate catre nu i se poate nega este evitarea tezismului, maniheismului. Incă o dată, Bellow este și el prin preajmă.
Boris Marian
Editura Leda (Grupul Corint) a publicat o serie de cărți sub sigla „Maeștrii”, în care îl include pe Bernard Malamud, fără a greși cu nimic. Opera lui Malamud (1914-1986) înnobilează, prin ceea ce reprezintă, peisajul literar american. Povestitor înnăscut, a publicat
volumul de proză, „Idiots First”, romanul „The Natural” (1952), „The Assistant” (1957), premiat cu Rosenthal (premiu de critică), ”Butoiașul fermecat” ( 1958), cu titlul tradus greșit, în românește, „ Lada fermecată”, ceea ce nici nu „sună” prea literar ( „The Magic Barrel”), pentru care a fost distins în 1959 cu National Book Prize, apoi„ A New Life” (1961). Dar romanul care l-a făcut cunoscut în lume și, la noi, prin traducerea în 2006, „Cârpaciul” ( The Fixer). A primit al doilea National Book Prize și Pulitzer. În 1969 apare „Pictures of Fidelman”, tradus recent la Ed. Leda, sub semnătura Ligiei Caranfil, după care au mai urmat patru titluri. Ne vom oprin la ”Tablourile lui Fidelman”, nu înainte de a menționa că numele eroului este cel al familiei mamei sale, ambii părinți fiind imigranți din Rusia, la fel ca Bellow, ș.a. „Viața este o tragedie plină de bucurie”, este o „sentință” favorită a scriitorului, sub semnul căreia și înscris opera. Iar unul dintre motto-uri este preluat din Rilke – ” A nu înțelege ... aceasta a fost singura mea ocupație în toți acești ani... nu mi-a gfost ușor”. Construcția romanului este, probabil, inspirată de ”Tablouri dintr-o expoziție” de Mussorgski, care își exersa talentul în momente aparent fără legătură între ele. Chiar subtitlul romanului este „ O expoziție”. Primul tablou-capitol, intitulat „Ultimul mohican”este scris cu umor și spirit burlesc – un evreu american și unul israelian se întâlnescpe pământ italian, următorul ”Natură moartă” este o povestire erotică, ”Nud la pielea goală”, este mai aproape de preocuparea principală a pictorului Fidelman, ”Răzbunarea unui pește” este în maniera romanelor picarești, ”Portrtele unui artist” este un experiment în proza lui Malamud, ca stil și narațiune ( practic, fără), iar ultimul capitor ”Sticlarul din Veneția” este o încununare a unui șir de întâmplări care formează material de construcție al cărții. O carte nu numai amuzantă, dar și un elegant „manual de comportament în viață”, mai bine zis ce nu trebuie să faci, pentru a fi oarecum fericit. Cititorul nu va regreta aceastp lectură. Malamud, așa cum îl știm din „Cârpaciul” și altele este un mare povestitor și merită să-l asculți. Iar o calitate catre nu i se poate nega este evitarea tezismului, maniheismului. Incă o dată, Bellow este și el prin preajmă.
