Thomas Mann și fiul


Thomas Mann , căsătorit cu o evreică, mama a doi copii, dintre care unul a devenit scriitor, Klaus Mann, a avut o largă simpatie și înțelegere pentru iudaism, ca mod de existență și de filosofie a vieții. „Muntele vrăjit” a lui Th.Mann are personaje cu pregnantă gândire evreiască, iar scriitorul a fost un antinazist convins, nu numai prin atașamentul pentru soția sa, din care cauză a fost nevoit să părăsească germania lui Hitler, dar siprin concepția sa umanistă, în opoziție cu antidemocratismul, extremismul naționalist, antisemitismul și spiritul revanșard al nazismului. „ Iosif și frații săi”, roman scris de Thomas Mann în perioada studierii cu mare putere de pătrundere a istoriei biblice reflectă o simpatie deschisă față de soarta evreimii, din antichitate. O povestire „ Das Gesetz” ( Legea), tratează episodul moisidic din Biblie. Pentru a s crie „Dr. Faustus”, Thomas Mann a studiat diverse documente mai vechi, din epoca evomediană, apoi legendele despre Maharalul din Praga, a urmarit și documentele din timpul procesului lui Dreyfuss, toare acestea fiind cunoscute din corespondența cu prietenii săi, mulți evrei. Insăși apariția primului roman „ Casa Buddenbrook” a fost susținută de un editor evreu. In publicistica sa, Thomas Mann s-a exprimat disprețuitor la adresa propagandiștilor șovini care vobeau de „Herrenvolk”, adică poporul de dominatori, desigur , german. Deși iubea cu ardoare cultura germană, era un admirator fără rerzerve al lui Goethe, el nu a negat contribuția evreilor la cultura germană, care a fost extrem de bogată, poate cea mai extinsă, în spațiul european. Se știe că Thomas Mann s-a aplecat asupra studiului unor scrieri de Rachi din Troyes, Maimonide, Salomon Maimon, din secolul XVIII, dar a evitat mistica evreiască , nefiind decât adeptul realismului dominant în literatura secolului XX. Fiul său, Klaus Mann, evreu după mamă, a fost complexat de masivitatea prestigiului tatălui, relațiile cu el nu au fost cele ideale, dar atitudinea antinazistă, problematica evreiască nu-i erau străine, dimpotrivă. „Mefisto” este o creație dintre cele mai expresive despre malignitatea propagandei naziste, despre rolul „actorului” în tragedia Germaniei supusă nazism ului. Klaus Mann a avut mulți prieteni evrei, cel mai apropiat fiind Hermann .Kesten, care a și scris despre el. A luptat în armata americană, împotriva Germaniei naziste. L-a admirat pe unchiul său, Heinrich Mann, un spirit democratic, cu care , din păcate, Thomas Mann a avut relații destul de reci. O familie cu multe probleme, dar atitudinea față de evrei era univocă – recunoașterea contribuției lor culturale și civilizatorii.


BORIS MARIAN

Stelian Tănase

Stelian Tănase – istoric al PC din România

„Clienții lu” Tanti VARVARA” (Ed.Humanitas 2oo8) scriere politică a lui Stelian Tănase (5oo de pagini) alcătuită după o asiduădocumentare, rezultată în numeroasele note de subsol,aduce în atenția cititorilor rolul de agentură a Moscovei a grupusculului comuniștilor din România și nu numai, a majorității comuniștilor implicați în procesul de subminare a „regimului burghezo-moșieresc” din România cu o largă participare etno-socială. Români, bulgari, evrei, maghiari, ș.a. au îmbrățișar ideea unei „revoluții proletare” pe plan european și , evident mondial. Spre deosebire de scrierile lui V.Tismăneanu, autorul, cu un an mai tânăr,nu recurge la digresiuni teoretice, rezumându-se la fapte. Rakovski, Stefanov, Kobles, Pauker ( ambii soți), Doncea, Chivu Soica, Dej, Ceaușescu , mulți alții, ( sute de nume) defilează ca într-opiesă mută, numai prin ceea ce au facut și mai puțin prin declarațiile lor, care adesea puteau induce în eroare. Atotstăpânitor era PC(b), apoi PCUS, care considera partidele comuniste din celelate țări, „secții” ale CC, respectiv Komintern, apoi Cominform, obligate să asculte și, în caz de „nesupunere”, inițiativă personală, se aplica execuția sumară sau trimiterea în Gulag. Mult timp , Stalin a dirijat acest proces, folosind lupta de combatere a adversarului său, Trotzki, drept paravan pentru răfuieli personale.In mare, faptele se cunosc, din diverse alte surse, aici intervine, amănuntul documentar și biografic. Nu se înțelege, totuși, clar rolul elementului românesc în toată această activitate ilegal, subversivă, se crează impresia că numai „alogenii” erau mai activi, iar dușmănia dintre Bela Kun, liderul revoluției sovietice din Ungaria și Cristian Rakovski, aventerurierul lider al diverselor formațiuni antiromânești devine greu de explicat, din moment ce fiecare dorea o dezmembrare a României Mari. Lenin, care apare aici, fără dubii, ca un agent german, împreună cu prietenii săi, nu a reușit să impună revoluția proletară și puterea sovietelor în Ungaria, Germania, România, ceea ce i-ar fi certificat guvernarea sovietică din Rusia ( apoi URSS). De aici o luptă inegală și ilegală, continuă, până la finele celui de al doilea război mondial, când „marele” Stalin îi îndeplinește visul. Ce se reține din acest stufos op? Că socialismul-comunismul din fostul lagăr socialist este opera Moscovei, că ideile socialiste de la Răsărit ne vin ( așa se spune și despre masoni), că orice tensiuni sociale au fost provocate și expluatate de agenți sovietici, teză care nu reflectă o realitate cu implicații mai adânci. Cu un talent de scriitor de talent, iubitor de intrigi „polițiste”, Stelian Tănase reușeșe să dea un tablou sumbru întregii mișcări comuniste din secolul XX. Cum a apărut comunismul în China, în țări mai depărtate deMoscovaeste greu de explicat și nici nu face obiectul cărții.Remarcabil este faptul că autorul elimină teza obtuzilor antisemiți despre o”conjurație iudeo-masonă”, mult iubită de propaganda nazistă, cuzistă, antonesciană. Dar autorul eludează esența marxistă, preluată de Lenin – internaționalizarea revoluției proletare. Dacă centrul mișcării nu era Moscova, ci Londra, Berlin, care ar fi fost evoluția politică în secolul XX? Desigur, acest „dacă” nu este uncriteriu istoric. Se știe că România a avutmereu diferenduri teritoriale cu Rusia vecină. De aici și inaderența la orice vine din „Răsărit”. Este.,totuși limpedeunlucru– puterea unui partid comunist, care adesea nici nu coincide cu dezideratele păturilor sărace, nu se poate baza decât pe colaborarea cu organisme supra naționale, ca și cu servicii secrete . Nu există ideea de revoluție proletară mondială,spontană, ea fiind puerilă, există o rețea de informații, servicii care se ocupă de mondializarea unor conflicte de clasă”. Această teză este valabilă și Stelian Tănase o ilustrează , am spune, strălucit.

Boris Marian

1 iunie 2009

Există un sens al vieții

Există un sens al vieții?

