Călăuza rătăciților

Ce înțelegem din „ Călăuza rătăciților”?

Fără pretenția de a spune ceva nou, după Maimonide și după numeroșii săi comentatori, vom încerca să spunem ce am înțeles noi, adică autorul și unii care sunt pe același palier de înțelegere, azi, în secolul XXI, anul 2009.De ce rătăciți? Maimonide spune – omul religios care ia cunoștință de filosofie, deci de o știință a cunoașterii, care este un iubitor al înțelepciunii, al rațiunii se găsește descumpănit în fața textului canonic, în fața Legii din Cartea Sfântă. De asemenea, cine a citit cu atenție Biblia ebraică va găsi pasaje obscure, alegorii la care recurg profeții , care pentru un învățat pot trezi „o anume tulburare”, cum scrie Maimonide în prefață. Primul sfat pe care îl dă celor tineri , mai puțin inițiați este să nu înceapă studiul cu metafizica. Apoi, cu un curaj care putea să-l coste o acuzație de erezie, Maimonide vorbește de antropomorfismul lui Dumnezeu, de atributele sale care îl apropie de înțelesul omenesc al Ființei. Dumnezeu vorbește omului, reacționează ca un om, se scrie în Biblie, ”Mâna lui Dumnezeu”, adică se adeverește ce scrie în geneză – Dumnezeu a făcut om după chipul și asemănarea Sa. Avea Dumnezeu un chip? Nu găsim un răspuns, doar o presupunere. Dar existența, unicitatea, veșnicia lui Dumnezeu este indubitabilă, Dumnezeu este comparat cu un rege într-o cetate, în care nimeni nu face nimic fără voia și știrea Sa. Pe de altă parte, atributele negative ale Dumnzeirii atestează și ele existența divină . Dumnezeu nu este impresionat de cele ce se petrec pe pământ, nu are cele cinci simțuri, nu are trup, etc. Am putea spune că monoteismul iudaic este cel mai consecvent.Referitor la Numele lui Dumnezeu, Maimonide consideră că este necesar și fără atribute. Numele, prin el însuși Îl reprezintă pe Dumnezeu. Universul este unic, nu există vid. Această afirmație corespunde și vederilor științei actuale. Eterul universal este astăzi explicat prin continuul materie-energie. Desigur, chestiunea sfereleor, a sufletului sferelor, a înțelegerii divine sunt , astăzi , privite su totul altfel, dar Cabala a păstrat această noțiune fundamentală de „sferă”. Se știe că singurul corp solid perfect este sfera, iar înțelesul ei metafizic se regăsește în mod diferit în diverse ramuri ale cunoașterii și gândirii omenești. Veșnicia și Creația sunt și ele noțiuni discutabile, asupra veșniciei s-a căzut la un acord, iar Big-Bang-ul, primul impuls este în mod limpede o noțiune relativă, nimic nu a fost înaintea nimicului, Big-Bangul fiind un fenomen din Universul accesibil nouă. Aristotel nu a dovedit veșnicia lumii, afirmă maimonide. Tot Maimonide nu acceptă inexistența Creației, ca un act inițial în evoluția lumii. Este normal, sub aspect teologic. Dar, spune el,„sfârșitul Lumii nu a fost demonstrat”, deci el nu acceptă Apocalipsa. Altă temă este locul omului în Univers și apariția Răului.„Nimic rău nu vine din cer”. Omul crede că Universul este făcut pentru el, dar realitatea este exact opusă acestei înțelegeri – omul este pentru Univers. Primul rău se naște din materialitatea și, implicit, efemeritatea omului, de care el este conștient.Al doilea rău este provocat de oamenii înșiși prin împilare, asuprire. Adică , viața socială, Al treilea tip de rău este cel provocat de viciile omenești, lăcomia, nestăpânirea, nerăbdarea, beția, preacurvia, lenea, etc.„ Nenorocirea nu se naște din țărână”, spune Biblia.Este capitolul care s-ar integra în Etica, reluată peste secole de Spinoza.Ce se poate spune despre Providență? Ea nu există? Ea există?Ea există, dar este influențată de voința omului? Accepție iudaică este următoarea – respectând Legea, omul își poate asigura viitorul. Un exemplu în acest sens este Cartea lui Iov, unde puterea credinței îi redă lui Iov fericirea pierdută. Desigur, ca oameni moderni întrebăm – dar cu ce preț? Următorul subiect abordat este – profeția, cu primă referire la Moise. Aici se vorbește despre „intelectul activ”, iar afirmarea acestuia se exprimă prin existența a patru ipostaze – savantul, legislatorul, falsul profet și profetul ( cel adevărat). Oricare om are în modul său de a gândi un grad de cutezanță. Viziunea profetică, limbajul adecvat sunt elementele prin care mesajul divin ajunge la cel ales a fi profet ( evident, nu oricare om). Insăși profeția are unsprezece trepte de realizare. Nu le vom enumera, ele necesită atenție și meditație pentru a le înțelege. Ultimele două capitole se referă la Lege, care este bazată pe înțelepciune ( departe de spusa Sf. Augustin, „credo quia absurdum est”) și la Cultul Suprem ( cunoașterea lui Dumnezeu, imitarea lui Dumnezeu) . Este interesantă parabola cu oamenii care intră într-un palat imperial, unii nu găsesc intrarea, alții pătrund , dar nu ajung la împărat, alții se îndreaptă spre sala unde tronează împăratul și numai foarte puțini ajung să-l cunoască. ”Călăuza rătăciților” este o carte scrisă nu numai cu o fervoare sinceră, fără bigotism, dar și o creație literară, ca și o sursă de meditație pentru un om cu destule cunoștințe în domeniul științelor naturii, care nu se așează pe poziții dogmatic – ateiste, este un apel la rațiune, deși, uneori, ai senzația că misticismul, care a născut Cabala , nu este respins. De fapt, orice creație umană cere imaginație, iar imaginația este și ea o poartă spre cunoaștere, fie metafizică. Realismul fără imaginativ este o natură moartă. Nu s-a exagerat când s-a spus că de la Moșe la Moșe nu a exostat un alt Moșe, adică de la Profetul Moise la Moise Maimonide nici un învățat nu s-a ridicat la puterea lor de convingere.