Boris Marian
Evreii și anticomunismul
Dacă am face un sondaj, cred, cu tot regretul, că mulți dintre cei întrebați „Cine a adus comunismul în România?” , ar răspunde – evreii (sau jidanii, după gradul de cultură). Nu voi aduce argumente contra acestei păreri, așa cum nu voi încerca să demonstrez că nu evreii l-au trădat pe Isus, nu au folosit sânge de creștin la pregătirea azimei, nu au conspirat contra omenirii aducând capitalismul, apoi socialismul etc. Totodată nu pot fi de acord cu teza împărțirii lumii în antisemiți și ne-antisemiți. Sunt țări unde chestiunea nici nu se pune – China ( nu vorbesc de atitudinea față de Statul Israel), Cuba, etc. Antisemitismul este o boală, nu se poate numi altfel o atitudine care nu are niciodată argumente logice, doar conjuncturale, rău interpretate. Ca și la alte popoare, printre evrei au existat și există tot felul de atitudini și „purtători” de idei. Unii sunt democrați convinși, unii sunt de drepta democratică, alții de stânga democratică (din păcate un Noam Chomsky, pe mine, cel puțin, m-a dezamăgit, ca și un Alain Finkelkraut), unii sunt ultrareligioși antisioniști („nebunii Domnului”, de i-ar ierta), alții sunt extremiști, urmașii revizioniștilor lui Jabotinski, în sensul că numai armele pot hotărî viitorul Israelului, unii l-au iubit pe Itzhak Rabin, alții s-au bucurat că un nemernic l-a asasinat, etc. A fi anticomunist, astăzi este foarte lesne, eu pun chestiunea în ce mod este util anticomunismul. Nu sunt fascist-stalinist , nici leninist, nici cel puțin marxist. Evreilor nu le-a stat bine în postura de comuniști. Desigur, sună simplist. Se poate spune că le-a stat bine când erau creștini în primele doupă secole ale erei acesteia ? Poate. Orice credință care era opusă izolării, discriminării, care promitea o frățietate, fără a recurge la acuze și implicit la violență antievreiască putea fi acceptată și chiar îmbrățișată de evrei, în special de cei săraci, dar și de odraslele mai emancipate, netradiționaliste ale familiilor evreiești înstărite. Cu ce este mai bun evreul convertit față de cel devenit comunist.? Se știe că teoria și practica nu coincid niciodată, iar comunismul a fost de secole o credință mai mult sau mai puțin atee. Imi amintesc de entuzismul tatălui meu, când vorbea de internaționalism, dar nu uita să pomenească numele unor personalități evreiești din istorie. Un ameste de iudaism ( era fiul unui evreu credincios, habotnic bucovinean) și materialism dialectic marxist. Eu nu pot să nu înțeleg drama a milioane de oameni persecutați, uciși în numele unor idealuri trădate din prima clipă a preluării puterii de către bolșevici în Rusia, de către comuniștii din țările satelite ale URSS, după războiul din 1939-1945. Dar, putea fi un evreu-- nazist, legionar, fascist maghiar, croat, ucrainian, leton, lituanian, slovac? În nici un caz, doar dacă era un Kapo înăscut. Din acest moment anticomunismul meu slăbește, fără a ceda locul unui stângism, Doamne, ferește. Orice se scrie despre evreii care au contribuit la instaurarea dictaturii „comuniste” (nu era comunism, dragi ignoranți) , de fapt al unui fascism „de stânga”, îmi produce bătăi de inimă și de cap. Cum au putut unii evrei să uite că idolatria, dictatura, lipsa dialecticii reale, a dialogului sunt contrare bazelor iudaismului? Au putut. Iar cei care se bucură nu sunt democrații, ci tocmai extremiștii xenofobi. Nu vreau să se creadă că aș opta pentru netransparență, dar nuanțele sunt mereu necesare. Simt că scriind pierd din anumite puncte de vedere. „Amicus Plato, sed”... Orice adevăr are două fețe, nu există adevăr absolut. Niciodată nu voi spune-- nemții au ucis evrei, românii au ucis evrei, voi spune naziștii, voi spune regimul lui Antonescu, atunci de ce , când vorbește cineva de regimul „comunist” din România te trezești cu Grinberg, Chișinevski, Burăh Tescovici ( acesta ar fi Teohari Georgescu, care nu a fost Burăh și nici evreu), Dulgheru ( Dulbergher), Răutu – Oighenstein, etc.? Cum să stau liniștit? Este o discuție interminabilă. Despre Einstein, Hermann Cohen, Leonard Bernstein, Oistrah, alții care au trăit tot în secolul XX se vorbește mai puțin, dar despre Ana Pauker s-a vorbit ani de zile.
In concluzie, un evreu, astăzi nu poate fi nici comunist , nici anticomunist, este și trebuie să fie un democrat. Iar Lucrețiu Pătrășcanu care a spus că el este înainte de toate român și apoi comunist și-a pierdut viața. Evreul trebuie să fie om , să fie evreu și apoi altceva. Fanatismul anticomunist nu este un fel bun de mâncare. Am o mare simpatie pentru unii critici foarte serioși ai sistemului impus de neuitații Lenin și Stalin, cu ai lor „pupili” din țările satelite ale Moscovei. Dar cunoscând mai multe fațete, nu două ca la o medalie, stau pe gânduri, când scriu despre un slugoi al dictaturii care era și evreu. Ce a fost în mintea lui? Marele Josephus Flavius era un trădător, după criterii normale pentru o luptă dreaptă. Dar noi îl cinstim. La fel, mulți alții. BORIS MARIAN
Abonați-vă la:
Postări (Atom)