La o întrebare atât de simplă există nenumărate răspunsuri. Viktor Emil Frankl a trăit între anii 1905 și 1997 și a creat o nouă ramură a psihiatriei, logoterapia, adică terapia prin insuflarea ideii de sens al vieții ( logos, în greacă, înseamnă cuvânt și sens, totodată). El a fost și un adevărat filosof al vieții, fundamentând analiza existențială.
Născut într-o familie de funcționari evrei, la Viena, a absolvit liceul cu o lucrare de psihologie, apoi a studiat medicina, în domeniul neurologiei și psihiatriei, specializându-se pentru cazuri de depresie nervoasă și tentativă de sinucidere. I-a cunoscut personal pe Freud și Adler. In 1924 a realizat un program de sprijin pentru studenții cu simptome de depresie din cauza condițiilor de studii, ceea ce i-a creat o faimă ce avea să-l propulseze în atenția unor somități. Între anii 1933-1937 a condus pavilionul „sinucigașilor” din Spitalul General ( Central) din Viena, unde a tratat, cu personalul din subordine, circa 3o.ooo de femei. In 1938 a fost îndepărtat din funcție pe motive rasiale. A continuat să lucreze la clinici private, iar în 1940 a condus secția de neurochirurgie la Spitalul Rothschild. A reușit să salveze de la eutanasiere numeroși pacienți, aflați în pericol prin politica nazistă pusă în aplicare încă dinainte de război. In decembrie 1941 s-a căsătorit cu Tilly Grosser, marea sa dragoste, pe care avea să o piardă împreună cu întreaga sa familie ( cu excepția unei surori) în Holocaust. La 25 septembrier 1942 a avut loc deportarea la Theresienstadt, cu părinții și soția. Frankl a lucrat ca medic psihiatru, ajutând bolnavii sub aspect psihic, în special pe aceia cu tendință spre suicid. El și-a notat multe cazuri, dar manuscrisele, din păcate s-au pierdut. A fost asistat de dr. Leo Baeck ( bănuim că este vorba de rabinul – învățat din Germania) . La 19 octombrie 1944 a fost trimis la Auschwitz, apoi, peste câteva zile într-un lagăr de lângă Dachau. A scăpat de mai multe ori de la moarte, doar datorită unor împrejurări, fără ca el să încerce o cale de a se salva. Soția sa a fost transferată la Bergen-Belsen unde a fost ucisă, iar părinții au fost uciși la Auschwitz. Când scriem despre acești oameni uciși, ne întrebăm cum de mai sunt posibile discuții despre numărul real sau nereal al victimelor? Oricine aflat într-un lagăr german, adică orice etnic evreu era o potențială victimă a morții prin execuție, boală, înfometare, tortură. Le Pen, Garaudy ( evreu , parțial, foarte parțial), unii iresponsabili de pe malurile frumoasei Dâmbovițe puteau să-și înghită limba și condeiele înainte de a vocifera în chestiunea „așa zisului Holocaust”. Nu putem să nu adăugăm, mereu și mereu, giganticul lagăr transnistrean. La 27 aprilie 1945, Frankl este eliberat de trupele americane. In același an a scris prima parte din cartea „ Omul în căutarea sensului vieții”, după opinia noastră, cea mai explicită și rațională scriere despre cele petrecute nu numai faptic, dar și în inima unui deținut la Auschwitz, Dachau, alte lagăre ale morții. O primă concluzie - speranța, puterea spirituală sunt mai importante decât rezistența fizică, în orice împrejurare. Omul are rezerve pe care trebuie să le folosească printr-o autoeducare, cultura având și ea un rol. Nu ai voie să cedezi, să te abandonezi deznădejdii, au fost cazuri când deținuții știau că vor fi eliberați la o anumită dată, iar amânarea acestei dăți le-a provocat moartea. Sunt exemple care confirmă puterea speranței pentru organismul uman supus celor mai sălbatice torturi. In 1946 Frankl revine la clinica de neurologie din Viena, unde va lucra până în 1971. In 1947 s-a recăsătorit și a avut o fiică. Din 1955 a fost numit profesor universitar la Viena, a predat cursuri la Harvard, ș.a. A publicat 32 de cărți, traduse în circa 20 de limbi. A murit la 2 septembrie 1997, la Viena. A trăit un secol de mare tragism, dar l-a învins cu puterea spiritului său, am spune, genial, fără a-l nedreptăți pe Freud sau pe alții. ( Boris Marian) - mai 2009

Politică și delicatețuri

Politică și delicatesuri mai 2009

Cineva, un om inteligent mi-a spus că vremurile Revoluției Franceze de la 1789 au trecut. Cele trei deziderate – sloganuri s-au fumat. Totul se bazează pe interese, relații și iar interese. Nu voi lua ca model revoluția amintită pentru că ea a marcat sau a fost marcată de execuții –masacre, justiția era la mâna unui dictator, iar libertatea era doar anarhie, la început, apoi, treptat, a revenit despotismul , desigur, luminat, cel al lui Bonaparte. Ce vremuri trăim acum? Așa zisa revoluție de la 1989 a readus anumite mentalități, unele lăudabile, cum ar fi respectul pentru libertatea individuală, a cuvântului, pentru munca eficientă, dar eliberarea s-a făcut, din păcate cu ajutorul și participarea masivă a unor foste slugi, foști împilatori, foști delapidatori. Uleiul de apă se poate separa ușor, alcoolul de apă nicicum, decât prin fierbere. Iar răsturnările politice de la 1989 au fost făcute la temperatura camerei, calcule reci au dus la schimbări aparent spectaculoase. In realitate factorul politic a devenit atotprezent și omnipotent, desi se spunea că doar PCR adusese politicul înaintea economicului. Acum afacerile merg mână în mână cu politicul, infracțiunea are permanent o culoare politico-economică, e vorba de infracțiunea mare, de largă amplitutdine. Cineva spunea că înainte toți furau și nimeni nu era pedepsit, nici vorbă, oamenii își completau micile venituri, unii erau și pedepsiți. Veniturile au crescut enorm, dar disproporționat față de nevoile reale, meritele reale, traficul de influență, corupția organizată aproape matematic sunt reguli de bună conducere macroeconomică și politică. Delicatețurile se împart cu mult cap, cu profunde reverberații psiho-sociale. Ceaușescu, Iliescu sunt niște bieți prichindei pe lângă așa zișii moguli, oligarhi, hoți de bunuri publice. Desigur, Iliescu poartă mari responsabilități pentru situația de astăzi, în afară de ciudatele rafale de după 22 decembrie 1989, cu sute de morți, nu se știe de cine comandate. Sărac,,cinstit și corupt până în măduva oaselor a crescut niște hrebenciuci, vadimi, voiculești, care ar fi crescut ei și singuri, dar nea Nelu i-a tolerat și i-a încurajat când nu trebuia. Delicatețuri. De ce să vină un Coposu, alți necomuniști și să nu urce băieții cu minți diabolice, gata să profite de dărâmarea unei economii ce trebuia remediată, nu anihilată? Cum a apărut un rechin ca Dinu Patriciu, fost arhitect de talent, să controleze tot ce se numește petrol și produse din petrol? Unde sunt evreii care fură și mint poporul de 2000 de ani? Nu sunt evreii, dar ce importanță are? Mass media servesc interesele unui grup, al altuia, rar când se aude o voce limpede și , probabil, cinstită. Iar promovații în Parlament par, unii dintre ei, mai slăbuți intelectual, chiar decât vestiții activiști județeni , foști raionali și regionali.Dar fură, dorm în ședințe și în pauze fură. Cinstiți , dar fură. Justiția pare o femeie aruncată dintr-o cârciumă de clienți prea beți ca s-o mai bage în seamă. Atunci mă gândesc la Robespierre, la Vlad Țepeș, la satrapii persani care făceau ordine, la alți justițiari. Politică, delicatețuri sub faldurile unei democrații de paradă. Unde este creierul nației? Unde sunt bieții intelectuali? Intrebarea o fi valabilă și prin alte țări.