Boris Marian

O scurtă istorie a evreilor în lume

O scurtă istorie a evreilor în lume, până la Holocaust

Privim pictura murală a lui Michelangelo, reprezentându-l pe Profetul ieremia (Irmiahu) și simțim un respect, personajul impune prin înțelepciunea, tristețea, demnitatea pe care le degajă. In anul 1895, orientalistul Hugo Winkler a descoperit pe unele plăci de lut dezgropate de arheologi, o corespondență din vremea faraonilor Amenophis III și IV( sec. XV-XIV î.e.a., undeva la 300 de km. sud de Cairo, lângă locul numit Tel Amarna ( Tel înseamnă deal în limbile semite, iar coincidența a făcut ca în al doilea război mondial, acolo să se desfășoare și o importantă operațiune militară). In această corespondență se vorbește și de un trib Sa-Gaz, pe care Winkler l-a identificat cu Chabiru, denumirea vechilor evrei, numiți uneori și Ibrim sau Ivrim. De unde Sa- Gaz aveau ceva comun cu vechii evrei, numai cercetătorii acelor documente pot spune, probabil, prin corelarea cu alte date. Văile Nilului, Tigrului și Eufratului au oferit arheologilor numeroase dovezi ale trecerii triburilor Chabiru prin acele locuri. Se crede că un trib pornit din orașul Ur și ajuns în Canaan, nu înainte de a face un ocol în Egipt, era condus de un conducător al beduinilor, Abram, numit apoi Abraham („tatăl popoarelor” ). Apoi a apărut un alt conducător Iaacov ( conform Bibliei, el ar fi fost fiul lui Isaac, nepot al lui Abraham, dar istoricii nu au dovezi în acest sens), apoi apere Iosif, care a adus pe evrei în Egipt. Din sclavia egipteană i-a scos Moise ( Moses, Moshe).Toate aceste evenimente au avut loc, aproximativ în șase secole, adică între 2000-1400 î.e.a., In egipterana veche „mesu” înseamnă copil, ceea ce explică terminația„ mes” în numele unor faraoni. Moise, educat ca un prinț egiptean , are totuți , la un moment dat, revelația apartenenței la evreitate, el ia apărarea unui conațional care era bătut de un supraveghetaor egiptean, apoi devine conducător al evreilor, Dumnezeu i se arată și îi vorbește dintr-un arbust în flăcări, care nu mistuiau trunchiul, era un foc divin. Are loc ieșirea din Egipt, după ce faraonul este convins prin pedepsele pe care tot Dumnezeu le abate asupra țării care îi ținea în sclavie pe evrei. Acesta este momentul devenirii poporului evreu ca popor liber, iar sărbătoarea Pesahului este cea mai importantă sărbătoarea a evreilor.Paștele creștin, care semnifică Învierea Mântuitorului coincide aproximativ cu Pesahul evreiesc. Aducându-i pe evrei la marginile viitoarei patrii, Dumnezeu l-a sărutat pe Moise și i-a luat sufletul cu El, în Împărăția Sa. Unii fixează acest moment cam la anul 1220 î.e.a. O țară puțin cunoscută, populații diverse, pământ roditor( clima era altfel față de cea de astăzi),iar evreii erau împărțiți pe 12 triburi, prin cei 12 fii ai lui Iaacov. Gideon este ales rege, un mic rege-șef de beduini. Fiul său, Abimeleh își ucide frații, în număr de 7o spre a ajunge rege, dar este ucis și el de una dintre femeile căreia i se ucisese fiul. Regalitatea, care la popoarele vecine era o instituție cu rol stabilizator, la evrei nu era considerată încă o necesitate. Un om de mare autoritate morală și religioasă, Samuel, după ce își învinse îndoielile s-a hotărât să-l numească pe luptătorul Saul , rege, acesta domnind între 1030-1011 î.e.a. După ce și-l ia ca favorit pe păstorul David, Saul intră în conflict cu acesta, pierde domnia, și pe tronul noului stat vine una din marile personalități, creatorul unui stat puternic, centralizat. David a domnit între 1011-972 î.e.a., la tron urmându-i Solomon cel înțelept, constructorul de palate, al Templului, simbolul și mândria poporului evreu. Dacvă David a rămas în legendă prin victoria asupra lui Goliath, o victorie simbolică a unui popor mic împotriva unor mase care îl depășeau ca număr, Solomon a fost exemplul cârmuitorul pașnic și bun organizator. De la David ne-au rămas Psalmii, expresie a credinței evreilor, de la Solomon Ecleziastul și Cântarea Cântărilor. Mama lui Solomon a fost frumoasa Betsabeea, fosta soşie a hititului Urie, iubita lui Solomon a fost Sulamith.Cântarea Cântărilor este interpretată de teologii creştini ca un imn închinat Bisericii.Solomon a domnit între anii 972-933 î.e.a.El a creat un stat bazat pe autocrație și pe o politică de impozitare masivă,necesară numeroaselor construcții, ca și apărării.La moartea lui Solomon, Jerobeam preia conducerea unui stat desprins din marele regat, numit tot Israel, dar aflat în relații strânse cu Egiptul, căruia îi recunoaște și zeitățile, ceea ce constituia o încălcare a tradiției monoteiste. In paralel se formează un stat nou, Iudeea,care, în ciuda slăbiciunii sale aparente, va rezista cu două secoile mai mult