Boris Marian

Laic și religios

Laic și religios

Un tânăr prieten îmi spune că nu este evreu cel care nu este religios. Atunci ce este acel evreu „neevreu”? Este ciudat că spusa lui Malraux și anume că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” a fost rapid asimilată de unii din generația apărută în preajma acestui necunoscut secol XXI. După ce Spinoza, Mendelssohn, Heine, Herzl, Weizmann, Canetti, alți iluștri evrei ( Heine era convertit) ne-au învățat să fim moderni, să gândim liber, fără a ne asimila, vine o generație de neo-religioși, fără nici o rea intenție, eu cred că sunt chiar sinceri și ne spun – fraților reveniți la religie că altfel nu mai sunteți evrei. Eu am privit religia, de orice fel, ca pe o mitologie, de multe ori frumoasă, de multe ori misterioasă, uneori absurdă. Dacă ar fi să aleg între religie și filosofie , aș prefera filosofia, aș merge pe metafizică, aș crede în transcendență, apoi în viața de apoi, ș.a.m.d. Ca evreu din Diaspora, născut în 1941 nu cunosc nici idiș, nici ebraică, cunosc parțial iudaismul din lecturi în română, germană, engleză, franceză. Poate că sunt destui ca mine. Suntem noi evrei? Dacă s-ar merge pe ideea revenirii la religie, Israelul ar trebui să nu mai fie un stat modern, ar ajunge să semene cu un stat fundamentalist, precum unele state musulmane. Acolo vrem să ajungem? Evreitatea înseamnă numai religie? Pierdem două secole de modernitate? Tânărul cu care discutam mi-a mai spus ceva interesant – cultura creată de evrei nu este cultură evreiască, ea nu contează pentru evrei, ci pentru restul lumii. Aici problema devine chiar stridentă. Desigur, știința, arta chiar, nu au neapărat un specific național ( arta, adeseori, are), dar ce înseamnă cultură iudaică? Numai religie? Alt Talmud nu se va mai scrie. Comentariile la Tora și Talmud pe mine, personal nu mă interesează. Admir un rabin deștept, citesc cu plăcere pildele hasidice, mă interesează Cabala, sunt un admirator al lui Moshe Idel, dar nu sunt religios. Andrei Pleșu, care declara cândva că , în ciuda unor invenții ale unor vadimi, nu este evreu, dar l-ar onora apartenența la evreitate, mai spunea că religia este o chestiune intimă, că el nu se simte obligat să meargă într-un anumit loc să se roage. El se roagă în inima lui, în casa lui. De altfel și iudaismul spune ca Dumnezeu să fie în inima ta. Eu înțeleg grija care există pentru păstrarea evreității, anume în Diaspora ( nu-i vorbă, că nici în Israel nu trăiesc numai evrei), dar nu cred că religia este principalul sau chiar singurul liant. Slavă Domnului ( folosesc apelativul la Divinitate), există și alte legături între noi, evreii acestei lumi neliniștite. Un atașament pentru valori istorice, morale, pentru un Stat numit Israel, mândria de a ști că mulți oameni de valoare , evrei au adus și aduc contribuții de seamă în mai toate domeniile, aceste valențe există. Eu cred că a fi habotnic, azi, este un semn de renunțare la intelect, la valorile spirituale moderne. Poate că o frustrare, un sentiment al nerealizării poate împinge pe un tânăr , azi, spre o iluzorie „eliberare ” de cultura laică. Nu sunt ateu, pentru că nu combat religia, amintind aici de o anecdotă despre rabinul care spunea că a fi ateu înseamnă că ai studiat suficient ca să ajungi la negarea lui Dumnezeu. Nu, eu nu am studiat religia, dar nici nu mi-o pot impune, cu atât mai puțin să mi-o impună altcineva. Se spune că, psihic, omul are nevoie de Divinitate. Probabil, de aceea și cred că Moartea absolută nu există. Poate că este o formă de religie intimă. Imi dați voie să fiu religios doar sub această formă? Vă mulțumesc.

Boris Marian

Despre prostie și ură


Toată lumea știe ce este ura și ce este prostia. Despre inteligență, ce să mai vorbim? Aprofundând un conflict personal, am ajuns la concluzia că ura și inteligența nu pot face casă bună. Ura nu numai că întunecă rațiunea, dar ea pornește dintr-o lipsă de rațiune. Pot fi contrazis, unii vor veni cu exemple islustre de genii „rele”. Excepțiile nu confirmă nici o regulă. Mă voi referi la antisemitism la terorism,la antiisraelism, antieuropenism, antiamericanism, la multe „anti” din ultimii o sută de ani. In primul rând , cel care se lasă mânat de ură începe cu acuzația că este marginalizat, că nu este respectat, cere drepturi pe care le-ar putea câștiga printr-o muncă susținută și eficientă. In al doilea rând, cel care urăște dorește distrugerea nu numai a presupusului dușman, ci, la o adică, a întregii lumii. „Piară lumea, să se facă dreptate”, este sloganul teroristului, al omului înveninat de ură. Ce părere poate să aibă un om normal când îl aude pe Ahmadinedjad, un oriental Hitler redivivus, care cere distrugerea unui stat cu peste șase milioane de locuitori de dragul victoriei islamismului în lume? Este el un om inteligent? Nu vorbesc de prudență, pur și simplu de un elementar bun simț, nu vorbesc de umanism , ci de o idee despre iubirea pentru oricare om, care nu te pune în pericol. Iubește-ți aproapele, zic două religii, eu adaug, iubește-ți și departele, că și el este om.
Antisemitismul nu este o boală, cum se afirmă uneori, este o deficiență mentală, atât individuală, dar și colectivă. Mergând pe un fir logic, orice acuză antisemită poate fi demontată până la șuruburi și piulițe. Deicidul, omorul ritual, conspirația mondială sunt construcții ale unor minți debile.Nu-vom-face-aici-demonstrații. Terorismul a fost întotdeauna o armă a celor obsedați de putere și nici pe departe o reacție a celor săraci, cum se încearcă a se acredita această boală a ultimului secol. In acte teroriste sunt atrași, desigur,și oameni săraci, fără mijloace sigure de existență, dar masele nu pot fi acuzate de terorism. Bin Laden, despre care se spune că a murit, a fost un om bogat, terorismul este finanțat cu miliarde de dolari de către grupuri care au anumite scopuri economice. Dacă se spune că în Coran omuciderea nu este condamnată, iar credința lui Mohamed ar trebui impusă cu sabia, aceasta nu înseamnă că miliardul de musulmani este format din teroriști. Ce să spunem de creștinism, sub semnul căruia au avut loc cruciadele, pogromurile lui Hmielnițki? Putem spune că terorismul ar putea fi al creștinilor? Dar oameni cu o dezvoltare mentală redusă ajung să se sinucidă numai pentru a duce în mormânt semeni de ai lor, în numele lui Alah. Deci aceeași „sancta simplicitas”, sfânta prostie conduce la acte barbare, iraționale. Prin aceasta nu minimalizăm rolul unor minți perverse care controlează din umbră mișcările Hamas, Hezbollah, ș.a. Antiisraelismul este , oare, rodul unei minți evoluate? Ce poate fi rău în faptul că într-o zonă rămasă sute de ani într-un inerție economică lamentabilă s-a ridicat o minune de țară, o civilizație de nivel european? O țară care abia acum a găsit și surse de gaze naturale, dar care nu are petrolul din Emiratele Arabe? O țară care s-a ridicat prin munca locuitorilor, evrei, dar și arabi puși pe muncă. Despre antieuropenism și antiamericanism nu mai discutăm, este superfluu, Europa și SUA sunt promotorii civilizației, fără a uita Japonia, desigur și, în ultimul timp China. Marea necunoscută rămâne alegerea Rusiei aflată într-o revenire, dar nu se știe în ce direcție. Nici antirusismul nu este un semn de inteligență politică. Oricare tendință de a urî, de a respinge la modul general o etnie, o țară, o civilizație dovedește o retardare mintală care ne pune în fața riscului de a lua istoria de la început. Nu s-a dovedit că omul se trage dintr-o anumită maimuță. Dar maimuțele pe care le cunoaștem nu par a ști ce este ura sau înveninarea.


Boris Marian

Diasporeanul

Câteva experiențe recente mă fac să re--vizionez ultima perioadă. Am ajuns la concluzia că timpul este un mare adversar. Iubirea nu se pierde, se transformă. Apoi, geografia este și ea un adversar. De exemplu – evreii, care nu formează un popor , ci o populație aflată în Diaspora și în Israel s-au împărțit în grupe, iar în Israel se formează un alt popor, pe care noi, cei din Diaspora îl înțelegem tot mai puțin. Israelianul are ceva comun cu evreul din ghetou, dar cu semn schimbat. De la umilința uneori reală, alteori mimată, israelianul a trecut la demnitatea, mândria, iar la cei cu minte mai puțină, făloșenia care nu face bine nimănui. Israelul există prin eroismul israelienilor, dar ei uită că fără Diaspora americană, europeană el nu poate rezista unui miliard de islamici. Alt aspect este cel al unui izolaționism israelian, adică ei știu totul despre Israel, încearcă să-ți dai cu părerea,tu, diasporean, că te mănâncă. Nu am întâlnit asemenea reacții la alte etnii, decât tot la indivizi cu aceeași concepție de țară ghetoizată. Israelul are o civilizație extraordinară, dar cultura mai are mult de asimilat și nu din Orient, ci din Occident, partea bună , nu rebuturile. Am scris de curând un articol despre avangardiștii din Israel. Fără Marcel Iancu, care nici nu s-a format în Israel, ci în Europa, avangardismul israelian este „gur nișt”. Ei bine, un domn doctor, nu în istorie mi-a dat peste nas și s-a oferit să mă corecteze. Nu mă deranjează. Dar nici nu mă pasionează avangardismul israelian, Israelul va da valori mai mari decât prelungirea tardivă a unui curent revolut. Deja se afirmă Amos Oz, în proză, poeți care nu sunt avangardiști, pictori, muzicieni. Un ultim aspect, frecușurile dintre grupulețele provenite din diverse zone, dar mai trist, din aceeași zonă. Acestea mă uluiesc mai mult ca orice. Dacă un ultrareligios pșoate fi intolerant și nimeni nu poate să-l pună la punct, un laic intolerant este și puțin comic, chiar ridicol. Am spus, mi-am salvat sufletul. Boris Marian

Avangardiștii din Țara Sfântă


Avangarda a ajuns în Israel datorită imigrației unor artiști plastici, poeți, dar și prin achiziționarea unor lucrări de valoare de către Muzeul Bezalel, devenit Muzeul Israel, prin achiziții particulare, prin influențe care au rodit pe un teren relativ nedefrișat. Inainte de toate vom porni de la cartea lui Ov.S.Crohmălniceanu ” Evreii în mișcarea de avangardă românească” ( Ed. Hasefer), lucrare de referință, fiind cunoscut faptul că artiștii, scriitorii din Romînia au jucat un rol important în avangarda europeană. După „bomba” dadaistă lansată de Tzara, Marcel Iancu (Janco) în 1916, la Zurich ( la acea vreme se afla acolo, din alte motive,Lenin), avangardismul a luat avânt în Europa, în special după încheierea ostilităților militare. In 1922, la București, Ion Vinea înființează revista ”Contimporanul”, care va rezista zece ani. El avea drept companioni pe Tzara, venit o perioadă în țară ( n.n. Samuel Rosenstock și-a luat numele de Tristan Tzara printr-un joc de cuvinte - trist în țară), Marcel Iancu, B.Fundoianu, Felix Aderca, Jacques Costin, Ion Călugăru, M.H.Maxy, ș.a. Ilarie Voronca și Victor Brauner au lansat picto-poezia, un gen nou, inspirat din maniera lui Apollnaire. Au apărut revistele „75HP”, „Integral”, „Punct”, ș.a. Amintim aceste momente pentru a înțelege cum a ajuns avangarda din Romînia în Israel. Desigur, artiști din Franța, Germania, Italia, Elveția, țările nordice, Rusia au adus contribuții pe măsură.În 1930, apare la București revista „Alge” cu colaborarea lui Baranga, Sesto Pals ( s-a stabilit după război în Israel), Gherasim Luca, D.Trost, Paul Păun. Participarea a numeroși evrei la mișcarea avamgardistă a produs nu numai obișnuitele „valuri” în lumea artelor, dar și reacții antisemite, un oarecare Nicolae Roșu acuzând pe evrei de decadență , exact în spiritul propagandei naziste din anii de după 1933.Numeroși artiști au plecat , din acest motiv, din țară, dar nici românul Constantin Brâncuși, genialul sculptor nu a rezistat criticilor și zeflemelelor răuvoitoare, stabilindu-se la Paris.
De fapt de ce se înțelege prin avangardism? El este confundat cu modernismul, care nici el nu este bine definit. Din avangardism s-au desprins următoarele curente- expresionismul, futurismul ( de la future – viitor, in franceză), dadaismul, constructivismul, suprarealismul. Ovidiu Morar, un exeget al avangardismului românesc numește aceste curente – avataruri ale avangardismului. In fond este vorba de un eclectism, iar fiecare din aceste „avataruri” au avut evoluții și aplicații diferite. Expresionismul a avut primii aderenți în Germania, apoi în Franța, Rusia, futurismul s-a născut în Rusia prerevoluționară, chiar Maiakovski a fost unul dintre promotori, despre dadaism am amintit, constructivismul s-a dezvoltat mai mult în arhitectură, în special în stilul sovietic din anii 3o, suprarealismul a cuprins cea mai intinsă arie, având și astăzi adepți. Indiferent de tipul de avangardism, trebuie remarcat că artiștii evrei din diverse țări au avut contribuții importante. In pictură,Chaim Soutine, Marc Chagall, în poezie , majoritatea dadai-știlor, apoi Fundoianu, Luca, Voronca, sunt nume sonore.La aceștia se adaugă creatorii din cinematografie,teatru, balet modern, arhitectură, sculptură, inclusiv teoreticienii din aceste domenii. Ne vom referi aici la poezie și apoi la artele plastice, ca domenii de manifestare ale avangardismului în Israel. Din generația mai tânără amintim pe Amir Or, Nurit Zarhi, Liat Kaplan, Agi Mishol, Ronny Someck, Salman Massalha, Asher Reich, Dan Armon, ș.a. Desigur, acești poeți nu pot fi considerați avangardiști, poate , într-o accepție largă, moștenitori ai diverselor maniere, motive, abordări avangardiste. Poezia modernă nu poate fi ruptă de moștenirea poetică a lumii, inclusiv avangarda. ”Acest poem merge în marș cu durerea, peste magma gânditoare a secolului”, scrie Amir Or, limpede, în manieră expresionistă.„Copilăria mea translucidă ca un vis, vântul deșertului îi ridică marginile rochiei”, versuri ale poetei Nurit Zarhi, de asemenea în expresie post-avangardistă .
.
Deși nu a aparținut culturii israeliene, marea poetesă germană Else Lasker Schueler și-a petrecut ultimii ani de viață în Eretz Israel, unde a murit la 22 ianuarie 1945. A fost o exponentă a expresionismului poetic german. A scris atât poezie , cât și dramaturgie, proză. S-a născut la 11 februarie 1869, la Elberfeld ( azi, Wuppertal), tatăl era bancher, dar fiica a ales un mod de viață mai puțin ordonat, s-a căsătorit cu fratele celebrului campion de șah, Lasker, a avut un copil, a divorțat, s-a recăsătorit, a dus o viață de boem la Berlin, a cunoscut numeroși artiști, poeți, viața ei se aseamănă oarecum cu aceea a Almei Mahler,Frieda Kahlo, era plină de energie și imaginație, o inteligență sclipitoare o făceau să fie în atenția a numeroși admiratori. In 1932 primește premiul Kleist, dar în 1933 se refugiază din fața violențelor antisemite ale naziștilor, la Zurich, apoi, în 1934 vizitează Palestina și în 1937 se stabilește la Ierusalim.A publicat volumele de poezie ”Styx” ( 1902), „Der siebente Tag” ( Ziua a șaptea) în 1905, „Mein Wunder” ( Minunea mea) în 1911,”Gedsammelte Gedichte”( Poeme alese)în 1917, „Mein Blaues Klavier” ( 1943). A scris drama „ Die Wupper”în 1908, pusă în scenă abia în 1919, la Berlin. Dintre poeme, emblematic pentru arta ei poetică este „ Un vechi covor tibetan”, un poem de dragoste, în care geometria țesăturii cuprinde și prinde viață prin sufletele celor doi amanți, autoarea și iubitul ei. Influența avangardistă este vizibilă, la fel ca și în poemele ”Aș părăsi această lume”, „Barbarului”, ”Cunoscându-l pe Tristan”, ș.a. Dar valențele poetice, amplitudinea mesajului depășesc pragul oricărei maniere, Else Lasker Schueler este mai mult decât un autor exspresionist. Un alt poet ajuns în Israel, după o carieră în Europa a fost Sesto Pals , născut la 18 septembrie 1913, la Odesa ( îl chema Semion Șestopal , probabil de la rusescul „șestoi paleț”, adică al șaselea deget , o poreclă). Venit de copil în România, a publicat la revista ”Alge”, în 193o, ca și la „unu”, unde erau Geo Bogza, .Păun, ș.a. Se inspiră din „Cântarea Cântărilor”, în registru avangardist, face referiri la Patriarhul Abraham, la Noe, Apocalipsă, Potop, combate ura dintre oameni, comparându-i cu lupii. A fost coleg de clasă cu Gherasim Luca,amândoi devenind apoi corifei ai avangardismului poetic.( Luca s-a sinucis la Paris). In 1933 este arestat pentru pornografie, dar părinții îl salvează de la o condamnare. Studiază la Politehnică între 1934-1940. In 197o pleacă în Israel, se stabilește la Haifa, dar activitatea literară și-o reia abia în 1982. Moare la 27 octombrie 2002, la vârsta de 89 de ani., practic uitat în România, deși , la editura Vinea i-a apărut în 1998 volumul antologic. „Omul ciudat”, republicat în 2003, la Ed. Paideia. Pe Internet este prezent cu un citat exemplar – „Cam așa se întâmplă/ Când îți cântă greierii în tâmplă”.Despre poet au scris Ov.S.Crohmălniceanu, Michael Finkenthal,ș.a.Inanii regimului comunist , el a refuzat să publice deși era prieten cu Baranga, Bogza, aflați în grațiile conducerii de stat și de partid.A lucrat ca inginer geotehnic la Centrala CFR, a brevetat invenții proprii, apoi a trecut prin primejdia de a fi arestat, soția sa, Valentina fiind condamnată în lotul lui Caraion, la 15 ani închisoare. Puțini știau că poetul Sesto Pals există, scrie, cugetă, umple pagini pe care nu le publică. După moartea sa, s-a scris mai mult despre el , în România și în Israel . Revistele „Apostrof” (Cluj), „Observator cultural” (București), „Izvoare” (Tel Aviv) i-au dedicat pagini cu evocări și poeme. Riri Manor, poetă israeliană a scris în cotidianul „ Ziua”, la un an de la dispariția lui Sesto Pals. Poezia sa, de o mare putere iradiantă, merită o analiză pe care o vom face cu altă ocazie.Deși expresia diferă de cea a lui Bacovia, există o paralelă între cei doi poeți- ”Au murit îngerii trecutului/ au murit demonii viitorului/ și în spațiul vid, suspendat ca o fantomă/ sufletul se rotește în jurul meu/ cu un chip de lună”. Se regăsesc aici și accente din poezia lui Emil Botta.
Liderul sionist A.L.Zissu (1888- 1956) a fost și un scriitor de talent, a lăsat, printre alte creații, o proză stranie, „Spovedania unui candelabru” , tradusă în 1926, în franceză de B.Fundoianu. Sunt destule motive s-o încadrăm în literatura avangardistă. Zissu a murit în Israel, la câteva luni după eliberarea din închisoare, în România.
Poezia israeliană , atât cea de limbă ivrit, cât și cea scrisă în limbile țărilor de proveniență a autorilor, are , desigur, un specific propriu, astfel că indiferent de stil, manieră, tematica le apropie de anumite repere, istoria seculară și recentă,problematica situației din zonă, aspectele sociale, etc. Totuși marii poeți din Israel, de la Zelda la Yehuda Amihai, la Nathan Zach, ș.a. au avut contact cu fenomenul avangardist, chiar dacă nu l-au asimilat. In 199o, la inițiativa lui Amir Or s-a înființat Helicon Society for Advancement of Poetry in Israel, care promovează poezia cu cele mai moderne „arme”.Au fost organizare festivaluri de poezie, s-a editat o publicație, iar printre participanți se numără T.Carmi, Tuvia Rubner, David Avidan, Hayim Gouri, Yoram Brunovski, Dan Daor, ș.a Cursuri, conferințe, decernarea unor premii fac obiectul acestei societăți, iar sponsorul principal este Primăria din Rishon Lezion.
Poetul Radu Cârneci a întocmit, în 1997. o antologie a poeților israelieni de limbă română, sub titlul „Arborele memoriei”, în care a inclus nume de poeți, unii cunoscuți în România – Luiza Carol, FelixCaroly, Sebastian Costin, Andrei Fishof, Solo Har, Solo Juster, Tania Lovinescu ( a revenit în România), Bianca Marcovici, Noemi Pavel, Eran Sela, Vlad Solomon, Elena Esther Tacciu, Liana Maxy, ș.a. Desigur, nici unul dintre acești poeți nu pot nega faptul că expresia lor, concepția artistică nu a preluat ceva și din avangardismul generațiilor trecute.