decât Israel. Anul 722 î.e.a. înseamnă dispariția regatului Israel, Iudeea nefăcând nimic pentru a-l sprijini.In anii de existență a regatului Israel, se remarcă episodul asasinării regelui Ahab și a reginei Isebel, care impuseseră credința în Baal, zeu de origine feniciană. In aceeași perioadă a trăit și profetul Eliahu ( Ilie), care va inspira multe texte, cântece, fiind preluat și de tradiția creștină. Regele asirian Sargon exilează aproape întreaga populație a Israelului, zece triburi dispar, astfel că numai Iudeea , cu cele două triburi va continua să existe ca stat, fiind distrusă în anul 587 î.e.a., de babilonienii lui Nabucodonosor. Acest an marchează Prima Diasporă șoi Prima Distrugere a Templului din Ierusalim. Prima jumătate a mileniului I. î.e.a. este extrem de interesantă atât ca viață politică ,cât și cultuală, Apar profeții, exctaticii ( Neviim), clarvăzătorii, personalități ca Eliahu, Amos, Iesaia, Ieremia, ultimul fiind și presupusul autor al Psalmului 137 – „ La malurile Babilonului am șezut și am plâns,gândindu-ne la tine, Ierusalim”. Se formează o conștiință națională, mai puternică decât ambițiile și lăcomia monarhilor. Iudaismul se spiritualizează, își asigură un viitor pe care statalitatea nu a știut să-l creeze. In anul 538, regele persan Cyrus permite evreilor să revină din Babilon la Ierusalim, considerând că reconstrucția orașului este în favoarea marelui său imperiu. In secolul III î.e..a. Alexandru cel Mare schimbă fața întregului Orient, iar după moartea lui intervin , ca de obicei dezbinările, excesele potentaților locali. In anul 167 î.e.a. preotul Matatias ( Matitiahu) se ridică, împreună cu fiii săi împotriva dominației elino-siriene, care nu le respecta tradiția religioasă. Astfel a apărut dinastia Hasmoneică, iar conducătorii răscoalei au fost numiți Macabei ( de la cuvântul „ciocan” ) . Iuda ( Iehuda) Macabeul a reinstaurat obiceiurile religiei monoteiste a evreilor, a eliminat influențele păgâne, a creat condițiile unei revigorări a vieții politice și religioase a evreilor din Țara Sfântă. In urma unor lupte interne, în anul 37 î.e.a, pe tronul din Ierusalim s-a instalat edumeul Herodes( Irod) numit cel Mare, pentru îndelungata sa domnie, ca și pentru preocuparea pentru fast și construcții. Elenismul și iudaismul au coexistat, prin influențe reciproce și prin respingere, în privința esențelor. Alexandria a devenit un oraș al învățaților, acolo a locuit și a scris Philon, marele filosof al începutului erei moderne ( n.20-?), iar Josephus Flavius, care din fost conducător militar al evreilor a devenit un important istoric, i-a fost contemporan ( 37-110). Anul 7o e.a. este comemorat ca an al distrugerii Celui de al Doilea Templu ( început după revenirea din Babilon, refăcut de Hasmonei și apoi de Irod) și al începerii celei de a doua Diaspore, care se va încheia abia în anul 1948, când s-a declarat Independența Statului Israel. Diaspora de azi coexistă cu prezența pe harta lumii a Statului, în granițe incomparabil reduse față de regatul lui David și Solomon ( acela cuprindea , pe lângă teritoriul actual, Siria, părți din Liban, Iordania, Irak) . In societatea evreilor din timpul ocupației romane, care a înlocuit toate cuceririle lui Alexandru Macedon, existau secte ale fariseilor ( învățați ortodocși) saduceilor ( elita nobiliară, înclinată spre elenism) zeloților ( cei răzvrătiți împotriva oricărei ocupații), ca și o sectp mai puțin cunoscută, a esenienilor ( învățați asceți), din care s-a născut creștinismul. Isus din Nazareth a fost, se pare, un adept al esenienilor, iar după sacrificarea sa, evreul Saul, devenit Paul (Pavel) a recunoscut în Isus pe Mesia ,Mântuitorul și a propovăduit noua credință într-o largă zonă a imperiului roman. Evreii și-au păstrat religia națională , monoteistă, au respins credința în Isus, Treime, etc. , iar creștinismul a devenit o religie transnațională, care apoi s-a bifurcat în catolicism ( mai mult îm Vest) și ortodoxie ( pravoslavnici) în Est. Ulștima încecare de refacere a statului evreu a fost la anii 132-135, când Bar Kochba ( Fiul Stelelor), susținut de Rabi Akiva au pornit o răscoală antiromană înecată în sânge. Se spune cpă evreii au pierdut puterea statală, dar au câștigat în spirit, pentru că secolele I-V au însemnat scrierea celei de a doua Cărți însemnate pentru iudaism, după Tanah ( Biblia ebraică), anume Talmudul ăîn forma sa din ierusalim și cea din babilon, cele două centre cultuale ale evreilor. In schim creștinismul, din religia unor persecutați a ajuns religia de stat pentru aproape toate statele europene, Biserica devenind ea persecutoarea sectanților, „ereticilor” și, evident, a evreilor, care dăruiseră monoteismul și Vechiul Testament.