II
Despre modernismul în arta israeliană a scris, printre alții și Emil Wittner(Ed. Forum – 2003) în cadrul unei lucrări mai extinse – „Un secol de artă modernă”.
Aflăm că există o monografie „O sută de ani de artă în Israel” de Ghideon Ofrat, pe care nu o avem la îndemână, dar Wittner se referă la această carte. Sunt menționați o serie de artiști moderniști. Iosef Zarițki (1891-1985)a venit la Ierusalim în 1923, din Kiev, pictor monumentalist, admirat și de Ben Gurion, influențat direct ( a stat un timp la Paris) de Matisse, Soutine, Braque, Picasso, Juan Gris. Impreună cu Marcel Iancu, Y.Streichman, Jean David ( din România)
Iacov Wechsler, ș.a. au înființat gruparea ”Orizonturi noi”, care a atras și pe poeții Avraham Shlonski, Lea Goldberg, prima asociație de avangardă, din Palestina mandatară.Avigdor Stemațki (19o8- 1989) s-a născut la Odesa, a ajuns cu familia în Palestina, în 1922, studiază cu pictorul Orland și cu arhitectul Iosef Berlin, apoi pleacă pentru un an la Paris, în 193o.Revenit în patrie,se asociază cu artiștii avangardiști, deveniți destul de numeroși ( Avni, Ghiladi, Holzman; Levanon,Zvi Schor, Priver, Felius, Melnikov ). ”Orizonturi noi”, de care am pomenit, promovează în 1948 un abstracționism liric, specific artei israeliene moderne. Reuven Rubin ( 1893-1974) a ajuns în Palestina, în 1922, după ce studiase la Paris, Munchen, In același an, 1922 are o expoziție la New York, care se bucură de succes.Privit cu oarecare reținere de unii confrați, inclusiv de clasicistul Boris Schatz, directorul Muzeului Bezalel, Reuven Rubin a fost prețuit de Haim Bialik,A.Shlonski care i-au sugerat lui Ben Gurion numirea pictorului în funcția de amabasador al nou înființatului Stat Israel , la București. Influențat în egală măsură de avangardismul francez, de arta naivă, de arta populară, inclusiv cea românească, Reuven Rubin, un colorist de mare clasă, cu o marcă de originalitate indiscutabilă, s-a impus în istoria artelor plastice. Marcel Iancu, care a sosit în Palestina în 194o, după ce se făcuse cunoscut ca fondator, cu Tzara ș.a. a mișcării DADA, ca arhitect în București, autorul a mai multor proiecte puse în operă, a devenit o celebritate în Țara Sfântă , în cinstea lui a fost înființat, el fiind în viață ( a trăit între anii 1895-1984), un muzeu la Ein Hod, satul artiștilor, la nord de Tel Aviv, care și astăzi poartă numele de „Janco – DADA”. El a afirmat că a privit mișcarea DADA ca pe un protest impotriva iraționalismului ce a dus la izbucnirea primului război mondial Spre deosebire de Tzara, Iancu a păstrat un bun respect pentru valorile „clasice”, fără a respinge inovațiile în arhitectură și în pictură. A făcut portrete numeroase prietenilor din România, din Franța, pictori, poeți. Primul maestru al lui Iancu a fost Iosif Iser, căruia i-a purtat recunoștință de-a lungul vieții .Iancu a respins suprarealismul , care l-a atras pe Tzara, pictorul- arhitect fiind un „constructivist”. A colaborat la revistele ”Integral”, „Punct” cu Voronca, Maxy, a ilustrat scrieri ale lui Tzara, Zaharia Stancu. Cum am amintit, cu Vinea a editat „Contimporanul”. Vilele de la Șosea, din strada Negustori, bazinul Lido( în desființare), alte construcții poartă semnătura lui Iancu. Sosit în Eretz Israel, Iancu era un necunoscut ( 194o), fiind întrebat doar dacă VanGogh era evreu ori nu( din interviurile sale oferite unor vizitatori din România). Nu ne mai oprim la alți artiști avangardiști, cum spuneam , numeroși în Israel și activi, vom menționa doar „școlile”din care fac parte – „canaaniții”, Tamuz, Danziger, ș.a., apoi„berlinezii”, Lehman , Eisenscher, ș.a., fiecare dintre aceștia purtând repere din țara de origine, apoi existențialistul Avigdor Arikha, pictor de mare succes ( n.1929 , la Rădăuți), care și-a văzut părintele ucis în Transnistria de un ofițer- călău. In kibuțuri s-a născut arta„de stânga”, un realism-socialist sui-generis, dar o parte dintre artiști s-au desprins de modelele sovietice și au revenit la un avangardism de calitate.
Gruparea „ Zece plus” a reprezentat orientarea spre pop-art, inițiată în Israel de Raffi Lavi. Printre școlile mai recente se numără și „Fin de siecle”, o revenire la izvoarele artei israeliene părăsite timp de decenii.
Inainte de a încheia, vom aminti de sinagoga de lângă noul Spital Hadassa, din Ierusalim, ale cărei vitralii au fost executate după proiectul lui Marc Chagall, reprezentând cele 12 triburi ale lui Israel, din antichitate. Artistul este atât de cunoscut și prețuit, încât unii îl consideră ca făcând parte din arta Țării Sfinte.Despre Mane Katz, născut în 1894 la Kremenciuk, în Ucraina, cetățean al Franței, apoi al SUA, decedat la Tel Aviv în 1962 nu vom vorbi aici, deși importanța sa este de netăgăduit, deoarece nu s-a stabilit niciodată în Israel, dar l-a vizitat în cele mai grele momente.La Muzeul de Artă Modernă din Haifa se află o colecție impresionantă , de 1o4 tablouri și șase sculpturi toate reprezentând diverse direcții ale artei moderne și avangardiste, semnate de Mane Katz..

Boris Marian

Faust și Golem

Două mituri fundamentale în interpretarea lui Andre Neher -
Faust și Golemul din Praga

Incepem cu o critică amicală, autorii editati la Hasefer nu sunt prezentați, uneori, nu se știe de ce. Este adevărat că Andre Neher( 1914-1988) a fost o somitate în iudaistică, dar cititorul mai puțin avizat în domeniu nu-l cunoaște. La aceeași aditură au apărut „Cheile identității iudaice” ( traducere și aparat critic de Țicu Goldstein)în 2001, „Exilul cuvântului” ( traducere de Ștefan Iureș), în 2002 și, recent, în 2009, „Faust și Maharalul din Praga”( traducerea tot de Țicu Goldstein). Două cuvinte despre Andre Neher. Născut în Franța, a studiat la Strasbourg, unde a devenit, ulterior profesor universitar. Apoi s-a stabilit, un timp la Ierusalim, cu familia, a publicat numeroase cărți și studii extrem de apreciate în lumea intelectualilor, nu numai evrei. S-a peocupat și de muzică ( de creația lui Schoenberg), de literatura germană ( Goethe, Heine), ș.a. In timpul războiului a trăit pe teritoriul Franței „libere”, a suferit rigorile Vichy-ului, fiind exclus din învățământ. Prima carte care l-a făcut cunoscut a fost „ Amos, contribuții la studiul profetis mului”(1950), au urmat „ Moise și vocația evreiască”, „ Ieremia”, „Istoria biblică a poporului evreu”, ș.a. Opera lui Neher este unul dintre pilonii renașterii iudaismului în Franța, după cel de al doilea război mondial, țară în care anti-dreyfusarzii mai există, negaționiștii mai există, iar pericolul fanatismului islamic abia își conturează umbra amenințătoare.
Autorul cărții la care ne referim afirmă că „ Faust este mitul omului modern, Golemul este mitul omului postmodern”. Cele două mituri sunt gemene , iar preistoria lor cuprinde și o serie de mituri încă din antichitate. Literar ele au apărut în secoluil XVI, mai precis, mitul lui Faust, în 1587, în Volksbuch , apoi în piesa lui Christopher Marlow, un contemporan al lui Shakespeare, The tragic story of Doctor Faustus.In aceiaşi ani a apărut şi legenda Golemului, despre care se spunea că a fost creat de Marele Rabin Loewe, numit şi Maharalul din Praga . Prin Goethe, personajul Faust se clasicizează, iar cele două mituri se reîntâlnesc abia după Holocaust și războiul mondial ( 1939-1945). Anul 1947 este marcat, cum scrie Neher, de două evenimente culturale – apariția romanului lui Thomas Mann„Doktor Faustus”și a„ „Ciberneticii” de Norbert Wiener. S-ar părea că nu este nici o legătură, dar acum se poate spune că descoperirea lui Wiener, cu aplicații în mai toate domeniile activității umane este o reluare a mitului Golemului, proto- robotul atotdistrugător,dar controlabil până la un anumit punct. Remarcabil este faptul că Thomas Mann și Wiener s-au referit în textele lor de autoprezentare, la Holocaust, iar Wiener chiar a semnat o carte „ God and Golem”, amintind și de tragedia prin care au trecut evreii, omenirea. In timp ce faust este asociat cu Diavolul, Golemul are legături cu Divinitatea, datorită rabinului din Praga. Dar mai există o filieră – Prometeu, Iov, Faust, trei personaje damnate, supuse suferinței. Despre Maharalul din Praga a scris și Haim Bloch, specializat în mitologie iudaică, povestiri hasidice,ș.a. Gershom Scholem a negat orice valabilitate a dovezilor despre existența Maharalului din Praga și a creației sale. La intrarea în primăria din Praga se află statuia maiestuoasă a Maharalului, dar unii cred că ea îl reprezintă pe Faust. Este astfel întreținută o confuzie de către cetățenii orașului care i-a dat pe Kafka, Schoenberg, Brod, Rilke.Un alt aspect interesant este interesul lui Goethe pentru Kabala, astfel că în drama sa el introduce și referiri la această tradiție mistică. Se știe că Johannes Faust a existat la începutul secolului XVI, iar rabinul Iehuda Loew ben bezalel la sfărșitul aceluiași secol. I-au despărțit niște ani, dar confuzia persistă. Legendele despre cei doi eroi mitici conțin două aspecte comune – dorința de a trăi „veșnic tânăr” și însoțirea cu un spirit, fie direct, un Mefisto ( la „Faust”), fie un spirit înalt, dar erezia este aproape. Maharalul nu era un Mesia. Neher face o disociere - Maharalul este preocupat de apărarea comunității evreiești din Praga, în timp ce Faust este un individualist, el reprezintă un prototip, dar prin individualizare. Diferența este esențială. Iar Golemul, ieșit de sub control, de shabat, distruge tot ce întâlnește, astfel că rabinul este obligat sa-l omoare. In paralel cu cele două mituri, cuivilizația europeană, a mai cunoscut două perrsonaje legendare și totodată reale, Paracelsus și Nostradamus, unul era savant, alchimist, celălalt a rămas și pentru cei de astăzi ca un clar-văzător, adică un prezicător cu puteri total neobișnuite. –am adăuga aici pe aventurierii Don Juan, Casanova, Cagliostro, dar Neher nu-i pomenește. In schimb sunt evocați împăratul Rudolf II, cunoscut și ca un pasionat alchimist, tendințele mesianice, care au precedat pe falșii Mesia, Sabetay Zvi, Jakob Frank, în următoarele secole, savanții Kepler, David Gans, marele artist plastic Michelangelo. In secolul XX, teoria relativității, dezvoltarea automaticii, electronicii, ciberneticii, apariția muzicii dodecafonice a lui Arnold Schoenberg se află în prelungirea celor două mituri fundamentale ale mijlocului mileniului II. Cartea lui Andre Neher este pasionantă, autorul, desi are pregătire rabinică, fiind un purtător al tradiției, se dovedește un spirit modern și enciclopedic, un om lipsit de prejudecăți și complexe, scrierile sale pastrându-și prospețimea și atractivitatea la peste două decenii de la plecarea la cele sfinte și drepte a autorului. Să ne bucurăm de lectura acestei minunate cărți.

Boris Marian

Evreul ca scriitor in Diaspora

Evreul ca scriitor în Diaspora
Un comentariu al colegului meu de la VIATA NOASTRA, Paul Schveiger, pe care îl citesc cu interes, m-a provocat la câteva reflecții pe care doresc să le împărtășesc. Este vorba de o anchetă a revistei CULTURA din București, „Scriitor evreu &român”, inițiată de tinerii critici literari Daniel Cristea Enache și Mihai Iovănel, răspunsurile fiind publicate în 2 aprilie 2009. Spre informarea cititorilor menționăm numele participanților – Leon Volovici, Mirel Brateș,ambii din Israel, B.Elvin, Radu Cosașu și subsemnatul , din România. Nici mie nu-mi place să se vorbească de dubii, de dublă identitate, complexe, etc. Am declarat răspicat că mă consider scriitor român, de etnie evreiască. Nu cred că a te considera scriitor român, când scrii în limba română, înseamnă asimilare , părăsirea unei identități. Zigu Ornea a formulat la fel de clar propria sa identitate – „eu sunt un evreu din Frumușica, de limbă română, patria mea este limba română”. In Diaspora orice evreu care alege drumul spre literatură trebuie să aleagă o direcție – Sebastian se considera„un evreu de la Dunăre”. Faptul că Nae Ionescu i-a călcat în picioare identitatea evreiască nu ne conduce la concluzia că identitatea de scriitor român nu se potrivește unui evreu. Dar, indiferent unde locuiește, un scriitor se definește prin limba în care se exprimă și prin problematica/ tematica exprimată, în special în cazul prozatorilor, dramaturgilor, mai puțin, cred, în cazul poeților. Canetti a fost un scriitor german de etnie evreiască, la fel Celan, Bellow a fost un scriitor american, Singer a fost un scriitor de limbă idiș, Peltz la noi a fost un scriitor evreo-român, limba fiind românească, dar problematica evreiască, Ronetti-Roman cu drama „Manasse” a fost un scriitor român, deși chestiunea pusă în scenă este asimilismul, nu există scriitori români de altă limbă decât română. Scriitorii din Israel, de limbă română sunt scriitori români de etnie evreiască, de cetățenie israeliană. Cetățenia chiar nu are nici o importanță. Pasternak a fost un mare poet rus, la fel și Mandelștam. ACEASTA ESTE SOARTA SCRIITORILOR DE ETNIE EVREIASCĂ din Diaspora. Heine a fost un clasic german, a fost și convertit. Tudor Vianu, din părinți evrei, convertiți a fost un om de cultură al literaturii române, dar nu din cauza convertirii, doar pentru că a scris în română, despre scriitori români. Tema propusă de criticii Enache și Iovănel este incitantă, regret că au fost solicitați ori au răspuns doar câțiva scriitori, aș propune oricărei reviste să reia dezbaterea, aici fiind vorba nu numai de evrei, ci de o problemă existențială - importanța limbii în care te exprimi pentru formarea ta ca intelectual. Etnocentrismul și asimilismul nu intră în această discuție, ele doar pot să bruieze ceva foarte important – este literatura o cale de armonizare interetnică? Dacă răspunsul este pozitiv, atunci eu mă consider în continuare scriitor român de etnie evreiască, dacă răspunsul este negativ, pot spune că am trăit și am scris degeaba. Discuția merită continuată.