Un loc special îl ocupă în istoria poporului evreu sefarzii, adică evreii stabiliți la începutul ocupării Peninsulei Iberice de către romani. Evreii au venit în această peninsulă înainte de cea de a doua Diasporă, deci înainte de anul 7o e.a., fapt dovedit de arheologi. Ulterior numărul lor a crescut, a urmat ocupația vizigotă care nu i-a favorizat, în special după creștinarea cuceritorilor, iar în anul 711 e.a. arabii pun stăpânire pe o parte a Spaniei, cuceririle lor în zonă durând câteva secole, până la refacerea regatelor creștine. Relațiile evreo-arabe au fost incomparabil mai rodnice și mai apropiate decât cele evreo-creștine, arabii fiind mai toleranți sub aspect religios, iar cultura lor, parțial preluată de la elinismul antic era superioară cuceritorilor creștini, veniși din diverse zone ale Europei. Unul dintre înțelepții evrei care au contribuit la convertirea khazarilor de pe Volga la iudaism a fost Chasdai ibn Chaprut, care a intrat în corespondență cu Bulan, regele acestui popor de origine turcomană. Imperiul khazar a fost distrus în secolele X-XI de cnejii ruși împreună cu bizantinii. O parte din khazarii mozaici au fost asimilați de evreii europeni. A spune că unii evrei sunt pur și simplu khazari este o aberație. De altfel nici un popor nu se poate considera „pur” etnic. Ar fi o teorie rasistă de care s-au folosit în special naziștii.
Revenind la Spania, în ciuda convertirii unei părți a evreilor la creștinism (maranii”), ca și a contribuției majore a intelectualității, finansiștilor, comercianților evrei la civilizația țării, contribuție recunoscută de mai mulți regi și principi creștini, biserica catolică, în special Inchiziția a dovedit o intoleranță absurdă și anticivilizatorie. In 1492, când maranul Cristofor Columb pleca în Indiile de vest, descoperind America, evreii din Spania, apoi cei din Portugalia ( după patru ani) au fost nevoiți să plece din aceste țări, care le erau patrii, numai pentru motivul că nu s-au convertit la creștinism. Maranii rămași au avut și ei de suferit, fiind permanent supuși acuzației de erezie. Țările de Jos, Imperiul otoman au oferit găzduire, spre folosul lor și ăn defavoarea Spaniei, care timp de secole a pierdut tot mai mult din strălucirea de altădată, în ciuda aurului și altor bogății aduse din America. Totodată America de Nord și cea de Sud au devenit noi patrii ale evreilor. Noul Amsterdam, numit destul de curând după apariția englezilor pe continentul american, New York s-a transformat într-un nou Ierusalim, așa cum au fost Salonic(Grecia), Vilna ( Lituania), Amsterdam (Olanda). Intoleranța a fost, fără voia Inchiziției, un motor care a funcționat în favoarea „descurcăreților” evrei rătăcitori. In Germania, unde catolicii și apoi lutheranii și-au impus propriile reguli de viață, în Polonia și Ucraina unde samavolnicia era o „lege” pentru potentații locali, antisemitismul ( mai corect, antievreismul) a făcut ravagii.
Arderea pe rug, pogromul, convertirea cu forța, jafurile, schingiuirile erau la ordinea zilei, cel mai mare masacru datând în anul 1648, sub conducerea cazacilor de către hatmanul Hmielnițki. In Europa, în scopul autoprotejării , dar și al izolării s-au înființat ghetouri, originea cuvantului fiind italiană de la „borghetto” ( orășel). Alți autori consideră că primul ghetou a fost înființat la Veneția în apropierea unei turnătorii, de unde și numele așezării. In Rusia, țarul Nicolae I a înființat o linie de demarcație, care separa zona de acces a evreilor ( Ucraina de vest, Polonia de Est, Bucovina de Nord ) de Rusia propriu zisă. Astfel a apărut, de fapt preexista, evreul galițian ( denumirea de Galiția provine de la un vechi stat Haliciul, al slavilor din Ucraina de Vest), așa cum îl mai vedem și azi caricaturizat în diverse jurnale de culoare antisemită.
Dacă Moses Mendelssohn a adus Haskala, adică iluminismul evreiesc, ieșirea dintr-un ghetou spiritual, în secolul XVIII , în secolul XIX, în anul 1807, împăratul Napoleon convoacă Marele Sanhedrin , la Paris, prin care evreii sunt recunoscuți drept cetățeni ai Franţei cu drepturi egale cu ale celorlalţi . După optsprezece veacuri, Diaspora evreiască primea o primă reparație morală. Izolarea și autoizolarea evreilor s-a datorat nu numai antievreismului din diverse țări și zone geografice, dar și tendinței multor păstori spirituali, rabini, conducători de comunități de a anu accepta nici o „abatere”, nici o idee nouă. Victime celebre au fost Uriel Da Costa, care s-a convertit la creștinism, a revenit, a fost batjocorit de proprii conaționali și apoi s-a sinucis, iar Baruch Spinoza a fost excomunicat de rabinii din Amsterdam, pentru ca astăzi să fie considerat unul dintre marii filosofi ai lumii. Spinoza a încercat o „aducere” a ideii de Dumnezeu pe pământ, idee aparent eretică ( panteismul), dar Tratatul său despre etică rămâne o mostră strălucită de gândire iudaică.
Emanciparea evreilor a dus la adevăratul antisemitism. Dacă Biserica era singura adversară a iudaismului , sub aspect ideologic și ... practic ( sub privirea Mântuitorului au fost ucişi mii și zeci de mii de evrei absolut nevinovați), antisemitismul se ideologizează pe baze proprii prin Wilhelm Marr și H.G.Chamberlain, ginerele lui Richard Wagner, iar Protocoalele Ințelepților Sionului, pornind de la un pamflet antibonapartist scris în vremea lui Napoleaon III, ajunge un „act” atribuit liderilor sioniști adunați la Congresul de la Basel, în 1897, unde numai despre dominația mondială nu era vorba, ci dimpotrivă, despre stabilirea evreilor într-o patrie istorică. De aici, Ohrana țaristă, printr-un provocator Serghei Nilus, monah, „crează” Protocoalele care și azi se vând, se difuzează în cercurile neo-naziste, în lumea islamică, numai cu scopul de provoca antisemitism, mai exact antiiudaism, teamă față de evreii „complotiști”. Criza actuală, mondială le este atribuită, ei fiind , prin doi-trei escroci din SUA, „părinții” crizei mondiale. Dar criza din 1929 nu era provocată de cineva anume și s-a ajuns la Hitler. Atunci evreii nu erau de vină. Antisemitismul existpă și va exista din ... cauza rezistenței evreilor la asimilare. In momentul când ei se vor asimila total sau vor muri până la unul, o altă etnie va veni să le ia locul în jocul urii care nu poate lipsi, din păcate din viața terestră. Că vor fi romii dsau altă etnie, nu se știe. Cine mai vorbește azi de semidispariția populațiilor amerindiene, din cele două continente aflate între Atlantic și Pacific? Cel mai mare popor, ca număr, din lume, chinezii nu sunt antisemiți. Este o întrebare, de ce ?