Boris Marian

Nina Cassian pg.1Portretul unei artiste adevărate - Nina Cassian

Portretul unei artiste adevărate - Nina Cassian

„Chiar de voi fi îngropată/ într-o străină țărână/ tot învia-voi odată/ în limba română”, își prescrie Nina Cassian epitaful, după ani de exil in SUA. Plecată din țară pe mai mulți ani, la început reținută de sentimentul nesiguranței față de soarta ei într-o țară controlată de Secu, apoi de reacțiile negative ale parveniților de după 1989, ea își trăiește veacul pe malul Oceanului Atlantic, venind o data la un an, doi, trei în patria –mumă. Jurnalul ei, publicat în două volume, a trezit reacții negative atât din partea unor foști așa ziși prieteni, dar și al unor necunoscători, care continuă să o acuze de a fi fost o „proletcultistă” fanatică. Nu a fost nici una, nici alta. A recunoscut că a crezut cu toată puterea sufletului în ideile dreptății sociale sub haina marxistă, iar Nina Cassian are suflet, a iubit idei și oameni de valoare. Dar cu prostia, brutalitatea , dictatura nu poți fi aliat. Ea s-a dezis, spre deosebire de unii profitori de azi care nici usturoi n-au mâncat,nici gura nu le miroase. Nina Cassian este o artistă, a iubit arta cuvântului, muzica, arta în genere, iar Ion Barbu și-a exprimat admirația scriind „nespus de alba Nina”. Are un profil cabalin, pe care și-l cunoaște, dar să ne amintim că Țvetaeva, admirându-l pe Pasternak, cu care coresponda, îi spunea același lucru. Profilul cabalin poate da și un aer de noblețe. Pe vremea când mai locuia în România, Nina Cassian scria – „ Unul surd îmi zice/ Fă versul să strige/ Șchiopul spune – Barde/ du-mă mai departe/ Mutul calea-mi ține/ zi și pentru mine/ Un netot și-un bleg – Fă-mă să-nțeleg/ ... Si mă ceartă-așa/ ca pe-o slugă rea/ Toată viața mea/ Toată viața mea”.
Nina Cassian s-a născut la 27 noiembrie 1924, dar prea puțini s-au grăbit să o felicite la împlinirea a opt decenii de viață. La naștere se numea Renee- Annie, era din Galați, fiică a traducătorului si omului de cultură, Iosif Cassian- Mătăsaru ( l-am cunoscut la Editura pentru Limbi Străine, prin anii 5o). Tudor Arghezi a citit versuri ale tinerei poete, în 194o și a declarat că este un „talent incontestabil”.

Nina Casian - pg.2,3,4


Pictorii Maxy, Loewendal, actrița Beate Fredanov, regizorul Al.Finți, muzicienii Fuchs, Jelescu, Jora, Silvestri, ș.a. i-au fost mentori. A fost căsătorită cu scriitorul de SF, Vladimir Colin, apoi cu Al.I.Stefănescu, marea ei dragoste, acum este în SUA, se pare cu al treilea soț. Iși face debutul in volum cu „ La scara 1/1” ( 1947), critica nouă, de partid comunist, o primește cu răceală și acuzații de tip – spirit mic-burghez, etc. Nina Cassian face concesii, scrie poezie pe mai multe registre, proletcultiste, imagistice, pentru copii, pentru „muncitori”, valoarea celor scrise fiind uneori minoră, apoi, în anii 60, revine, iasr ulterior se afirmă ca o poetă importantă a ultimelor decenii. Criticul Alex. Ștefănescu foarte exigent cu unii autori , o numește „ cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în litertura română”. Lăsând deoparte grosolănia cu „femeia urâtă” ( noi considerăm că ele nu există, există femei atrăgătoare și neatrăgătoare, din cauza caracterului), aprecierea este corectă, din partea unui critic literar cu experiență. Poezia Ninei Cassian nu se poate caracteriza în două-trei fraze, ea este genul ludic, dar și nostalgic, filosofic, dar și , aparent calamburesc, a făcut experiențe lingvistice încercând să concureze moștenirea avangardiștilor, parte care, personal, nu o agreez, pentru că nu o reprezintă cum ar trebui, credem. Dar tristețea nu este ocolită, ea scrie - „ Dar nu mă vindec de rana de secol, de rana de lume/ de-aceste fragile stihuri/ Antume? Postume?”.Creația literară a Ninei Cassian este cuprinsă în numeroase volume, nu le vom înșira, din 1947. aproape anual , pană în 1984, apoi o pauză, spre a reveni după 1989, până astăzi, scriind atât în română, cât și în engleză. Talentul pentru limbi străine, moștenit de la tatăl ei, dar și de la generațiile de cărturari evrei, i-a permis să citească și să realizeze traduceri valoroase din Guillevic, Celan, Shakespeare, Brecht, Moliere, Chr.Morgenstern, Ritsos, Margarita Aligher, Kornei Ciuikovski. Maiakovski, Esenin, ș.a. Din 1985 se stabilește în SUA, de unde află că prietenul ei, ing.Gh.Ursu a fost arestat, apoi ucis în bătaie , la sediul Securității din Calea Rahovei ( București).A mai scris și proză, literatură pentru copii, iar cărțile ei au fost traduse franceză, maghiară, engleză ( două antologii, alte cărți), a acordat numeroase interviuri în țară și în străinătate ( din păcate, patria ei, acum, este SUA și nu țara de origine, din motivele arătate mai înainte). A fost publicată și în Israel, în presa de limbă română. Sensibilitatea poetei este de cea mai pură esență, să recitim ce a scris cu puțini ani în urmă – „ N-a fost/ Si așa am purtat fără rost veșmintele scăpărătoare/ Te-am așteptat până în zori, noaptea toată/ Și când a fost zi într-adevăr/ Și așa avea să rămână/ Mi-am scos cu o mână bătrână/ Floarea din păr”. Aceasta este adevărata Nina Cassian și nu aceea pe care încearcă să o caricaturizeze denigratorii, iar o poetă, probabil, într-un acces de fundamentalism anticomunist, Florica Mitroi, voia chiar s-o execute fizic.
”Memoria ca zestre” , jurnalul în două volume, publicat la Editura Institului Cultural Român, în 2003-2004 nu a scăpat de comentarii răutăcioase, dar sinceritatea autoarei este deasupra meschinăriilor zilei, a bârfei neputincioșilor. Marin Preda și alții apar cum îi poate vedea o femeie inteligentă, iubitoare de viață și, suntem convinși, de adevăr, cu toate riscurile.
Ca poetă, Nina Cassian depășeșete prin expresivitate și conținut emoțional destui poeți cu pretenții de notorietate – „ Cerul mă salvează de la înec / cu sărutul lui „bouche a bouche”/ mă face să uit lipsa de aer/ din țara natală și mortală” ...„parcă aș fi condamnată la poezie/ ca la muncă silnică/ nu-mi îngădui ceasul de iarbă”... „ țipete aș fi scos/ extatice/ dac-aș fi privit cu tine, prin tine”. In anul 2007 a apărut la editura Vinea, volumul Ninei Cassian „ Avangarda nu moare și nici nu se predă” ( antologie 1947-2007), cu un studiu însoțitor de Șerban Foarță, unul din poeții de vârf ai generațiilor postbelice. Este o afiliere post-festum a poetei la tradiția aproape uitată a avangardei, dar și o revizuire a propriului traseu. Cartea merită o prezentare separată. Noi vom reveni la un poem memorabil, scris în ultimii ani, citabil în întregime – Nemeritata vacanță –„ Totuși am visat/ dar n-am așteptat/să se mai întâmple/ marea lângă tâmple/vânt pe coapsa goală/și versul pe coală/și să se petreacă/ mi zice povestea/ faptele acestea/ pe o coastă greacă/ Cine-ar fi crezut/ o, zei și zeițe/ că dintre pestrițe/ cioburi din trecut/ o să se aleagă/ amfora întreagă?/ Poate mi se pare/ ori mi se năzare/că e chiar aceea, stihia –egeea/ poate nu sunt eu/ odrasla de zeu/ ci-i un autor/ foarte vechi și mort/ veșnic debitor/ insulei de Nord/ unde-ntâmplător/ soarta mi-e expert”.