Boris Marian Mehr

Valery Oișteanu

Valery Oișteanu revine

Titlul pare a fi un anunț din trecute timpuri, când celebrul Krateyl revenea în București, cu frumoase dansatoare, elefanți obosiți de drum, dar binevoitori, directori plesnind din bici.Nu. Valery este un poet serios, daer crede în Zen, în DADA ți în tot ceea ce a lăsat avangardismul, mai mult decât în orice. Părăsind țara în care cenzura era a doua putere după PCR, de fapt o dependință a clădirii CC, și-a făcut un drum în SUA, a chemat pe toți post-avangardiștii lumii, a chemat umbrele „clasicilor” avangardei și a creat reviste, școli, festivaluri, dar, mai important o operă proprie. Ne-a mișcat tandrețea cu care se adresa maestrului Gellu Naum, unul dintre ultimii mohicani ai strălucitului apus avangardist. La Editura „Paralela 45”, i-au apărut „Poeme din exil”, scrise între ani 1967-1997, din care vom cita atât cât cititorul să prindă poftă spre a devora întregul volum, nu de alta, dar un tablou al lui De Chirico sau Dali nu poate fi privit de după colț sau prin fumul unei țigări, e mai bine să te postezi în fața lui să cazi în extaz sau să-l ... înjuri. „ Dintre conducte retezate/ curg torsuri albe de femei/și cad infantele uzate/ pe dale fildeșii, pe chei” ( Sonet IV din ciclul „ Viața ilegală”)...„ Prin barba geodezică a savanților/ Veniți să viziteze/ mormântul ultimului cuvânt”...Titluri provocatoare de mirare și ciudă ... la ignoranți – „ Proteza totală”, „ Scrisoare către Flaubert”, „ Căutătorii întunericului”, „ Femeia olfactivă„ ( „ Cadavrele stau prinse-n portjartiere„)„ Omul mai puțin vizibil” ( influență din Tzara),ș.a. Poemul „ Partea cealaltă” este dedicat lui Gellu Naum, poet ținut, nu se știe de ce, în culise, deși este o figură de primă mărime a poeziei românești interbelice și postbelice. „ Gellu Naum antrenează fluturii uriași” ( poemul „ Sfântul Naum”) . Un poem politic, căci Valery Oișteanu este pasionat de zona aceasta mereu „răvășită” este „Unde ne sunt bicicliștii” , merită citit și recitat în public, este expresiv, convingător.Ne oprim aici, spre a nu răpi citiorului potențial al cărții ( întrebați la Editura Paralela 45) plăcerea unei lecturi neinfluențate de ... indicații. Dezaprobat de propriul unchi, despre care Vladimir Tismăneanu scria că a fost „perfectul acrobat”, Valery Oișteanu a găsit drumul spre exprimarea .liberă, nu și-a pierdut timpul, încrederea, a construit o moperă cu care , credem, va înfrunta nemilosul timp.Îi dorim succes, ca și revederi mai dese pe aici, prin Cetatea lui Bucur.