Boris Marian

Kerry Kennedy

O carte și o autoare de înaltă ținută morală--
Kerry Kennedy

Carmen Firan, poetă, om de cultură , în sens larg, ne dăruiește o carte rarissimă pentru cititorul de azi – „Spune adevărul puterii” de Kerry Kennedy ( Ed. Curtea Veche- 2009). Din păcate nu ne spune cine este autoarea, astfel că recurgem la Internet. Este vorba de a șaptea urmașă, din unsprezece copii ai senatorului Robert Kennedy, s-a născut la 8 septembrie 1959, este jurist, jurnalist, activează în domeniul apărării drepturilor omului. Cartea este o suită de interviuri luate din toată lumea. Incepe cu Mozambic, unde „familia băiatului ( n.n. un mozambican)a fost împușcată și tăiată în bucăți față de el. Mi-a împărtășit cele mai grele momente din copilăria lui”. Rîzboiul din mozambic 9 1985-1992) a lăsat circa 200.000 de orfani, a dezrădăcinat alți 25o.ooo. Trecem în Ghana – „eram copil, aveam șapte ani când părinții m-au luat de acasă și m-au dus la un locaș sfânt, unde serveam drept sclav sexual unui preot fetișizat”. Mai departe , „pe întreg teritoriul Americii Latine, copiii fără adăpost sunt bătuți, torturați, violați și uciși aproape fără teamă de pedeapsă”. In Iordania, femeile violate sau bănuite de adulter sunt ucise pentru a fi salvată onoarea familiei. Actualul Dalai Lama , unul dintre marii umasniști ai contemporaneității a fost impresionat după vizitarea lagărului de la Auschwitz.El luptă pentru respectarea libertăților și drepturile tibetanilor. Urmează interviuri cu diferiți militanți pentru drepturile omului, pentru apărarea mediului, dezarmare, împotriva sărăciei, a torturii, din numeroase țări ale lumii.
Este vorba de Guatemala, Bangladesh, Kenya, Costa Rica, Egipt, Africa de Sud, Turcia, Birmania, Argentina, Columbia, Irlanda de Nord, Vietnam, Serbia, Togo, Liberia, Chile, Timorul de Est, Cambodja, Sudan, Peru, Mexic, R.D.Congo , ș.a.„Să nu ne temem de oameni să le spunem ce anume au făcut rău”, declară Desmond Tutu, arhiepiscop din Africa de Sud, laureat al Premiului Nobel pe anul 1984. El a afirmat că un Proces ca la Nurnberg nu a fost posibil în țara sa, dar crimele trebuiau pedepsite pentru înlăturarea neîncrederii dintre albi și negri. O jurnalistă din Belarus relatează despre ilegațitățile produse de regimul actual, un veteran din Vietnam cere interzicerea folosirii minelor în războaie, el însuți fiind mutilat de o mină, un palestinian din Gaza, cu vederi moderate cere ca populația să poată să se exprime liber, fără implicarea în actele teroriste, Elie Wiesel, prezent în carte, își dorește ca „ trecutul său să nu poată deveni niciodată viitorul urmașilor săi”. Deși pare o carte documentară, ea se citește pe nerăsuflate, într-atât este de actuală și scrisă cu profesionalism, bună credință.

Boris Marian

Ițic Manger

Baladistul literaturii idiș - Ițic Manger
4o de ani de la încetarea din viață

La 2o februarie 1969, într-un sanatoriu din Tel Aviv , marele pot de limbă idiș, Ițic Manger se despărțea de această lume „cenușie” spre a se muta în lumea veșnic-albastră, cum o vedea el într-una din celebrele sale balade. Pe piatra tombală din cimitirul aflat între Givataim și Tel Aviv scrie – „ Ostenit ca o tristă privighetoare/Aflat întâia oară în propriul pat/ Calfa de croitor hoinar și poet/Cel pe veci anunțatul izvor de cântec”. Creația lui Manger este pătrunsă de istoria apropiată a evreimii abia ieșită din ghetou, este vorba de evreii din estul Europei, desigur. „Balada evreului care merge la târg”, tradusă cândva de Liviu Deleanu este exemplară, în acest sens. Evreul merge vesel cu căruţa să cumpere straie şi provizii pentru nunta fiicei, abia ieșită din copilărie. Fata, desigur, nu vrea, iar strigoii îi ațin calea evreului în pădurea prin care aleargă teleguța. Prejudecăți, mister, legendă, atmosferă de secol XVIII sau chiar XIX.
Ițic Manger s-a născut la Cernăuți, în ziua de 3o mai 19o1, tatăl său, Hilel Manger fiind un croitor priceput, dar sărac sub aspect material, bogat în înțelepciune, snoave, povești.In preajma războiului, familia se mută la Iași. Aici se formează viitorul scriitor, cultura sa având surse diverse, tradiția iudaică, multiculturalismul orașului, literatura germană asimilată cu ușurință ( datorită și cernăuțenilor veniți la Iași), folclorul românesc, literatura cultă, română, ș.a. Debutul și-l face în 1921, la revista „ Cultur”, fondată de Eliezer Steinbarg, în limba idiș. Poemul se numea „ Portret de fată” , cităm un fragment, în traducerea lui Iosif Andronic—„Asfințit în gri/ ochi negri – doi/Păienjenesc albastre flăcări/ Plutesc prin asfințire/ Rochia neagră, tristă se alipește spre adierea noptatică”. Ce putem spune? In oricare limbă de circulație europeană aceste versuri l-ar fi făcut cunoscut și apreciat,Manger a avut un itinerar mai puțin pus sub reflectoarele atenției criticilor literari. Dar în 1922, însuși autorul își anunță într-un poem, gen de autoportret, viitorul de poet cu nume cunoscut. Cititorii evrei din Bucovina, Basarabia devin intiresați de literatura tânărului aspirant la gloria literară. Debutează, în volum, cu „Ștern oifn dah” ( Stele pe acoperiș) în 1929, la editura „Șalom Alehem” din București. Urmează „ Lantern in vint” ( Varșovia – 1933), „ Cântece din Pentateuh” ( 1935), „ Meghile. Lider„ ( 1936), „ Felker singen” ( 1936), „ velvl Zbarjer scrie o scrisoare frumoasei sale Malkale” ( 1937), toate la Varșovia(ultima, tradusă în română, de Iosif Andronic și Paul Drumaru, la Ed.Kriterion, în 1992)., alte volume de versuri, dar și proză umoristică, „Cartea Raiului”, apărută și în limba română în traducerea neobositului Iosif H.Andronic, carte premiată de Uniunea Scriitorior din România, în 1978. In 1942 i se publică un volum la Londra, unde se refugiase în timpul războiului. În 1976, apare postum antologia de lirică „ Cântece și balade” la Tel Aviv și New York. A mai apărut un volum, mai complet, editat de Dov Sadan, la ierusalim, iar portretul făcut de Arthur Kolnik a devenit o „efigie” pentru edițiile ulterioare.In 1983, în traducerea Ninei Cassian și a lui Israil Bercovici, apare traducerea antologiei „ Balada evreului care a ajuns de la cenușiu la albastru” ( Ed. Kriterion).Pentru cine nu a citit nimic din creația lui Manger, îi recomandăm, ca o inițiere lectura poemului „ Stă în cale un copac”. Mie mi-au venit lacrimile.

Boris Marian