BORIS MARIAN

De la Sebastian la Steinhardt

Postumitatea lui Sebastian a înregistrat uluitoare schimbări de receptare din partea cercetătorilor și cititorilor români și evrei. Jurnalul său, publicat abia la cinci decenii și mai bine de la accidentul mortal din 1945 a fost primit ca o revelație, deși se știa destul de mult despre trecutul legionar al unei generații de strălucitori intelectuali. Nu se știa prea bine despre relațiile strânse dintre Sebastian și colegii săi de generație, ca și despre fascinația pe care a exercitat-o Nae Ionescu asupra tânărului venit din Brăila și lansat în lumea jurnalistică și scriitoricească a Bucureștilor. Marta Petreu scrie un studiu pertinent și deloc părtinitor, „ Diavolul și ucenicul său – Nae Ionescu și Mihail Sebastian” ( Ed. Polirom-2009). Șochează două aspecte – Nae Ionescu apare ca Diavolul, ceea ce ni se pare o supralicitare, dar poate fi acceptată, apoi concluzia, în fond firească, îmbrățișarea ideilor extremiste de către „necoptul” jurnalist Mihail Sebastian. Pentru cei care știu că fasciștii italieni au avut pană la un moment dat susținători și chiar membri evrei, așa zisul „fascism” al lui Sebastian nu mai apare ca un element de surpriză. Mussolini a fost tolerant cu evreii din Italia până prin anii 1938-1939, când Germania nazistă a devenit o putere dominantă în Europa. Nici dictatorul Franco nu a dus o politică antisemită, iar Spania a oferit o șansă de salvare multor evrei refugiați din Germania și din teritoriile ocupate. Problema se pune cu antisemitismul mișcprii legionare, astăzi negat cu vehemență de falșii istorici ai mișcării. Sebastian ca evreu nu putea să aibă ceva comun cu această mișcare și nici nu a avut. Ruptura cu mentorul său, din 1934 se explică și prin acest aspect, deși replica lui Sebastian nu se referă la legionari. El scrie „De două mii de ani” pentru a-și clarifica problema identitară, prin respingerea antisemitismului, care la nae ionescu era teoretizat de pe poziții creștin-ortodoxe. Nu putem să-l acuzăm pe Sebastian că și-a iubit binefăcătorul care l-a ajutat la început, l-a introdus într-o lume a dezbaterilor , dar nici nu-l putem lăuda. Slăbiciunile sunt omenești , dar nu pot fi luate ca exemplu. Suferința sa a fost de două ori mai mare. Ca evreu și ca evreu refuzat de propria dorință de a se asimila unor idei care nici nu erau democrate. Gabriel Liiceanu a scăpat din vedere două aspecte , când a spus, „Sebastian, mon frere”. Liiceanu nu a iubit ideile comuniste, deci a avut de suferit ca intelectual care refuza totalitarismul. In al doilea rând, el nu s-a născut ca adversar al comunismului, în timp ce Sebastian avea , conform legilor rasiste, un stigmat din naștere.Mare diferență. De ce îl punem pe Sebastian alături de Nicolae Steinhardt? Apreciat pentru talentul și cultura acumulată, inyeligența indiscutabilă, adulat în mod exagerat numai pentru că a devenit monah, ceea ce ar duce la ideea că toți monahii sunt sfinți, Steinhardt a ajuns mai departe decât Sebastian. El s-a înfrățit nu numai cu credincioșii creștini, ceea ce nu este prima oară pentru evrei, ar fi de amintit mii și mii de cazuri de-a lungul istoriei și în multe țări , cu atât mai mult că Biblia creștină are la bază Tora, alte două cărți, iar Evangheliile fiind, ca număr de pagini, sub cele al Vechiului Testament, cam de cinci ori mai puține. Steinhardt s-a înfrățit, din cauza terorii din închisorile comuniste cu legionarii care, în libertate, nu credem că ar fi fost atât de toleranți cu evreul Steinhardt. Să nu fi știut Steinhardt de pogromul de la București,din ianuarie 1941, de propaganda antisemită a mișcării din anii 3o? Nu credem. Că vin falșii istorici și afirmă pe dos , nu ne interesează. Ideologia mișcării era extremist-naționalistă, iar cei vizați ca „alogeni” ce trebuiau să părăsească țara erau în primul rând evreii. Deci, Steinhardt, cu bună știință a închis ochii și a spus, probabil, comunismul este mai rău, legionarii sunt mai buni. Nu putem înțelege acest mod de gândire. Serbastian nu a ajuns la acest mod de compromis.Nimeni n-ar spune „ Steinhardt, mon frere”, pentru că monahul de la Rohia a murit „fericit”. Nu putem aprecia sentimentele sale, dar nu le admirăm. Mă refer la evrei. Una dintre cauzele antisemitismului este, indubitabil, refuzul evreilor de a se lăsa asimilați, nici cu binele, nici cu forța. Desigur, asimilarea ca fenomen a existat, există. Dar evreii nu au de gând să dispară, în timp ce sute de popoare mici și mari au dispărut prin exterminare, asimilare.

Boris Marian Mehr

Asimetrie

Asimetria comunism- fascism

Vor trece secoli și comparația comunism-fascism nu se va șterge din memoria urmașilor. Oare? Nu va apărea altceva? Dar poate fi comparat comunismul cu fascismul? Pentru unii da, pentru alții nu, pentru alți alții nu are nici o semnificație comparația. Ei bine, personal nu am cunoscut fascismul decât din auzite și citite, iar ceea ce am parcurs între anii 1945- 1989 nu mi s-a părut a fi comunism , mai cu seamă că mentorii în materie ne spuneau că „ socialismul este o fază premergătoare comunismului, obligatorie și fără o graniță precisă”. In comunism urmau să dispară banii, națiunile, statele, fericirea popoarelor fiind generală, universală. Eu nu inventez, aceste cuvinte aparțin clasicilor, desigur, puțin schimbate. Comunismul nu s-a instaurat deci nicăieri, iar socialismul a avut o fază premergătoare , la rândul lui, democrația populară în țările ocupate de armata sovietică, în 1944-1945. In Rusia sovietică a fost altfel – după războiul civil, când a existat un „comunism de război” ( ciudat, nu se vorbește mult despre această absurditate), a urmat NEP ( „noua politică economică” în traducere din rusă), în timpul căruia nu s-a încercat nici colectivizarea, nici naționalizarea micilor intreprinderi. Lenin, care a fost unul dintre cei mai duri revizioniști ai teoriei marxiste, renunțând la „revoluția proletară mondială”, ca și la orice formă pașnică de preluare a puterii de către „clasa muncitoare”, care a echivalat „dictatura proletariatului” cu teroarea poliției secrete ( CEKA, apoi GPU, NKVD cu unități speciale, apoi KGB, după moartea lui Stalin), a văzut NEP ca pe o perioadă de lungă durată, pentru a permite o stabilizare a economiei cu mijloacele producției capitaliste controlate de stat, desigur,.fără a renunța la ideea naționalizării totale, ulterior. Stalin, a cărui incompetență în plan economic și militar pune sub semnul întrebării credibilitatea întregului sistem de valori în dictatura de tip sovietic, a introdus factorul politic și setea de putere personală ca principii fundamentale în conducerea unei țări-gigant. Rezultatul a fost – înfometarea a milioane de țărani, în special în Ucraina și sudul Rusiei, apoi decapitarea armatei de o conducere profesionistă, ca și a culturii, redusă la scopuri propagandistice. Nicăieri, în afară de sistemele fasciste ( în Italia și apoi în Germania), politica nu a trecut înaintea oricărei alte activități. Marx ar fi fost împușcat, pentru că el ar fi opinat pentru dezvoltarea economiei, cu atașamentul politicului, dar nu invers. Stalin a început teroarea în 1929, prin executarea unui mare lot de ingineri – specialiști din diverse domenii, acuzați că sabotau economia socialistă, când el, Stalin era principalul sabotor. Desigur, decăderea socialismului în URSS și apoi în țările satelite nu trebuie pusă doar pe incapacitatea conducătorilor, dimpotrivă sistemul dictatorial este cel care ucide inițiativa, gândirea creatoare. Cum s-a salvat URSS de la dezastrul din anii 1941-1942 ? Datorită Occidentului democratic, care a ales între nazism și stalinism, stalinismul. De ce a făcut-o? Din motive economice, nu morale. URSS era o țară bogată, Rusia este bogată, dacă Germania punea mâna pe URSS, nimeni nu mai putea sta în calea celui de al Treilea Reich, de o mie de ani. Japonia s-ar fi implicat direct în războiul cu URSS, dar soarta războiului s-a jucat prea repede pentru judecata generalilor niponi. SUA au fost un factor subestimat.

Cum vin comuniștii la putere într-o țară oarecare ? De obicei, prin puci, mai rar prin alegeri democratice.Cum vin fasciștii la putere – cam la fel, Hitler a fost ales în mod democratic, datorită din nou, a orbirii politice a lui Stalin, care i-a asmuțit pe comuniștii germani împotriva social-democraților. Deci , atât comuniștii, cât și fasciștii vin la putere când sărăcirea populației devine tot mai greu de suportat, iar democrația se dovedește incapabilă să controleze economia, justiția, toate pârghiile puse la dispoziție de sistemul democrat. Dictatorul poate fi un imbecil, populația va aplauda orice grup și lider care promite ieșirea din sărăcie. Comuniștii au ales ca slogan „lupta contra burgheziei”, fasciștii au început cu același slogan dar apoi l-au părăsit, nefiind interesați în reforme sociale reale, trecând apoi la fanatismul etnic(nazismul) , religios ( legionarismul), tradiționalist–istoric( mussolinialismul, horthysmul, antonescianismul) . Stalin a început, după 1945 o politică etno-centristă, rusofil-extremistă, ceea ce l-a făcut cu totul asemănător defunctului Adolf. Holocaustul pus la cale și executat la o scară incredibilă și totuși reală, de naziști și de aliații lor, ce nu trebuie absolviți de vină ( Antonescu, Tiso, Salasy, Pavelici, Quisling) a avut ca efect trezirea sentimentului național în rândul evreimii din Europa ( câți au rămas în viață) și în lume. Sionismul nu ar fi adus atâți evrei în Palestina – Ereț Israel, de n-ar fi fost Holocaustul. Deosebirile dintre comunism și fascism constau în atitudinea față de etnii și față de reforma socială. Dar amândouă se bazează pe dictatură, iar dictatura este dușmana oricărei dreptăți, democrații sociale, etnice, etc. Evreii nu pot iubi dictatura, se știe din vechime. In ce privește dreptul la existență al Statului Israel, el nu poate fi pus în discuție. Nimeni nu poate garanta că undeva, cineva nu va deveni un dictator periculos pentru omenire și, ca de obicei, printre primele ținte ar fi evreii. Iar evreii singuri nu vor crea și nu vor aduce nici comunism, nici fascism nicăieri, de asta nimeni nu are a se teme, indiferent de calomniile vehiculate cu mare perversiune de AȘA ZISĂ STÂNGĂ DE AZI.

Boris Marian